Lecții pentru ucenici (II)

Studiul din săptămâna aceasta are în vedere capitolul 10 din Evanghelia după Marcu, ce încheie secțiunea specială în care Domnul Isus îi învață pe ucenici și-i pregătește pentru cruce. Aproximativ jumătate din capitol este dedicată ucenicilor în sine, iar restul tratează chestiuni importante pentru ucenicie, dar spuse prin prisma altora care interacționează cu Isus. Fariseii vin și se ceartă cu El cu privire la divorț. Părinții își aduc copiii pentru ca Isus să îi binecuvânteze. Un om bogat Îi pune întrebări cu privire la viața veșnică, iar un orb Îi cere să îi redea vederea. 
Acest capitol din Marcu transmite învățături importante cu privire la ce înseamnă să Îl urmăm pe Isus, în mod special în aspectele cotidiene: căsătorie, copii, raportarea la bogății, precum și care sunt răsplata și prețul când Il urmăm pe Isus. Acestea sunt completate de vindecarea celui de-al doilea orb (Marcu 10:46-52; compară cu Marcu 8:22-26), care încheie secțiunea (Marcu 8:22 – 10:52) și constituie o frumoasă ilustrare a costurilor și rezultatelor de care avem parte când Îl urmăm pe Isus. 
Împreună, aceste lecții îl pregătesc pe urmașul lui Isus – indiferent dacă vorbim de ucenicii de acum 2.000 de ani sau de ucenicii din secolul XXI – pentru solicitările care vin odată cu ucenicia.

Comentariu EGW

Ce respect minunat pentru viața umană a arătat Isus în lucrarea Sa! El nu a stat printre oameni ca un rege, cerând atenție, reverență, slujire, ci ca unul care dorea să slujească, să înalțe omenirea. El a spus că nu a venit ca să I se slujească, ci pentru ca El să slujească. … Oriunde a văzut un om, Hristos a văzut pe cineva care avea nevoie de simpatie umană. Mulți dintre noi suntem dispuși să le slujim unora, celor pe care îi onorăm, dar trecem pe lângă cei cărora Hristos ar vrea să le fim o binecuvântare, dacă nu am fi atât de reci, atât de puțin binevoitori și egoiști, și îi considerăm nedemni de atenția noastră. …
„Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros» lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1,2). Acesta este nivelul iubirii la care suntem chemați să ajungem. O iubire care nu este pătată de egoism. – Our High Calling, p. 176
Hristos le-a dat ucenicilor Săi cea mai importantă învățătură cu privire la felul cum ar trebui să fie ucenicii Săi. „În împărăția pe care Eu am venit să o întemeiez”, a spus El, „nu va exista luptă pentru supremație. Voi toți sunteți frați. Acolo, toți slujitorii Mei vor fi egali. Singura măreție recunoscută acolo va fi măreția smereniei și devotamentul în slujirea altora. Cine se smerește va fi înălțat, iar cel care se înalță va fi coborât. Celui care caută să-i slujească pe alții prin tăgăduire de sine și sacrificiu îi vor fi date acele trăsături de caracter care îl recomandă lui Dumnezeu și îi dezvoltă înțelepciunea, răbdarea adevărată, îngăduința, bunătatea, compasiunea. Aceasta îi dă locul cel mai de frunte în Împărăția lui Dumnezeu.”
Fiul omului S-a smerit pentru a deveni slujitorul lui Dumnezeu. El S-a supus umilinței și sacrificiului de sine, chiar până la moarte, pentru a le da libertate, viață și un loc în Împărăția Sa celor care cred în El. El Și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți. Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a-i face pe cei care caută continuu să fie primii și luptă pentru supremație, să se rușineze de umblarea lor. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 356 (13 decembrie)
Cei care cred în Hristos și umblă în smerenie cu El, … care caută să vadă ce pot face pentru a ajuta, a aduce binecuvântare și a întări sufletele altora, conlucrează cu îngerii care slujesc celor ce vor moșteni mântuirea. Isus le dă har, înțelepciune și neprihănire, făcându-i o binecuvântare pentru toți cei cu care sunt aduși în contact. Cu cât sunt mai modești în ochii lor, cu atât primesc mai multe binecuvântări de la Dumnezeu, pentru că primirea nu îi înalță. Ei folosesc bine binecuvântările, pentru că primesc ca să dea. 
Îngerii slujitori primesc instrucțiuni de la tronul lui Dumnezeu să coopereze cu instrumentele umane. Ei primesc harul lui Hristos, pentru a-l da ființelor umane. – Manuscript 165, 13 decembrie 1898, „Unity, a Test of Discipleship”

1. Citește Marcu 10:1-12 și Geneza 1:27 și Geneza 2:24. Ce capcană ascundea întrebarea fariseilor despre divorț și ce lecții a transmis Isus prin răspunsul Său?

În acest pasaj, fariseii Îl întreabă pe Domnul dacă este permis ca un bărbat să divorțeze. În rândul fariseilor, divorțul era considerat legal. Întrebarea era din ce motive. Școala lui Șammai era, fără îndoială, mai restrictivă – numai pe motiv de infertilitate, neglijare materială, neglijare emoțională sau infidelitate conjugală. Școala lui Hillel era mult mai indulgentă, permițând divorțul din aproape orice motiv, deși procesul de acordare a divorțului era mai complex, contribuind la încetinirea procedurii.

Prin urmare, poate părea puțin ciudat că fariseii Îi pun lui Isus întrebarea generală dacă divorțul este acceptabil. În spatele acestei întrebări se ascundea un complot care căuta să Îi creeze lui Isus neplăceri cu Irod Antipa, conducătorul regiunii de la est de Iordan, unde Se afla Isus atunci. Antipa divorțase și se căsătorise cu Irodiada, soția fratelui său. Irod îl decapitase pe Ioan Botezătorul din cauza mustrărilor la adresa acestei relații ilicite (vezi Matei 14:1-12).
Isus parează întrebarea lor cu propria Lui întrebare, cerându-le fariseilor să spună ce a poruncit Moise în această privință. Pasajul la care fac referire fariseii în răspunsul lor se găsește în Deuteronomul 24:1-4, care descrie un caz aparte de recăsătorire după divorț. Israeliții din zilele lui Moise practicau deja divorțul. Jurisprudența descrisă în Deuteronomul 24 era menită să ofere protecție femeii. Dar în zilele lui Isus, lucrul acesta fusese răstălmăcit de Școala lui Hillel pentru a face mai ușor divorțul din aproape orice motiv. Prin urmare, legea menită să protejeze femeia era folosită pentru a facilita abandonarea ei.
În loc să dezbată jurisprudența din Deuteronomul 24, Isus amintește de idealul original al lui Dumnezeu pentru căsătorie, din Geneza 1 și 2. El vorbește despre faptul că la început Dumnezeu a făcut un bărbat și o femeie (Geneza 1:27), două persoane. Apoi combină acest adevăr cu Geneza 2:24, text conform căruia un bărbat își lasă părinții și se alătură soției sale, iar cei doi devin un singur trup. Acest concept al unității devine baza afirmării legăturii căsătoriei de către Isus. Ceea ce Dumnezeu a unit nu ar trebui ca oamenii să despartă.
 

Ce poate face biserica ta pentru a întări relațiile de căsătorie ale membrilor ei? Cum îi ajută pe cei ale căror căsnicii s-au destrămat deja?
 

Comentariu EGW

Mai târziu, când fariseii L-au întrebat cu privire la legalitatea divorțului, Domnul Isus a îndreptat atenția ascultătorilor Săi spre instituția căsătoriei, așa cum fusese rânduită la creație. „Din pricina împietririi inimilor voastre”, a spus El, „a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele, dar, de la început, n-a fost așa” (Matei 19:8). El a făcut referire la zilele binecuvântate din Eden, când Dumnezeu declarase că toate lucrurile erau „foarte bune”. Căsătoria și Sabatul aveau o origine comună – erau două instituții-surori, menite să-I aducă slavă lui Dumnezeu și binecuvântare oamenilor. Când a unit mâinile sfintei perechi în legământul căsătoriei, spunând că astfel „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup” (Geneza 2:24), Dumnezeu a enunțat legea căsătoriei pentru toți copiii lui Adam până la încheierea timpului. Legământul căsătoriei, pe care Tatăl cel veșnic l-a declarat ca fiind bun, reprezenta principiul celei mai mari binecuvântări și al celei mai înalte dezvoltări a omului. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 63
Domnul Isus a venit în această lume pentru a corecta greșeli și pentru a reface în om chipul moral al lui Dumnezeu. În mintea învățătorilor lui Israel se cuibăriseră simțăminte greșite cu privire la căsătorie. Ei făceau fără efect instituția sfântă a căsătoriei. Bărbații deveniseră atât de neînduplecați, fără inimă, încât pentru cele mai neînsemnate motive își lăsau nevestele sau le luau copiii și le alungau. Aceasta era socotită o mare rușine, dezonoare, și era adesea însoțită de cea mai acută suferință pentru femeia părăsită.

Domnul Hristos a venit pentru a corecta aceste rele și prima Sa minune a fost făcută cu ocazia unei nunți. Astfel, El a arătat lumii că, atunci când este păstrată în curăție și nu este pângărită, căsătoria este o instituție sacră. – Căminul adventist, p. 341
Dumnezeu personal i-a dat lui Adam un tovarăș. El i-a făcut „un ajutor potrivit pentru el” – cineva care să-i corespundă – care era potrivit să fie tovarășul lui și care putea fi una cu el în iubire și simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnând că ea nu trebuia să-l controleze, să stăpânească peste el, care era capul, dar nici să fie călcată în picioare, ca fiind inferioară, ci să stea lângă el, ca egală cu el, să fie iubită și ocrotită de el. O parte din om, os din oasele lui și carne din carnea lui, ea era cel de-al doilea eu al său, înfățișând unitatea și atașamentul plin de afecțiune care trebuie să existe în această legătură.

Dumnezeu a fost Acela care a oficiat prima căsătorie. Astfel, această instituție Îl are ca întemeietor pe Creatorul universului. „Căsătoria să fie ținută în toată cinstea” (Evrei 13:4); ea a fost unul dintre primele daruri pe care i le-a dat Dumnezeu omului și este una dintre cele două instituții pe care, după căderea în păcat, Adam le-a luat dincolo de poarta Paradisului. Când principiile divine sunt recunoscute și urmate în această legătură, căsătoria este o binecuvântare; ea ocrotește curăția și fericirea neamului omenesc, satisface nevoile sociale ale omului și îi înalță natura fizică, intelectuală și morală. – Patriarhi și profeți, p. 46
 

3. Citește Marcu 10:17-31. Ce lecții esențiale sunt transmise aici despre cre­dință și costul uceniciei pentru oricine, bogat sau sărac?
 

Modul în care Îl abordează acest om pe Domnul Isus demonstrează sinceritatea și respectul pe care le avea pentru El. Aleargă, îngenunchează înaintea Lui și Îi pune întrebarea esențială pentru destinul fiecărei ființe umane: Care sunt cerințele pentru a moșteni viața veșnică? Isus îi răspunde făcând referire la a doua tablă a Decalogului. Din nou, bărbatul își manifestă idealismul, spunând că a păzit toate acestea încă din tinerețe.
Dintre cele patru evanghelii, numai Marcu notează că Isus l-a îndrăgit pe acest om. Există ceva emoționant la idealismul acestui bărbat. Dar Isus îi pune la încercare sinceritatea, cerându-i să vândă totul și să Îl urmeze. Omul pleacă descurajat, pentru că avea multe bogății. De fapt, nu păzea cu adevărat poruncile. O călca pe prima, punând ceva mai presus de Dumnezeu în viața lui. Bogățiile sale erau idolul lui.
Isus explică apoi cât de seducătoare sunt bogățiile și că este mai ușor pentru un animal mare precum cămila să treacă prin urechea unui ac decât pentru un bogat să intre în cer. 

Ucenicii sunt uimiți de cuvintele lui Isus și se întreabă cine poate fi mântuit. Isus prezintă concluzia în Marcu 10:27 – „Lucrul acesta este cu neputință la oameni, dar nu la Dumnezeu, pentru că toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu.”
Marcu 10:27 pare un final frumos pentru istorisire: nu poți ajunge în cer prin propriile eforturi, ai nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a fi mântuit. 
Dar Petru se trezește spunând că el și prietenii lui au lăsat totul pentru a-L urma pe Isus. Isus răspunde că orice ai lăsat pentru a-L urma nu este nimic în comparație cu ceea ce vei primi, acum și „în veacul viitor”.
Iată cheia: moartea Domnului Isus este cea care înlătură vina omului, după care harul lui Hristos și învierea Sa sunt cele care îi dau putere să asculte de poruncile Sale.

Citește Romani 6:1-11. Cum transmit aceste versete realitatea harului lui Dumnezeu în viața noastră, atât prin faptul că ne îndreptățește, cât și prin faptul că ne înnoiește prin El?
 

Comentariu EGW

Nu ştiţi că, atunci când tânărul acela a venit la Domnul Hristos şi L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a avea viaţa, Hristos i-a spus să păzească poruncile? El a zis: „Le-am păzit”. Atunci, Domnul a dorit să conducă învăţătura în punctul în care trebuia. „Ce-mi mai lipseşte? Sunt desăvârşit” (Matei 19:20). El nu înţelegea că exista un lucru care îi lipsea şi nu înţelegea nici de ce nu va avea viaţa veşnică. „Le-am păzit”, a spus el. Prin urmare, Domnul Hristos atinge locul dureros din inima lui. El îi spune: „Vino după Mine şi vei avea viaţa”. 
Ce a făcut tânărul? A plecat foarte trist, pentru că avea bogăţii mari.

Aşadar, el nu respectase poruncile întru totul. Ar fi trebuit să-L accepte pe Isus Hristos ca Mântuitor al lui şi să se încreadă în neprihănirea Sa. Apoi, după ce ar fi avut neprihănirea lui Hristos, ar fi putut să respecte Legea lui Dumnezeu. Tânărul nu ar mai fi putut să calce Legea în picioare. El trebuia să o respecte şi să o iubească. Atunci, Domnul Hristos ar fi adus puterea divină pentru a se uni cu eforturile omului. – Credința și faptele, p. 70
Iudeii aproape că pierduseră din vedere adevărul despre harul fără plată al lui Dumnezeu. Rabinii îi învățau că favoarea lui Dumnezeu trebuie câștigată prin merite. Ei sperau să obțină prin faptele proprii răsplata neprihănirii. Prin urmare, închinarea lor era determinată de un spirit mercantil. Nici măcar ucenicii nu se eliberaseră cu totul de acest spirit, iar Mântuitorul căuta orice ocazie pentru a le arăta greșeala lor. ... Exprimându-Se într-o manieră inconfundabilă, El a prezentat ascultarea ca fiind condiția primirii vieții veșnice, aceeași condiție care i s-a cerut lui Adam înainte de cădere. Domnul nu așteaptă de la oameni cu nimic mai puțin acum decât a așteptat de la om în Paradis, adică ascultarea desăvârșită, neprihănirea deplină. Cerința pentru cei aflați sub legământul harului este tot atât de cuprinzătoare cum a fost cerința din Eden – armonia cu Legea lui Dumnezeu, care este sfântă, dreaptă și bună. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 390, 391

Cel care se iubește pe sine este un călcător al Legii. Aceasta a dorit Domnul Isus să-i descopere tânărului și l-a supus unui test care avea scopul de a face evident egoismul din inima lui. Domnul i-a arătat pata din caracterul său. Tânărul nu a vrut să primească o lumină mai mare. El păstrase în suflet un idol. Dumnezeul lui era lumea. El pretindea că a păzit Legea, dar îi lipsea acel principiu care era însuși spiritul și viața tuturor poruncilor. El nu avea o dragoste adevărată față de Dumnezeu și față de oameni. Acestui tânăr îi lipsea tocmai ceea ce l-ar fi putut face să fie pregătit pentru a intra în Împărăția cerurilor. Datorită iubirii de sine și de câștig lumesc, el nu era în armonie cu principiile Cerului.
Când tânărul conducător a venit la Domnul Isus, sinceritatea și seriozitatea lui au cucerit inima Mântuitorului. „Isus S-a uitat țintă la el, l-a iubit” (Marcu 10:21). Domnul a văzut în el un om care ar fi putut sluji ca predicator al neprihănirii. El era tot atât de dispus să-l primească pe acest tânăr talentat și nobil cum i-a primit pe umilii pescari care L-au urmat. – Parabolele Domnului Hristos, p. 392
 

4. Citește Marcu 10:32-45. Cum exprimă aceste versete continua neștiință a ucenicilor cu privire la misiunea Lui și la ce înseamnă a-L urma?
 

Domnul Isus Se apropie și mai mult de Ierusalim în drumurile Sale și, pe măsură ce înaintează, le descoperă ucenicilor ce se va întâmpla acolo. Nu este un scenariu pe care vor să îl audă. Este șocantă precizia cu care Își descrie Isus moartea și învierea. Dar este ușor să ignori ceea ce nu vrei să auzi. Asta par să facă și Iacov și Ioan când Îl abordează pe Domnul cu o cerere personală. Isus, pe bună dreptate, cere mai multe detalii, iar aceștia Îi răspund că vor să stea la dreapta și la stânga Lui în slava Sa. Este ușor să le critici cererea pe baza unui presupus egocentrism ieșit din comun. Dar acești doi bărbați se dedicaseră slujirii lui Isus, iar dorințele lor nu erau probabil complet egoiste în fond. 
Isus caută să îi facă să înțeleagă mai bine ceea ce Îi cer. Îi întreabă dacă pot să bea din același pahar cu El sau să fie botezați cu botezul Lui. Paharul Lui va fi paharul suferinței în Ghetsimani și pe cruce (compară cu Marcu 14:36), iar botezul Lui va fi moartea și îngroparea Lui (Marcu 15:33-47) – evenimente paralele cu botezul Lui consemnat în Marcu 1. 

Dar Iacov și Ioan nu văd lucrul acesta. Ei răspund la repezeală că pot. Isus profetizează apoi că vor bea într-adevăr paharul Lui și vor fi botezați cu botezul Lui. Iacov a fost primul dintre apostoli care a murit ca martir (Faptele 12:2). Ioan a fost cel care a trăit cel mai mult dintre apostoli și a fost exilat pe Patmos (Apocalipsa 1:9). Dar Isus afirmă că Dumnezeu este Cel care stabilește cine ocupă pozițiile de onoare.
Cum au răspuns ceilalți ucenici la cuvintele lui Isus? Nu prea bine. Același cuvânt grecesc, aganakteō, „a fi mâniat, indignat”, care apare în Marcu 10:14 cu privire la mânia lui Isus față de împiedicarea copiilor să vină la El este folosit și în Marcu 10:41.

Isus îi cheamă apoi pe toți să le împărtășească una dintre cele mai profunde învățături ale Sale. El le spune că aceia care stăpânesc peste neamuri/neevrei se folosesc de putere pentru a obține avantaje personale. Dar în împărăția lui Dumnezeu puterea trebuie folosită întotdeauna pentru a-i ridica și binecuvânta pe alții. Ca Împărat al împărăției lui Dumnezeu, Isus este un exemplu. Cum? Dându-Și viața ca răscumpărare – nu tocmai ceea ce urmașii Săi se așteptau să audă.

Ce înseamnă ca, în calitate de creștin, să le fii „slujitor” altora? Cum ma­nifești acest principiu în interacțiunile tale zilnice cu oamenii?
 

Comentariu EGW

Atât prin viața Sa, cât și prin învățăturile Sale, Domnul Hristos a dat o pildă desăvârșită a unei slujiri neegoiste care își are originea în Dumnezeu. Dumnezeu nu trăiește pentru Sine. Creând lumea și susținând toate lucrurile, El le slujește continuu altora. „El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45). Tatăl I-a încredințat Fiului Său acest ideal al slujirii. Lui Isus I s-a dat să stea în fruntea omenirii prin exemplul Său, arătând ce înseamnă a sluji. Întreaga Sa viață a fost supusă legii slujirii. El a fost de folos tuturor, slujindu-i pe toți.
Mereu și mereu, Isus a căutat să statornicească acest principiu între ucenicii Săi. Când Iacov și Ioan au cerut să ocupe locurile cele mai de frunte, El a spus: „Oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci el să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:26-28). – Faptele apostolilor, p. 359
... Iacov și Ioan au cerut, prin mama lor, să li se dea cele mai înalte locuri în Împărăția lui Hristos. Mântuitorul le-a răspuns: „Voi nu știți ce cereți” (Marcu 10:38). … Isus cunoștea sacrificiul nemărginit prin care trebuia să se răscumpere acea mărire, când, „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea” (Evrei 12:2). Această bucurie era aceea de a vedea suflete mântuite prin umilirea Sa, prin suferințele și prin vărsarea sângelui Său. …

Isus i-a întrebat: „Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu sau să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” Și ei au răspuns: „Putem!” (Marcu 10:38,39). 
Cât de puțin înțelegeau ei ce însemna acest botez! „Și Isus le-a răspuns: «Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu îl veți bea și, cu botezul cu care voi fi botezat Eu, veți fi botezați, dar cinstea de a ședea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau»” (vers. 39, 40). – Sfințirea vieții, pp. 56, 57

[Domnul] îl face reprezentantul Său pe slujitorul smerit și care se încrede în El, pe cel care nu se va înălța și nu se va crede mai înțelept decât este. Viața unui astfel de om Îi va fi consacrată lui Dumnezeu ca o jertfă vie, iar Domnul va accepta viața aceea, o va folosi și o va susține. El dorește să-i facă pe oameni înțelepți dându-le din înțelepciunea Sa, ca să o folosească în Numele Lui. El Se manifestă prin lucrătorul smerit și consacrat. … 
Socotiți fiecare capacitate încredințată ca o comoară sacră, care trebuie să fie folosită pentru a le împărtăși altora cunoștințele și harul primit. În felul acesta aceasta veți îndeplini scopul pentru care vi le-a dat Dumnezeu. Domnul ne cere să ne ascundem cu totul în Isus Hristos și să lăsăm ca slava să fie toată a lui Dumnezeu. – That I May Know Him, p. 88
 

5. Citește Marcu 10:46-52. Cum a reacționat Bartimeu la faptul că Isus din Nazaret trecea pe acolo?
 

Până în acest moment în Evanghelia după Marcu, Isus le-a cerut oamenilor, cu câteva excepții, să păstreze tăcerea cu privire la minunile Lui și la cine este El. În această relatare, pe când Isus iese din Ierihon, un orb care cerșea pe marginea drumului, la auzul faptului că Acela care trece este Isus din Nazaret, începe să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” (Marcu 10:47). Rezonând cu Motivul Tainei/Revelației din această evanghelie, mulțimea încearcă în van să îl facă să tacă pe cerșetorul gălăgios. 
Dar Bartimeu este neînduplecat și strigă și mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!” (Marcu 10:48). Cuvintele Lui sunt o mărturisire atât a credinței în Isus ca Mesia, cât și a încrederii că El îl poate vindeca. Titlul „Fiul lui David” era asociat în zilele lui Isus cu două concepte – reinstaurarea unui rege pe tronul lui Israel (compară cu Isaia 11; Ieremia 23:5,6; Ieremia 33:15; Ezechiel 34:23,24; Ezechiel 37:24; Mica 5:2-4; Zaharia 3:8; Zaharia 6:12) și faptul că această persoană importantă avea să fie un vindecător și un exorcist.

Isus Se oprește și le spune să îl cheme pe orb. În mod semnificativ, orbul își aruncă haina când vine la El. Pe vremea lui Isus, orbii se aflau pe treapta cea mai de jos a societății, alături de văduve și de orfani. Erau persoane care trăiau la limita subzistenței și se aflau într-un pericol real. Haina era singura protecție a respectivului om. Lăsarea ei în urmă însemna că avea credința că Isus îl va vindeca. 
Isus nu dezamăgește. De altfel, de fiecare dată când în evanghelii cineva vine la El după ajutor, îl primește întotdeauna. Domnul îi pune aceeași întrebare pe care le-a pus-o lui Iacov și Ioan în Marcu 10:36 – „Ce vrei să-ți fac?” (Marcu 10:51). Fără ezitare, orbul cere să își recapete vederea, pe care Isus i-o redă imediat. Orbul merge după El pe drum.
Această narațiune încheie secțiunea despre ucenicie din Marcu, slujind drept cadru al acestei secțiuni alături de cealaltă istorisire despre vindecarea unui orb, din Marcu 8:22-26. Cele două episoade ilustrează faptul că ucenicia înseamnă să vezi lumea cu alți ochi, uneori nu clar la început, dar urmându-L întotdeauna pe Isus pe calea pe care merge.

În ce mod ai strigat și tu uneori: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”? Ce s-a întâmplat și ce ai învățat din acea experiență?
 

Comentariu EGW

Orbul Bartimeu aștepta la marginea drumului; aștepta de mult timp să Îl poată întâlni pe Hristos. 
Mulțimi de oameni care puteau vedea treceau într-o parte și alta, dar niciunul nu avea această dorință de a-L vedea pe Isus. O simplă privire plină de credință I-ar fi mișcat inima iubitoare și le-ar fi adus binecuvântările harului Său, dar ei nu erau conștienți de suferința și sărăcia sufletelor lor și nu simțeau nevoia după Hristos. Dar nu așa stăteau lucrurile cu sărmanul orb. Singura lui speranță era în Isus. În timp ce aștepta și veghea, a auzit zgomotul multor pași și a întrebat nerăbdător: „Ce este cu zgomotul acesta de pași?” Trecătorii i-au răspuns că Isus din Nazaret trecea pe acolo. Cu ardoarea unei dorințe puternice, el a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” Cei din jur au încercat să-l oprească, dar el striga și mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Acest strigăt a fost auzit. Credința sa perseverentă a fost răsplătită. Și nu numai vederea fizică i-a fost redată, ci și ochii înțelegerii i-au fost deschiși. În Hristos, el L-a văzut pe Răscumpărătorul Său, iar Soarele Neprihănirii a strălucit în sufletul lui. Toți cei care, asemenea lui Bartimeu, devin conștienți de nevoia lor după Hristos și care vor fi la fel de zeloși și de hotărâți ca el vor primi ca și el binecuvântarea pe care au dorit-o cu înfocare. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 126 (29 aprilie)

Aşa cum mlădiţa trebuie să rămână în viţă ca să primească seva vitală care o face să înflorească, tot astfel cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi păzesc toate învăţăturile Lui trebuie să rămână în dragostea Lui. Fără Hristos, noi nu putem supune niciun păcat şi nu putem învinge nici cea mai mică ispită. Mulţi au nevoie de Duhul lui Hristos şi de puterea Sa ca să le lumineze înţelegerea, la fel de mult cum avea nevoie orbul Bartimeu de vederea naturală. „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod dacă nu rămâneţi în Mine.” Toţi cei care sunt cu adevărat în Hristos vor cunoaşte beneficiile acestei uniri. Tatăl îi primeşte în Cel Preaiubit şi ei devin obiectul preocupării şi al grijii Lui iubitoare. Această legătură cu Hristos va conduce la curăţirea inimii, la o viaţă trăită cu grijă şi la un caracter desăvârşit. Rodul adus de pomul creştin este: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor”. – Mărturii, vol. p. 355

Nu este suficient să conștientizezi bunătatea plină de iubire a lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa și iubirea de tată, specifice caracterului Său. Nu este de ajuns să discerni înţelepciunea și dreptatea Legii Sale și să observi că ea este întemeiată pe principiul veșnic al iubirii. Pavel … tânjea după puritatea și dreptatea la care nu avea puterea necesară să ajungă prin sine însuși, așa că a strigat: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Acesta este strigătul care a izbucnit din inimile împovărate ale oamenilor de pe orice meleag și din orice epocă. Nu este decât un singur răspuns pentru toţi: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1:29). – Calea către Hristos, p. 19
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 56, 57
„Isus a iubit totdeauna copiii. El primea simpatia lor copilărească şi iubirea lor sinceră, neprefăcută. Laudele recunoscătoare de pe buzele lor curate erau ca o muzică pentru urechile Sale şi Îi înviorau inima atunci când era abătut din cauza oamenilor vicleni şi făţarnici cu care venea în contact. Oriunde mergea Mântuitorul, bunătatea înfăţişării Sale şi purtarea Sa delicată şi amabilă câştigau iubirea şi încrederea copiilor. […]
Acelora care, asemenea tânărului bogat, sunt în posturi de încredere şi au averi mari li se va părea poate un sacrificiu prea mare să lase totul pentru a-L urma pe Hristos. Dar aceasta este regula de purtare pentru toţi cei care doresc să devină ucenici ai Săi. Nu se primeşte nimic altceva decât ascultare. Predarea de sine este miezul învăţăturilor lui Hristos. Adesea ni se pare că ne este impusă într-un limbaj care pare poruncitor, pentru că nu există altă cale de a-l salva pe om decât de a îndepărta lucrurile care, dacă ar fi cultivate, ar duce la degradarea întregii fiinţe” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 511, 523).

Studiu zilnic:

Matei 12
Matei 13
Matei 14
Matei 15
Matei 16
Matei 17
Matei 18

Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Cunoașterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu”, subcap. „Descoperiri mai clare ale lui Dumnezeu” și „Educația în viața veșnică”

1. De ce Domnul Se adresa mulțimilor în pilde? 

2. Ce făceau bolnavii ca să se poată atinge de poala hainei Mântuitorului? 
 

3. Cum erau gândurile ucenicului numit de Isus „Satano”? 
 

4. Cum a spus Domnul să ne purtăm cu cei micuți? 

5. Cum cresc puterile naturii umane?
 

Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, cap. „Un lucru îți lipsește”.