Discuții și polemici

Marcu 2:1 – 3:6 conține cinci istorisiri care ilustrează învățătura Domnului Isus în contrast cu învățătura conducătorilor religioși. Relatările urmează un anumit tipar, fiecare dintre ele se leagă de cea anterioară printr-o paralelă tematică. Ultima relatare închide cercul și se leagă de prima. 
Fiecare dintre aceste episoade ilustrează aspecte ale identității lui Isus, după cum exemplifică declarațiile din Marcu 2:10,17,20,28. Secțiunile din studiu aferente zilelor de duminică, luni și marți vor aprofunda semnificația acestor relatări și a declarațiilor Domnului Hristos pe care le conțin. Marcu 3:20-35 constituie subiectul studiului nostru de miercuri și de joi. 
Vom vedea și exemplificarea unei tehnici folosite de scriitorul evangheliei numită „povestire în ramă”. Acest tipar narativ apare de cel puțin șase ori în Marcu. În fiecare dintre aceste cazuri se pune accent pe un aspect important al naturii lui Isus și al rolului Său de Mesia sau pe natura uceniciei. În această săptămână vom citi câteva relatări despre Hristos și vom vedea ce putem învăța din ele.

20 iulie: Ziua Evanghelistului laic
 

Comentariu EGW

Vindecarea paraliticului a avut asupra poporului un asemenea efect, de parcă s-ar fi deschis cerul și ar fi descoperit strălucirile unei lumi mai bune. În timp ce omul care fusese vindecat trecea prin mulțime, binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas și ducându-și povara ca și cum ar fi fost un fulg, oamenii se trăgeau înapoi ca să-i facă loc și îl priveau având pe fețe o expresie de teamă amestecată cu respect, șoptind încet între ei: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite” (Luca 5:26).

Cei din familia paraliticului s-au bucurat nespus de mult când acesta s-a întors acasă vindecat, purtându-și cu ușurință patul pe care fusese dus la Isus cu puțin timp înainte. Ei s-au strâns în jurul lui, cu lacrimi de bucurie, abia crezându-și ochilor. … Lauda plină de recunoștință se înălța din mijlocul acelui cămin, iar Dumnezeu era slăvit prin Fiul Său, care îi redase celui deznădăjduit speranță și celui lovit tărie. Acest bărbat și familia sa erau gata să-și dea viața pentru Isus. Nicio îndoială nu umbrea credința lor, nicio nehotărâre nu tulbura loialitatea lor față de Acela care adusese lumina în căminul lor întunecat. – Divina vindecare, pp. 78,79 

Isus știa că nu le poate face bine cărturarilor și fariseilor, dacă ei nu încetau să își dea atâta importanță lor înșiși. El a ales burdufuri noi pentru vinul cel nou al doctrinei și i-a făcut vestitori ai adevărului Său pentru lume pe niște pescari și pe niște credincioși neînvățați. Și totuși, deși le părea oamenilor nouă, doctrina Sa nu era de fapt o nouă doctrină, ci o descoperire a semnificației învățăturilor date de la început. Planul Său era ca ucenicii Săi să ia ca ghid al vieții lor adevărul clar, nealterat. Ei nu trebuiau să adauge nimic la cuvintele Sale sau să dea un sens forțat învățăturilor Sale. Ei nu trebuiau să dea o interpretare mistică învățăturii clare a Scripturilor și să folosească din rezervele teologice pentru a construi o teorie creată de om. Prin acordarea unui sens mistic cuvintelor clare ale lui Dumnezeu, adevărurile sacre și vitale fuseseră făcute de puțină importanță, în timp ce teoriile oamenilor fuseseră înălțate. — Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, p. 1089

Mulți dintre aceia care pretind a fi creștini manifestă o umilință falsă și inconsecventă. Dorind să-și învingă eul, unii adoptă o atitudine cât se poate de smerită; dar, pentru că încearcă să lupte prin propriile puteri, prima adiere de laudă și apreciere îi face să se umfle de mândrie. Acestora le lipsește dispoziția de a se supune întru totul lui Hristos, iar El nu poate lucra prin ei. 
Indiferent de realizările voastre, nu vă atribuiți nicio slavă. Nu urmăriți să atingeți obiective duplicitare, încercând să-I slujiți și lui Dumnezeu, și eului personal, în același timp. Nu acordați atenție eului vostru. Fie ca afirmațiile voastre să-i conducă pe cei apăsați și împovărați la Isus, Mântuitorul milos. Acționați ca și când L-ați vedea pe Isus alături de voi, gata să vă ofere putere în lucrarea de slujire. Dependența de Hristos constituie unica voastră posibilitate de a fi în siguranță. – Minte, caracter şi personalitate, vol. 1, p. 39
 

1. Citește Marcu 2:1-12. Ce căuta slăbănogul când a fost adus la Isus și ce a primit?
 

Bărbatul era paralizat; prin urmare, cei patru prieteni ai săi au trebuit să îl care până la Isus. După ce au desfăcut acoperișul și l-au coborât pe om în prezența lui Isus, Marcu 2:5 notează că Isus le-a văzut credința. Cum poate credința să fie vizibilă? Asemenea iubirii, devine vizibilă prin fapte, după cum ilustrează clar perseverența prietenilor.
Nevoia evidentă a omului era de natură fizică. Totuși, atunci când vine în prezența Lui, primele cuvinte pe care le pronunță Isus fac referire la iertarea păcatelor. Omul nu rostește niciun cuvânt pe parcursul întregii scene. În schimb, conducătorii religioși sunt cei care obiectează (în gând) cu privire la ceea ce tocmai spusese Isus. Ei consideră că vorbele Lui sunt blasfematoare, că Îl ponegresc pe Dumnezeu, și El Își asumă prerogative care Îi aparțin numai lui Dumnezeu.

Isus le răspunde contestatarilor pe limba lor, folosind un stil rabinic tipic de argumentare numit „de la puțin la mai mult”. Una este să spui că păcatele cuiva sunt iertate și cu totul altceva este să faci un om paralizat să meargă. Dacă, prin puterea lui Dumnezeu, Isus poate face omul să umble, atunci pretenția Lui că poate ierta păcatele este confirmată.

2. Citește Mica 6:6-8. Cum explică acest text ce se întâmpla între Isus și acei lideri?
 

Conducătorii religioși pierdeau din vedere ceea ce conta cu adevărat: dreptatea, mila și umblarea smerită cu Dumnezeu. Fiind atât de obsedați de apărarea concepției lor despre Dumnezeu, nu au putut să Îl vadă pe Dumnezeu acționând chiar în fața ochilor lor. Nimic nu arăta că acești bărbați și-ar fi schimbat părerea cu privire la Isus, chiar dacă le-a oferit dovezi mai mult decât suficiente că El venea de la Dumnezeu: (1) nu numai faptul că le-a descoperit că le putea citi gândurile (lucru deloc simplu), ci și (2) vindecarea paraliticului în prezența lor într-un mod pe care nu îl puteau nega. 

Cum putem fi atenți să nu cădem în aceeași capcană în care au căzut acești oameni, atât de obsedați de formele religiei încât au pierdut din vedere ceea ce conta, de fapt, în religia autentică (vezi Iacov 1:27)?
 

Comentariu EGW

Când sărmanul paralitic, suferind, a fost adus la Mântuitorul, cazul lui părea atât de urgent, încât nu suporta niciun moment de amânare, deoarece degradarea îşi făcea deja lucrarea asupra corpului. Când cei care îl transportaseră pe patul său au văzut că nu puteau ajunge direct în prezenţa lui Hristos, îndată au desfăcut acoperişul şi au coborât înăuntru patul pe care zăcea paraliticul. Mântuitorul l-a văzut şi a înţeles perfect starea lui. El Şi-a dat seama, totodată, că acest om nenorocit avea o boală a sufletului cu mult mai gravă decât cea trupească. Ştia că povara cea mai mare pe care o purta de luni de zile era din cauza păcatelor. Oamenii din mulţime aşteptau în tăcere, cu răsuflarea aproape tăiată, să vadă cum avea să trateze Hristos acest caz aparent atât de deznădăjduit, şi au fost uimiţi la auzul cuvintelor care I-au ieşit de pe buze: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”
Acestea erau cuvintele cele mai preţioase care ar fi putut să ajungă la urechile bolnavului suferind, deoarece povara de păcate îl apăsa atât de greu, încât nu-şi putea găsi nici cea mai mică alinare. Hristos ridică povara care îl chinuia atât de mult. … Acum, după ce minţii i-au fost redate pacea şi bucuria, poate fi atins şi trupul. – Mărturii, vol. 3, pp. 168,169

Rabinii așteptaseră plini de nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Și-au adus aminte că omul venise la ei după ajutor și că ei refuzaseră să-i dea nădejde sau să-i arate simpatie. Nemulţumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un blestem dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu putere în minte când l-au văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat interesul cu care toţi urmăreau scena și au simţit o teamă nespusă că-și vor pierde influenţa asupra poporului. …
Aţintindu-Și privirile asupra lor, priviri sub care ei au început să tremure și să se dea înapoi, Isus a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: «Păcatele îţi sunt iertate» sau a zice: «Scoală-te și umblă»? Dar, ca să știţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, «scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ţi patul și du-te acasă.»” …
 
Fariseii erau muţi de uimire și copleșiţi din cauza înfrângerii. Ei văzuseră că aici nu e loc pentru ca gelozia lor să aprindă mulţimea. Minunea săvârșită asupra omului pe care ei îl părăsiseră sub mânia lui Dumnezeu îi impresionase pe oameni atât de mult, încât, pentru un timp, rabinii au fost uitaţi. Ei au văzut că Hristos are puterea pe care ei I-o atribuiau numai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, demnitatea purtării Lui amabile era într-un contrast izbitor cu purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientaţi și umiliţi, recunoscând, dar nemărturisind, că în faţa lor e o fiinţă superioară. … Din casa lui Petru … ei au plecat să născocească noi planuri pentru a-L aduce la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, pp. 268–270
 

3. Citește Marcu 2:13-22. Cine era Levi, fiul lui Alfeu, și de ce ar fi existat vreo obiecție cu privire la intrarea lui în rândul ucenicilor lui Isus?
 

Pe vremea lui Isus, vameșii erau funcționari publici aflați în subordinea guvernului local sau roman. Stârneau antipatie în rândul populației evreiești din Iudeea pentru că adeseori cereau mai mult decât era necesar și se îmbogățeau de pe urma compatrioților lor. Un comentariu ebraic la legea religioasă, Tohorot din Mișna, spune: „Dacă vameșii au intrat într-o casă [tot ce este în ea] devine necurat.”

Prin urmare nu este deloc surprinzător că fariseii și cărturarii întreabă dezaprobator: „De ce mănâncă El și bea cu vameșii și cu păcătoșii?” (Marcu 2:16)
Cum răspunde Domnul Isus la întrebarea lor? Nu, nu o respinge. În schimb, o întoarce cu susul în jos, arătând că oamenii bolnavi, nu cei sănătoși, sunt cei care au nevoie de doctor. Astfel, revendică titlul de doctor spiritual, cel care poate vindeca sufletul bolnav. Și nu ar trebui ca doctorul să meargă unde se găsesc oamenii bolnavi?

Marcu 2:18-22 abordează o temă nouă. Este narațiunea centrală dintre cele cinci axate pe polemică. Dacă secțiunea anterioară a inclus o masă dată de Levi, această nouă relatare are în centru problema postului, luând forma unei nedumeriri legate de motivul pentru care ucenicii lui Isus nu postesc în timp ce fariseii și ucenicii lui Ioan Botezătorul postesc. Isus răspunde cu o ilustrație sau cu o parabolă în care Își compară prezența cu o masă festivă de nuntă. Ar fi o nuntă foarte ciudată dacă toți invitații ar posti. Dar Isus prezice, într-adevăr, o zi când mirele va fi luat – o aluzie la cruce. Atunci va fi suficient timp pentru post.

Domnul continuă cu două ilustrații care evidențiază contrastul dintre învățăturile Sale și cele ale liderilor religioși – peticul nou la o haină veche și vinul nou în burdufuri vechi. Ce mod interesant de a compara învățătura Lui cu cea a conducătorilor religioși! Arată cât de pervertite ajunseseră căile învățătorilor. Până și religia adevărată poate fi transformată în întuneric, dacă oamenii nu sunt atenți.

Cine sunt cei din zilele noastre care ar putea fi desconsiderați precum erau vameșii pe vremea lui Isus? Cum ne putem ajusta modul de gândire?
 

Comentariu EGW

În smerita sa recunoștință, Matei a dorit să-și arate aprecierea pentru onoarea deosebită care îi fusese făcută și, chemându-i laolaltă pe cei care îi fuseseră asociați în afaceri, în plăceri și în păcat, a dat o masă mare pentru Mântuitorul. Dacă Isus îl chemase pe el, care era atât de păcătos și nevrednic, cu siguranță că îi va accepta și pe foștii lui tovarăși care erau, credea Matei, mult mai merituoși decât el. Matei își dorea foarte mult să se împărtășească și ei de binecuvântarea îndurărilor și harului lui Hristos. El dorea ca ei să știe că Hristos nu îi disprețuia pe vameși și pe păcătoși așa cum făceau cărturarii și fariseii. El a vrut ca prietenii lui să-L cunoască pe Hristos ca Mântuitor binecuvântat. ... 

Isus nu a refuzat niciodată o invitație la o astfel de sărbătoare. El voia să semene în inimile ascultătorilor Săi semințele adevărului și stând de vorbă cu ei să îi câștige, atrăgându-le inimile spre Sine. În fiecare acțiune a Sa, Hristos a avut un scop, iar lecția pe care El a dat-o cu această ocazie a fost potrivită și la momentul cel mai bun. Prin aceasta, El a declarat că vameșii și păcătoșii nu erau excluși din prezența Lui. Vameșii și păcătoșii puteau acum să dea mărturie că Hristos i-a onorat cu prezența Sa și a stat de vorbă cu ei. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, p. 1120
În cărturari, farisei și conducători, Isus nu a găsit vase potrivite pentru vinul Său nou. El a fost obligat să Se întoarcă de la ei și să Se îndrepte spre oameni smeriți, ale căror inimi nu erau pline de invidie, lăcomie și îndreptățire de sine. Pescarii smeriți au ascultat chemarea Învățătorului divin, în timp ce cărturarii și fariseii nu au vrut să se convertească.

Ucenicii pe care i-a chemat Isus erau needucați și erau departe de a fi desăvârșiți în caracter atunci când Isus i-a unit cu Sine, dar erau dispuși să învețe de la cel mai mare Învățător pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Ei au fost cu adevărat oameni convertiți și au devenit vasele noi în care Isus putea să toarne vinul nou al Împărăției Sale. – Lift Him Up, 
p. 259
Rabinii aveau o zicală care spunea că în cer este bucurie atunci când este nimicit cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, dar Domnul Isus i-a învățat pe oameni că lucrarea de nimicire este o lucrare străină pentru Dumnezeu.

… Fiecare suflet pe care l-a salvat Domnul Hristos este chemat să lucreze în Numele Său pentru salvarea celor pierduți. Această lucrare fusese neglijată în poporul Israel. Dar oare nu este ea neglijată și astăzi de aceia care pretind a fi urmașii lui Hristos? …
… Când le întorci spatele celor care nu îți par simpatici și promițători, îți dai tu seama că neglijezi tocmai sufletele pe care le caută Domnul Hristos? Poate că ei au cea mai mare nevoie de înțelegerea ta, chiar în momentul când le întorci spatele. În fiecare adunare de rugăciune și închinare, există suflete care doresc cu disperare pace și odihnă. Poate că par să aibă o viață neglijentă, dar nu sunt insensibile față de influența Duhului Sfânt. Multe dintre ele ar putea fi câștigate pentru Hristos. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 190, 191
 

În Marcu 2:23,24, fariseii îi acuză pe ucenici de călcarea Sabatului. Potrivit tradiției evreiești, erau interzise în Sabat 39 de forme de activitate, care, în mintea fariseilor, includeau ceea ce făcuseră ucenicii.

4. Citește Marcu 2:23-38. Cum răspunde Isus acuzației fariseilor?
 

Isus răspunde cu episodul despre David care a mâncat pâinea sfântă pentru punerea înainte (1 Samuel 21:1-6). Pâinea pentru punerea înainte era schimbată în Sabat; prin urmare, drumul făcut de David ar fi putut fi de fapt o fugă de urgență în Sabat. Isus susține că, dacă David și oamenii săi au fost îndreptățiți să mănânce pâinea pentru punerea înainte, atunci ucenicii Lui sunt îndreptățiți să culeagă și să mănânce boabe.
În continuare, Isus afirmă că Sabatul a fost făcut pentru omenire, și nu invers și că temeiul acestei afirmații este statutul Lui de Domn al Sabatului.

5. Citește Marcu 3:1-6. Cum ilustrează această narațiune afirmația lui Isus că Sabatul a fost făcut pentru om?
 

Isus Se află iarăși într-o polemică cu liderii religioși pe tema Sabatului. (De remarcat însă că polemica nu vizează niciodată ziua de Sabat în sine.) Conducătorii religioși vor să Îl acuze pe Isus în cazul în care ar vindeca în Sabat. Isus nu Se sfiește să îi înfrunte. El prezintă în paralel facerea binelui și facerea răului, salvarea sau curmarea unei vieți. Răspunsul la întrebarea Lui este evident: facerea binelui și salvarea unei vieți sunt activități mult mai potrivite pentru Sabat.
Apoi Isus îl vindecă pe bărbat, ceea ce îi înfurie pe oponenții Săi, care încep imediat să Îi plănuiască moartea. Paradoxul istorisirii este că tocmai cei care căutau să Îl prindă pe Isus călcând Sabatul călcau ei înșiși Sabatul prin planul lor de a-L omorî.

Ce principii de păzire a Sabatului extragi din aceste relatări, în contextul dificultăților cu care unii se confruntă în epoca modernă cu privire la respectarea Sabatului?
 

Comentariu EGW

Când iudeii s-au îndepărtat de Dumnezeu și n-au mai căutat ca, prin credinţă, să-și însușească neprihănirea lui Hristos, Sabatul și-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana a căutat să se înalţe pe sine și să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea Sabatului, pentru că acesta era semnul puterii lui Hristos. Conducătorii iudei au împlinit voia lui Satana când au împovărat ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerinţe apăsătoare. În zilele lui Hristos, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă caracterul oamenilor egoiști și despotici, decât caracterul Părintelui ceresc iubitor. Rabinii Îl prezentau pe Dumnezeu ca pe unul care dă legi de care oamenii nu pot să asculte. … Lucrarea lui Hristos era tocmai aceea de a îndrepta părerile lor greșite. – Hristos, Lumina lumii, p. 283

Învăţătorii iudei se lăudau cu propriile cunoștinţe din Scriptură, dar în răspunsul Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru necunoaș­te­­rea Scripturilor Sfinte. „Oare n-aţi citit ce a făcut David”, le-a zis El, „când au flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele și a dat și celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii?” Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”… (Luca 6:3,4; Marcu 2:27,28).
Dacă era drept ca David să-și astâmpere foamea mâncând din pâinea pusă de o parte pentru un scop sfânt, atunci era drept și pentru ucenici să-și împlinească nevoile de hrană, rupând spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. …

... Ţinta lucrării Lui în lumea aceasta este mântuirea omului, prin urmare tot ce este necesar să se facă în Sabat pentru săvârșirea acestei lucrări este în acord cu legea privitoare la Sabat. Isus a încununat apoi argumentaţia Sa, declarându-Se „Domn al Sabatului” – Unul care era mai presus de orice discuţie și mai presus de orice lege. – Hristos, Lumina lumii, p. 285

Îi îndemn cu toată puterea pe toți membrii bisericii, pe toți cei care sunt adevărați misionari, pe toți cei care cred în solia îngerului al treilea, pe toți cei care-și opresc piciorul în ziua Sabatului, să ia în considerație mesajul din Isaia, capitolul cincizeci și opt! Dumnezeu cere ca poporul Său să facă acum lucrarea de binefacere poruncită aici. Este dată chiar de El. Nu suntem lăsați în dubiu cu privire la aplicarea soliei și timpul împlinirii ei, deoarece citim: „Ai tăi vor zidi iarăși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou dărâmăturile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce drege drumurile și face țara cu putință de locuit»” (versetul 12). Memorialul lui Dumnezeu, Sabatul zilei a șaptea, semnul lucrării Sale în crearea lumii, a fost înlocuit de omul nelegiuirii. Poporul lui Dumnezeu are de făcut o lucrare deosebită, aceea de a repara spărtura care a fost făcută în Legea Lui. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârșit, cu atât mai urgentă este lucrarea aceasta. Toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu vor arăta că poartă semnul Lui prin păzirea poruncilor Sale. – Lucrarea de binefacere, p. 33
 

6. Citește Marcu 3:20-35. Ce legătură găsești între cele două istorisiri care se întrepătrund în acest pasaj?
 

Aceasta este prima „povestire în ramă” din Marcu, adică se începe o narațiune, aceasta este întreruptă de o altă narațiune, iar prima se încheie abia după aceea. 
Narațiunea-cadru este despre rudele lui Isus care se pregătesc să Îl prindă pentru că au impresia că Și-a ieșit din minți (Marcu 3:21). Episodul încadrat de această narațiune este despre cărturarii din Ierusalim care Îl acuză pe Isus că lucrează împreună cu diavolul. (Studiul de astăzi se concentrează pe a doua narațiune, din Marcu 3:22-30.)

În Marcu 3:22, cărturarii Îl acuză pe Isus că puterea Lui vindecătoare vine de la diavolul. Isus le răspunde întâi cu o întrebare generală: „Cum poate Satana să scoată afară pe Satana?” Nu are sens ca Satana să acționeze împotriva lui însuși. Isus continuă vorbind despre dezbinarea dintr-o împărăție și dintr-o casă și despre răscularea lui Satana împotriva lui însuși, arătând cât de absurdă ar fi o astfel de divizare pentru bunul mers al unei împărății sau case. Apoi, Domnul dă pagina discuției și vorbește despre legarea unui om tare pentru a-i jefui casa. În acest ultim exemplu, Isus este hoțul care intră în casa lui Satana, legându-l pe prințul întunericului pentru a-i elibera pe captivii acestuia. 

7. Citește Marcu 3:28-30. Ce este păcatul de neiertat și ce înseamnă lucrul acesta?
 

Păcatul de neiertat este un păcat împotriva Duhului Sfânt, când lucrarea Duhului Sfânt este atribuită diavolului. A se observa în Marcu 3:30 că motivul pentru care Isus face această afirmație, din Marcu 3:28,29, este acuzația cărturarilor că ar avea un duh necurat, când în realitate El are Duhul Sfânt. Dacă vei considera acțiunea Duhului Sfânt acțiunea diavolului atunci nu vei asculta de Duhul Sfânt, pentru că nicio persoană rațională nu vrea să-l urmeze pe diavol.

De ce teama că ai fi comis păcatul de neiertat dovedește tocmai că nu l-ai comis? 
 

Comentariu EGW

Când Hristos a fost pe acest pământ, oamenii se adunau să-L asculte. Cuvintele Sale erau atât de simple și de clare, încât și cei mai neînvățați dintre oameni L-au putut înțelege, iar ascultătorii Lui Îl ascultau cu totul captivați. Acest lucru i-a înfuriat pe cărturari și pe farisei. Erau plini de invidie când vedeau că oamenii ascultau cu atâta atenție cuvintele acestui nou Învățător. Ei au hotărât să termine cu stăpânirea Lui asupra mulțimilor. Ei au început prin a-L calomnia referitor la nașterea Sa, spunând că S-a născut în păcat și că scotea demonii cu ajutorul domnului dracilor. Astfel s-au împlinit cuvintele „M-au urât fără temei” (Ioan 15:25; cf. Psalmii 69:4). Conducătorii evrei L-au calomniat și L-au persecutat pe Cel care este deosebit între zece mii și a cărui ființă este plină de farmec. – The Upward Look, p. 325

Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu și au dispreţuit Duhul harului. Cea mai obișnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitaţia Cerului la pocăinţă. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii și spre păcatul împotriva Duhului 
Sfânt.

Lepădându-L pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitaţia harului, și noi putem comite aceeași greșeală. Noi Îl insultăm pe Domnul vieţii și-L facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana și în faţa universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciţi și ascultăm în schimb de agenţii lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare și, în cele din urmă, va pierde orice dorinţă de împăcare cu Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 234

În ce constă păcatul împotriva Duhului Sfânt? În a-i atribui, în mod deliberat, lui Satana lucrarea Duhului Sfânt. De exemplu, să presupunem că cineva este martor al lucrării speciale a Duhului lui Dumnezeu. El are dovezi convingătoare că lucrarea aceea este în armonie cu Scriptura şi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul lui că este de la Dumnezeu. Cu toate acestea, mai târziu, … el declară că ceea ce a recunoscut mai înainte a fi puterea Duhului Sfânt este, de fapt, puterea lui Satana. Dumnezeu lucrează asupra inimii omeneşti prin intermediul Duhului Său, dar, când resping Duhul în mod deliberat şi Îl declară ca fiind de la Satana, oamenii întrerup canalul prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Negând dovada pe care Dumnezeu a binevoit să le-o dea, ei sting lumina care a strălucit în inima lor şi, ca urmare, sunt lăsaţi în întuneric. În felul acesta, sunt confirmate cuvintele lui Hristos: „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” Pentru un timp, cei care au comis acest păcat pot să pară a fi copii ai lui Dumnezeu, dar, când se ivesc împrejurări care să arate ce fel de caracter au şi să arate de ce spirit sunt conduşi, atunci se vede că sunt pe terenul vrăjmaşului. – Mărturii, vol. 5, p. 634
 

8. Citește Marcu 3:20,21. Ce le-a făcut pe rudele lui Isus să creadă că El Și-a pierdut mințile?
 

O acuzație de instabilitate mintală este destul de gravă. De obicei aceasta apare când unei persoane îi este pusă în pericol siguranța. Familia lui Isus avea această părere despre El pentru că El era atât de ocupat încât nu-Și lua timp nici să mănânce. Rudele caută să pună mâna pe El și în acest punct se suspendă narațiunea-cadru, întreruptă de episodul despre cărturarii care Îl acuză pe Isus de complicitate cu diavolul.
Există o paralelă ciudată între cele două narațiuni: cea care formează „rama” și cea din interior. Propria familie a lui Isus pare să aibă despre El o părere asemănătoare cu cea a cărturarilor. Familia spune că Și-a ieșit din minți. Cărturarii afirmă că lucrează împreună cu diavolul.

9. Citește Marcu 3:31-35. Ce vrea familia lui Isus și cum răspunde El?
 

Această scenă poate părea ciudată. Dacă mama ta sau alți membri ai familiei ar veni să te vadă, nu te-ai întâlni cu ei? Problema era că familia lui Isus nu era, la vremea aceea, în concordanță cu voia lui Dumnezeu. Isus Și-a dat seama de acest adevăr și în acest pasaj redefinește familia. Cei care fac voia lui Dumnezeu sunt frații, surorile și mama Lui. El este Fiul lui Dumnezeu, iar cei care sunt în acord cu voia divină devin familia Lui.
Cele două povestiri din Marcu transmit un paradox profund. În povestirea-ramă, Isus spune că o casă dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui. La prima vedere, pare că în povestirea-ramă însăși casa lui Isus, familia Lui, este dezbinată în detrimentul ei. Dar Isus rezolvă această enigmă prin redefinirea familiei. Adevărata Lui familie sunt cei care fac voia lui Dumnezeu împreună cu El (vezi Luca 12:53; Luca 14:26). 
De multe ori de-a lungul istoriei, creștinii au fost înstrăinați de propriile rude. Este o experiență dificilă. Acest pasaj din Marcu dezvăluie că Isus a trecut prin aceeași situație. El înțelege ce înseamnă și îi poate alina pe aceia care simt această separare adesea dureroasă.

Comentariu EGW

Fiii lui Iosif erau departe de a-L simpatiza pe Isus și lucrarea Lui. Veștile care ajungeau la ei cu privire la viaţa și lucrarea Lui îi umpleau de uimire și neliniște. Au auzit că petrecea nopţi întregi în rugăciune, că în timpul zilei era înconjurat de mari mulţimi de oameni și că nu-Și lua prea mult timp pentru masă. Prietenii Lui gândeau că El Se obosește prea mult datorită muncii neîncetate, nu înţelegeau atitudinea Lui faţă de farisei, iar unii se temeau că I s-a tulburat raţiunea. 

Fraţii Lui au auzit lucrurile acestea, precum și acuzaţia adusă de farisei că El izgonea demonii prin puterea lui Satana. Ei suportau greu ocara aruncată asupra lor din cauza înrudirii cu Isus. Ei știau ce tulburare provocaseră cuvintele și faptele Lui și nu numai că erau alarmaţi de declaraţiile Lui îndrăzneţe, ci erau supăraţi că El îi mustra pe cărturari și pe farisei. Ei au hotărât că trebuia convins sau constrâns să înceteze acest mod de a lucra și au făcut-o și pe Maria să li se alăture, gândind că iubirea Lui pentru ea L-ar putea face să fie mai prevăzător. – Hristos, Lumina lumii, p. 321
În timp ce Isus îi învăţa încă pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama și fraţii Lui erau afară și doreau să-L vadă. El știa ce este în inima lor și i-a răspuns celui ce Îi adusese știrea aceasta: „Cine este mama Mea și care sunt fraţii Mei?” Apoi Și-a întins mâna spre ucenici și a zis: „Iată mama Mea și fraţii Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă”.

Toţi aceia care Îl primeau pe Hristos prin credinţă erau uniţi cu El printr-o legătură mai strânsă decât aceea a înrudirii omenești. Ei deveneau una cu El, după cum și El era una cu Tatăl. Fiind credincioasă și împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai apropiată cu El decât prin rudenie naturală. Fraţii Lui nu aveau niciun câștig din legătura cu El, decât dacă Îl primeau ca Mântuitor personal. – Hristos, Lumina lumii, p. 325
Ici-colo, un membru individual al unei familii este fidel convingerilor conștiinței sale și este obligat să stea singur. Linia de demarcație se face distinctă. Unul se bizuie pe Cuvântul lui Dumnezeu, ceilalți, pe tradițiile și vorbele oamenilor. ...

Pacea pe care le-a dat-o Hristos ucenicilor Săi și pentru care ne rugăm este pacea care se naște din adevăr, o pace care nu se stinge din cauza dezbinării. Fără ea, sunt războaie și lupte, gelozii, invidii, ură, ceartă; dar lumea nu poate nici să dea, nici să ia pacea lui Hristos. – Our High Calling, p. 328
 

Suplimentar: Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 28, 29
„Când a fost întrebat: «Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?» Isus a răspuns: «Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă, în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară? Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat» (Matei 12:10-12). 

Fariseii care-L urmăreau n-au îndrăznit să-I răspundă lui Isus […]. Ştiau că El rostise adevărul. Ca să nu calce vreo tradiţie, ei ar fi lăsat pe un om să sufere, dar în același timp ar fi salvat un animal, pentru ca proprietarul ei să nu sufere vreo pagubă din această cauză. De aceea, ei arătau mai multă purtare de grijă unui animal, unui necuvântător decât unui om, care e făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta ilustrează acțiunea tuturor religiilor neadevărate. Ele se trag din dorinţa omului de a se înălţa mai presus de Dumnezeu, dar urmarea a fost că omul a decăzut mai jos ca animalele. Orice religie care se luptă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu îl jefuieşte pe om de slava pe care a avut-o la creaţie şi care trebuie să-i fie redată prin Hristos. Orice religie falsă îi învaţă pe adepţii ei să fie nepăsători faţă de nevoile, suferinţele şi drepturile omului. Evanghelia îi conferă omenirii o mare valoare, pentru că este răscumpărată cu sângele lui Hristos, şi promovează o grijă profundă faţă de nevoile şi suferinţele omului” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 286, 287).

Studiu zilnic:

Habacuc 3
Țefania 1
Țefania 2
Țefania 3
Hagai 1
Hagai 1
Zaharia 1

Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Fals și adevărat în educație”, subcap. „Clasicii”

1. Ce li se va întâmpla celor ce „nu caută pe Domnul”? 

2. Ce va face „poporul smerit și mic”? 

3. Poate carnea sfințită să sfințească prin atingere băuturi sau alimente? 
 

4. „Puteau prorocii să trăiască veșnic?” 
 

5. Care studiu trebuie să ocupe primul și al doilea plan?
 

Studiu suplimentar
Solii alese, cartea 1, cap. „Hristos deține controlul” pp. 83, 84; Hristos, Lumina lumii, cap. „Sabatul”.