Lecții pentru ucenici (I)

Prima jumătate a Evangheliei după Marcu se concentrează pe persoana Domnului Isus și cine este El. Învățăturile și minunile Lui puternice indică același lucru: El este Mesia. În acest moment crucial din narațiune, Isus îi va întreba pe ucenici cine cred ei că este El.
Petru va oferi un răspuns clar la această întrebare, iar Isus va începe imediat să explice încotro se îndreaptă pașii Săi ca Mesia, adică, după cum știm, spre cruce.
Din ultima parte a capitolului 8 până la sfârșitul capitolului 10 din Marcu, Domnul Isus Se concentrează pe lecții dedicate ucenicilor despre parcursul Său. În aceste capitole va face preziceri referitoare la cruce. Acestea vor fi urmate de învățături speciale privitoare la ucenicie. Aceste lecții elocvente sunt în continuare relevante în zilele noastre.
Această secțiune a celei de-a doua evanghelii este delimitată de vindecarea a doi oameni orbi, unul la mijlocul capitolului 8 și celălalt la sfârșitul capitolului 10. Aceste „minuni-cadru” ilustrează în mod dramatic modul în care ucenicia include o înțelegere spirituală asupra persoanei Domnului Isus, cine este El și încotro Se îndreaptă. Așa cum, în urmă cu 2.000 de ani, i-au pus în dificultate pe cei 12 ucenici, învățăturile Sale continuă să îi contrarieze pe ucenicii din zilele noastre din cauza costurilor profunde – dar și a beneficiilor enorme – de care putem avea parte când Îl urmăm pe Isus.
 

Comentariu EGW

Trebuie să înălțăm crucea și să călcăm pe urmele lui Hristos. Cei care ridică crucea vor descoperi că, în timp ce fac acest lucru, crucea îi înalță, le dă putere și curaj, îndreptându-le privirea spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. …
Crucea te înalță din zonele de jos ale pământului și te aduce în cea mai dulce comuniune cu Dumnezeu. Prin purtarea crucii, experiența ta poate fi de așa natură, încât să poți spune: „Știu că Răscumpărătorul meu este viu” și, pentru că El trăiește, voi trăi și eu. Ce asigurare minunată! – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1095

Mă doare inima când mi se arată cât de mulţi sunt aceia care fac un idol din propria persoană. Domnul Hristos a plătit preţul de răscumpărare pentru ei. Lui Îi aparţine folosirea tuturor capacităţilor lor. Totuşi inima lor este plină de dragoste de sine şi de dorinţa după împodobire. Ei nu acordă nicio atenţie cuvintelor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Marcu 8:34). Mulţumirea eului Îl ascunde pe Hristos din faţa ochilor lor. Ei nu au nicio dorinţă de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu cu blândeţe şi umilinţă. Ei nu privesc la Isus. Ei nu se roagă să fie schimbaţi după chipul Său. ...

Mulţi dintre cei care se declară a fi creştini sunt creştini numai cu numele. Ei nu sunt convertiţi. Ei îşi pun în evidenţă eul. Nu stau la picioarele lui Isus, asemenea Mariei, ca să înveţe de la El şi nu sunt pregătiţi pentru venirea lui Hristos. – Solii alese, cartea 1, p. 80
Este greu să ne înţelegem pe noi înşine, să avem o imagine corectă cu privire la propriul caracter. Cuvântul lui Dumnezeu este clar, dar adeseori îl aplicăm greşit la noi înşine. Există pericolul de a te autoînşela, de a crede că avertizările şi mustrările lui nu fac referire la tine. „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate să o cunoască?” ... 

Biblia este completă, clară şi explicită; caracterul adevăratului ucenic al lui Hristos este descris cu exactitate. Trebuie să cercetăm Scripturile cu inima smerită, tremurând în faţa Cuvântului Domnului, dacă nu vrem să ne lăsăm înşelaţi în vreun fel cu privire la adevăratul nostru caracter. Trebuie să existe un efort perseverent pentru a birui egoismul şi încrederea în sine. Cercetarea de sine trebuie să fie amănunţită, ca să nu existe pericolul de a ne înşela singuri. … Fii cinstit cu inima ta, deoarece nu-ţi poţi permite să îţi asumi riscuri în această privinţă. Socoteşte cât te costă să fii un creştin devotat şi apoi îmbracă armura. Studiază Modelul, priveşte la Isus şi fii ca El! – Mărturii, vol. 5, p. 332 
 

1. Citește Marcu 8:22-30. De ce a fost nevoie de două atingeri din partea lui Isus pentru vindecarea acestui orb și ce lecții reies din această relatare?
 

Evangheliile relatează vindecarea mai multor orbi de către Isus. Pe lângă cel din pasajul de aici, din Marcu 8, mai este vindecat orbul Bartimeu, după cum se consemnează în Marcu 10:46-52. Matei face și el referire la doi orbi (Matei 20:29-34), iar Ioan 9 relatează vindecarea de către Isus a unui orb din naștere care se spală în scăldătoarea Siloamului.
Dar vindecarea din Marcu 8 este unică. Apare numai în Marcu și este singura minune a lui Isus care necesită două acțiuni pentru vindecarea deplină. Un detaliu emoționant este că Isus îl ia pe bărbat de mână și-l scoate din sat. Se simte mila Sa pentru acest om și dizabilitatea lui.

Dar de ce două atingeri? Întrucât aceasta este singura minune în care sunt necesare două acțiuni, este puțin probabil ca lucrul acesta să se datoreze unei lipse de putere din partea Domnului. Este mai degrabă o parabolă interpretată în realitate, care ilustrează modul în care cunoașterea spirituală are nevoie uneori de timp pentru a se maturiza. Acest lucru li s-a întâmplat și ucenicilor. Întreaga secțiune, Marcu 8:22 - 10:25, începe și se încheie cu vindecarea unui orb. În acest pasaj Isus îi învață în mod special pe uncenici despre moartea Sa iminentă. Ei nu reușesc să înțeleagă, deși El le repetă de multe ori.
Profesorilor le plac întrebările. Acestea sunt adesea cheia care deschide capacitatea elevului de a înțelege. În pasajul din Marcu 8 apare punctul de cotitură al cărții. Trei elemente confirmă această perspectivă. În primul rând, Isus le pune întrebări ucenicilor cu privire la identitatea Sa, lucru pe care nu l-a mai făcut înainte de acest moment. În al doilea rând, Petru este prima persoană neposedată de demoni care declară că Isus este Mesia. În al treilea rând, imediat după această revelație cu privire la cine este El, Isus începe să explice încotro se îndreaptă – spre cruce.

De ce le cere Isus ucenicilor să nu spună nimănui că este Mesia? Lucrul acesta pare a fi în contradicție cu întemeierea împărăției lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în zilele lui Isus, ideea de Mesia avea conotații politice legate de înlăturarea stăpânirii romane. Isus nu a venit să fie acel tip de mesia, de aici cerința ca identitatea Lui să nu fie dezvăluită.

Ce ne învață acest fragment despre momentele în care este important să nu spunem unele lucruri, oricât de adevărate ar fi?
 

Comentariu EGW

Isus și ucenicii … se aflau acum dincolo de hotarele Galileei, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici, ucenicii erau scoși de sub influenţa atotstăpânitoare a iudaismului și puși în situaţia de a înţelege ce înseamnă închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiţie care existau în toate părţile lumii. Isus dorea ca aceste realităţi să le aducă simţământul răspunderii faţă de păgâni. În timpul rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai înveţe mulţimea și să Se dedice mai mult ucenicilor Săi.
El voia să le vorbească despre suferinţele care Îl așteptau. Dar întâi a mers deoparte singur și S-a rugat ca inima lor să fie pregătită pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la ei, nu le-a spus îndată tot ce dorea să le împărtășească. Înainte de a face lucrul acesta, le-a dat ocazia de a-și mărturisi credinţa în El, ca să fie întăriţi pentru încercarea viitoare. – Hristos, Lumina lumii, p. 411
Isus a pus atunci o … întrebare, adresându-Se chiar ucenicilor: „Dar voi cine ziceţi să sunt?” Petru a răspuns: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” … 

Petru a exprimat credinţa celor doisprezece. Dar ucenicii erau încă departe de a înţelege misiunea lui Hristos. Împotrivirea și greșita interpretare provenite de la preoţi și conducători, deși nu-i puteau îndepărta de la Hristos, totuși îi puneau într-o mare dilemă. Ei nu vedeau lămurit calea lor. Influenţa educaţiei primite din copilărie, învăţăturile rabinilor și puterea tradiţiei încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în timp, raze preţioase de lumină pornite de la Isus străluceau asupra lor, dar adesea ei erau ca niște oameni care bâjbâie prin întuneric. Însă, în ziua aceasta, înainte ca ei să fie puși faţă în faţă cu încercarea cea mare a credinţei lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp, ochii lor au fost îndepărtaţi de la „lucrurile văzute”, pentru a privi „lucrurile nevăzute” (2 Corinteni 4:18). Sub veșmântul naturii omenești, ei au zărit slava Fiului lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, pp. 411, 412

Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinţei credincioșilor. Hristos Însuși a zis că în aceasta constă viaţa veșnică. Dar faptul de a avea această cunoștinţă nu era un motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înţelepciunii sau datorită bunătăţii sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeiești. „Cât cerurile-i de înaltă; ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor; ce poţi ști?” (Iov 11:8). Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit”. „Nouă însă, Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:9,10). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” și faptul că Petru a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese „învăţat de Dumnezeu” (Psalmii 25:14; Ioan 6:45). – Hristos, Lumina lumii, p. 412
 

2. Citește Marcu 8:31-38. Ce ne învață aici Isus despre prețul urmării Domnului Hristos?
 

Ucenicii au ajuns la un punct de cotitură în relația lor cu Isus. Acum știu că El este Mesia. Cititorul Evangheliei după Marcu a știut acest lucru de la începutul cărții (Marcu 1:1), așa că a avut un avantaj în fața ucenicilor, uneori confuzi.
Când i-a chemat inițial pe ucenici, Isus le-a spus că avea să-i facă pescari de oameni (Marcu 1:17). Nu a zis nimic despre dificultăți. Dar acum, când aceștia știu cu adevărat cine este, El le descoperă scopul misiunii Sale – că este necesar ca El să sufere, să fie respins și ucis și apoi să învie după trei zile. Este o veste șocantă. Petru, care tocmai dăduse mărturie că Isus este Mesia, Îl ia deoparte și Îl mustră pentru că spune astfel de lucruri. Toate acestea sunt redate în evanghelie prin vorbire indirectă, dar acum scriitorul evangheliei consemnează cuvintele lui Isus, cuvinte care trebuie să îl fi rănit pe Petru când le-a auzit. Isus îl numește pe Petru „Satană” și îi spune să se dea din calea Lui, pentru că astfel de gânduri nu sunt în concordanță cu voia lui Dumnezeu.
„Cuvintele lui Petru nu erau de natură să-L ajute şi să-L consoleze pe Isus în greutăţile şi încercările care Îi stăteau înainte. Ele nu erau în armonie cu planurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru o lume pierdută şi nici cu lecţia de jertfire de sine pe care Isus venise să o dea prin exemplul Său” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 415).

Urmașii lui Isus sunt chemați să aibă același obiectiv cu El – să își ia crucea și să Îl urmeze. Crucificarea era cea mai cruntă, umilitoare și intimidantă metodă de execuție pe care o aveau romanii. De ce ar vrea cineva să ia crucea ca simbol al devotamentului față de Isus?
Isus explică nu numai prețul uceniciei, ci și valoarea ei imensă. În paradoxul credinței creștine, pierderea vieții devine modul de a găsi viața. În schimb, câștigarea întregii lumi, dar pierderea vieții veșnice este o dovadă de prostie. După cum misionarul Jim Elliot s-a exprimat atât de elegant în jurnalul său în 28 octombrie 1949, „nu este deloc prost cel care renunță la ceea ce nu poate dobândi pentru a dobândi ceea ce nu poate pierde”.
 

„Cine își iubește viața o va pierde și cine își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12:25). Ai experimentat personal realitatea acestor cuvinte?
 

Comentariu EGW

Înainte de răstignire, Mântuitorul le-a explicat ucenicilor că urma să fie omorât şi că va învia din mormânt, iar îngerii au fost de faţă pentru a imprima cuvintele Lui în mintea şi inima lor. Ucenicii însă aşteptau eliberarea de sub jugul roman şi nu puteau admite că Acela în care se concentraseră toate speranţele lor avea să sufere o moarte umilitoare. Cuvintele pe care trebuiau să şi le amintească le-au fost şterse din minte, iar când a venit, timpul încercării i-a surprins nepregătiţi. Moartea lui Isus le-a spulberat complet speranţele, ca şi când El nu i-ar fi avertizat niciodată. Astfel, viitorul ne este descoperit în profeţii tot atât de clar cum le-a fost descoperit ucenicilor prin cuvintele Mântuitorului. Evenimentele legate de încheierea timpului de har, precum şi pregătirea necesară pentru acel timp de criză sunt prezentate clar. Oamenii însă înţeleg în măsură atât de mică aceste adevăruri importante de parcă nu le-ar fi fost dezvăluite niciodată. Satana este atent să şteargă din mintea lor orice ar putea să „dea înţelepciunea care duce la mântuire” (2 Timotei 3:15), aşa că această criză finală îi va găsi nepregătiţi. – Tragedia veacurilor, p. 594

Când Hristos i-a descoperit lui Petru că înaintea Lui se afla timpul încercării și al suferinței, și Petru a răspuns: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple așa ceva!”, Mântuitorul a poruncit: „Înapoia Mea, Satano!” Prin Petru a vorbit atunci Satana, făcându-l să joace rolul ispititorului. Petru nu bănuia prezența lui Satana, dar Domnul Hristos putea simți prezența înșelătorului și, în mustrarea adresată lui Petru, de fapt, El i se adresa adevăratului vrăjmaș. ... Lucrarea lui Satana era aceea de a-L descuraja pe Isus atunci când El se lupta să salveze omenirea decăzută, iar cuvintele lui Petru erau exact ce dorea Satana să audă. Ele erau împotriva planului lui Dumnezeu, și tot ce poartă această trăsătură de caracter este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Ele fuseseră rostite la instigarea lui Satana. ... [Iar el] spera că aceste cuvinte Îl vor descuraja și demoraliza pe Hristos, însă Hristos S-a adresat autorului acestui gând când a spus: „Înapoia Mea, Satano!” – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1095 

Acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele său ca pe sine însuşi va lucra înţelegând fără încetare că el este o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni. Prin faptul că va face din voinţa lui Dumnezeu voinţa sa, el va descoperi în viaţa lui puterea de schimbare a harului lui Hristos. În orice împrejurare din viaţa sa, el se va lăsa călăuzit de exemplul lui Hristos.
Fiecare lucrător adevărat şi gata de sacrificiu de sine este dispus să jertfească şi să fie jertfit pentru binele altora. Domnul Hristos spune: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12:25). Prin eforturile stăruitoare şi atente de a ajuta acolo unde este nevoie de ajutor, creştinul adevărat îşi arată dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lui. Poate că îşi va pierde viaţa în slujire, dar, când va veni Hristos pentru a-Şi aduna mărgăritarele Sale preţioase, o va găsi din nou. – Solii alese, cartea 1, p. 86
 

3. Citește Marcu 9:1-13. Ce au văzut Petru, Iacov și Ioan într-o noapte alături de Domnul?
 

Prezicerea Domnului Isus din Marcu 9:1, potrivit căreia unii dintre cei care stăteau lângă El nu aveau să guste moartea înainte de a vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere, se împlinește câteva zile mai târziu, când îi duce doar pe Petru, pe Iacov și pe Ioan pe un munte înalt. Acolo Se transfigurează în fața lor în gloria împărăției cerești.
Ilie și Moise coboară din sfera cerească și vorbesc cu Isus. Luca notează că vorbeau despre sfârșitul lui Isus (în greacă, exodus), care urma să aibă loc în Ierusalim (Luca 9:30,31). Prin urmare, această scenă glorioasă se leagă de moartea viitoare a Domnului Isus pe cruce (compară cu Marcu 9:9) și avea să le dea speranță ucenicilor atunci când aveau să Îl vadă crucificat.

În timp ce coborau de pe munte, în dimineața următoare, ucenicii Îl întreabă pe Isus despre venirea mai întâi a lui Ilie. Cel mai probabil, această idee are legătură cu faptul că oamenii se așteptau ca Ilie să reapară înainte de Mesia (compară cu Maleahi 4:5,6). Isus răspunde că Ilie a venit deja, o referire la Ioan Botezătorul. La fel cum l-au ucis pe Ioan, Îl vor omorî și pe Isus, dar El va învia după trei zile.
După acea glorioasă noapte, scena de la poalele muntelui a fost un jalnic haos (vezi Marcu 9:14-29). Cei nouă ucenici întâlniseră un băiat posedat de un demon, băiat pe care nu îl puteau vindeca. În momentul în care Isus intră în scenă, toți fug să Îl întâlnească. Se relatează apoi istoria puterii demonului asupra copilului. Isus pare să petreacă mult timp punând întrebări cu privire la detaliile posedării demonice. Lucrul acesta se dovedește prea mult pentru tată, care izbucnește: „Dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi și ajută-ne” (Marcu 9:22).

Isus sesizează imediat exprimarea neîncrezătoare. Răspunsul Dom­nului poate fi parafrazat: „Cum adică «dacă poți»?” (Marcu 9:23). Dintr-odată, ca lovit de fulger, tatăl își dă seama că nu numai fiul lui are o problemă – el însuși are o problemă: cu credința. Iar necredința lui ar putea să împiedice vindecarea fiului său. Tatăl disperat se lasă în seama milei lui Isus, cu replica memorabilă: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24). Și Isus îl vindecă pe băiat.

În ce situații ai fost nevoit să strigi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”? Ce ai învățat din acele experiențe?
 

Comentariu EGW

Isus le spusese ucenicilor Săi că erau unii alături de El care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere. Această făgăduinţă s-a împlinit la Schimbarea la faţă. Faţa lui Isus s-a schimbat şi a strălucit ca soarele. Veşmântul Său era alb şi strălucitor. Moise era acolo pentru a-i reprezenta pe cei care vor fi înviaţi la cea de-a doua venire a lui Isus. Iar Ilie, care a fost ridicat la cer fără să vadă moartea, îi reprezenta pe cei care vor fi transformaţi la cea de-a doua venire a lui Hristos şi vor fi nemuritori, fiind luaţi la cer fără a vedea moartea. Ucenicii au privit cu uimire şi teamă splendoarea maiestăţii lui Isus şi norul care-i acoperea şi au auzit glasul lui Dumnezeu care spunea cu o măreţie înfricoşătoare: „Acesta este Fiul Meu preaiubit; de El să ascultaţi!” – Scrieri timpurii, p. 164

„Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi și ajută-ne!” Câte suflete apăsate de păcat au făcut să răsune această rugăciune! Și, tuturor, Mântuitorul milostiv le răspunde: „Dacă poţi… totul este cu putință celui care crede.” Credinţa este aceea care ne pune în legătură cu Cerul și ne aduce puteri pentru a ne lupta cu forţele întunericului. În Hristos, Dumnezeu i-a asigurat omului mijloacele pentru a birui orice trăsătură păcătoasă și a rezista oricărei ispite, oricât de puternică ar fi. Dar mulţi simt că le lipsește credinţa și, din cauza aceasta, stau departe de Hristos. Faceţi ca aceștia, în deznădejdea și necredinţa lor, să se predea harului Mântuitorului lor milostiv. Să nu privească la ei, ci la Hristos. Acela care i-a vindecat pe bolnavi și a scos demoni când umbla printre oameni este același Mântuitor puternic și astăzi. Credinţa vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însușiţi-vă făgăduinţa Sa: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Aruncaţi-vă la picioarele Sale și strigaţi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Niciodată nu vei pieri dacă faci astfel, niciodată! – Hristos, Lumina lumii, p. 429

Am fi îndreptăţiţi să ne alarmăm în faţa puterii şi răutăţii lui Satana şi ale îngerilor lui dacă n-am găsi scut şi eliberare în puterea superioară a Răscumpărătorului nostru. Ne încuiem cu grijă casele cu zăvoare şi lacăte pentru a ne proteja proprietatea şi viaţa de oameni răi, dar rareori ne gândim la îngerii răi, care caută continuu o modalitate de a ne controla şi împotriva atacurilor cărora, în propria noastră putere, nu avem niciun mijloc de apărare. Dacă îi lăsăm, ei ne pot tulbura mintea, ne pot îmbolnăvi şi chinui trupul şi ne pot distruge bunurile şi viaţa. Singura lor plăcere este să aducă nenorocire şi distrugere. Teribilă este starea celor care se opun cerinţelor divine şi cedează în faţa ispitelor lui Satana, până când Dumnezeu îi lasă sub controlul spiritelor rele. Însă cei care Îl urmează pe Hristos sunt întotdeauna în siguranţă sub grija Lui ocrotitoare. Îngeri cu o putere mult mai mare sunt trimişi din cer ca să-i protejeze. Cel rău nu poate străpunge garda pe care Dumnezeu a pus-o în jurul poporului Său. – Tragedia veacurilor, p. 517
 

4. Citește Marcu 9:30-41. Ce este diferit la a doua prezicere a Domnului Isus cu privire la moartea și învierea Sa (compară cu Marcu 8:31)? Cu privire la ce se ceartă ucenicii și ce le spune Isus?
 

În prima predicție, Isus face referire la cei care Îl vor respinge și Îl vor ucide. În a doua Se referă la faptul că va fi trădat. Trădătorul nu este dezvăluit la momentul acesta, dar cititorul știe deja cine este, datorită identificării lui Iuda (vezi Marcu 3:19). Din nou, Domnul face referire la faptul că va fi ucis și apoi va învia după trei zile. Dar ucenicii par și mai puțin interesați de detaliile acestei preziceri decât în cazul primeia. Veștile neplăcute nu stârnesc discuții.
În Marcu 8:27, Isus Se afla la nord de Marea Galileei, lângă Cezareea lui Filip. În Marcu 9:30, trece prin Galileea, iar în Marcu 9:33 intră în Capernaum. Prin urmare, nu este dificil să ne închipuim drumul Lui de la nord la sud. Cu toate acestea, intră singur în Capernaum, cei 12 ucenici rămânând în urmă. În casă, îi întreabă despre ce au vorbit pe drum. Nu răspunde nimeni, un semn clar al disconfortului provocat de întrebare, aproape ca niște copii prinși făcând un lucru despre care știu că este greșit. Conversația lor fusese despre cine era cel mai mare. Oricât de mult s-ar feri majoritatea oamenilor să recunoască, acest subiect – cine este mai mare – preocupă pe toată lumea. Dar în împărăția lui Dumnezeu, această idee este complet pe dos.

Isus soluționează această problemă în două etape. În primul rând afirmă clar că, pentru a fi primul (cel mai mare), trebuie să devii un slujitor. Apoi, Isus ilustrează ce vrea să zică, printr-un gest. Se pare că un copil se afla în apropiere și asculta. Isus îl ia pe copil și îl așază în mijlocul grupului. Lucrul acesta ar fi fost intimidant pentru copil. Dar Isus îl ia apoi în brațe, detensionând scena. El spune că, dacă îl primești pe acel copilaș, Îl primești pe El. Și, dacă Îl primești pe El, Îl primești pe Tatăl Lui. În felul acesta cel mai mic copil este legat de Dumnezeu Însuși. 
Ioan pune o întrebare cu privire la cei din afară, iar Isus rostește im­portanta lecție că aceia care nu sunt împotriva noastră sunt de partea noastră. Domnul afirmă că ajutorul acordat celor aflați în slujirea crești­nă, chiar și în moduri nesemnificative, nu este trecut cu vederea în cer.

Care este concepția biblică despre măreție, spre deosebire de cea a lumii? Pe care dintre ele o cauți?
 

Comentariu EGW

Odată, Ioan a intrat într-o ceartă cu câțiva dintre ucenici, vrând să știe care dintre ei trebuia să fie considerat cel mai mare. Ei nu aveau de gând ca discuția lor să ajungă până la urechile Învățătorului, dar Isus le citea inimile și a folosit prilejul pentru a le da ucenicilor Săi o lecție de umilință. Aceasta era nu numai pentru micul grup care asculta cuvintele Sale, ci trebuia să fie scrisă pentru binele tuturor urmașilor Săi până la sfârșitul timpului. Atunci, Isus S-a așezat, i-a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți și slujitorul tuturor” (Marcu 9:35).

Aceia care au Spiritul lui Hristos nu vor avea ambiția de a ocupa vreun loc mai presus de frații lor. Numai cei care sunt mici în ochii lor vor fi considerați mari înaintea lui Dumnezeu. „Și a luat un copilaș și l-a așezat în mijlocul lor, apoi l-a luat în brațe și le-a zis: «Oricine primește pe unul din acești copilași în Numele Meu Mă primește pe Mine și oricine Mă primește pe Mine nu Mă primește pe Mine, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine»” (vers. 36, 37). 
O, ce învățătură prețioasă pentru urmașii lui Hristos! Cei care trec cu vederea datoriile vieții aflate chiar în calea lor, care neglijează ocaziile de a fi miloși și buni, amabili și iubitori chiar față de un copilaș Îl neglijează pe Hristos. – Sfințirea vieții, pp. 55, 56
Printre noi își face apariția un spirit căruia Dumnezeu nu-i va îngădui să conducă. Niciodată creștinii nu ar trebui să creadă că sunt stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu. ...

Cel care se supune acestui duh de înălțare de sine se așază sub stăpânirea vrăjmașului. Dacă slujitorii Evangheliei nu pot fi de acord cu toate ideile și imaginațiile sale, el le întoarce spatele și vorbește împotriva lor, revărsându-și sarcasmul și amărăciunea din inimă asupra slujitorilor și asupra lucrării. ...
Isus ne-a dat un exemplu prin viața Sa de curăție și de sfințenie desăvârșită. Deși era ființa cea mai înălțată din ceruri, El a fost cel mai dispus să slujească. El, Cel mai onorat, S-a smerit pe Sine pentru a le sluji celor care, cu puțin timp înainte, se certaseră cu privire la cine ar trebui să fie cel mai mare în Împărăția Lui. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 192 (2 iulie)

Dumnezeu lucrează prin aceia pe care îi alege El. Uneori, El alege oamenii cei mai simpli ca să facă lucrarea cea mai mare, pentru că puterea Sa este descoperită în slăbiciunea omenească. Noi avem propriul standard și, în virtutea acestuia, declarăm că unele lucruri sunt mari, iar altele mici, dar Dumnezeu nu ne evaluează în conformitate cu normele noastre. Nu trebuie să presupunem că lucrurile care ni se par nouă mari trebuie să fie mari și pentru Dumnezeu sau că acelea pe care noi le considerăm mici trebuie să fie mici și pentru El. Nu este răspunderea noastră să ne judecăm talentele sau să ne alegem lucrarea. Trebuie să acceptăm poverile pe care ni le rânduiește Dumnezeu și să le purtăm pentru onoarea Sa, apelând în permanență la El, ca să ne dea odihnă. Dumnezeu este mulțumit atunci când ne acceptăm îndatoririle cu recunoștință, bucurându-ne că ne consideră vrednici să fim conlucrători cu El. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 363, 364
 

5. Citește Marcu 9:42-50. Care sunt elementele din acest pasaj care leagă între ele lecțiile lui Isus?

La început, acest pasaj pare să fie o colecție de învățături disparate ale lui Isus puse laolaltă fără nicio noimă sau rost. Dar, la o privire mai atentă, se vede că fiecare lecție conține un cuvânt care o leagă de cea anterioară. Pasajul se învârte în jurul a trei termeni principali care fac ca lecțiile să fie progresive – „face să cazi în păcat”, „foc” și „sare”.

Prima învățătură este despre „micuți”, cu referire la noii credincioși. Educatorii și conducătorii primesc în împărăția lui Dumnezeu responsabilitatea de a avea o grijă specială de acești noi convertiți, asemănătoare cu etica Vechiului Testament de a avea grijă de persoanele cele mai vulnerabile din societatea antică – văduvele, orfanii și străinii. Isus folosește o hiperbolă, spunând că ar fi mai bine să te îneci în mare decât să faci pe unul „din acești micuți” să păcătuiască.
Formula „face să păcătuiască” creează cea mai lungă lecție din acest pasaj. Cititorul se confruntă cu două enigme. Prima: chiar îi învață Isus pe oameni să își taie o mână sau un picior ori să își scoată un ochi? A doua: susține El un iad care arde veșnic? Răspunsul la prima întrebare este negativ, Isus nu îi învață pe oameni să se mutileze – acest lucru era respins de iudaism (compară cu Deuteronomul 14:1; 1 Împărați 18:27,28). Domnul folosește hiperbola pentru a Se face înțeles. Dacă pierderea unei mâini, a unui picior sau a unui ochi este groaznică, cu atât mai mult ar trebui să fie un dezastru pentru creștin să păcătuiască.

A doua întrebare primește tot un răspuns negativ. Isus nu susține că există un iad care arde veșnic. Gândește-te la niște oameni care intră în cetatea cerească cu un singur ochi, un singur picior sau o singură mână. Apoi gândește-te la oamenii care ajung întregi în iad. Nu ar trebui să fie invers? Ar fi o situație comică. Un asemenea amuzament pe un subiect atât de serios ne face să ne gândim că Isus ilustrează o idee prin intermediul hiperbolei. Păcatul ar trebui luat în serios în așa măsură încât ar fi preferabil să pierzi o mână, un picior sau un ochi decât să păcătuiești.
Cât despre iadul veșnic, consecințele lui sunt veșnice, nu focul iadului în sine. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16, subl. ad.). Cei care sunt pierduți nu ard pentru totdeauna, ci pier pentru totdeauna – o foarte mare diferență.
 

Comentariu EGW

În Epistola către evrei este arătată precis singura dorință a inimii, care ar trebui să caracterizeze alergarea creștină în vederea dobândirii vieții veșnice: „Să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus” (Evrei 12:1,2). Invidia, răutatea, gândul rău, vorbirea de rău, lăcomia – acestea sunt greutăți pe care creștinul trebuie să le dea la o parte dacă vrea să alerge cu succes în alergarea pentru nemurire. Orice obicei sau practică ce duce la păcat și aduce dezonoare asupra lui Hristos trebuie dată la o parte, oricare ar fi sacrificiul care s-ar cere. 

„Dacă mâna ta te face să cazi în păcat”, spunea Mântuitorul, „taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decât să ai două mâini, și să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele nu moare și focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop, decât să ai două picioare și să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge” (Marcu 9:43-45). Dacă pentru a scăpa corpul de la moarte trebuie să fie tăiat piciorul sau mâna sau chiar să fie scos ochiul, cu cât mai dispus ar trebui să fie creștinul să îndepărteze păcatul ce aduce moarte sufletului! – Faptele apostolilor, p. 312

Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca având aceeaşi gravitate. Şi în aprecierea Sa există grade de vinovăţie, cum există şi în aprecierea omului, care este limitat. Dar, oricât de măruntă şi de neînsemnată ar părea în ochii oamenilor o greşeală de comportament sau alta, în ochii lui Dumnezeu niciun păcat nu este mic. Păcatele pe care omul este dispus să le considere mici s-ar putea să fie tocmai acelea pe care Dumnezeu le consideră nelegiuiri mari. Beţivul este dispreţuit şi i se spune că păcatul lui îl va exclude din cer, în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân nemustrate. Dar, pentru Dumnezeu, păcatele acestea sunt deosebit de ofensatoare. – Mărturii, vol. 5, p. 337

Mintea umană nu este capabilă să evalueze răul pe care l-a produs erezia chinului veşnic. Religia Bibliei, plină de iubire, bunătate şi milă, este întunecată de superstiţie şi învăluită în teroare. Când vedem în ce culori false a zugrăvit Satana caracterul lui Dumnezeu, să ne mai mirăm că oamenilor le este frică şi chiar Îl urăsc pe îndurătorul nostru Creator? Concepţiile înspăimântătoare despre Dumnezeu care s-au răspândit în toată lumea, fiind predicate de la amvoane, au dat naştere la milioane de sceptici şi de necredincioşi.
Chinul veşnic este una dintre doctrinele false care constituie „vinul desfrânării” pe care Babilonul îl dă tuturor naţiunilor să-l bea (Apocalipsa 14:8; 17:2). Este, într-adevăr, un mister cum de au acceptat slujitorii lui Hristos această erezie şi au şi predicat-o de la amvoane. … Dacă ne întoarcem de la Cuvântul lui Dumnezeu şi acceptăm doctrine false doar pentru că părinţii noştri le-au susţinut, cădem sub sentinţa care a fost pronunţată împotriva Babilonului şi bem din „vinul desfrânării lui”. – Tragedia veacurilor, p. 536
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 47, 48
„Înainte de onoare este umilinţa. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ocupă un loc umil în faţa lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă cel mai mult cu un copil este lucrătorul care are cel mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligenţele cereşti pot să conlucreze cu acela care nu caută să-şi înalţe eul, ci să salveze suflete. […]
Prin tot ceea ce dobândim un avantaj asupra altora – prin educaţie și perfecționare, nobleţe de caracter, instruire creştină, experienţă religioasă – suntem datori faţă de cei mai puţin privilegiaţi și, pe cât ne stă în putinţă, să îi ajutăm şi să îi servim. Dacă suntem tari, să înălţăm braţul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea faţa Tatălui din cer, sunt bucuroşi să servească celor mai mici ai Lui. Fiinţe înfiorate, care au multe trăsături de caracter criticabile, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenţi acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul şi ale căror împrejurări de viaţă sunt cele mai descurajatoare. Tocmai în această slujire vor colabora adevăraţii urmaşi ai lui Hristos” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 436, 440).

Studiu zilnic: 

Matei 5
Matei 6
Matei 7
Matei 8
Matei 9
Matei 10
Matei 11

Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Cunoașterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu”, până la subcap. „Descoperiri mai clare…”

1. În ce situație nu vom avea „răsplată de la Tatăl” nostru? 
 

2. Cum vin și cum sunt prorocii mincinoși? 
 

3. Despre care cetate se spune că a ieșit în întregime să-L întâmpine pe Isus? 
 

4. Cum a fost îndreptățită Înțelepciunea? 
 

5. Cine e pregătit să se angajeze în studiul științelor naturii?
 

Studiu suplimentar
Sfaturi cu privire la administrarea creștină a vieții, cap. „Datoria noastră”; Hristos, Lumina lumii, cap. „Cine este mai mare?”.