De memorat: „El le-a mai zis: «Luaţi __ la ce auziţi. Cu ce __ veţi măsura, vi se va măsura şi vi se va da şi __. Căci, celui ce ___, i se va __; dar, de la cel ce ___, se va ___ şi ce are»” (Marcu 4:24,25).
Studiul din această săptămână tratează parabolele din Marcu 4. Evanghelia după Marcu are cele mai puține parabole din toate evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca).
Cercetătorii s-au contrazis multă vreme cu privire la semnificația și interpretarea pildelor lui Isus: cum să le interpretăm, ce înseamnă, de ce le-a folosit Isus, ce fel de lecții trebuiau să transmită și cât de literal trebuiau interpretate sau dacă erau simple alegorii etc. Evident, nu vom rezolva toate aceste probleme în studiul din această săptămână. În schimb, le vom analiza și, prin harul lui Dumnezeu, vom ajunge să înțelegem ideile prezentate de Isus prin aceste parabole.
Marcu 4 conține cinci pilde: semănătorul, lumina, măsura, sămânța, grăuntele de muștar. Cea mai mare parte a capitolului este ocupată de parabola semănătorului. Aceasta este povestită prima, urmată de motivul rostirii pildelor în general și apoi de interpretarea pildei semănătorului. Acest tipar în trei pași va constitui subiectul secțiunilor de duminică, luni și marți. Apoi celelalte parabole vor face obiectul secțiunilor de miercuri și joi.
În înțelepciunea Sa, Domnul îmbrăca adevărurile spirituale în reprezentări și simboluri. Prin folosirea figurilor de stil, adesea El le putea adresa acuzatorilor și vrăjmașilor Săi cele mai vădite și grăitoare mustrări, iar aceștia nu puteau găsi în cuvintele Sale motive de condamnare. Prin pilde și comparații, El a găsit cea mai bună metodă de a transmite adevărul divin. Într-un limbaj simplu, folosind reprezentări și ilustrații din lumea naturală, El a deschis în fața ascultătorilor Săi adevărurile spirituale și a dat viață unor principii prețioase, care nu le-ar fi rămas în minte, doar poate cu greu ar fi lăsat vreo urmă, dacă El nu Și-ar fi legat cuvintele de scenele dinamice ale vieții, de experiență sau de natură. În acest fel, El le stârnea interesul, îi făcea să se întrebe asupra anumitor lucruri, iar când le câștiga toată atenția, El le întipărea în mod hotărât în minte mărturia adevărului. Astfel, El a fost capabil de a impresiona destul de puternic inima ascultătorilor Săi, astfel încât aceștia, ori de câte ori priveau lucrul de care El legase lecția, își aduceau aminte de cuvintele divinului Învățător. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 236
Atât de vastă era înțelegerea Domnului Hristos în ce privește adevărul și atât de cuprinzătoare erau învățăturile Sale, încât folosea fiecare element al naturii pentru a ilustra adevărul. Scenele pe care oamenii le vedeau zi de zi au fost legate de câte un adevăr spiritual, așa încât natura a ajuns să fie învăluită de parabolele Învăţătorului.
În perioada de început a lucrării Sale, Domnul Isus le-a vorbit oamenilor în cuvinte simple ca toți ascultătorii să poată înțelege adevărurile care i-ar fi putut face înțelepți în vederea mântuirii. Totuși, în multe inimi, adevărul nu prinsese rădăcină și le fusese luat foarte repede. „De aceea le vorbesc în pilde”, spunea Domnul, „pentru că ei, măcar că văd, nu văd și măcar că aud, nu aud, nici nu înțeleg. … Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii ca nu cumva să vadă” (Matei 13:13-15). – Parabolele Domnului Hristos, p. 20
... Domnul Hristos avea de rostit adevăruri pe care oamenii nu erau pregătiți să le accepte și nici măcar să le înțeleagă. Asociind aceste învățături cu scene din viața de zi cu zi, din experiența oamenilor sau din natură, El captiva atenția ascultătorilor și îi impresiona. După aceea, când vedeau lucrurile pe care le folosise ca ilustrații pentru învățăturile Sale, ei își aminteau de cuvintele Învățătorului divin. Pentru minţile care erau deschise faţă de Duhul Sfânt, semnificația învățăturilor Mântuitorului devenea din ce în ce mai clară. Tainele se deslușeau, iar înțelesul care păruse confuz devenea evident.
Domnul Isus căuta o cale de a ajunge la fiecare inimă. Prin faptul că folosea o varietate de ilustrații, nu numai că prezenta diverse aspecte ale adevărului, dar reușea și să ajungă la inima unor ascultători diferiți. Interesul lor era trezit de imaginile desprinse din mediul în care își petreceau viața de zi cu zi. Niciunul dintre ascultătorii Mântuitorului nu putea să se simtă neglijat sau uitat. Chiar și cel mai umil și cel mai păcătos auzeau în învățătura Sa un glas care le vorbea cu duioșie și simpatie. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 21, 22
1. Citește Marcu 4:1-9. Care sunt tipurile de pământ și ce se întâmplă cu semințele care cad pe fiecare?
Adesea când citesc parabolele lui Isus din evanghelii, oamenii vor să sară repede la interpretarea dată de Isus. La urma urmei, nu acesta este scopul acestor istorisiri? De a ne învăța adevăruri spirituale pentru viața creștină? Ba da, dar uneori, în afară de unele comentarii scurte precum: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu” sau „Cine are urechi de auzit, să audă”, Isus nu explică parabola.
Prin urmare, este bine să o luăm ușor și pur și simplu să analizăm istorisirea în sine pentru a înțelege direcția sugerată de diversele ei trăsături narative. Procedând așa în cazul parabolei semănătorului vom descoperi o varietate de idei. Sămânța este aceeași în fiecare caz, dar cade pe patru tipuri de pământ. Felul solului influențează puternic soarta seminței. În loc de o narațiune continuă, parabola este alcătuită de fapt din patru povestiri separate spuse până la capăt în fiecare cadru. Lungimea celor patru povestiri crește progresiv.
Sămânța care cade lângă drum este mâncată imediat de păsări. „Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit păsările şi au mâncat-o” (Marcu 4:4).
În cazul seminței care cade pe teren stâncos este nevoie de câteva zile sau chiar săptămâni să-și atingă nefericitul sfârșit, fiind inclusiv arsă de soare.
Sămânța care cade pe solul plin de buruieni are nevoie de și mai mult timp pentru a-și atinge nerodnicul destin, fiind sufocată de spini.
Sămânța care cade în pământ bun are nevoie de cel mai mult timp, probabil de un întreg sezon de creștere, așa cum este normal pentru o cultură.
Trei dintre aceste povestiri sunt despre eșec, numai ultima este despre succes, o recoltă bună și bogată. Lungimea acestor povestiri, perioada din ce în ce mai lungă de care e nevoie în fiecare dintre ele, împreună cu faptul că numai una dintre ele este despre succes, indică riscul eșecului, dar și rezultatul bogat al succesului.
Parabola pare să facă referire la costul uceniciei și la riscurile implicite, dar și la răsplata bogată a faptului de a-L urma pe Domnul Hristos.
Care sunt alte câteva lecții spirituale pe care le putem învăța de la natură?
Misiunea lui Hristos nu era înțeleasă de oamenii din vremea Sa. Felul în care a venit pe pământ nu se potrivea cu așteptările lor. Domnul Isus era temelia întregii religii evreiești. Serviciile obligatorii ale acestui sistem religios fuseseră rânduite de Dumnezeu. Ele erau menite să-i învețe pe oameni că Acela pe care Îl reprezentau toate ceremoniile religioase va veni la timpul stabilit. Dar iudeii acordaseră o importanță atât de mare formelor şi ceremoniilor, încât pierduseră din vedere obiectivul lor. Tradițiile, preceptele și regulile omenești ascundeau acele învățături pe care Dumnezeu intenționase să le transmită prin intermediul serviciilor religioase rânduite de El. Tradițiile acestea deveniseră un obstacol în calea înțelegerii și a trăirii adevăratei religii. Iar când simbolurile conținute de ceremoniile religioase s-au împlinit în persoana Domnului Hristos, iudeii nu L-au recunoscut ca fiind împlinirea tuturor simbolurilor, chipul pe care toate acestea îl reflectau. …
… Evanghelia lui Hristos era pentru ei o piatră de poticnire, pentru că ei cereau un semn, în loc de a cere un Mântuitor. Ei așteptau ca Mesia să-Și dovedească mesianitatea prin fapte eroice de cucerire, să-Și întemeieze un imperiu pe ruinele împărățiilor pământești. Parabola semănătorului a fost răspunsul lui Hristos la această așteptare a lor. Împărăția lui Dumnezeu urma să învingă, dar nu prin puterea armelor, nici prin confruntări violente, ci prin implantarea unui nou principiu de viață în inima oamenilor. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 33, 34
Pe lângă Biblie, natura este cel mai mare manual al nostru. … Când semănăm sămânţa şi cultivăm planta, ne aducem aminte că Dumnezeu a creat sămânţa şi că tot El o dă pământului. Prin puterea Sa divină, El Se îngrijeşte de acea sămânţă. După legea stabilită de El, sămânţa, când moare, le dă viaţa ei firului verde şi spicului, în care se găsesc alte seminţe care urmează să fie strânse şi puse, la rândul lor, în pământ, ca să producă o nouă recoltă. Putem studia, de asemenea, modul în care participă omul la această lucrare. Agentul uman are partea lui de îndeplinit, lucrarea lui de făcut. Aceasta este una dintre lecţiile pe care le învăţăm din natură şi vom vedea în ea o lucrare solemnă şi frumoasă. – Mărturii, vol. 6, pp. 185, 186
Isus Și-a încheiat pilda fără a oferi vreo explicație imediată. Potrivit textului (Marcu 4:1), când a rostit Isus parabola, era prezent „foarte mult norod”. Numai ulterior, în prezența unui grup mai mic (Marcu 4:10), a explicat semnificația parabolei.
2. Citește Marcu 4:13-20. Cum a interpretat Isus pilda semănătorului?
Isus interpretează parabola prin identificarea elementelor externe pe care unele detalii din povestire le reprezintă. Interpretarea indică faptul că narațiunea este o alegorie generală cu trimiteri la lumea reală, neexistând neapărat un echivalent pentru fiecare detaliu în parte.
Isus identifică sămânța drept „Cuvântul”, mai precis Cuvântul lui Dumnezeu, în mod special așa cum a fost predicat de Isus. Iacov 1:21 declară: „De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele.”
Felurile de pământ sunt tipurile de ascultători. În interpretarea lui Isus, toți aud Cuvântul; adică sămânța este semănată în toate genurile de sol. Dar acesta este primit în mod diferit. Solul de lângă drum este tare și păsările fură sămânța. Isus leagă acest lucru de faptul că Satana îndepărtează adevărul. Pământul stâncos are o adâncime mică. Isus leagă lucrul acesta de oamenii cu angajamente superficiale; aceștia nu au calculat costurile uceniciei. Pământul cu spini îneacă sămânța semănată în el. Isus explică faptul că spinii reprezintă grijile vieții și bogățiile care îneacă Cuvântul. Dar pământul bun îi reprezintă pe cei care aud Cuvântul și îl primesc, astfel încât crește și produce o cultură bogată.
Cele mai lungi explicații sunt cu privire la pământul stâncos și pământul cu spini. În descrierea ascultătorilor asociați cu pământul stâncos, Isus evidențiază elemente opuse – aceștia primesc cu bucurie Cuvântul, dar sunt ucenici doar pentru o vreme. Când vine persecuția, cad. Ascultătorii asociați cu pământul cu spini sunt un paradox. Ei nu cad din cauza vremurilor grele, ci din cauza vremurilor bune – se concentrează pe lucrurile acestei lumi, nu pe împărăția lui Dumnezeu. Grijile și preocupările lor se învârt în jurul a ceea ce are de oferit această lume.
Gândește-te la propria viață! Se strecoară în experiența ta diversele caracteristici ale pământului din parabolă? Ale celui de lângă drum, ale celui stâncos sau ale celui cu spini? Se poate întâmpla mai subtil decât îți dai seama. Ce alegere poți face pentru a te schimba, dacă este nevoie?
Aspectul principal tratat de parabola semănătorului se referă la efectul pe care îl are locul în care este semănată sămânța asupra dezvoltării ei. Prin această parabolă, de fapt, Domnul Hristos le spune ascultătorilor Săi: Dacă voi criticați lucrarea Mea sau nutriți resentimente fiindcă nu corespunde ideilor voastre, sunteți în pericol. Întrebarea cea mai importantă care vi se adresează este: Cum tratați solia Mea? De acceptarea sau respingerea ei depinde destinul vostru veșnic. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 43, 44
Pretutindeni în parabola semănătorului, Domnul Hristos arată că rezultatele diferitele ale semănatului depind de calitatea terenului. În fiecare situație, este același semănător și aceeași sămânță. Prin urmare, Domnul ne învață că, dacă lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu nu are succes în inima și în viața noastră, cauza se găsește la noi. Cu toate acestea, rezultatele depășesc limitele capacităților noastre. Într-adevăr, noi nu ne putem schimba singuri, dar puterea de a alege ne aparține și depinde numai de noi să decidem ce anume vom deveni. Ascultătorii reprezentați de pământul de lângă drum, de terenul stâncos și de cel plin de spini nu sunt nevoiți să rămână așa. Duhul lui Dumnezeu Se străduiește neîncetat să spulbere vraja pasiunilor trecătoare, care îi menține pe oameni absorbiți de lucrurile pământești, și să trezească în suflet o dorință pentru comorile veșnice. Oamenii devin neatenți și indiferenți față de Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece se opun lucrării Duhului Sfânt. Ei sunt singurii vinovați pentru împietrirea inimii lor, care împiedică sămânța cea bună să prindă rădăcini și permite ca plantele dăunătoare să-i împiedice dezvoltarea.
Grădina inimii trebuie cultivată. Pământul trebuie arat și bulgării mari, sfărâmați printr-un regret profund pentru păcat și o pocăință serioasă. Plantele otrăvitoare ale lui Satana trebuie smulse din rădăcină. Odată invadat de mărăcini, pământul poate fi lucrat din nou doar dacă se depune o muncă serioasă și perseverentă. Tot astfel, înclinațiile rele ale inimii firești pot fi biruite numai printr-un efort stăruitor, în Numele și prin puterea lui Isus. … Aceasta este lucrarea pe care Domnul dorește să o îndeplinească pentru noi și El ne cere să cooperăm cu El. – Parabolele Domnului Hristos, p. 56
Nu trebuie să permitem ca lucrurile acestei lumi să ne absoarbă atenția atât de mult, încât mintea și corpul să fie complet prinse de ele. Astfel, cei din jurul nostru sunt jefuiți de cuvintele și faptele bune care i-ar ajuta pe calea care duce în sus. Canalul de lumină este astfel înfundat cu cele lumești. Harul pe care Hristos dorește să-l împartă și altora nu poate fi revărsat. Mulți ajung să aibă din ce în ce mai puțină putere pe care să o transmită altora, pentru că nu primesc putere de la Sursa întregii puteri. Dumnezeu îi cheamă să se separe de lucrurile care afectează mintea și strică experiența religioasă.
Toți sunt presați de griji, poveri și îndatoriri urgente, dar, cu cât presiunea asupra ta este mai mare și poverile pe care trebuie să le porți sunt mai grele, cu atât nevoia ta de ajutor divin este mai mare. Isus va fi ajutorul tău. Tu ai nevoie în mod constant de lumina vieții pentru a-ți lumina calea, iar apoi razele ei divine se vor reflecta asupra altora. – Our High Calling, p. 280
3. Citește Marcu 4:10-12. De ce îi învăța Isus pe oameni în pilde?
O citire superficială a acestor versete lasă impresia că Isus învăța în pilde pentru ca aceia din afară să nu înțeleagă ceea ce zicea. Dar o astfel de perspectivă nu se potrivește cu acțiunile lui Isus din alte părți din Marcu. În Marcu 3:5,6, Isus este mâhnit de inima împietrită a conducătorilor religioși. În Marcu 3:22-30, Isus ia în serios argumentele cărturarilor și le explică în detaliu de ce greșesc. În Marcu 12:1-12 conducătorii înțeleg că parabola Domnului despre administratorii de vie este despre ei. Este de fapt o avertizare cu privire la direcția în care se îndreaptă complotul lor la adresa Lui și consecințele lui teribile. Dacă El nu ar fi fost deloc preocupat de ei, nu i-ar fi avertizat. În consecință, este nevoie de o privire mai atentă asupra cuvintelor lui Isus de aici, din Marcu 4, pentru a ne da seama ce vrea să spună. Isus parafrazează Isaia 6:9,10.
4. Citește Isaia 6:1-13. Ce i se întâmplă aici lui Isaia și care este mesajul transmis poporului Israel?
Isaia are o viziune cu Dumnezeu în templu și este copleșit de slava divină și de propria necurăție. Dumnezeu îl curăță și îi încredințează un mesaj șocant. Ca și în cazul Evangheliei după Marcu, pare ceva neconcordant cu restul cărții Isaia, în care găsim multă alinare pentru poporul lui Dumnezeu.
În Isaia 6, mesajul caută să îi șocheze pe oameni pentru a-i trezi, astfel încât aceștia să renunțe la căile lor rele. În Marcu, cheia pentru înțelegerea cuvintelor lui Isus se găsește în Marcu 3:35. Pentru a înțelege cuvintele și învățăturile lui Isus, trebuie să faci voia lui Dumnezeu (Marcu 3:35). Lucrul acesta te aduce în familia lui Isus. Aceia care considerau deja că Isus era posedat de diavolul nu aveau să asculte.
Ideea urmărită prin citarea din Isaia 6 nu este că Dumnezeu îi ține pe oameni afară, ci că propriile lor idei preconcepute și inimi împietrite îi împiedică să accepte adevărul mântuitor. Acest adevăr este conceptul general al parabolei semănătorului. Fiecare alege ce fel de pământ vrea să fie. Fiecare decide în dreptul său dacă se va preda sau nu Domnului Isus. La final, fiecare face o alegere.
Domnul Isus dorea să le trezească ascultătorilor dorința de a cunoaște mai mult. El încerca să atragă atenția celor indiferenți și să imprime adevărul în inima lor. Învățarea prin parabole era o practică obișnuită și le impunea respect și atenție nu numai iudeilor, ci și celor care aparțineau altor națiuni. Aceasta era cea mai eficientă metodă de învățare pe care o putea folosi. Dacă ar fi dorit să cunoască învățăturile divine, ascultătorii ar fi putut înțelege cuvintele Sale, deoarece Domnul Isus era întotdeauna binevoitor să le explice oricărui cercetător sincer. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 20, 21
Hristos le-a dat ucenicilor Săi de înțeles că El vorbea în pilde și a ascuns sub formă de parabole marile adevăruri pe care le prezenta pentru ca aceia ce nu au adevărul, nici dragostea pentru adevăr, ale căror inimi sunt înșelate de propria fire și de satisfacerea înclinațiilor lor, să nu poată cunoaște învățăturile Lui. …
Ascultătorii neroditori sunt considerați de Domnul sceptici, superficiali sau lumești. Ei nu pot înțelege slava minunată a adevărului sau aplicația personală la inimile lor. Lor le lipsește acea credință care biruiește lumea și urmarea sigură va fi că lumea îi biruiește pe ei. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 361 (18 decembrie)
Domnul mai avea un motiv pentru care îi învăța pe oameni prin intermediul parabolelor. În mulțimea celor adunați în jurul Său, se aflau preoți și rabini, cărturari și conducători, irodieni și persoane oficiale, oameni iubitori de lume, fanatici și ambițioși, care ar fi dorit mai presus de orice să găsească motive de a-L acuza. În fiecare zi, spionii trimiși de ei Îl urmăreau pas cu pas pentru a-L surprinde făcând declarații care ar putut fi folosite ca dovezi pentru a obține condamnarea Lui și a-L aduce la tăcere pentru totdeauna pe Acela care părea să-i atragă la Sine pe toți. Mântuitorul cunoștea caracterul acelor oameni și prezenta adevărul în așa fel, încât ei să nu poată să găsească nicio posibilitate de a aduce cazul Său înaintea Sinedriului. În parabolele Sale, Domnul mustra ipocrizia și lucrările nelegiuite ale celor ce ocupau poziții înalte, iar limbajul figurat exprima un adevăr atât de tăios, încât, dacă ar fi fost rostit în mod direct, ei nu ar fi ascultat cuvintele Lui și s-ar fi grăbit să pună capăt activității Sale. Dar, în timp ce reușea să-i evite pe aceia care urmăreau să-I găsească greșeli, Domnul prezenta adevărul atât de limpede, încât minciuna devenea evidentă imediat, iar cei sinceri beneficiau de valoarea învățăturilor Sale. Înțelepciunea divină și harul infinit erau explicate cu claritate prin intermediul lucrurilor create de Dumnezeu. Oamenii învățau despre Dumnezeu din natură și din experiențele vieții. „Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Romani 1:20).
În metoda lui Isus de a-Și prezenta învățăturile prin parabole, se găsește un indiciu cu privire la ce anume constituie adevărata „înaltă educație”. … În toate învățăturile Sale, Hristos a adus mintea omenească în legătură cu înțelepciunea Celui Infinit. El nu i-a îndrumat pe ascultători să studieze doar niște teorii omenești despre Dumnezeu, despre Cuvântul sau despre lucrările Sale. Domnul Isus i-a învățat să-L vadă pe Dumnezeu în mod direct, așa cum era El manifestat în lucrările Sale, în Cuvântul Său și în dovezile providenței Sale. – Parabolele Domnului Hristos, p. 22
5. Citește Marcu 4:21-23. Pe ce pune Domnul Isus accent în mod special în parabola despre lumină?
În acea parte a lumii, în zilele lui Isus, casele aveau mărimi și forme diferite, în funcție de locul în care erau construite și de cât de bogat era proprietarul. Casele au ajuns să urmeze un model grecesc, fiind construite în jurul unei curți, cu niveluri variate de complexitate. Sau poate că Isus vorbește aici despre casele mai mici ale țăranilor. Casă mare sau mică, important este principiul: într-o zi, adevărul despre Isus va ieși la iveală.
Isus pune două întrebări în Marcu 4:21. La prima se așteaptă un răspuns negativ – „Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub baniță sau sub pat?” La a doua întrebare se așteaptă un răspuns afirmativ – „Nu este adusă ca să fie pusă în sfeșnic?” Isus prezintă un scenariu absurd, aproape amuzant, pentru a Se face înțeles. Lumina trebuie să lumineze, altfel își pierde rostul. Marcu 4:22 explică parabola făcând referire la secretele dezvăluite. Orice persoană al cărei e-mail sau computer a fost spart știe ce înseamnă secrete făcute publice. Dar Isus vorbește despre Evanghelie.
6. Citește Marcu 4:24,25. Ce lecție caută Domnul să transmită prin referirea la măsură?
În multe locuri din lume, produsele proaspete se vând în piețe deschise. Vânzătorii au de obicei un instrument pentru măsurarea produselor pe care le vând. Este o practică obișnuită ca astfel de vânzători să adauge o cantitate mai mare de produs pentru a-l face pe cumpărător să simtă că este tratat corect. Isus Se leagă de modul în care vânzătorii buni îi tratează pe cumpărători și face o observație cu privire la deschiderea față de adevăr. Dacă o persoană este deschisă și urmează lumina, va primi mai mult. Dacă respinge lumina, i se va lua și ce are.
Cum putem înțelege mai bine principiul potrivit căruia cu ce măsură măsurăm cu aceea ni se va măsura? Gândește-te la lucrul acesta în toate interacțiunile cu alți oameni.
Când învăța norodul, Isus făcea ca învățăturile Sale să fie pline de interes și atrăgea atenția ascultătorilor prin ilustrații obișnuite, luate din scenele naturii din jurul lor. … Mântuitorul a privit la ceata din fața Sa și apoi la soarele care răsărea și le-a zis ucenicilor: „Voi sunteți lumina lumii”. După cum soarele se avântă în misiunea sa de iubire, împrăștiind umbrele nopții și trezind lumea la viață, tot așa trebuie să se avânte și urmașii lui Hristos în misiunea lor, revărsând lumina cerului asupra acelora care sunt în întunericul rătăcirii și al păcatului.
În lumina strălucitoare a dimineții, orașele și satele de pe colinele din împrejurimi se vedeau clar, făcând ca scena să fie și mai atrăgătoare. Arătând spre ele, Isus a zis: „O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”. Apoi a adăugat: „Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă.” O mare parte dintre cei care ascultau cuvintele lui Isus erau țărani și pescari, ale căror locuințe umile nu aveau decât o încăpere, în care o singură lumină, pusă în sfeșnic, lumina tuturor din casă. „Tot așa”, zicea Isus, „să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 38, 39
Dumnezeu ţi-a dat lumina nu ca să o ascunzi sub obroc, ci ca să o pui într-un sfeşnic, astfel încât toţi cei din casă să poată beneficia de ea. Lumina ta trebuie să strălucească asupra altora, ca să lumineze sufletele pentru care a murit Hristos. Dacă harul lui Dumnezeu ţi-ar stăpâni inima şi ţi-ar aduce gândurile şi mintea în supunere faţă de Isus, ai deveni un bărbat puternic de partea lui Hristos şi a adevărului. …
… Salvarea sufletelor ar trebui să fie lucrarea vieţii oricui Îl mărturiseşte pe Hristos. Noi suntem datori faţă de lume pentru harul pe care ni l-a dat Dumnezeu, pentru lumina care a strălucit asupra noastră şi pentru descoperirea frumuseţii şi a puterii adevărului. – Mărturii, vol. 4, pp. 52, 53
În toate tranzacțiile comerciale, trebuie să lăsăm lumina să strălucească hotărât. Nu trebuie să existe nicio practică de înșelătorie. Totul trebuie făcut cu cea mai strictă integritate. Mai bine consimți să ai o pierdere financiară decât să câștigi câțiva bani în plus printr-o practică necinstită. Nu vom pierde nimic până la urmă printr-o tranzacție corectă. Trebuie să trăim Legea lui Dumnezeu în lumea noastră și să ne desăvârșim un caracter după asemănarea divină. Toate afacerile, cu cei care sunt în credință și cu cei care nu sunt în credință, trebuie să fie tratate după criterii și principii corecte. Totul trebuie văzut în lumina Legii lui Dumnezeu, totul trebuie făcut fără nicio fraudă, fără duplicitate, fără vreo nuanță de viclenie. …
7. Citește Marcu 4:26-29. Care este tema principală a acestei pilde?
Cea mai mare parte a Evangheliei după Marcu are paralele fie în Matei, fie în Luca ori în ambele. Dar nu și în cazul acestei parabole. Ea apare doar în Marcu. Elementul principal al acestei parabole este procesul de creștere. Isus afirmă că așa funcționează împărăția lui Dumnezeu. Oamenii au un rol de jucat, dar adevărata creștere este lucrarea lui Dumnezeu. Nu este un proces nesfârșit. Acesta se încheie cu ajungerea grâului la maturitate. Tot la fel, a doua venire a lui Isus va pune capăt istoriei lumii noastre.
8. Citește Marcu 4:30-32. Pe ce se pune accent în parabola grăuntelui de muștar?
Această pildă accentuează cum un lucru foarte mic crește în ceva remarcabil de mare. Boabele de muștar au de obicei un diametru de 1-2 milimetri. Planta descrisă aici este probabil muștarul-negru (Brassica nigra), cu boabe mici (peste 700 la gram). Deși nu sunt cele mai mici semințe din lume, sunt destul de mici, mai ales în comparație cu planta pe care o produc, ce poate crește până la trei metri înălțime. Isus remarcă faptul că până și păsările își fac cuiburi în ramurile plantei de muștar. Aceasta este o aluzie la Psalmul 104:12, făcând totodată trimitere la Daniel 4:10-12. Psalmul 104 vorbește despre puterea lui Dumnezeu la crearea lumii, iar Daniel 4 îl prezintă pe Nebucadnețar ca pe un copac mare sub care întreaga lume găsește umbră și hrană.
Ideea transmisă de Isus este că împărăția lui Dumnezeu, care la început a fost foarte mică, va deveni mare și impresionantă. L-or fi desconsiderat oamenii din zilele lui Isus pe predicatorul itinerant și plin de praf din Galileea și pe ucenicii Săi, dar timpul a arătat că împărăția Sa de har continuă să se extindă în întreaga lume.
„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). Gândește-te cum era „biserica” atunci când a făcut Isus această prezicere. Cum ne întărește credința această prezicere atât de remarcabilă?
Isus învăța prin ilustrații și parabole pe care le extrăgea din întâmplările obișnuite ale vieții cotidiene. Astfel, El asocia aspectele din natură cu cele spirituale, făcând legătura între viața ascultătorilor Săi și sublimele adevăruri scrise în Cuvântul Său. Și, după aceea, ori de câte ori ochii lor întâlneau lucrurile cu care Isus Își asociase adevărul veșnic, ei își aminteau lecțiile Lui.
Una dintre cele mai frumoase și mai impresionante parabole este aceea a semănătorului și a seminței. „El a zis: «Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; și, când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul»” (Marcu 4:26-29). Cel care a spus această parabolă, a creat El Însuși sămânța cea delicată, i-a dat puteri de viață și a stabilit legile care să-i guverneze creșterea. Apoi, El a făcut o ilustrație vie a adevărului, atât în plan fizic, cât și în plan spiritual. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, p. 140
În timp ce Domnul Isus rostea această parabolă, în apropiere și în depărtare, puteau fi văzuți arbuștii de muștar care se înălțau deasupra ierbii și grâului, legănându-și ușor ramurile în bătaia vântului. Păsările zburau din creangă în creangă și cântecul lor se auzea din frunzișul bogat. Totuși sămânța din care răsărea această plantă înaltă era una dintre semințele cele mai mici. La început, răsărea un firicel firav, dar plin de vitalitate, care creștea, dezvoltându-se până când ajungea la o înălțime deosebită. Tot astfel, la început, Împărăția lui Hristos părea umilă și lipsită de semnificație. În comparație cu împărățiile pământești, ea lăsa impresia că este cea mai neînsemnată. Domnitorii acestei lumi ridiculizau faptul că Domnul Hristos Se declara Împărat. Cu toate acestea, adevărurile puternice pe care le-a încredințat urmașilor Împărăției Evangheliei aveau în ele viață divină. Și cât de rapidă a fost creșterea ei! Cât de răspândită a fost influența ei! Când a rostit această parabolă, Împărăția cea nouă era reprezentată doar de câțiva oameni simpli din Galileea.
Sărăcia și numărul mic al acelor pescari simpli care Îl urmau pe Domnul Isus erau prezentate din nou și din nou, ca argumente că oamenii nu trebuiau să se asocieze cu ei. Totuși sămânța de muștar avea să crească și să-și întindă ramurile până departe, pretutindeni în lume. Împărățiile pământești a căror glorie umplea atunci inima oamenilor urmau să piară, dar Împărăția lui Hristos avea să reziste ca un imperiu puternic și vast. – Parabolele Domnului Hristos, p. 77
Împărăția lui Hristos este altfel decât orice guvernare pământească. Este o reprezentare a celor care compun regatul. „Cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu” a întrebat Hristos, „sau prin ce pildă o vom înfățișa?” Nu a putut găsi nimic pe pământ cu care să poată face o comparație perfectă. Împărăția Lui este una în care domnește iubirea sfântă și în care slujbele sunt date și numirile sunt acordate prin exercitarea iubirii. El le cere slujitorilor Săi să aducă milă și bunătate iubitoare, care sunt atributele Sale, în toate lucrările lor și să-și găsească fericirea și satisfacția reflectând dragostea și compasiunea gingașă a naturii divine asupra tuturor celor cu care au de a face. – The Review and Herald, March 19, 1908
Suplimentar: Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, cap. 2
„Adevărata sfințire este dedicarea totală în slujba lui Dumnezeu. Aceasta este condiția unei vieți creștine veritabile. Domnul Hristos pretinde o consacrare fără rezerve, pentru o slujire neîmpărțită. El cere inima, mintea, sufletul și toată puterea ființei. Dorințele eului nu trebuie satisfăcute. Cel care trăiește pentru sine nu este creștin.
Iubirea trebuie să fie principiul motivator al oricărei fapte. Iubirea este principiul fundamental al guvernării lui Dumnezeu, atât în cer, cât și pe pământ, și trebuie să constituie temelia caracterului creștin. Numai iubirea îl poate face să fie și să rămână statornic. Numai ea îl poate face capabil să reziste în fața ispitei și a încercării.
Iar iubirea se va dezvălui prin sacrificiu. Planul de răscumpărare a fost întemeiat pe sacrificiu – un sacrificiu atât de vast, de profund și de înalt, încât nu poate fi măsurat. Domnul Hristos a dat totul pentru noi, iar cei care Îl acceptă pe Hristos vor fi dispuși să sacrifice totul de dragul Răscumpărătorului lor. Gândul la onoarea și slava Lui va constitui o prioritate față de orice altceva” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 48-49).
Studiu zilnic:
Zaharia 2
Zaharia 4
Zaharia 3
Zaharia 5
Zaharia 6
Zaharia 7
Zaharia 8
Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Fals și adevărat în educație”, subcap. „Literatura de senzație”
1. Câte neamuri vor alcătui poporul Domnului în ziua aceea?
2. Ce scria pe sulul de carte care zbura?
3. Ce era „ca diamantul de tare”?
4. Completați textul: „Iată trebuie să faceți:…….”
5. Care este cea mai sigură metodă în ce privește ficțiunea?
Studiu suplimentar
Harul uimitor al lui Dumnezeu, „Deosebită de împărățiile lumești”, p. 14 (6 ianuarie).
Privire generală
Studiind parabolele Domnului Isus din Marcu 4, observăm un laitmotiv literar important: împărăția lui Dumnezeu. Această temă apare pentru prima dată în Marcu 1:14,15 – „Isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.»” Care este semnificația împărăției lui Dumnezeu așa cum este prezentată în Marcu? Găsirea răspunsului la această întrebare constituie subiectul principal al discuției din această săptămână. O înțelegere a acestui motiv literar și a semnificației sale ne va ajuta să pricepem mai bine parabolele Domnului Isus.
Teme
1. Trimiterea la expresia „împărăția lui Dumnezeu” din cartea Daniel: Vom studia un posibil context pentru sintagma „s-a împlinit vremea” din Marcu 1:15.
2. Împărăția lui Dumnezeu în Evanghelia după Marcu: Vom analiza sintagma „împărăția lui Dumnezeu” așa cum apare în Marcu 1 și Marcu 4.
Comentariu
Împărăția lui Dumnezeu este evidențiată încă de la începutul Evangheliei după Marcu: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1:15). Alte referiri la împărăția lui Dumnezeu se găsesc în: Marcu 4:11,26,30; Marcu 9:1,47; Marcu 10:14,15,23,24,25; Marcu 12:34 și Marcu 14:25. Prin urmare, împărăția lui Dumnezeu este o temă recurentă în Evanghelia după Marcu.
Trimiterea la expresia „împărăția lui Dumnezeu” din cartea Daniel
Viziunea din Daniel 7 conține explicit tema împărăției lui Dumnezeu. Fiul omului, potrivit cu Daniel 7:13,14, primește o împărăție și – spre deosebire de imperiile pământene prezentate la începutul capitolului – aceasta „nu va fi nimicită niciodată” (v. 14). Această viziune este atât despre Fiul omului, cât și despre împărăție. Mai mult, este legată de scena de pe pământ în care cornul cel mic domină pământul și în mod special pe sfinții Domnului. După această perioadă Fiul omului merge la Cel Îmbătrânit de zile pentru judecată. Daniel 7:26 declară: „Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea.” Astfel, puterea care îi persecută pe sfinți își va pierde dominația. Această scenă din Daniel reprezintă un punct de cotitură în istoria planului mântuirii, descriind răzbunarea poporului lui Dumnezeu la sfârșitul domniei cornului mic. Apoi „domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică” (Daniel 7:27).
Să analizăm implicațiile importante ale acestor evenimente viitoare! În primul rând, cornul cel mic își va pierde autoritatea asupra sfinților. În al doilea rând, judecata înseamnă răzbunarea poporului lui Dumnezeu, adică sfinții. Împărăția lui Dumnezeu nu este o împărăție izolată, limitată doar la sferele cerești. Din împărăția lui Dumnezeu fac parte sfinții, cu alte cuvinte este împărăția poporului lui Dumnezeu.
Întrebarea este: Cum devine împărăția lui Dumnezeu o realitate pentru oameni ca Daniel, ca Marcu și ca noi? Daniel ne ajută să răspundem la această întrebare prin clarificarea unui aspect esențial al instaurării definitive a împărăției lui Dumnezeu. Acest aspect esențial este intervenția lui Mesia, Cârmuitorul (Daniel 9:25). Daniel descrie că la sfârșitul profeției de 70 de săptămâni, „Unsul va fi stârpit” (Daniel 9:26). „El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Daniel 9:27). Domnul Isus a pus capăt jertfelor levitice pentru că a devenit El Însuși jertfa. Prin urmare, poporul împărăției este răscumpărat cu sângele lui Mesia (1 Petru 1:18,19). Petru adaugă o altă idee importantă în cronologia divină, când spune despre Isus: „El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi” (1 Petru 1:20). Formularea „[El] a fost arătat la sfârșitul vremurilor” ne oferă o importantă cheie de înțelegere a celor afirmate în Marcu 1:15, text asupra căruia ne vom îndrepta atenția în secțiunea următoare.
Împărăția lui Dumnezeu, în Evanghelia după Marcu
Marcu 1:14,15 afirmă că „Isus a venit în Galileea predicând evanghelia împărăției lui Dumnezeu și spunând: «Timpul este împlinit și împărăţia lui Dumnezeu este aproape»” (BTF). Aceste versete conțin multe elemente importante care trebuie luate în considerare. În primul rând, esența predicării Domnului Isus era împărăția lui Dumnezeu. În Matei 4:23 se menționează explicit împărăția lui Dumnezeu: „Isus străbătea toată Galileea, [...] propovăduind Evanghelia Împărăţiei.” În al doilea rând, conținutul propovăduirii Sale avea o orientare escatologică – „S-a împlinit vremea/Timpul este împlinit”. La ce vreme, la ce timp face Marcu referire aici? Trebuie să fie vorba despre ultima săptămână din profeția de 70 de săptămâni din Daniel 9.
În Marcu 1, autorul nu exprimă clar ce este împărăția lui Dumnezeu, dar ne oferă, în schimb, câteva elemente valoroase în Marcu 4 și în capitolele următoare cu privire la natura acestei împărății. De asemenea, Marcu prezintă împărăția lui Dumnezeu într-un cadru temporal profetic. Poate de aceea Evanghelia după Marcu a fost desemnată „evanghelia timpului împlinit” (vezi Mark: The Evangelist of Fulfilled Time, ed. Merling Alomía et al., 2003).
Cum ar trebui să înțelegem expresia: „Împărăția lui Dumnezeu este aproape”? Limba greacă folosită de Marcu în evanghelia sa ne oferă câteva indicii. În originalul grecesc, Marcu 1:15 este așa: „Peplērōtai ho kairos kai ēngiken hē basileia tou theou.” Conjuncția kai – conjuncția este un element de legătură între două cuvinte sau propoziții de același fel – este de obicei tradusă cu „și” în astfel de cazuri. Dar kai poate funcționa și ca particulă explicativă, numită de regulă kai epexegetic – adică „un cuvânt sau propoziție este legată prin termenul kai de un alt cuvânt sau de o propoziție pentru a explica ceea ce îl precedă și așa mai departe”. Prin urmare, kai ar putea fi tradus cu „adică, și anume” (vezi A Greek-English Lexicon…, p. 495.).
Prin urmare, dacă în Marcu 1:15 conjuncția kai este folosită epexegetic, propoziția ar putea fi citită așa: „S-a împlinit vremea; adică Împărăția lui Dumnezeu este aproape.”
Cu alte cuvinte, venirea împărăției lui Dumnezeu înseamnă împlinirea timpului, a vremii despre care vorbește Daniel. În acest caz, Isus Hristos personifică împărăția lui Dumnezeu și o astfel de interpretare este în concordanță cu perspectiva pragmatică a lui Marcu. În Marcu 1, împărăția lui Dumnezeu este împărăția lui Isus Hristos, care a venit conform agendei profetice divine să proclame vestea bună despre împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare, împărăția lui Dumnezeu implică răscumpărarea și restaurarea omenirii. Isus Hristos a fost întrebat de către farisei când avea să vină împărăția lui Dumnezeu și a răspuns: „Căci iată, Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru/printre voi!” (Luca 17:21, NTR/NTSBR). Pavel pare să susțină și el această perspectivă când scrie: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său [...] ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:4,5).
Domnul Isus îi îndeamnă pe ucenicii Săi să creadă în Evanghelie – Evanghelia despre împărăție – și să se pocăiască. Pe lângă faptul că înseamnă „a se pocăi”, verbul metanoeō înseamnă „a fi convertit” și este „o condiție prealabilă pentru a avea parte de Împărăția lui Dumnezeu” (A Greek-English Lexicon…, p. 640). Orice element legat de propovăduirea lui Isus avea în vedere acest aspect. Oamenii sunt invitați să creadă și să accepte Evanghelia împărăției. Aceasta reprezenta o prioritate în direcția misiunii Sale. De exemplu, Domnul i-a îndemnat pe ucenicii Săi: „Haidem să mergem în altă parte, prin târgurile și satele vecine, ca să propovăduiesc și acolo, căci pentru aceasta am ieșit” (Marcu 1:38, subl. ad.).
Iată contextul în care ar trebui să citim parabolele din Marcu 4 și din restul cărții lui Marcu! Adică ar trebui să le citim ca pe o dezvăluire a „tain[ei] Împărăției lui Dumnezeu” (Marcu 4:11). Substantivul grecesc mystērion înseamnă „conținutul a ceea ce nu era cunoscut anterior, dar care a fost dezvăluit unui grup intern sau restrâns – «secret»” (Johannes P. Louw and Eugene Albert Nida (ed.), Greek-English Lexicon of the New Testament: Based on Semantic Domains, 1989, p. 345). „Misterele împărăției cerurilor” au fost destăinuite prin venirea Domnului Isus (Matei 13:11). Isus Însuși clarifică faptul că nu există nicio taină, niciun secret în mesajul Lui: „Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină” (Marcu 4:22).
Aceste „taine” ale împărăției (care nu mai sunt taine, pentru că au fost dezvăluite) nu vor fi înțelese de toți oamenii. Evanghelia, sămânța, este semănată în toate tipurile de sol, dar, din nefericire, nu toate au aceleași rezultate (Marcu 4:3-20). Dezvoltarea spirituală în împărăția lui Dumnezeu este similară procesului de creștere a unei plante: „Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4:28). Această dezvoltare include și secerarea roadelor: „Şi, când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul” (Marcu 4:29). De aici se subînțelege următoarea idee: înainte ca Hristos să Își adune poporul pentru împărăția Sa la secerișul final de la sfârșitul timpului, trebuie mai întâi să arunce sămânța – Evanghelia – în pământ (Marcu 4:26). Împărăția lui Dumnezeu pare mică la început; sămânța ei pare neimportantă. Dar „după ce a fost semănat(ă), crește și se face mai mare decât toate zarzavaturile și face ramuri mari” (Marcu 4:32).
Împlinirea vremii despre care vorbește Marcu în evanghelia sa a început când împărăția a venit în persoana lui Isus Hristos la prima Lui venire. Isus întrupat este esența Evangheliei – vestea bună. Isus a venit să predice despre acea împărăție în fiecare sat care Îl primea. El a venit să arunce acea sămânță în pământul fiecărei inimi. Deși mică la început, împărăția va deveni mare la sfârșit.
Isus îi încurajează pe oameni să primească împărăția în împrejurările lor curente: „Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş cu niciun chip nu va intra în ea!” (Marcu 10:15). Cu alte cuvinte, Mântuitorul îi încurajează pe oamenii din vremea Lui și din a noastră să trăiască împărăția ca pe o experiență prezentă. Cu toate acestea, Isus Hristos afirmă că sfârșitul timpului nu a venit încă: „Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 14:25). Escatologia lui Marcu ia în considerare faptul că „sfârșitul vremii” se găsește încă în viitor. Cu toate acestea, Marcu vrea să evidențieze împărăția și stadiul ei incipient – sau experimentarea ei în prezent, în vremea sa.
Aplicație
Ellen G. White declară: „Toţi aceia care deveneau supuşi ai Împărăţiei lui Hristos trebuiau să dea dovadă de credinţă şi pocăinţă. Trebuia ca în viaţa lor să se vadă bunătatea, cinstea şi credincioşia. Ei aveau datoria să-i ajute pe cei lipsiţi şi să-şi aducă darurile înaintea lui Dumnezeu, să-i apere pe cei fără apărare şi să fie un exemplu de virtute şi împreună-simţire. În felul acesta, urmaşii lui Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viaţa lor de toate zilele, se vor vedea dreptatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu luau seama la aceste lucruri, ei aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 107).
Ținând cont de citatul de mai sus, roagă-i pe membrii grupei tale să răspundă la următoarele întrebări:
1. Cum trăiți practic împărăția lui Dumnezeu în prezent?
2. Care a fost reacția oamenilor la prima venire a Domnului Isus?
3. Cum vi se pare că reacționează oamenii la ideea de a doua venire a Domnului Isus?
În lumina acestei comparații, pune-le membrilor grupei tale următoarea întrebare:
4. Cât de importantă este împărăția lui Dumnezeu în proclamarea Evangheliei de către fiecare dintre noi?