Patru leproși găsesc hrană

Israel și Siria erau țări învecinate, dar niciodată nu fuseseră prieteni unii cu alții. După cele întâmplate în povestea noastră de săptămâna trecută, când Elisei s-a purtat atât de amabil față de armata siriană, aceștia nu au mai deranjat Israelul pentru o vreme. Dar acum începuseră din nou luptele.

De această dată, împăratul Siriei a hotărât să își trimită armata să cucerească Samaria, capitala Israelului. El și-a pus armata să înconjoare cetatea, pentru ca nimeni să nu poată intra sau ieși. Când oamenii din cetate aveau să rămână fără hrană, sirienii erau siguri că urmau să se predea. 2 Împărați 6:24.

Părea că planul funcționează. Rezervele de hrană din cetate s-au împuținat tot mai mult și oamenii au ajuns la disperare. Erau dispuși să plătească tot mai mult pentru orice ar fi găsit de mâncare. 2 Împărați 6:25.

Într-un final, situația a fost atât de cruntă, încât unii oameni, din cauza foamei, au mâncat și oameni morți. Îți poți imagina așa ceva? Erau canibali. Într-o zi, pe când împăratul se plimba pe zidurile late din jurul cetății, o femeie înfometată i-a spus ce se întâmpla. Împăratul a fost îngrozit. Ce a făcut el? 2 Împărați 6:30.

Când un om se îmbrăca în sac, însemna că era foarte trist.

Gândeşte-te:

Te poți gândi la vreun lucru pe care să îl fi putut face dacă erai împărat? A avertizat Dumnezeu că, dacă Israelul refuza să asculte de Cele Zece Porunci, se vor întâmpla lucruri îngrozitoare? Citește în Deuteronomul 28:15,53 despre avertizarea care le-a fost dată.

Împăratul Israelului era disperat. Cu doar câțiva ani înainte, nelegiuitul împărat Ahab a dat vina pe Ilie când nu a mai plouat în țară trei ani și jumătate. Ce a făcut împăratul acesta? 2 Împărați 6:31.

Împăratul îl copia pe nelegiuitul Ahab. El dădea vina pe Elisei pentru foametea din cetate și pentru toate lucrurile îngrozitoare care li se întâmplau celor din Samaria.

Cât de orbi au devenit oamenii când au ales să asculte de minciunile lui Satana! Ei nu pot vedea cât de crud este Satana. Faptul că ei au ales să nu asculte de Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu cauza probleme, nu Elisei.

Unii conducători din Israel au organizat o întâlnire cu Elisei la casa lui din cetatea Samaria. În timp ce vorbeau, Dumnezeu i-a vorbit lui Elisei; acesta le-a spus conducătorilor ceea ce îi spusese Dumnezeu. El a spus că un sol din partea împăratului va ajunge în curând și că însuși împăratul va veni la scurt timp după sol. 2 Împărați 6:32.

Și iată că, în timp ce vorbeau, solul și apoi împăratul au ajuns. Elisei le-a spus că foametea se va sfârși chiar în ziua următoare și că va fi suficientă hrană pentru toată lumea. Dar unul din oamenii importanți ai împăratului a spus că nu credea. „Este imposibil”, a spus el. „Chiar dacă Dumnezeu ar face să cadă hrană din cer, tot este imposibil.” Dar Elisei nu l-a contrazis pe slujbaș. De ce? Vom afla.

Gândeşte-te:

Învinuirea, așa cum împăratul Israelului l-a învinuit pe Elisei, este naturală, nu-i așa? Dar cum ar trebui să procedăm noi dacă am făcut ceva greșit?

În interiorul cetății Samariei, oamenii mureau de foame. Dar Dumnezeu le făgăduise hrană. Cum avea să Își țină acea făgăduință?

În afara porților Samariei, patru bărbați stăteau și vorbeau unii cu alții. La fel ca toți ceilalți, și ei erau înfometați. Cine erau aceștia? 2 Împărați 7:3.

Știau că în zadar cerșeau hrană în interiorul cetății, deoarece aproape că nu mai era hrană deloc. În timp ce vorbeau, ei au alcătuit un plan. Dacă nu funcționa, nu se întâmpla nimic, nu-i așa? Oricum ar fi murit de foame. 2 Împărați 7:4.

Leproșii au hotărât să aștepte până aproape se lăsa întunericul de tot. Probabil că nu voiau să îi vadă cineva din cetate și să creadă că se alăturau vrăjmașului. Ce au descoperit ei când au intrat în tabăra sirienilor? 2 Împărați 7:5.

Ce se întâmplase? Unde plecaseră vrăjmașii? Aceștia lăsaseră totul în urmă și dispăruseră. 2 Împărați 7:6,7.

Din nou Dumnezeu făcuse una din minunile Sale uimitoare pentru poporul Israel, deși acesta nu merita harul Său.

Leproșilor înfometați nu le venea să creadă ce găsiseră. Aveau hrană. Și nu doar atât. 2 Împărați 7:8. 

Gândeşte-te:

Îți poți aminti alte ocazii în care vrăjmașii Israelului au fugit la fel ca sirienii? Gândește-te la Ghedeon și la cei trei sute de oameni. Dar Ionatan și purtătorul lui de arme? Îți amintești sunetul de marș din frunzele copacilor?

Patru leproși găsiseră tabăra siriană goală. Ce se întâmplase? Unde dispăruseră soldații sirieni? Leproșii nu știau unde plecase vrăjmașul, dar ceea ce au găsit chiar în primul cort probabil că a fost greu de crezut. 2 Împărați 7:8.

Hrană! Câtă puteau mânca! Și aur, argint și haine! La început, ei s-au gândit doar la ei și la cât de minunată era situația lor. Dar curând și-au dat seama că erau foarte egoiști. Au vorbit unii cu alții și au hotărât că trebuiau să facă o schimbare numaidecât. Nici măcar nu voiau să aștepte până dimineața următoare. 2 Împărați 7:9,10.

Când le-au spus străjerilor de la poarta cetății, nici aceștia nu au mai așteptat dimineața. Împăratul deja mersese la culcare, dar s-a trezit repede. Când a auzit cele întâmplate, a fost absolut sigur că vrăjmașul le făcea o farsă. 2 Împărați 7:12.

Dar unul dintre slujitorii lui nu era sigur că împăratul avea dreptate. Dacă sirienii chiar dispăruseră, atunci aveau suficientă hrană. Ce l-a implorat slujitorul pe împărat să facă? Și-a dat împăratul acordul? 2 Împărați 7:13,14.

Curând, doi bărbați și două care trase de singurii cai rămași porniseră la drum. Poți fi sigur că mulți oameni din cetate erau treji și așteptau nerăbdători. Se vor întoarce bărbații cu vești bune sau ceea ce spusese împăratul se va dovedi a fi adevărat? Ce se va întâmpla? Ce s-a întâmplat? 2 Împărați 7:15.

Acum nu mai era urmă de îndoială că sirienii plecaseră. Carele au mers pe urma lor până la râul Iordan, la kilometri depărtare. Vrăjmașul dispăruse.

Gândeşte-te:

Când Dumnezeu face făgăduințe, este greu ca El să le împlinească? Ce crezi? Îți poți aminti cel puțin o ocazie în care El nu Și-a putut împlini făgăduința? De această dată, cine a avut credință?

Hrană! Aveau hrană! Probabil că oamenii din Samaria au fost cuprinși de un entuziasm nebun.

Împăratul a pus un responsabil la poarta cetății. De fapt, acel responsabil era chiar omul care râsese de Elisei când acesta le-a spus că ziua următoare va fi suficientă hrană.

Desigur, era imposibil să îi împiedici pe oamenii înfometați să iasă pe porțile cetății și să pornească în grabă spre tabăra sirienilor în căutare de hrană. Ce s-a întâmplat cu responsabilul de la poartă? 2 Împărați 7:17-20.

În sfârșit, foametea luase sfârșit. Din nou, lui Dumnezeu I S-a făcut milă și Și-a ajutat poporul, deși aceștia nu o meritau. Din nou, El le-a demonstrat lor și vrăjmașilor lor că la El nimic nu era prea greu.

După moartea împăratului, peste împărăția de nord a Israelului au domnit alți împărați. Dumnezeu a trimis proroci să îi avertizeze și să le reamintească faptul că El nu îi putea binecuvânta dacă alegeau să asculte de Satana în loc să se supună Celor Zece Porunci. Dar ei nu au învățat din lecțiile triste ale trecutului când au ales să nu asculte. Ei au continuat în neascultare. Au continuat să îi slujească lui Satana. Puțin câte puțin, ei se îndepărtau tot mai mult de Dumnezeu. În cele din urmă, au ajuns atât de departe de Dumnezeu, încât El nu i-a mai putut ajuta.

Gândeşte-te:

Elisei îmbătrânea. El Îl iubise și se încrezuse în Dumnezeu toată viața lui. Dumnezeu făcuse multe minuni prin el, dar el niciodată nu s-a mândrit. Oare va fi luat și el la cer într-un car de foc, la fel ca Ilie? Nu. De fapt, Elisei a fost bolnav multă vreme înainte de a muri. S-a plâns vreodată? Nu. El a fost un exemplu minunat de încredere în Dumnezeu, nu-i așa?

Astăzi avem o poveste fericită de care să ne amintim acum, când încheiem învățăturile din viața de proroc a lui Elisei în împărăția de nord a Israelului. Probabil că cele întâmplate au avut loc înainte ca Naaman să fie vindecat de lepră.

Dumnezeu i-a spus lui Elisei că, din cauză că venea o altă foamete, el ar trebui să o avertizeze pe femeia amabilă al cărei băiețel fusese readus la viață de Dumnezeu. La fel ca Naomi cu mulți ani înainte, femeia aceea și-a găsit un loc în altă țară, unde s-a adăpostit în timpul foametei. 2 Împărați 8:1,2.

Într-o zi, împăratul Israelului l-a chemat pe slujitorul lui Elisei, Ghehazi, să meargă la palat și să îi povestească multele lucruri minunate pe care le făcuse Dumnezeu prin Elisei. 2 Împărați 8:4.

Mulți din Israel știau despre Dumnezeu și probabil chiar spuneau că se încredeau în El. Unii știau că Elisei era profetul lui Dumnezeu și îl respectau, deși majoritatea nu își schimbau comportamentul.

În ziua în care Ghehazi i-a vorbit împăratului despre Elisei, probabil că i-a spus despre toate minunile pe care noi le-am aflat din studiile lecțiunii, dar și multe altele. De asemenea, probabil că el i-a spus că Elisei ajuta școlile profeților și pe studenții care mergeau acolo.

Chiar când Ghehazi îi spunea împăratului relatarea palpitantă despre femeia al cărei băiat a fost readus la viață de Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 2 Împărați 8:5. Ce surpriză fericită! De ce venise să îl vadă pe împărat? 2 Împărați 8:3.

După ce împăratul a întrebat-o ce problemă avea și ea i-a explicat, ce a făcut el de îndată pentru femeie? 2 Împărați 8:6.

Gândeşte-te:

A fost un final fericit, nu-i așa? Care este cealaltă poveste cu final fericit din această săptămână? Deși Elisei nu se simțea bine și a fost bolnav spre sfârșitul vieții, crezi că el a fost fericit că a ales să lucreze pentru Dumnezeu?

Un pachet-surpriză - Adaptare de Amy Sherrard după Little Ellen

Doamna Bates a spus că avea nevoie de încă două kilograme de făină pentru a termina de copt. Pe drum spre magazin ca să cumpere făină, căpitanul Bates și-a verificat portofelul. „Sper că îmi va ajunge să plătesc făina”, și-a zis el. „Aceștia sunt toți banii pe care îi mai am.”

La magazin, vânzătorul i-a dat făina și căpitanul s-a uitat la cât costa. Făina costa exact cât mai avea căpitanul Bates în buzunar.

„Îți mulțumesc”, I-a spus el lui Isus pe drum spre casă. Tăcut, a pus făina pe dulapul din bucătărie și apoi s-a întors la birou să mai scrie. Când doamna Bates a văzut făina, fața ei a rămas nedumerită. A mers în camera în care soțul ei scria.
– Joseph, de ce ai cumpărat doar două kilograme de făină? l-a întrebat ea.
– Nu de atât ai spus că aveai nevoie? a întrebat căpitanul.
– Ba da, dar tu niciodată nu cumperi mai puțin de un butoi de făină, i-a reamintit soția lui. Apoi, căpitanul i-a spus de ce a cumpărat doar două kilograme de făină.
– Am cheltuit ultimii bănuți pe care îi mai aveam, i-a explicat el. Doamna Bates a rămas șocată.
– Tu, căpitanul Bates, care ai mers în toată lumea, ai avut bani doar pentru două kilograme de făină? Apoi și-a acoperit fața cu mâinile și a izbucnit în lacrimi.
– Ce ne facem? Ce ne facem? plângea ea. Căpitanul a mângâiat-o cu blândețe.
– Isus ne va purta de grijă, i-a promis el. Dar doamna Bates nu era sigură de acest lucru. Puțin mai târziu, căpitanul Bates a mers la poștă.
– Nu aveți o scrisoare pentru mine? l-a întrebat el pe poștaș. Poștașul a zâmbit și i-a înmânat o scrisoare căpitanului.
– Ba da, dar va trebui să plătiți costurile expedierii, căpitane! i-a spus poștașul. Căpitanul Bates știa că nu avea bani pentru a plăti cheltuielile de expediție.
– Vrei, te rog, să deschizi scrisoarea? a întrebat el politicos. Cred că în această scrisoare sunt bani. Poștașul a deschis-o și iată că înăuntru era o scrisoare cu zece dolari în ea.

Căpitanul a plătit costurile pentru expediție și apoi, zâmbind în sinea lui, s-a întors repede la magazin. „Acum îi pot face o surpriză lui Prudence”, și-a spus el. „Va fi atât de fericită!” De la magazin căpitanul a cumpărat un butoi de făină, un sac de cartofi, niște zahăr și alte lucruri de care aveau nevoie.

– Vă rog să le lăsați pe veranda casei, i-a spus vânzătorului. Când a ajuns acasă, doamna Bates era entuziasmată.
– Privește pe verandă, cineva a lăsat lucrurile astea aici din greșeală. Noi nu mai avem bani; așa că, fără îndoială, aceste lucruri nu ne aparțin.
– Sunt ale noastre, a spus căpitanul zâmbind. Isus ne poartă de grijă. Apoi i-a arătat scrisoarea.

Doamna Bates a izbucnit din nou în plâns, dar, de această dată, lacrimile au fost de bucurie. Ea știa că ce îi spusese Joseph era adevărat. Isus le purta de grijă. (Va urma)