Sigiliul lui Dumnezeu și semnul fiarei: Partea 1

Text de memorat

De memorat: „Și am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui și care avea ____. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul și marea, zicând: «Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii ___ pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!»” (Apocalipsa 7:2,3)

Pe măsură ce studiem evenimentele vremurilor din urmă cu privire la semnul fiarei, descoperim o idee crucială, și anume diferența între modul în care acționează Dumnezeu și modul în care o face vrăjmașul sufletelor. 
După cum am văzut, chestiunile centrale din marea luptă dintre Hristos și Satana se concentrează asupra loialității, autorității și închinării. Profețiile care descriu puterea fiarei în Apocalipsa 13, cornul cel mic din Daniel 7 și „fiul pierzării” din 2 Tesaloniceni, toate vorbesc despre o putere care uzurpă autoritatea lui Dumnezeu, poruncește loialitate și introduce un sistem de închinare fals. Și face lucrul acesta folosind forța, constrângerea și, uneori, mita și răsplata – toate pentru a-i forța pe oameni la închinare. 
În contrast, marea forță motivațională din Împărăția lui Dumnezeu este dragostea. În loc să se închine fiarei, poporul lui Dumnezeu își găsește bucuria și plăcerea în închinarea la El. Copiii Săi Îi sunt devotați pentru că știu cât de devotat le este El lor. Există un singur lucru care ne va împiedica să primim semnul fiarei la sfârșitul timpului – o dragoste pentru Isus atât de profundă, încât nimic să nu ne poată despărți de El. 
În această lecție vom explora mai profund aceste teme.

10 iunie – Ziua Misiunii Femeii

Comentariu EGW

Satana îi ispiteşte permanent pe cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu, încercând să le distragă mintea de la solemna lucrare de pregătire pentru scenele care îi aşteaptă în viitor. El este, în adevăratul sens al cuvântului, un înşelător, un amăgitor versat. Îşi îmbracă planurile şi cursele într-un veşmânt de lumină împrumutat din cer. El a ispitit-o pe Eva să mănânce din fructul oprit, făcând-o să creadă că, prin aceasta, avea să obţină un mare avantaj. … Satana are multe urzeli fine, plase periculoase, care sunt astfel făcute, încât să pară nevinovate, dar prin care el se pregăteşte cu grijă şi pricepere să întunece mintea celor care sunt poporul lui Dumnezeu. Se oferă … o varietate nesfârşită de alte atracţii, anume calculate ca să-i determine pe copiii lui Dumnezeu să iubească lumea şi lucrurile care sunt în lume. Prin această unire cu lumea, credinţa slăbeşte… . – Mărturii, vol. 1, p. 550 

Dacă, într-adevăr, cetăţenia noastră este de sus și avem dreptul la o moștenire nemuritoare, de o esenţă veșnică, atunci vom avea acea credinţă care lucrează prin dragoste și care curățește sufletul. Noi suntem membri ai familiei cerești, copii ai Împăratului ceresc, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos. La venirea Sa, vom avea cununa vieţii, care nu se poate veșteji. …
Privilegiile acordate copiilor lui Dumnezeu sunt fără limită: a fi legați cu Isus Hristos, care, prin tot universul ceresc și al lumilor ce nu au căzut, este adorat de fiecare inimă și la adresa Lui cântă laude fiecare limbă; a fi copii ai lui Dumnezeu, a purta Numele Său, a deveni membri al familiei regale; a fi înrolați sub stindardul Prinţului Emanuel, Împăratul împăraţilor și Domnul domnilor. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 372 (31 decembrie)

Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veșnice îi face pe ucenicii lui Hristos să-L urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos, descoperită în timpul vieții Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, și privirea Lui atrage, liniștește și supune sufletul. În inima celor ce privesc se aprinde iubirea. Ei aud glasul Lui și-L urmează.
După cum păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutățile drumului, tot astfel procedează și Isus cu poporul Său. „După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor.” Calea către cer este sfințită de urmele pașilor Mântuitorului. Cărarea poate fi prăpăstioasă și aspră, dar Isus a mers pe calea aceasta; picioarele Sale au călcat și îndoit spinii, pentru a face calea mai ușoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemați să o purtăm a fost purtată mai înainte de El. …
… Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preț în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului, chiar dacă prin aceasta n-ar fi fost mântuit decât un singur om. El nu îl va părăsi niciodată pe niciunul dintre cei pentru care a murit. El îi va păstra pe toți lângă El, în afară de cazul că urmașii Săi aleg să-L părăsească. – Hristos, Lumina lumii, p. 480 
 

După cum am văzut în Apocalipsa 14:7, Dumnezeu cheamă toți oamenii să I se închine Creatorului. Aceasta este solia primului înger. În Apocalipsa 14:8, Dumnezeu îi avertizează pe oameni cu privire la „Babilon”, un sistem religios fals care își are rădăcinile în Babilonul antic. Aceasta este solia celui de-al doilea înger.
În Apocalipsa 14:9,10, al treilea înger avertizează cu privire la închinarea la fiară. Îngerul declară cu voce tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu.”
 

1. Citește Apocalipsa 14:12. Care sunt cele două caracteristici ale poporului lui Dumnezeu din zilele din urmă și de ce ambele sunt importante?

Cuvântul grecesc pentru „răbdare” este hupomone, care s-ar traduce mai bine ca „rezistență statornică”. Dumnezeu va avea în zilele din urmă un popor care Îi va fi loial în fața opoziției și a persecuției acerbe. Prin harul Său, ei vor suporta totul cu o rezistență statornică, trăind o viață care Îl are în centru pe Dumnezeu, plină de har și de ascultare.
Închinarea la Creator (Apocalipsa 14:7) se află în directă opoziție cu închinarea la fiară (Apocalipsa 14:9) și își găsește exprimarea într-un popor care păzește poruncile lui Dumnezeu și are credința lui Isus (Apocalipsa 14:12). Acest conflict final care vizează ascultarea de Hris­tos sau ascultarea de fiară se învârte în jurul închinării, iar Sabatul va fi în centrul acestei mari lupte dintre bine și rău.

2. Ce ne învață Romani 8:1-4; Efeseni 2:8-10 și Coloseni 1:29 despre rezulta­tele trăirii prin credință?

Trăind prin credință, primim harul Său și viața noastră este schimbată. Urmașii credincioși ai Mântuitorului nu vor avea doar credința „în” Isus, ci vor avea și credința „lui” Isus. Credința lor în vremurile din urmă va fi de aceeași natură cu cea a lui Isus și vor rămâne credincioși până la moarte așa cum a făcut Isus.
Cât de credincios ești în lucrurile mici? Ce ți-ar putea spune calitatea aceasta despre cum vei fi când va veni adevărata încercare? (Vezi Luca 16:10.)
 

Comentariu EGW

Există două mari principii – cel al loialității și cel al lipsei de loialitate. Noi toți avem nevoie de mai mult curaj creștin ca să putem înălța stindardul pe care sunt înscrise poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Linia de demarcație dintre cel ascultător și cel neascultător trebuie să fie clară și distinctă. Noi trebuie să fim ferm hotărâți să facem voia lui Dumnezeu în orice timp și în orice loc.
Creștinul capătă putere când Îi slujește Domnului cu credincioșie. Tinerii și tinerele ar trebui să înțeleagă că a fi una cu Hristos este cea mai mare onoare la care pot ajunge. Prin credincioșie strictă, ei trebuie să lupte pentru independență morală, o independență care trebuie menținută împotriva oricărei autorități care ar putea să încerce să-i abată de la principiile drepte. – My Life Today, p. 73 

Tu cedezi atât de uşor la credinţa ta actuală, din cauză că nu ai avut niciodată rădăcinile înfipte adânc în credinţa care creşte. Ea te-a costat prea puţin. Această credinţă nu te susţine în încercare şi nu te mângâie în necaz, din cauză că nu a fost întărită prin efort şi nu a fost curăţită prin sacrificiu. Aceia care sunt dispuşi să sufere pentru Hristos vor simţi mai multă bucurie în această suferinţă decât pentru faptul că Hristos a suferit pentru ei, arătându-le astfel că i-a iubit. Cei care câştigă cerul vor depune eforturi nobile şi vor lucra cu toată îndelunga răbdare, ca să poată culege roadele trudei. 
Există o mână care va deschide larg porţile Paradisului pentru aceia care au rezistat încercării ispitei şi au păstrat o conştiinţă curată renunţând la lume, la onorurile şi la aplauzele ei, din dragoste faţă de Hristos, mărturisindu-L astfel înaintea oamenilor şi aşteptând cu toată răbdarea ca El să-i mărturisească înaintea Tatălui Său şi a sfinţilor îngeri. – Solii alese, cartea 2, p. 166 

„Ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4). … Lucrarea de biruire a răului trebuie făcută prin credință. Cei care merg pe câmpul acestei lupte vor vedea că trebuie să-și pună întreaga armură a lui Dumnezeu. Scutul credinței le va asigura protecția și îi va face să fie mai mult decât biruitori. În afară de credința în Domnul oștirilor și ascultarea de poruncile Sale, nimic nu le va fi de folos. Armate uriașe, dotate cu orice fel de facilități, nu vor folosi la nimic în ultimul mare conflict. Fără credință, nici chiar o armată de îngeri nu poate fi de folos. Numai trăirea în credință îi va face pe oameni de neînvins și capabili să-și păstreze până la sfârșit încrederea și nădejdea. – Sfaturi pentru părinți educatori și elevi, p. 182
 

3. Citește Matei 27:45-50. Ce ne învață lucrul acesta cu privire la ce a experimentat Hristos pe cruce? Ce a vrut Isus să spună atunci când L-a întrebat pe Dumnezeu pentru ce L-a părăsit și cum ne ajută această scenă să înțelegem ce înseamnă să avem „credința lui Isus”?
 

Atârnat pe cruce, învăluit în întuneric, purtând vina, rușinea și condamnarea pentru păcatele lumii și separat de simțământul dragostei Tatălui Său, Isus era dependent de relația pe care o avusese cu Tatăl Lui de-a lungul vieții Sale de până atunci. Aceasta înseamnă că, printr-o viață de dependență completă de Tatăl chiar în vremuri bune, Isus fusese pregătit pentru cele mai rele întâmplări, chiar și pentru cruce. Mântuitorul a avut încredere, chiar și atunci când toate circumstanțele din jurul Lui Îi cereau să Se îndoiască. Chiar și atunci când părea că Dumnezeu L-a uitat, Isus nu a renunțat. 
„În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparență uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omenești. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. […] Prin credință, Domnul Hristos a fost biruitor” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 756).

Credința lui Isus este atât de profundă, atât de mare, încât toți demonii din univers și toate încercările de pe pământ nu o pot zgudui. Este o credință care are încredere atunci când nu poate vedea, crede când nu poate înțelege, se ține tare atunci când sunt puține lucruri de care să se țină. „Credința lui Isus” este ea însăși un dar pe care îl primim prin credință și care ne va ajuta să trecem prin criza care ne stă în față. Și totuși, nu este ceva ce apare de nicăieri. Poporul lui Dumnezeu învață să trăiască prin credință, zi după zi, acum. În vremuri bune, în vremuri rele, când Dumnezeu pare aproape ori departe – nu contează. „Cel neprihănit prin credință va trăi” (Galateni 3:11; vezi și Habacuc 2:4). Timpul pentru pregătire este acum. Fiecare încercare de acum, îndurată prin credință, poate aduce roade prețioase în viața noastră.

Gândește-te la o perioadă când viața părea să se destrame în jurul tău și tot ce aveai era credința ta. Ce lecții ai învățat? Ce anume din ce ai experimentat i-ar putea ajuta și pe alții care trec prin situații asemănătoare?

Comentariu EGW

Se pare că mulți oameni nu știu ce înseamnă credința. Mulți se plâng că se află în întuneric și sunt descurajați. Eu i-am întrebat: Este fața voastră îndreptată spre Isus? Priviți voi la El, la Soarele Neprihănirii? Trebuie să le prezentați bisericilor în mod clar subiectul credinței și al dependenței totale de neprihănirea lui Hristos. Se vorbește atât de puțin despre Hristos, despre dragostea Sa incomparabilă, despre marea Sa jertfă pentru noi, încât Satana aproape că ne-a întunecat concepția pe care trebuie să o avem despre Isus Hristos. Noi trebuie să ne încredem mai puțin în oameni pentru ajutor spiritual și mai mult, mult mai mult în apropierea de Isus Hristos ca Răscumpărător al nostru.

Noi trebuie să stăruim cu mintea asupra atributelor divine ale Domnului Isus Hristos, trebuie să vorbim despre iubirea Sa, să vorbim și să cântăm despre îndurarea Lui, să Îl primim ca Mântuitor personal. Atunci suntem una cu Hristos. Iubim ce a iubit El și urâm păcatul, pe care l-a urât El. Despre aceste lucruri trebuie să vorbim, la ele trebuie să medităm. – Asemenea lui Hristos, p. 82 (9 martie)
Solia îngerului al treilea este proclamarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus Hristos. Poruncile lui Dumnezeu fuseseră proclamate, dar credinţa lui Isus Hristos nu fusese proclamată de către adventiştii de ziua a şaptea ca având o importanţă egală – Legea şi Evanghelia merg mână în mână. Nu pot să găsesc cuvinte pentru a exprima subiectul acesta în plinătatea lui.
„Credinţa lui Isus.” Se vorbeşte despre ea, dar nu este înţeleasă. Ce anume constituie credinţa lui Isus, care face parte din solia îngerului al treilea? Isus devine purtătorul păcatului nostru ca să poată fi Mântuitorul nostru care ne iartă păcatul. El a fost tratat aşa cum merităm noi. El a venit în lumea noastră şi a luat păcatele noastre, pentru ca noi să putem avea neprihănirea Sa. Credinţa în capacitatea lui Hristos de a ne mântui pe deplin, în mod desăvârșit, este credinţa lui Isus. – Solii alese, cartea 3, p. 172 
Când vine acest timp de strâmtorare, fiecare caz este decis; nu mai există timp de probă, nu mai există har pentru cel nepocăit. Sigiliul viului Dumnezeu este asupra poporului Său. Această mică rămăşiţă, incapabilă să se apere singură în conflictul de moarte cu puterile pământului care mărşăluiesc alături de oştirea balaurului, face din Dumnezeu apărarea ei. Cea mai înaltă autoritate pământească dă decretul ca acești credincioși să i se închine fiarei şi să primească semnul ei, sub ameninţarea cu persecuţia şi moartea. Fie ca Dumnezeu să-i ajute acum pe cei care sunt poporul Său, altfel, ce ar putea face ei într-o luptă atât de teribilă, fără ajutorul Său? 

Curajul, tăria morală, credinţa şi încrederea absolută în puterea lui Dumnezeu de a mântui nu vin într-o clipă. Aceste virtuţi cereşti se obţin prin experienţa anilor. Printr-o viaţă de străduinţă sfântă şi de aderare fermă la ce este bine, copiii lui Dumnezeu îşi pecetluiesc destinul. Asaltaţi de ispite fără număr, ei ştiu că trebuie să reziste neclintiţi sau să fie învinşi. Ei simt că au o mare lucrare de făcut şi că pot fi chemaţi oricând, în orice ceas, să-şi dezbrace armura şi, dacă ar ajunge la încheierea vieţii cu lucrarea neterminată, ar fi o pierdere veşnică. Ei au primit cu nerăbdare lumina din cer, aşa cum au primit-o primii ucenici de pe buzele lui Isus. – Mărturii, vol. 5, p. 212–213 
 

Profeția cu privire la semnul fiarei este despre intoleranță religioasă, un boicot economic, persecuție și, în cele din urmă, un decret de moarte. În mod surprinzător, este și un mesaj de încurajare. Chiar și în cele mai grele timpuri, Dumnezeu va avea grijă de poporul Lui, de cei care „păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Și, printre acele porunci, desigur, se găsește și porunca Sabatului zilei a șaptea. 
Profeția despre semnul fiarei, din Apocalipsa 13, ne vorbește despre cel mai puternic atac din războiul lui Satana împotriva lui Dumnezeu. Prima lui strategie în această campanie este amăgirea. Apocalipsa 13 ne vorbește despre o vreme în viitor când Diavolul va lucra printr-o putere politico-religioasă pământească numită „fiara” și va recurge la forță.
Persecuția religioasă, desigur, nu este un lucru nou. A fost pe pământ încă de când Cain l-a ucis pe Abel pentru că fratele lui s-a închinat așa cum le ceruse Dumnezeu să se închine (vezi Geneza 4:1-8). Isus a spus că persecuția avea să li se întâmple chiar și credincioșilor din secolul întâi și că avea să continue de-a lungul veacurilor. „Va veni vremea”, a avertizat El, „când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16:2; vezi și Matei 10:22, 1 Petru 4:12). 
Profeția despre semnul fiarei este despre ultima verigă din acest lanț al nelegiuirii. Asemenea persecuției din trecut, cea de acum urmărește să constrângă întreaga lume să se conformeze unui anumit set de credințe și unui sistem de închinare aprobat oficial. 

4. Citește Apocalipsa 13:15-17. Cu ce se va confrunta poporul lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului în timpul crizei finale?

Profeția spune că persecuția va începe cu sancțiuni economice. „Ni­meni să nu poată cumpăra sau vinde” dacă nu are „semnul acesta”. Când se va întâmpla lucrul acesta, o majoritate imensă va ceda. Oricine refuză va fi, în cele din urmă, condamnat la moarte. 
Prin mici compromisuri în viața lor, Diavolul îi pregătește pe creș­tinii doar cu numele să primească semnul fiarei atunci când vor fi supuși testului final în viitor. Dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi ne va întări și ne va susține în vremurile tulburi care ne stau în față. 

Citește Galateni 6:7-9. Deși nu este scris în contextul evenimentelor finale, de ce principiul expus aici este atât de relevant pentru chestiunile legate de semnul fiarei și de modul în care putem rămâne credincioși?
 

Comentariu EGW

Hristos i-a avertizat pe ucenicii Săi cu privire la ce aveau să întâmpine în lucrarea lor ca evanghelişti. El ştia cu ce suferinţe şi încercări urmau să se confrunte şi ce poveri aveau să fie chemaţi să poarte. El nu le-a ascuns ce avea să se întâmple, ca nu cumva încercarea, venind pe neaşteptate, să facă să li se clatine credinţa. „V-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple”, le-a zis El, „pentru ca, atunci când se vor întâmpla, să credeţi” (Ioan 14:29). Atunci când aveau să vină încercările, credinţa lor urma să fie întărită, nu slăbită. Aveau să-şi spună unul altuia: „El ne-a spus că acestea vor veni asupra noastră şi ce avem de făcut ca să le facem faţă.” „Iată”, le-a spus Hristos, „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.” „Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Matei 10:16,22). Oamenii L-au urât pe Hristos fără motiv. Este oare de mirare că îi urăsc pe cei care poartă semnul Lui şi care Îi slujesc Lui? – Mărturii, vol. 9, p. 235

Cei care I se închină lui Dumnezeu se vor evidenţia îndeosebi prin faptul că respectă porunca a patra – deoarece acesta este semnul puterii Sale creatoare şi dovada dreptului Său de a primi respectul şi omagiul din partea omului. Cei nelegiuiţi se vor evidenţia prin eforturile lor de a dărâma memorialul Creatorului şi de a înălţa instituţia Romei. În conflictul acesta, creştinătatea va fi împărţită în două mari clase – aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus şi aceia care se închină fiarei şi chipului ei şi primesc semnul ei. Deşi biserica şi statul îşi vor uni puterile pentru a-i constrânge pe „toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi” (Apocalipsa 13:16) să primească semnul fiarei, totuşi cei din poporul lui Dumnezeu nu îl vor primi. … 

Pe cei din poporul lui Dumnezeu îi aşteaptă încercări înspăimântătoare. Spiritul războiului tulbură popoarele de la un capăt al pământului la celălalt. Totuşi, în acest timp de necaz care vine, un necaz cum n-a mai fost niciodată, cei din poporul ales al lui Dumnezeu vor sta neclintiţi. Satana şi îngerii lui nu pot să-i nimicească, deoarece îngeri care excelează în putere îi vor ocroti. – Solii alese, cartea 2, p. 55 
Fiecare moment din viața noastră este foarte real. Viața nu este un joc, ea este încărcată de o însemnătate înfricoșătoare, cu responsabilități care au urmări veșnice. Când privim viața din această perspectivă, ne dăm seama cât de mare nevoie avem de ajutorul lui Dumnezeu. Atunci ajungem la convingerea fermă că o viață fără Hristos va fi o viață de eșec total, dar, dacă Hristos locuiește în noi, vom trăi cu un scop, viața noastră va avea sens. Vom înțelege atunci că, fără puterea harului lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt nu putem atinge standardul înalt care este pus înaintea noastră. – That I May Know Him, p. 85 
 

5. Citește Apocalipsa 13:1,2. De unde vine fiara și cine îi dă autoritatea?

Prima fiară din Apocalipsa 13 își primește puterea, scaunul de domnie și stăpânirea mare de la balaur. Apocalipsa 12:9 și Apocalipsa 20:2 îl identifică pe balaur ca fiind Satana. Satana este un vrăjmaș viclean și lucrează prin puteri pământești. Apocalipsa 12:3-5 spune că acest „balaur” – Diavolul – a încercat să distrugă „copil[ul] de parte bărbătească” de îndată ce Acesta S-a născut. Acest „copil de parte bărbătească” a fost mai târziu „răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie”. Acest pasaj face referire, desigur, la Hristos. Dorindu-și să Îl distrugă pe copilul Hristos, Satana a lucrat prin Irod și prin Roma imperială. La sfârșitul vieții lui Isus, un guvernator roman, Pilat, L-a condamnat la moarte; un călău roman L-a pironit pe crucea dureroasă; un soldat roman L-a împuns cu o suliță; și soldații romani I-au păzit mormântul. Conform cu Apocalipsa 13:2, balaurul, Satana, lucrând prin Roma păgână, avea să-i lase scaunul lui de domnie fiarei care avea să se ridice. 

„Deși în sens primar îl reprezintă pe Satana, într-un sens secundar balaurul reprezintă Imperiul Roman. […] Puterea care a urmat Imperiului Roman și care a primit de la balaur «puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare» este, cu siguranță, Roma papală” (Comentariul biblic AZȘ, vol. 7, p. 817). Istoricul A.C. Flick explică faptul că „din ruinele Romei politice s-a ridicat marele imperiu moral, în «făptura uriașă» a Bisericii Romane” (The Rise of the Medieval Church [1900], p. 150, după cum este citat în Comentariul biblic AZȘ, vol. 7, p. 817). 

6. Citește Apocalipsa 13:3 și Apocalipsa 14:4. Ce contraste găsești?

În contrast cu „tot pământul”, care urmează fiara, Dumnezeu va avea un popor care Îl „urmează pe Miel”. Ca întotdeauna, oamenii vor fi fie de o parte, fie de alta – fie de partea lui Isus, fie împotriva Lui. Și atunci, ca și acum, nu va exista o cale de mijloc, o poziție de neutralitate. A nu te dedica în mod hotărât lui Isus, înseamnă, în mod conștient sau nu, a te dedica celeilalte părți. 

Citește Matei 10:22. Cât ești de pregătit să fii urât de toți și să rabzi până la sfârșit?

Comentariu EGW

În Apocalipsa capitolul 13 (versetele 1-10) este descrisă o altă fiară „ca un leopard”, căreia balaurul i-a dat „puterea lui, tronul lui și o stăpânire mare”. Acest simbol, așa cum au crezut majoritatea protestanților, reprezintă papalitatea care a urmat puterii, tronului și autorității deținute odinioară de Imperiul Roman. Despre fiara care seamănă cu un leopard se spune: „I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari și hule. ... Și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul și pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Și i s-a dat stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam”. Această profeție, care este aproape la fel cu descrierea cornului mic din Daniel capitolul 7, arată fără îndoială către papalitate. – Tragedia veacurilor, p. 439 

Dumnezeu are pe pământ un popor al Său care Îl va urma pe Miel oriunde merge. El are mii de credincioși care nu s-au plecat în genunchi înaintea lui Baal. Aceștia vor sta cu El pe muntele Sionului. Însă ei trebuie să stea în picioare pe acest pământ, având pusă întreaga armură, gata să se angajeze în lucrarea de salvare a celor care sunt gata să piară. 
Noi nu trebuie să așteptăm să fim luați la cer pentru a-L urma pe Hristos. Noi Îl vom urma pe Mielul lui Dumnezeu în curțile de sus numai dacă Îl urmăm și aici. … Noi nu trebuie să-L urmăm pe Hristos după capricii sau când ni se pare nouă potrivit, când avem un avantaj de aici. Noi trebuie să alegem să-L urmăm. În viața de zi cu zi trebuie să urmăm exemplul Său așa cum îl urmează turma pe păstor. Trebuie să-L urmăm suferind pentru Numele Lui, spunând la fiecare pas: „Chiar dacă mă va ucide, eu tot mă voi încrede în El” (Iov 13:15, în engl.) – In Heavenly Places, p. 298 

Mulţimile [de oameni] din lume sunt martore la această competiţie a vieţii, care este lupta creştină. Şi aceasta nu este totul. Regele universului şi miliardele de îngeri cereşti privesc la această întrecere. Ei sunt nerăbdători să vadă cine vor fi biruitorii care vor câştiga „cununa care nu se poate veşteji, a slavei”. Dumnezeu şi îngerii cereşti observă cu un mare interes stăpânirea de sine, sacrificiul şi eforturile chinuitoare ale celor angajaţi în alergarea creştină. Răsplata care îi va fi dată fiecărui om va fi în conformitate cu eforturile şi cu stăruinţa plină de credincioşie cu care el şi-a îndeplinit partea în marea întrecere. 
În competiţiile la care ne-am referit, unul singur putea fi sigur de premiu. În alergarea creştină, apostolul spune: „Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg.” Noi nu vom fi dezamăgiţi la capătul cursei. Pentru toţi cei care se conformează pe deplin condiţiilor din Cuvântul lui Dumnezeu … cursa nu este nesigură. Toţi pot să câştige premiul, să fie învingători şi să poarte cununa slavei nemuritoare, care nu se veştejeşte. – Mărturii, vol. 4, p. 34–35
 

7. Citește Apocalipsa 13:4,5. Ce semne distinctive ale puterii fiarei descoperim în aceste versete?

Fiara din Apocalipsa este o putere religioasă apostată care se ridică din Roma păgână și crește, ajungând un sistem de închinare mondial. Conform cu Apocalipsa 13:5, este o putere care hulește. În Noul Testament, hula este echivalată cu asumarea drepturilor și prerogativelor lui Dumnezeu ca egal al Lui.
 

8. Citește Luca 5:18-26 și Ioan 10:33. Care sunt două aspecte ale hulei identificate în aceste versete?
 

Isus a fost acuzat de blasfemie de către liderii religioși ai vremii. În cazul lui Isus, acuzațiile erau nedrepte, pentru că El are toată puterea și toate prerogativele lui Dumnezeu – inclusiv dreptul de a ne ierta păcatele. Iar aceasta pentru că Isus este Dumnezeu. Sau, așa cum a exprimat-o El într-un mod atât de relevant: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl»?” (Ioan 14:9).
1 Timotei 2:5 ne învață că există un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos. În contrast, Biserica Romană ne învață că preotul este mijlocitorul între Dumnezeu și omenirea păcătoasă. Dar pentru că preotul însuși este o ființă umană păcătoasă, nu poate fi mij­locitorul nostru, pentru că și el are nevoie de mijlocitor. Hula este defi­nită și ca pretenția unui om că este Dumnezeu sau că este înlocuitorul lui Dumnezeu. Iată numai două declarații din partea unor surse reprezentative ale Bisericii Catolice:
„Papa este atât de vrednic și de înălțat, încât nu este doar un om […], este ca Dumnezeu pe pământ” (Lucius Ferraris, „Papa”, articolul 2 din Prompta Bibliotheca [1763], vol. 6, pp. 25-29). 
Papa Leon al XIII-lea se lăuda: „Noi [papii] ținem pe pământ locul Atotputernicului Dumnezeu” (The Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII [New York: Benziger, 1903], p. 193).
Aceste afirmații devin și mai relevante atunci când înțelegem că ter­menul „anti”, ca în anti-Hrist, nu înseamnă întotdeauna „împotriva”, ci poate însemna și „în locul”. Prin urmare, anti-Hrist înseamnă și „în locul lui Hristos”. Ce hulă!
 

Comentariu EGW

Domnul cerului le îngăduie celor din lume să aleagă cine să fie conducătorul lor. Să citim cu atenţie capitolul treisprezece din Apocalipsa, deoarece el se referă la fiecare om, fie mare, fie neînsemnat. Fiecare făptură omenească trebuie să treacă de o parte sau alta, fie de partea Dumnezeului celui viu şi adevărat, care i-a dat lumii memorialul Creaţiunii, Sabatul zilei a şaptea, fie de partea unui sabat fals, instituit de oamenii care s-au înălţat pe ei înşişi mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu şi de tot ce este vrednic de închinare şi care şi-au însuşit atributele lui Satana, asuprindu-i pe cei credincioşi, care păzesc poruncile lui Dumnezeu. Această putere persecutoare va impune cu forţa închinarea la fiară, insistând asupra respectării sabatului instituit de ea. În felul acesta, va aduce defăimare lui Dumnezeu, aşezându-se „în Templul lui Dumnezeu şi dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4). – Solii alese, cartea 3, p. 424 

Omul care este atras în repetate rânduri de Răscumpărătorul său, dar desconsideră avertizările primite, nu se supune convingerii personale de a se pocăi și nu ține seamă de îndemnurile de a căuta iertare și har, se află într-o poziție periculoasă. Domnul Isus îl atrage către Sine, Duhul Sfânt Își exercită puterea asupra lui îndemnându-l să-și supună voința sa voinței lui Dumnezeu și, când invitația nu este luată în seamă, Duhul Sfânt este întristat și alungat. Dacă păcătosul alege să rămână în păcat și nepocăință, deși are dovezi evidente care să-l încurajeze în credință, alte dovezi nu vor mai aduce niciun bine. 
El îi răspunde altcuiva care îl atrage, lui Satana. El se supune și ascultă de puterile întunericului. Calea aceasta duce la moarte, ea lasă sufletul în nepocăința sa încăpățânată. Acesta este păcatul care este cel mai răspândit printre oameni și lucrează în modul cel mai subtil, până când păcătosul nu mai simte nicio remușcare, nicio mustrare de conștiință, nicio părere de rău și, în consecință, pentru el nu mai există iertare. – That I May Know Him, p. 244 

Ascensiunea la putere a bisericii romane a marcat începutul Evului întunecat. Pe măsură ce puterea ei creștea, întunericul se adâncea. Credința a fost transferată de la Hristos, adevărata temelie, asupra papei din Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și pentru salvarea veșnică, oamenii priveau la papa și la preoții și prelații împuterniciți de el. Oamenii erau învățați că papa era mijlocitorul lor și că nimeni nu putea să se apropie de Dumnezeu decât prin el, ba mai mult, că el ținea locul lui Dumnezeu pentru ei și de aceea trebuia ascultat fără nicio rezervă. Orice abatere de la cerințele lui era suficientă ca să aducă pedeapsa cea mai severă asupra trupurilor și sufletelor celor vinovați.
În felul acesta, mintea poporului a fost întoarsă de la Dumnezeu către oamenii căzuți, greșiți și cruzi și, mai mult decât atât, către însuși prințul întunericului, care-și exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat într-o haină de sfințenie. Când Scripturile sunt interzise și omul ajunge să se privească pe sine ca suprem, trebuie să ne așteptăm numai la înșelătorie, vicleșug și fărădelege josnică. Prin înălțarea legilor și tradițiilor omenești s-a manifestat corupția care vine întotdeauna ca rezultat al lepădării Legii lui Dumnezeu. – Istoria mântuirii, p. 331–332 
 

„Încă de la începutul marii lupte din cer, scopul lui Satana a fost acela de desființa Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a-și atinge acest obiectiv s-a revoltat împotriva Creatorului și, deși a fost expulzat din cer, a continuat același război pe pământ. Scopul urmărit în mod constant a fost acela de a-i induce în eroare pe oameni și a-i determina să calce Legea lui Dumnezeu. […] Încercând să genereze dispreț față de poruncile divine, Satana a falsificat doctrinele Bibliei și, astfel, în credința a mii de oameni care pretind că se bazează pe Scriptură au fost strecurate erori. Ultimul mare conflict dintre adevăr și eroare nu este decât faza finală a unei îndelungi controverse cu privire la Legea lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 582). 
După cum am văzut, conceptul că Isus este Creatorul se află chiar în inima închinării în ziua Sabatului. Isus subliniază în mod constant importanța zilei al cărei „Domn” se proclamă (Matei 12:8; Marcu 2:28; Luca 6:5). Sabatul este o amintire veșnică a identității noastre. Ne amintește cine suntem ca ființe umane. Dă valoare fiecărei ființe omenești. Reîntărește în mod constant ideea că suntem ființe create și că Dumnezeu, Creatorul nostru, este vrednic de ascultarea și de închinarea noastră. De aceea Diavolul urăște Sabatul atât de mult. Este legătura de aur care ne unește cu Creatorul nostru și, de aceea, va juca un rol crucial în criza de la sfârșitul timpului.

Studiu zilnic:
Psalmii 22

Psalmii 23

Psalmii 24

Psalmii 25

Psalmii 26

Psalmii 27

Psalmii 28

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 22 (în continuare, până la final).

1. Cum descrie autorul, în Psalmul 22, starea în care a ajuns inima lui? 

2. Cine se va ridica până la locul cel sfânt al Domnului? 

3. Cui îi arată Domnul calea pe care trebuie să meargă?

4. Ce lucru dorea fierbinte David? 

5. Ce mijloace și ce avantaje să folosim pentru refacerea sănătății?

Privire generală
Apocalipsa este o carte a contrastelor. Studiul din această săptămână discută despre sigiliul lui Dumnezeu și despre semnul fiarei. De-a lungul secolelor, Sabatul a fost un semn special al devotamentului față de Dumnezeu. Sabatul a descoperit că Dumnezeu este demn de închinare în calitatea Sa de Creator al universului. Semnul fiarei are de asemenea ca punct central închinarea. Satana a introdus un sabat fals, prima zi a săptămânii, ca simbol al autorității sale. Conflictul final dintre Hristos și Satana se concentrează pe: „Cine este vrednic să conducă universul?” Pentru că Isus este Dătătorul vieții, El este demn de închinare. Satana înțelege că acest adevăr este unul dintre principalele aspecte ale marii lupte dintre bine și rău. Din acest motiv, el atacă Sabatul, simbolul autorității creatoare a lui Dumnezeu. 
Datorită caracterului central al Sabatului în conflictul final, Legea lui Dumnezeu este principala vizată. În studiul din această săptămână vom explora chestiunile aflate în dispută în ultimul război al pământului. Apocalipsa 14:12 declară: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Rămășița lui Hristos de la sfârșitul timpului este umplută cu neprihănirea lui Isus, primită prin credință, care îi face pe cei aleși ai Săi capabili să păzească poruncile lui Dumnezeu.
Studiul nostru din această săptămână ne ajută, de asemenea, să iden­tificăm clar puterea fiarei care se ridică din mare, din Apocalipsa 13. Vom descoperi că această putere, care uzurpă autoritatea lui Dumnezeu, își primește puterea de la balaur, sau Satana. Această fiară iese din ruinele Imperiului Roman și pretinde în dreptul său prerogativele lui Dumnezeu. 

Comentariu
Rezumat: Cei care iau aminte la mesajele celor trei îngeri se îndepărtează de Babilon și de învățăturile lui false. În consecință, sunt lău­dați pentru două lucruri – pentru ascultarea lor și pentru că au credința lui Isus (Apocalipsa 14:12). Ei așteaptă cu răbdare revenirea lui Isus, ceea ce nu este decât un alt mod de a spune că sunt statornici și neclin­tiți în credința lor în Dumnezeu și în ascultarea de Legea Lui. Ei nu se vor clătina. În Gill’s Exposition of the Bible apare o declarație edificatoare: „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu, și nu invenții­le oamenilor și tradițiile antihristului, ci legile Evangheliei, așa cum au fost ele date inițial, fără nicio alterare sau falsificare; și care le păzesc pentru că ele au fost date de Dumnezeu – din dragoste pentru El și având în vedere slava Lui. Aceștia se diferențiază de închinătorii la fia­ră și au fost feriți de apostazie; ei sunt martorii […] și rămășița seminței femeii, cu care balaurul a făcut război prin fiară” (Comments on Re­ve­lation 14:12 [biblestudytools.com/commentaries/gills-exposition-of-the-bible/revelation-14-12.html]).
Salvată prin har, rămășița se distinge de închinătorii fiarei care iese din mare prin dragostea ei pentru Isus și prin ascultarea de porunci­le Lui. Ei au credința lui Isus – atât credința în Isus, cât și calitatea credin­ței lui Isus, care îi face capabili să fie biruitori. Credința lor rezultă în ascultare și îi face capabili să stea în picioare când majoritatea oamenilor din această lume îngenunchează în fața puterii fiarei care iese din mare. A avea credința lui Isus înseamnă a-L avea pe Isus trăind în noi. Pe cruce, Isus a avut încredere în dragostea Tatălui Său atunci când nu a putut să simtă concret grija și preocuparea Tatălui pentru suferința Lui ca purtător al păcatelor lumii. Credința lui Isus, care trăiește în inimile noastre, ne face capabili să ne încredem în El în toate experiențele vieții.

Identificarea fiarei care iese din mare
Indiciile pentru identificarea fiarei care se ridică din mare, din Apo­calipsa 13, sunt foarte clare. În studiul din această săptămână vom discuta trei dintre aceste semne distinctive ale fiarei din mare. Primul indiciu pe care îl găsim se referă la originea puterii ei. „Balaurul i-a dat [fiarei din mare] puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare” (Apocalipsa 13:2). Cine este acest balaur care îi dă fiarei care se ridică din mare puterea, tronul și stăpânirea?
Citim despre balaur în Apocalipsa 12. Apocalipsa 12:3-5 spune că acest „balaur” – Diavolul – a încercat să distrugă „copil[ul] de parte băr­bătească”, de îndată ce S-a născut, iar acesta a fost apoi „răpit la Dum­nezeu și la scaunul Lui de domnie”, o referire clară la Hristos. Balaurul este identificat clar în aceste versete: Cuvântul lui Dumnezeu ne spune direct că balaurul este Diavolul sau Satana (Apocalipsa 12:8,9). În spatele puterii fiarei care se ridică din mare se află nimeni altul decât vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. Dar Diavolul lucrează prin agenți omenești. La fel cum Dumnezeu lucrează prin biserica Sa, Diavolul lucrează printr-o uriașă instituție religioasă coruptă, care a respins adevărul lui Dumnezeu și a întors spatele Legii Sale. Deși balaurul este în primul rând Satana, așa cum tocmai am aflat, acesta a fost atât de apropiat de Roma păgână, încât, în sens secundar, balaurul este și un simbol al Imperiului Roman (compară cu Daniel 7:7). Satana a folosit Roma păgână în încercarea lui de a-L distruge pe Isus la scurtă vreme după nașterea Acestuia (Matei 1:1-20). Mai târziu, Satana a folosit Roma păgână pentru a-L crucifica pe Hristos:
Un guvernator ROMAN, Pilat, L-a condamnat pe Hristos la moarte: Matei 27:2,17-26.
Un călău ROMAN L-a pironit pe crucea îngrozitoare: Matei 27:27,35.
Un soldat ROMAN I-a străpuns inima cu o suliță: Ioan 19:34.
Un sigiliu ROMAN a fost pus pe mormântul Lui: Matei 27:66.
O garnizoană ROMANĂ I-a păzit mormântul: Matei 27:62-65.
Mai târziu, prin Roma păgână, balaurul a dat fiarei din mare locul sau tronul său. Această împuternicire a avut loc atunci când împăra­tul roman Constantin a decis să mute capitala de la Roma la Constantino­pol, în Turcia zilelor noastre, lăsând un vid de putere în fosta cetate de tron a cezarilor, cetatea imperială a Romei.
„Retrăgându-se spre est, [Constantin] a lăsat calea deschisă episcopilor Romei.” „Papalitatea nu este decât «fantoma» răposatului Imperiu Roman, stând încoronată pe «mormântul lui»” (Arthur P. Stanley, Lectures on the History of the Eastern Church [New York: Charles Scribner’s Sons, 1862], p. 305). Astfel, puterea fiarei care se ridică din mare, în Apocalipsa 13, este sistemul religios papal. Trebuie să ne amintim aici că vorbim despre un sistem, nu despre membrii individuali ai acelui sistem. Fiara care se ridică din mare nu este o persoană, ci o organizație religioasă falsă. 
Al doilea indiciu pe care ni-l oferă Apocalipsa 13 despre identitatea fiarei din mare se aseamănă mult cu primul. Puterea care se ridică din Roma este una care poruncește închinarea. Este o putere religioasă. Apocalipsa 13:3,4 declară că „tot pământul se mira după fiară. […] Și au început să se închine fiarei”. Organizația descrisă aici este și o putere religioasă care se transformă într-un sistem universal de închinare. 
Această observație ne conduce la al treilea indiciu pe care Apoca­lip­sa 13 ni-l oferă pentru identificarea fiarei din mare: hula (vers. 5 și 6). Ce este hula, conform Bibliei? Au existat două ocazii în care Domnul Isus a fost acuzat pe nedrept de hulă, oferindu-ne astfel două exemple biblice a ceea ce înseamnă hula: (1) dacă un om afirmă sau pretinde că este Dumnezeu ori își arogă privilegiile și prerogativele lui Dumne­zeu și (2) dacă un om pretinde că are puterea de a ierta păcatele. În cazul lui Isus, acuzațiile erau nedrepte pentru că El chiar era, și este în continuare, Dumnezeu și are toate prerogativele și toată puterea lui Dumne­zeu – inclusiv dreptul de a ne ierta păcatele (vezi Ioan 10:33, Luca 5:21). 
Biserica Romană are două trăsături distinctive pe care Biblia le nu­mește hulă. Una este pretenția că are puterea să ierte păcatele. A doua este rolul pe care și-l asumă papalitatea – acela de Dumnezeu pe pământ. 
Isus este adevăratul nostru Preot și numai El ne poate ierta păcatele. Este adevărat că nu suntem suficient de neprihăniți ca să venim înaintea lui Dumnezeu. Avem nevoie de un mijlocitor. Vestea incredibil de bună este că avem un mijlocitor, pe Isus Hristos. Scriptura ne învață că El este „singur[ul] mijlocitor între Dumnezeu și oameni” (1 Timotei 2:5). 
Cât despre modul în care Biserica Romană împlinește a doua defini­ție biblică a hulei, să ne uităm la o declarație clară din statutul papei, dintr-o sursă catolică reprezentativă: „Papa este atât de vrednic și de înălțat, încât nu este doar un om, ci este ca Dumnezeu și vicarul lui Dumnezeu. […] Prin urmare, papa este încoronat cu o triplă coroană: ca Împărat al cerului, al pământului și al locurilor de jos, […] Rege al regilor […] căruia i-au fost încredințate de către atotputernicul Dumnezeu îndrumări […] ale Împărăției cerești (Lucius Ferraris, „Papa”, articolul 2 din Prompta Bibliotheca [„Handy Library”], [Veneția, Italia: Gaspar Storti, 1772], vol. 6, pp. 26–29). 
Cartea Apocalipsa Îl înalță pe Isus, identifică poporul lui Dumnezeu din zilele din urmă și descoperă caracteristicile distinctive ale fiarei, pentru a putea fi pregătiți pentru conflictul care ne stă în față.

Aplicație
Meditează: Uneori, unor oameni li se poate părea un pic dură și nedreaptă condamnarea de către Dumnezeu a unei organizații religioase care a făcut mult bine în lume, prin școlile și spitalele ei sau prin slujirea ei umanitară. Întrebarea esențială care se pune nu este dacă această organizație a făcut vreun bine, ci: Este această organizație cre­dincioasă lui Isus și învățăturilor Scripturii? Ce se află în spatele influ­enței ei mondiale? Conduce ea lumea la unirea bisericii cu statul, așa cum prezice profeția? Cartea Apocalipsa descoperă că, sub auspiciile Romei, libertățile noastre religioase vor fi limitate, va fi promulgat un boicot economic și, în cele din urmă, poporul lui Dumnezeu va experimenta asuprirea, întemnițarea și moartea. 
Propune-le membrilor grupei tale să citească și să discute următoa­rele trei idei esențiale din studiul nostru din această săptămână:
1. Fii atent la ce se întâmplă în lumea noastră. Profețiile din Apo­calipsa prezic că va apărea o uniune politico-religioasă. Chiar înainte de a merge la cruce, Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24:42). La ce Se referă Isus când ne spune să veghem? În termeni practici, cum facem lucrul acesta?
2. Fii pregătit. Timpul să ne pregătim pentru criza finală a pământului este acum. În general, o criză nu dezvoltă caracterul, o criză descoperă caracterul. Acum este timpul să ne întărim „în Domnul și în puterea tăriei Lui” (Efeseni 6:10). Gândește-te la o criză prin care ai trecut de curând. Ce ți-a descoperit despre tine? Ce domenii trebuie să îmbunătă­țești în experiența ta cu Dumnezeu, ca rezultat al acelei descoperiri de caracter? Cum ne pregătim pentru revenirea lui Hristos?
3. Fii activ. Isus a spus: „Și-Mi veți fi martori...” Dacă a existat vreodată un timp pentru a fi activi în a împărtăși cu cei din jur dragostea lui Dumnezeu, Cuvântul Său și mesajul Său pentru sfârșitul istoriei lumii, acel timp este astăzi. Care sunt câteva moduri prin care poți face acest lucru în săptămâna care urmează?