Momentul hotărârii finale

Dumnezeu le-a vorbit întotdeauna copiilor Săi, oferindu-le toate adevărurile relevante pe care aveau nevoie să le audă la vremea res­pec­tivă. De la avertizările cu privire la potop (Geneza 6:7), prima venire a lui Isus (Daniel 9:24-27) ori judecata preadventă (Daniel 7:9,10; Daniel 8:14) până la cele legate de evenimentele dinainte de revenirea lui Hristos (Apocalipsa 12-14), Dumnezeu ne-a vorbit. În aceste ultime zile ale istoriei omenirii, El a trimis lumii și poporului Său o solie specială, care să vină în întâmpinarea nevoilor lor la momentul acela. El descrie acest mesaj ca fiind purtat de trei îngeri care zboară prin mijlocul cerului cu solia lor urgentă pentru întreaga lume în zilele din urmă. 

Cele trei solii îngerești sunt ultimul mesaj de îndurare al lui Isus, o chemare care ne cere să ne încredem în neprihănirea lui Isus pentru a fi îndreptățiți, sfințiți și, la finalul timpului, îmbrăcați în slavă.
Însă, la fel ca întotdeauna, trebuie să Îl alegem pe Hristos, să ne predăm Lui și să Îl ascultăm, iar alegerile pe care le facem acum vor avea, într-adevăr, un impact asupra alegerilor pe care le facem în criza finală care ne stă în față. De aceea, acum este timpul să ne pregătim.
 

Comentariu EGW

În toate timpurile, Dumnezeu le-a dat ființelor umane descoperiri divine, pentru ca astfel să-Și poată aduce la îndeplinire planul de a desfășura învățătura harului în mod progresiv înaintea minților omenești. Modul Său de a răspândi adevărul este ilustrat prin cuvintele: „El se ivește ca zorile dimineții.” Acela care se așază acolo unde Dumnezeu îl poate lumina înaintează de la obscuritatea parțială a zorilor la deplina strălucire de la amiază. După cum soarele merge înainte în îndeplinirea misiunii lui de milă și iubire, după cum razele aurii ale zilei inundă bolta cerului și dau frumusețe pădurilor și munților, trezind lumea prin împrăștierea întunericului nopții, tot astfel urmașii lui Hristos trebuie să meargă înainte, în misiunea iubirii pe care o au de îndeplinit. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 335 (24 noiembrie)
Îngerii sunt reprezentaţi ca zburând prin mijlocul cerului, proclamându-i lumii o solie de avertizare şi având o influenţă directă asupra oamenilor care trăiesc în ultimele zile ale istoriei lumii. Nimeni nu aude vocea acestor îngeri, deoarece ei sunt un simbol pentru poporul lui Dumnezeu care lucrează în armonie cu universul ceresc. Oameni iluminaţi de Duhul lui Dumnezeu şi sfinţiţi prin adevăr proclamă cele trei solii în ordinea lor. – Solii alese, cartea 2, p. 387 

Dumnezeu a chemat biserica Sa de astăzi, aşa cum l-a chemat pe Israelul din vechime, să fie o lumină pe pământ. Prin securea puternică a adevărului – mesajele celor trei îngeri – El a separat-o de celelalte biserici şi de lume, pentru a o aduce într-o sfântă apropiere de El. El i-a făcut pe credincioșii Săi depozitarii Legii Sale și le-a încredințat marile adevăruri profetice pentru acest timp. La fel ca scrierile sfinte încredințate Israelului din vechime, acestea sunt o moștenire sacră care trebuie să fie prezentată lumii. 
Cei trei îngeri din Apocalipsa 14 îi reprezintă pe oamenii care primesc lumina mesajelor lui Dumnezeu şi merg, ca instrumente ale Sale, să vestească avertizarea de-a lungul şi de-a latul pământului. Hristos le spune celor care Îl urmează: „Voi sunteţi lumina lumii.” Fiecărui suflet care Îl primeşte pe Isus, crucea Calvarului îi spune: „Iată valoarea unui suflet. «Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură.»” Nimic nu trebuie lăsat să împiedice această lucrare. Este cea mai importantă lucrare pentru acest timp şi efectele ei vor ajunge până în veşnicie. Dragostea lui Isus, manifestată faţă de sufletele oamenilor prin sacrificiul pe care l-a făcut pentru răscumpărarea lor, îi va însufleţi pe toţi urmaşii Săi. – Mărturii, vol. 5, p. 455
 

Apocalipsa 14 este mesajul final de îndurare al lui Isus pentru o lume căzută și răzvrătită – care a fost cufundată în păcat și în răutate vreme de aproximativ șase mii de ani. Va veni o zi când fiecare ființă omenească de pe pământ va lua decizia finală, irevocabilă, de a fi fie de partea lui Isus, fie împotriva Lui. Mesajul cărții Apocalipsa despre neprihănirea lui Isus care ne izbăvește de plata păcatului și de stăpânirea lui asupra vieții noastre va răsuna din nou și din nou pe întregul pământ.

1. Citește Matei 24:14 și compară cu Apocalipsa 14:6. Ce promisiune a făcut Isus cu privire la răspândirea mondială a Evangheliei chiar înainte de revenirea Sa?

Făgăduința lui Isus că „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea”, dată în Matei 24:14, își găsește împlinirea finală în mesajul lui Hristos pentru zilele din urmă, din Apocalipsa 16:6, care spune că Evanghelia este proclamată „oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod”.

În Apocalipsa 22, Isus spune de trei ori că El vine în curând (vers. 7,12,20). În contextul revenirii Lui în curând, Domnul nostru adaugă: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apocalipsa 22:11). Apocalipsa se îndreaptă spre un punct culminant glorios, în care fiecare persoană trebuie să aleagă dacă este sau nu de partea lui Hristos. Bineînțeles, în fiecare zi, prin alegerile noastre, chiar și în așa-numitele „lucruri mici”, decidem dacă suntem de partea lui Isus sau nu. Este puțin probabil ca persoanele care fac în mod constant alegeri greșite în viața lor prezentă să aleagă brusc, în timpul crizei finale, să fie de partea lui Isus, mai ales atunci când toată forța lumii căzute va fi îndreptată împotriva lor. Astăzi și în fiecare zi trebuie să alegem să Îi fim credincioși lui Hristos și poruncilor Sale. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3). Cum a spus Ellen G. White: „La venirea Sa, Isus nu va schimba caracterul. Lucrarea de transformare trebuie să fie făcută acum. Trăirea noastră de zi cu zi ne hotărăște soarta” (Evenimentele ultimelor zile, p. 295). 

Cum ne modelează Dumnezeu caracterul? Ce putem face pentru a-I permite pe deplin Duhului Sfânt să ne transforme mai mult după chipul lui Isus?

Comentariu EGW

În fața ta sunt două căi – calea cea largă a îngăduinței de sine și calea îngustă a sacrificiului de sine. Pe calea cea largă poți să iei cu tine egoismul, mândria, iubirea de lume, însă cei care merg pe calea strâmtă trebuie să lase la o parte orice povară și păcatul care ne înfășoară așa de lesne. Ce cale ai ales – calea care duce la moarte veșnică sau calea care duce la slavă și nemurire?
În istoria lumii nu a fost niciodată un timp mai solemn decât acesta pe care îl trăim acum. Sunt în joc interesele noastre veșnice și noi ar trebui să ne trezim și să înțelegem cât este de important să ne facem sigure chemarea și alegerea noastră. Noi nu îndrăznim să ne riscăm interesele veșnice pentru niște simple probabilități. Trebuie să luăm lucrurile în serios. Ceea ce suntem, ce facem, care va fi calea noastră în viitor – toate acestea sunt probleme de o însemnătate nemăsurată, și noi nu ne putem permite să fim nepăsători, indiferenți, fără grijă. – Our High Calling, p. 8 

Când Satana caută să dărâme barierele sufletului, ispitindu-ne să îngăduim păcatul, noi trebuie să ne păstrăm legătura cu Dumnezeu printr-o credință vie și să avem încredere în puterea Lui de a ne face în stare să depășim orice piedică. Noi trebuie să fugim de rău și să căutăm neprihănirea, smerenia, blândețea și sfințirea.
Este vremea, pentru fiecare dintre noi, să hotărască de partea cui este. Agenții lui Satana vor lucra la mintea fiecărui om care îi îngăduie acest lucru. Dar există și agenți ai cerului care așteaptă să le transmită razele strălucitoare de slavă de la Dumnezeu tuturor acelora care sunt dispuși să Îl primească pe El.

Noi alegem să ne numărăm printre cei care Îi slujesc lui Hristos sau printre slujitorii lui Satana. În fiecare zi, noi arătăm prin purtarea noastră cui am ales să îi slujim. – Our High Calling, p. 15 
O transformare a caracterului așa cum este văzută în viața lui Ioan este întotdeauna rezultatul comuniunii cu Hristos. În caracterul unui om pot fi defecte vădite, totuși, atunci când devine un adevărat ucenic al lui Hristos, puterea harului divin îl transformă și îl sfințește. Privind ca într-o oglindă slava Domnului, el este schimbat din slavă în slavă, până ce ajunge asemenea Celui pe care Îl adoră. …
… Dumnezeu poate fi onorat de cei ce mărturisesc a crede în El numai dacă ei sunt asemenea chipului Său și sunt călăuziți de Spiritul Său. Atunci, ca martori pentru Mântuitorul, ei pot face cunoscut ce a făcut harul divin pentru ei.

Adevărata sfințire vine prin punerea în practică a principiului iubirii. „Dumnezeu este dragoste și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). În viața aceluia în a cărui inimă locuiește Hristos se va manifesta o evlavie practică. Caracterul va fi curățat, înălțat, înnobilat și glorificat. Învățătura curată se va contopi cu lucrările neprihănirii, preceptele cerești se vor întrețese cu practicile sfinte. – Faptele apostolilor, p. 559–560 
 

Apocalipsa 14 conține textele-cheie cu privire la mesajul Domnului din zilele din urmă pentru poporul Lui și pentru lume. În centrul acestora se află revenirea lui Isus, împlinirea promisiunii Lui că „veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Marcu 14:62).

2. Citește Apocalipsa 14:14. Ce titlu este folosit pentru a-L descrie pe Isus la revenirea Lui pe pământ? De ce crezi că Ioan folosește acest titlu?

Isus a folosit de 82 de ori în evanghelii termenul „Fiul omului” pentru a face referire la Sine. Era unul dintre titlurile Lui preferate. L-a folosit ca o expresie a dorinței Sale de a Se identifica în mod deplin cu noi. El este un Mântuitor care ne înțelege, care a experimentat aceleași ispite ca noi și care a trecut prin aceleași încercări. Este „Fiul omului” care se întoarce să ne ducă acasă. Isus care vine să ne ia este același Isus care a trăit printre noi. Poate să ne răscumpere pentru că a deve­nit unul dintre noi; și totuși, ca unul dintre noi, a luptat cu furia depli­nă a ispitelor lui Satana și, da, a ieșit biruitor.

3. Ce va face Isus, Fiul omului, conform următoarelor profeții din Evanghelia lui Matei?
Matei 16:27     
Matei 24:27,30     
Matei 25:31,32 

În aceste pasaje, observăm câteva elemente:
(1) Isus, Fiul omului, vine în slavă cu îngerii Săi. (2) Va separa oile de capre (practic o judecată). (3) Soarta popoarelor și a omenirii va fi ho­tărâtă pentru veșnicie.

Gândește-te la expresia „Fiul omului” și la natura umană a lui Hristos. Deși este Dumnezeu, Hristos a devenit unul dintre noi, la fel ca noi, dar, spre deosebire de noi, El nu a păcătuit niciodată. Ce speranță uimitoare îți oferă cunoașterea (1) dragostei lui Dumnezeu pentru noi și (2) a faptului că El știe luptele tale și îți poate oferi biruința?
 

Comentariu EGW

Iubirea lui Hristos nu este restrânsă la o anumită clasă de oameni. El Se identifică astfel cu fiecare copil al omenirii. El a devenit membru al familiei pământești, pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei cerești. El este Fiul omului și, în felul acesta, frate cu fiecare copil al lui Adam. Urmașii Lui nu trebuie să se simtă despărțiți de lumea care piere în jurul lor. Ei sunt o parte din uriașa țesătură a omenirii, iar Cerul îi consideră frați cu păcătoșii și cu sfinții. Iubirea lui Hristos îl îmbrățișează pe cel decăzut, rătăcit și păcătos și fiecare faptă de bunătate îndeplinită pentru înălțarea unui suflet căzut, fiecare faptă de milă este primită ca fiind făcută pentru El. – Hristos, Lumina lumii, p. 638

Isus vine, dar nu ca la prima venire, ca un prunc în Betleem, nu cum a intrat călare pe măgăruş în Ierusalim, când ucenicii L-au lăudat pe Dumnezeu cu glas tare şi au strigat „Osana”, ci în slava Tatălui şi cu toată suita îngerilor sfinţi, care Îl însoţesc în drumul Său spre pământ. Tot cerul va fi golit de îngeri, în timp ce sfinţii răbdători Îl vor aştepta şi se vor uita spre cer aşa cum se uitau bărbaţii galileeni când El S-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Atunci, numai cei care sunt sfinţi, cei care au urmat în toate Modelul blând, vor exclama cu o bucurie neasemuită în timp ce-L privesc: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui.” Şi ei vor fi transformaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă” – acea trâmbiţă care îi trezeşte pe sfinţii care dorm şi îi cheamă din paturile lor de ţărână, îmbrăcaţi în nemurire slăvită şi strigând: „Biruinţă! Biruinţă asupra morţii şi a mormântului!” Sfinţii schimbaţi sunt apoi luaţi împreună cu îngerii ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, pentru a nu mai fi niciodată despărţiţi de Acela pe care-L iubesc cu toată inima. – Scrieri timpurii, p. 110

Dumnezeu a hotărât ca Acela care a fost în corp omenesc Prințul suferinzilor să fie judecătorul lumii întregi. Acela care a venit din curțile cerești să-l salveze pe om din moarte veșnică, Acela care a fost supus acuzațiilor unui tribunal pământesc și a suferit moartea înjositoare pe cruce, numai El trebuie să rostească sentința de răsplată sau de pedeapsă. Acela care S-a supus suferinței și umilinței crucii aici trebuie să primească în sfatul cerului deplina îndreptățire și răsplată și să fie înălțat pe tron, recunoscut de tot universul ceresc, ca Prinț al sfinților. El a luat asupra Sa lucrarea de mântuire și a arătat înaintea lumilor necăzute că este în stare să ducă la bun sfârșit lucrarea pe care a început-o. În ziua aceea, a pedepsei și a răsplătirii finale, atât sfinții, cât și păcătoșii vor recunoaște în Acela care a fost crucificat pe Judecătorul oricărei făpturi. – In Heavenly Places, p. 359 
 

4. Citește Apocalipsa 14:14 și Faptele 1:9-11. Ce asemănări descoperi?

Ioan declară: „M-am uitat, și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului” (Apocalipsa 14:14). Când s-a ridicat Isus la ceruri, Luca notează în Faptele apostolilor 1:9 că, în timp ce ucenicii stăteau cu ochii pironiți la cer, „pe când se uitau ei la El, [Isus] S-a înălțat la cer, și un nor L-a ascuns din ochii lor”. Isus S-a ridicat într-un nor de îngeri și Se va întoarce într-un nor de îngeri. Îngerii le-au spus apoi ucenicilor uimiți, în Faptele 1:11: „Acest Isus care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” Există în acest pasaj un adevăr divin care poate nu este atât de evident: „Acest Isus”, „Fiul omului”, Cel care a umblat pe stră­zile prăfuite ale Nazaretului, care a predicat pe străzile aglomerate ale Ierusalimului, care a vindecat bolnavii din satele Israelului și a predicat pe dealurile înverzite ale Galileei, revine.
Fiul omului este menționat și în lumina judecății, în Daniel 7. 

5. Citește Daniel 7:9,10,13,14. De ce L-a numit Daniel pe Isus „Fiul omului” într-o situație atât de serioasă precum judecata? Cum te încurajează faptul că Fiul omului este atât de important în judecată?

În Daniel 7:9,10, Daniel vede așezarea în tribunalul ceresc, cu de zece mii de ori zece mii de îngeri, ființe cerești, adunate în jurul tronului. Judecata începe și cărțile – înregistrările cerești ale vieților noastre – sunt deschise înaintea universului. În Daniel 7:13,14, Fiul omului înaintează spre Cel Îmbătrânit de zile, Tatăl, și primește stăpânirea veșnică. Judecata descoperă înaintea întregului univers că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au făcut tot posibilul pentru salvarea întregii omeniri. Această judecată îi reabilitează nu numai pe sfinți, ci și caracterul lui Dumnezeu împotriva acuzațiilor false ale lui Satana (vezi Iov 1-2, Psalmii 51:1-4).

Gândește-te la faptul că toată viața ta va fi cercetată înaintea lui Dumnezeu. Care va fi singura ta speranță când se va întâmpla lucrul acesta? (Romani 8:1)
 

Comentariu EGW

În timp ce ucenicii priveau în sus pentru a prinde cea din urmă privire a Domnului lor care Se înălța, El era primit în rândurile îngerilor cerești care se bucurau. În timp ce Îl escortau spre curțile de sus, îngerii aceștia cântau triumfător: „Cântați lui Dumnezeu, împărățiile pământului, și lăudați pe Domnul! Cântați Celui ce călărește pe cerurile cerurilor veșnice! Dați slavă lui Dumnezeu, a cărui măreție este peste Israel și a cărui putere este în ceruri” (Psalmii 68:32-34).

Ucenicii încă mai priveau cu ardoare spre cer când „li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb și au zis: «Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer»” (Faptele 1:10,11).
Făgăduința celei de a doua veniri a lui Hristos trebuia să fie păstrată mereu proaspătă în mintea ucenicilor Săi. Același Isus, pe care Îl văzuseră înălțându-Se la cer, urma să vină iarăși pentru a-i lua la Sine pe aceia care, pe acest pământ, s-au consacrat servirii Lui. – Faptele apostolilor, p. 32–33

Hristos S-a smerit ca să stea în fruntea omenirii, să facă faţă ispitelor şi să îndure încercările cărora trebuie să le facă faţă şi pe care trebuie să le îndure şi neamul omenesc. El trebuia să cunoască ce are de întâmpinat omenirea din partea vrăjmaşului căzut, ca să ştie cum să-i ajute pe cei care sunt ispitiţi. 
Şi Hristos a fost făcut Judecătorul nostru. Nu Tatăl este Judecătorul. Nici îngerii, ci Acela care a luat asupra Sa natura omenească şi a trăit în această lume o viaţă desăvârşită, El urmează să ne judece. Doar El poate fi Judecătorul nostru. Vă veţi aduce aminte de aceasta, fraţilor? Vă veţi aduce aminte de aceasta, pastorilor? Vă veţi aduce aminte de aceasta, taţi şi mame? Hristos a luat asupra Sa natura omenească pentru a putea fi Judecătorul nostru. Niciunul dintre voi nu a fost desemnat să fie judecătorul celorlalţi. Tot ce puteţi face este să vă disciplinaţi pe voi înşivă. În Numele lui Hristos, vă îndemn să luaţi în seamă porunca pe care v-o dă, aceea de a nu vă aşeza niciodată pe scaunul de judecată. Zi după zi, solia aceasta a răsunat în urechile mele: „Daţi-vă jos de pe scaunul de judecată. Daţi-vă jos în smerenie.” – Mărturii, vol. 9, p. 185–186 

Și Dumnezeu „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului”. Întrucât a gustat până la drojdie durerile și ispitele oamenilor și înțelege slăbiciunile și păcatele lor, întrucât pentru binele nostru a stat neclintit în fața ispitelor lui Satana și Se va purta cu dreptate și milă cu ființele pentru salvarea cărora a vărsat însuși sângele Său, pentru toate acestea Fiul omului a fost rânduit să execute judecata.
Însă misiunea lui Hristos nu era să judece, ci să salveze. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). El a declarat în fața Sinedriului: „Cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață” (Ioan 5:24). – Hristos, Lumina lumii, p. 210 
 

Ioan Îl descrie pe Isus ca „un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuțită” (Apocalipsa 14:14). Cuvântul pentru „cunună” este stephanos. Este o cunună a învingătorului. Când un sportiv câștiga o competiție importantă, primea o stephanos, o cunună a onoarei, gloriei și victoriei.
Isus a purtat cândva o cunună de spini, simbolizând rușinea și batjocura. A fost cândva disprețuit și părăsit de oameni. A fost batjocorit, ridiculizat, scuipat, bătut și biciuit. Dar acum, El poartă o cunună de sla­vă și Se întoarce, de această dată ca Rege al regilor și Domn al domnilor. 

6. Citește Apocalipsa 14:15 și Marcu 4:26-29. Ce asemănări găsești între aceste două texte? Despre ce vorbesc amândouă?

Îngerul vine din prezența lui Dumnezeu în slava templului și spune: „A sosit timpul. Secerișul este copt.”
În Noul Testament, Isus folosește în mod repetat ilustrații din agricultură. De mai multe ori El folosește simbolul secerișului copt pentru a ilustra creșterea seminței Evangheliei în viețile celor din poporul Său. 
„Încolțirea seminței reprezintă începutul vieții spirituale, iar dezvoltarea, creșterea plantei, este o frumoasă ilustrare a creșterii creștine. Ca și în natură, tot la fel se prezintă lucrurile și în viața spirituală; nu poate fi viață fără creștere. Planta trebuie sau să crească, sau să moară. După cum creșterea ei se face în tăcere și în mod imperceptibil, dar continuu, tot așa și cu dezvoltarea vieții creștinului. În fiecare etapă a dezvoltării noastre, viața noastră spirituală poate fi desăvârșită; și totuși, dacă trebuie împlinit planul pe care Dumnezeu îl are cu noi, atunci trebuie să aibă loc o continuă creștere. Sfințirea este lucrarea unei vieți întregi. Pe măsură ce ocaziile oferite nouă se înmulțesc, se va dezvolta și experiența noastră, iar cunoștința noastră va crește” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pp. 65, 66).
Coacerea grânelor îi reprezintă pe toți cei transformați prin har, mo­tivați de iubire, și care își trăiesc viața spre slava numelui lui Hristos. Inimile lor sunt una cu inima lui Hristos și nu vor decât ceea ce vrea și El.

Cum înțelegi declarația lui Ellen White conform căreia „în fiecare etapă a dezvoltării noastre, viața noastră spirituală poate fi desăvârșită”?

Comentariu EGW

„El a mai zis: «Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ: fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic și, când este copt rodul, pune îndată secera în el, pentru că a venit secerișul»” (Marcu 4:26-29). 
Agricultorul care „pune îndată secera în el, pentru că a venit secerișul” nu poate fi nimeni altul decât Domnul Hristos. El este cel care va culege recolta pământului în marea zi de pe urmă. Dar semănătorul îi reprezintă și pe aceia care lucrează în slujba lui Hristos. Despre sămânță se spune că „încolțește și crește fără să știe el” (semănătorul). Dar această declarație nu poate fi făcută cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu doarme la datorie, ci veghează zi și noapte. El nu este în situația de a nu ști cum crește sămânța. – Parabolele Domnului Hristos, p. 62–63
Dumnezeu este acela care preface mugurul în floare și floarea în fruct. Prin puterea Sa se dezvoltă sămânța… . Plantele și florile nu cresc prin propria grijă, prin eforturile și preocuparea lor, ci primind ceea ce a prevăzut Dumnezeu că este spre creșterea și viața lor. Copilul nu poate, prin propria putere și grijă, să adauge nimic la statura lui. Nici tu nu poți, prin grija și eforturile tale, să obții creșterea spirituală. Planta și copilul cresc datorită faptului că primesc din mediul înconjurător cele necesare pentru viață: aer, lumina soarelui și hrană. Ceea ce sunt aceste daruri ale naturii pentru animale și plante este Hristos pentru aceia „care se încred în El”. El este „Lumina ta pe vecie”, „un soare și un scut” (Isaia 60:19; Psalmii 84:11). …

În darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a înconjurat lumea întreagă cu o atmosferă de har tot atât de reală ca aerul care înconjoară globul pământesc. Toți aceia care aleg să respire această atmosferă dătătoare de viață vor trăi și vor crește până la statura de bărbați și femei în Hristos Isus.
După cum floarea se întoarce după soare pentru ca razele lui strălucitoare să poată ajuta la desăvârșirea frumuseții și a simetriei ei, tot astfel și noi să ne întoarcem spre Soarele Neprihănirii, pentru ca lumina cerului să lumineze asupra noastră, iar caracterul nostru să se dezvolte asemenea caracterului Domnului Hristos. – Calea către Hristos, p. 67–68 

Avem nevoie de minți care să înțeleagă simplitatea evlaviei. Ar trebui să dorim mai mult decât orice altceva ca Domnul Isus Hristos să domnească în templul sufletului, pentru că nu se poate ca El să locuiască acolo și să nu fie descoperit prin roade și fapte bune. … Dumnezeu vrea ca fiecare dintre voi să dea o mână de ajutor în lucrarea Sa și, dacă vă predați Lui, El vă va învăța și va lucra prin voi, astfel că voi veți fi făcuți în stare să oferiți și altora. Atunci veți putea să spuneți: „O, Doamne! … bunătatea Ta mă face mare!” – Manuscript 91, 1901 
 

În Apocalipsa 14 sunt două recolte. Recolta grânelor aurii îi reprezintă pe cei neprihăniți, iar recolta strugurilor însângerați îi reprezintă pe cei nedrepți sau pierduți. Ambele recolte sunt coapte. Fiecare sămânță a ajuns la maturitate. 
 

7. Citește Apocalipsa 14:17-20. Ce înseamnă expresia „teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu”? Vezi și Apocalipsa 14:10; 15:1; 16:1.

„Un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieșit din altar” (Apocalipsa 14:18). Acesta este îngerul care poruncește focul judecății finale a lui Dumnezeu. Secerișul este copt. Păcatul a întrecut măsura. Răzvrătirea a depășit limitele îndurării lui Dumnezeu. Oricât de rele au fost lucrurile până atunci, în zilele din urmă va fi și mai rău. Un Dumnezeu iubitor a făcut tot ce se putea face pentru noi, inclusiv S-a dat pe Sine la cruce ca jertfă pentru păcatul nostru. „Pe Cel ce n-a cu­noscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim nepri­hă­nirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21; vezi și Galateni 3:13).
Ce altceva mai mult ar fi putut face Dumnezeu decât să Se jertfească pe cruce? Harul nu mai poate face nimic altceva pentru a-i răscumpăra pe cei care au respins în mod repetat Duhul Sfânt.
Iată mesajul urgent din Apocalipsa 14. Fiecare sămânță a ajuns la vremea secerișului. Grâul și strugurii sunt copți. Poporul lui Dumnezeu descoperă universului harul, compasiunea, mila și dragostea Lui. Copiii celui rău descoperă lăcomia, pofta, gelozia și ura. Un grup dă pe față caracterul lui Isus, iar celălalt, caracterul lui Satana.

Universul va vedea în poporul lui Dumnezeu o descoperire a neprihănirii pe care, poate, nu a văzut-o nicio generație înaintea lor. În contrast cu neprihănirea lui Hristos, descoperită în poporul Său, universul va vedea rezultatele complete ale răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Stricăciunea, răul, păcatul și nelegiuirea, vor fi arătate clar oamenilor și îngerilor. Contrastul dintre bine și rău, dintre ascultare și neascultare, va fi evident pentru întregul univers, atât pentru oameni, cât și pentru îngeri.

Cât de bine poți observa contrastul dintre bine și rău? De ce este important acest discernământ? (Vezi Evrei 5:14).

Comentariu EGW

Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau țintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Și toate suferințele îndurate – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile și picioarele Sale, chinurile care au zguduit ființa Sa și durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl Și-a ascuns fața de El – îi vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimțit să poarte această povară a vinovăției; pentru tine, El a nimicit împărăția morții și a deschis porțile Paradisului. Acela care a liniștit valurile furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care i-a făcut pe demoni să tremure și boala să înceteze, care a deschis ochii orbilor și care i-a chemat pe morți la viață, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce și a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecății divine și, pentru tine, S-a făcut păcat. …

În întunericul înspăimântător, în aparență uitat de Dum­ne­zeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omenești. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care Îi fuseseră date mai înainte. El cunoștea caracterul Tatălui Său, înțelegea dreptatea, mila și marea Sa iubire. Prin credință, El Se baza pe Acela pe care totdeauna L-a ascultat cu bucurie. Și, în supunere, El S-a încredințat pe Sine lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său L-a părăsit. Prin credință, Domnul Hristos a fost biruitor. – Hristos, Lumina lumii, p. 755–756 
Recolta este o reproducere a seminţei semănate. Fiecare sămânţă dă rod după soiul ei. Tot așa este și cu trăsăturile de caracter pe care le cultivăm. Egoismul, dragostea de sine, mândria, îngăduinţa de sine se înmulţesc, iar sfârșitul este nenorocire și ruină. „Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea, dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veșnică” (Galateni 6:8). Iubirea, compasiunea și bunătatea rodesc binecuvântare, o recoltă care este nepieritoare. 
Sămânţa se înmulţește în recoltă. Un singur bob de grâu, înmulţit prin semănări repetate, ar acoperi o ţară întreagă cu snopi aurii. Atât poate fi de răspândită influenţa unei singure vieţi, a unei singure fapte. – Educație, p. 109 

Aceste adevăruri, așa cum sunt prezentate în Apocalipsa 14, în legătură cu „Evanghelia veșnică”, vor deosebi biserica lui Hristos la vremea venirii Sale. Căci, ca urmare a întreitei solii îngerești, se spune: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (în engl.: „Aici este răbdarea sfinților: Iată-i pe cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”). Această solie este ultima care va fi dată înainte de venirea Domnului. Îndată după proclamarea ei, Fiul omului este văzut de profet venind în slavă pentru a culege secerișul pământului. – Tragedia veacurilor, p. 453
 

„Este o lege a naturii intelectuale și spirituale aceea că prin privire suntem schimbați. Mintea se adaptează treptat la subiectele asupra cărora i se îngăduie să zăbovească. Ea este absorbită de ceea ce este obișnuită să iubească și să respecte. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât modelul lui de curăție, de bunătate sau de adevăr. Dacă eul este idealul lui, niciodată nu va atinge altul mai înalt. Mai degrabă se va coborî continuu, din ce în ce mai mult. Numai harul lui Dumne­zeu are putere să-l înalțe pe om. Lăsat în puterea lui, drumul va merge în mod inevitabil in jos” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 555).
În mod subtil, aproape imperceptibil la început, caracterele și perso­nalitățile noastre se schimbă în funcție de semințele pe care le semănăm în mintea noastră. Dacă semeni semințe bune, vei aduce roade bune. Dacă semeni semințe rele, vei aduce în caracterul tău roadele acestei lumi. Dacă semănăm indiferență față de Dumnezeu și față de valorile și prioritățile spirituale, culegem fructele indiferenței: apatie, un sentiment de deșertăciune și frustrare în viața noastră spirituală. De aceea, cei care gândesc: Știu că într-o zi va veni persecuția finală, „semnul fiarei” și toate celelalte, și atunci voi face ceea trebuie aleg o cale foarte periculoasă. Dumnezeu ne cheamă acum, în clipa aceasta, să Îi predăm viața noastră. Cu cât mai mult amână cineva să răspundă Duhului Sfânt, cu atât i se împietrește inima mai tare față de îndemnurile lui Dumnezeu și este mai predispus să fie păcălit și să creadă minciunile celui rău.

Studiu zilnic:
Iov 1

Iov 2

Iov 3

Iov 4

Iov 5

Iov 6

Iov 7

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 19 (în continuare, până la „Rugăciunea adevărată nu depinde de timp…”).

1. În ce locuri a lovit vântul casa unde petreceau copiii lui Iov? 

2. Unde cel mic și cel mare sunt totuna?

3. Din ce cauză piere leul bătrân? 

4. Ce drept are cel ce suferă? 

5. Pentru ce ne-au fost dați genunchii?

Comentariu EGW

Pentru studiu suplimentar: Asemenea lui Hristos, „Puterea transformatoare a Duhului Sfânt”, p. 217 (22 iulie); Solii alese, cartea 1, p. 97–98, „Un cer de câștigat”.