Muzica şi închinarea

Text de memorat

Strigați de bucurie către Domnul, toți locuitorii pământului! Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui! Psalmii 100:1,2

În continuarea studiului nostru despre muzică este esențial să înțelegem un punct important despre închinare. Biblia ne spune că există și o formă inutilă de închinare, lipsită de valoare. Trebuie să înțelegem care este aceasta, ca să o putem evita.

Dacă scopul muzicii din biserica noastră este să fie pe placul oaspeților sau chiar al membrilor, am putea să alegem orice tip de muzică populară am dori. Dar dacă obiectivul nostru este să-I aducem mulțumire lui Dumnezeu, atunci trebuie să aflăm ce fel de muzică Îi place Lui să asculte. Iar cei care cântă vocal și cu instrumentele trebuie să fie creștini adevărați. „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei învățând ca învățături niște porunci omenești” (Matei 15:8,9).

Dumnezeu nu poate accepta laude și o muzică de laudă dintr-o inimă care este departe de El. Cum ar putea? Ar însemna că o persoană care dorește să urmeze propria cale și cântă: „Voia Ta, Doamne, doar voia Ta, să se-mplinească în viața mea” nu face decât să dea o mărturie falsă.

Lucifer avea o voce frumoasă, dar când a folosit-o ca să atragă atenția asupra lui însuși, închinarea lui nu a mai valorat nimic. Când îngerii au permis ca mințile lor să fie atrase de Lucifer, atunci nu i-au mai adus închinare lui Dumnezeu, ci lui Lucifer. Același lucru se poate întâmpla și pe pământ. O tânără persoană atrăgătoare, cu o voce frumoasă, poate cânta spre slava lui Dumnezeu, cum a făcut-o și Lucifer înainte să păcătuiască. Aceeași persoană, însă, poate cânta aceeași melodie pentru a-și pune în evidență propria persoană. Iar versetul spune că Dumnezeu nu acceptă închinarea din partea cuiva a cărui inimă este preocupată de lucruri lumești. Astfel de oameni ajung să fie niște falși îndrumători. Ei pun ideile umane în locul cerințelor lui Dumnezeu.

Cineva, totuși, s-ar putea întreba: dacă actul închinării îndreaptă atenția spre Dumnezeu, nu înseamnă că închinătorul, indiferent de caracter, este de importanță secundară? Răspunsul este nu. Atunci când o inimă murdară se apropie de Dumnezeu ca să I se închine, acea închinare nu este acceptată. Demersul închinării nu are putere să acopere inima murdară.

Dumnezeu a folosit o ilustrație ca să descopere natura păcatului și a sfințeniei. El a arătat că sfințenia nu se ia. Nu devenim sfinți dacă ne atingem de ceva sfânt. În schimb, murdăria este infecțioasă. Atingând ceva murdar, devenim murdari. El a spus profetului Hagai: „Așa vorbește Domnul oștirilor: «Pune preoților următoarea întrebare asupra Legii: ’Dacă poartă cineva în poala hainei sale carne sfințită și atinge cu haina lui pâine, bucate fierte, vin, untdelemn sau o mâncare oarecare, lucrurile acestea vor fi sfințite?’» Preoții au răspuns: «Nu!» Și Hagai a zis: «Dacă se atinge cineva spurcat prin atingerea de un trup mort de toate aceste lucruri, vor fi ele spurcate oare?» Preoții au răspuns: «Vor fi spurcate»” (Hagai 2:11-13). Ideea acestei ilustrații este că oamenii cu inimi murdare nu pot face fapte sfinte. Ei nu pot aduce o închinare curată. „Atunci, Hagai, luând iarăși cuvântul, a zis: «Tot așa este și poporul acesta, tot așa este și neamul acesta înaintea Mea», zice Domnul, «așa sunt toate lucrările mâinilor lor: ce-Mi aduc ei acolo ca jertfă este spurcat!»” (versetul 4).

Dumnezeu vrea să înțelegem că închinarea este acceptată de El doar când vine dintr-o inimă curată. Clădirea unei biserici sfințite nu poate determina un interpret să devină nesfânt, iar în același locaș sfânt, o melodie sfântă nu poate deveni nesfântă. Dar un interpret nesfânt, ori o muzică nepotrivită vor face ca biserica și închinarea să devină lipsite de sfințenie. Este important să înțelegem aceste transformări. Din acest motiv, în cartea Evanghelizare, la pagina 182, ni se spune: „În ochii lui Dumnezeu, nimic nu este mai ofensator decât parada muzicii instrumentale, atunci când cei care iau parte la ea nu sunt consacrați și nu Îl slăvesc pe Domnul în inima lor.”

Vrem ca închinarea să fie acceptată de Dumnezeu. Însă noi nu putem cumpăra sau negocia sfințenia. Așadar, când cântăm, să ne rugăm cum a făcut-o David: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!” (Psalmii 51:10). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

„Muzica formează o parte din serviciul de proslăvire a lui Dumnezeu în curțile cerești și noi ar trebui să ne străduim să ne apropiem cât mai mult cu putință, în inimile noastre, de armonia corurilor cerești.” —Patriarhi și profeți, p. 594

„Cei care includ imnurile în închinarea divină ar trebui să aleagă cântări cu o muzică potrivită ocaziei, fără tonalități funebre, ci melodii vesele, dar solemne. Vocea poate și trebuie să fie modelată, îmblânzită și supusă.” —Semnele timpului, 22 iunie 1882

1. Recitiți Matei 15:8,9. Este orice formă de închinare acceptabilă pentru Dumnezeu? Ce face ca închinarea noastră să fie acceptată sau respinsă?

De ce nu a acceptat Dumnezeu închinarea celor 250 de căpetenii din vremea lui Core? (Numeri 16)
De ce nu a acceptat închinarea lui Nadab și Abihu? (Leviticul 10:1-11)
De ce nu a acceptat jertfa lui Cain? (Geneza 4:3-7)

2. Când o activitate sfântă și alta nesfântă sunt asociate, asocierea aceasta este sfântă sau nu?
Cum vedeți această idee în contextul performanței muzicale?

Am văzut până acum că muzica și laudele trebuie să vină dintr-o inimă supusă lui Dumnezeu; în caz contrar, nu este acceptată. Cântăreții aroganți, liderii de cor temperamentali și soliștii îmbrăcați necorespunzător sau indecent Îi oferă lui Dumnezeu laude pe care El nu le va primi până când inimile lor nu vor fi schimbate.

Cum ar fi dacă serviciul divin ar fi ținut fără niciun pic de muzică, adică fără cântări, fără imnuri, fără vreo muzică specială? Închinarea ar putea avea loc în continuare, dar s-ar pierde ceva din puterea influentă a ei. Dumnezeu vrea ca serviciile noastre de închinare să includă muzică bună. Din acest motiv, cartea cea mai lungă din Biblie este Psalmii – cartea imnurilor pentru sanctuar. Muzica este un dar de la Dumnezeu. „Muzica este de origine divină” (The Voice în Speech and Song, p. 424). A existat dinainte de creația acestei lumi și va exista în ceruri după ce cei răscumpărați vor părăsi lumea aceasta (vezi Iov 38:4-7; Apocalipsa 14:1-3). Cu toate acestea, la fel ca în cazul majorității binecuvântărilor lui Dumnezeu, Satana a venit cu o contrafacere. Vrem să fim atenți ca toată muzica noastră să fie pe placul lui Dumnezeu, atât în stil, cât și în felul în care este utilizată. Bineînțeles, predicarea Cuvântului și nu muzica trebuie să fie în centrul închinării noastre. Isus ne dă propriul exemplu de urmat. Închinarea Lui se centra pe predicarea Cuvântului. În Scriptură stă scris: „El le vestea Cuvântul” (Marcu 2:2). Oamenii care Îl ascultau pe Isus știau că în cuvintele Sale se găsea o putere aparte. Aceștia erau inspirați de învățătura Sa sinceră și curată. Câteodată Își acompania învățătura cu psalmi, imnuri și cântări spirituale. De exemplu, Isus Și-a condus ucenicii în cântarea unui psalm după ce au luat Cina Domnului. „După ce au cântat cântarea, au ieșit în Muntele Măslinilor” (Matei 26:30). Legând învățătura Sa de muzica sacră, El și-a ajutat ascultătorii să o rețină.

Satana urăște puterea Duhului Sfânt care însoțește muzica sacră și simpla predicare a Bibliei. El a găsit modalități de a le slăbi influența. El știe că atunci când închinarea poate fi combinată cu o muzică extrem de incitantă, oamenii se vor bucura de muzică și își vor pierde foamea pe care o au pentru predicarea directă a Cuvântului. Chiar dacă Dumnezeu a intenționat ca muzica adevărată să aibă un rol important în închinare, ar fi mai bine să fie eliminată cu totul decât să avem în serviciile noastre religioase un fel nepotrivit de muzică (vezi Ellen White, Solii alese, vol. 2, p. 36, în orig.). Există un stil de închinare charismatic despre care ni se spune că va coborî peste unele adunări adventiste înainte de încheierea timpului de probă. Trebuie să fim vigilenți. „Va apărea orice lucru neplăcut. Se vor auzi strigăte, bătăi de tobe, muzică și dans.” Muzica va fi o muzică de dans însoțită de ritmul intens și puternic al tobelor. Volumul va fi ridicat și se vor auzi strigăte. Sub o asemenea influență, „simțurile ființelor raționale vor ajunge să fie atât de confuze, încât nu se va mai putea avea încredere că oamenii vor lua decizii corecte.” Entuziasmul rezultat va fi numit în mod fals „atingerea Duhului Sfânt” (Idem).

Când vedem astfel de adunări, putem fi siguri că nu Duhul Sfânt este Cel care lucrează, deoarece „Duhul Sfânt nu se descoperă niciodată prin astfel de metode, într-un asemenea balamuc”. În schimb, putem fi siguri că spiritul care conduce este unul lipsit de sfințenie. „Aceasta este invenția Satanei ca să-și ascundă metodele ingenioase prin care distruge adevărul curat, sincer, înălțător, nobil și sfințitor pentru acest timp. Mai bine să nu amestecăm închinarea cu muzica, decât să folosim instrumente muzicale și să ajungem în situația de a face lucrarea ce mi-a fost arătată [...] că va fi adusă în întâlnirile noastre de tabără. Adevărul pentru acest timp nu are nevoie de nimic de acest fel în lucrarea sa de convertire a sufletelor. Larma sunetelor șochează simțurile și pervertește ceea ce, dacă s-ar face corect, ar deveni o binecuvântare. Puterile agențiilor satanice se îmbină cu vacarmul și zgomotul, pentru a rezulta într-un carnaval, iar această lucrare este numită lucrarea Duhului Sfânt” (Idem).

Astăzi putem asculta în privat același tip de muzică la căști, fără ca cei din jurul nostru să fie deranjați. Credeți că este sigur?
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

3. Ce metode și stiluri de închinare folosește Satana (dar pe care Duhul Sfânt nu le utilizează niciodată)?
„Manifestarea întregului talent muzical în rândurile noastre nu va schimba inimile membrilor bisericii și nici nu le va crește nivelul de spiritualitate” (Ellen White, Manuscript Releases, vol. 11, p. 99). Și atunci ce anume schimbă inimile? Efeseni 5:26; Romani 10:17; 1 Petru 1:23-25

Cum îi face Satana pe oameni să simtă că sunt binecuvântați, deși în realitate ei sunt doar confuzi? O parte a problemei este că mulți nu știu ce înseamnă să trăiești prin credință. Aceștia nu au experimentat bucuria de a trăi prin fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (vezi Matei 4:4).

Când nu înțelegem credința, ajungem să o confundăm ușor cu sentimentele. Dacă nu ne simțim aproape de Dumnezeu, presupunem că El trebuie să fie departe de noi. Și dacă ne simțim aproape de Dumnezeu, presupunem că El trebuie să fie cu noi. Aceasta este o greșeală. „Trebuie să ne consacrăm zi de zi lui Dumnezeu și să credem că El primește jertfa noastră, fără să cercetăm pentru a vedea dacă avem acel nivel de simțăminte care corespunde cu credința noastră. Trebuie să strigăm stăruitor către Dumnezeu, indiferent dacă simțim ceva sau nu, iar apoi să trăim în virtutea rugăciunilor noastre. Asigurarea și dovada noastră este Cuvântul lui Dumnezeu și, după ce am cerut, trebuie să credem fără să ne îndoim. Te laud, o, Dumnezeule, Te laud! Tu nu m-ai dezamăgit niciodată în împlinirea Cuvântului Tău. Tu mi Te-ai descoperit, iar eu sunt a Ta pentru a face voia Ta” (Ellen White, Solii alese, volumul 2, p. 319).

Cu alte cuvinte, atunci când ne predăm viața lui Dumnezeu, trebuie să alegem să credem că suntem acceptați datorită lui Isus. S-ar putea să nu simțim nimic special. Dar avem promisiunile lui Dumnezeu. Și așa știm că suntem binecuvântați, chiar dacă ne simțim deprimați. Dar când cineva nu înțelege acest lucru, se poate simți foarte gol. Acest lucru îi dă lui Satana ocazia să folosească muzica ca să deruteze acea persoană și mai mult. Îndemnând-o să asculte o muzică optimistă, el o face să se simtă temporar mai bine. După aceea, persoana respectivă ajunge la concluzia că muzica a binecuvântat-o.

Dacă muzica este una așa-zisă creștină, persoana aceea ar putea chiar să creadă că Dumnezeu utilizează muzica pentru a o încuraja, când, în realitate, Satana o folosește pentru a o ține departe de o viață de credință. Atunci, muzica devine o capcană și duce la o falsă închinare. Așa cum muzica dădea semnalul ca oamenii să se închine în fața chipului din Daniel 3, la fel, la sfârșitul timpului, muzica va fi sursa sentimentelor religioase pentru cei care ignoră adevărul lui Dumnezeu.

Nu există, însă, nicio scuză bună pentru a trăi într-o astfel de confuzie. Biblia ne învață că o persoană care are o credință adevărată duce o viață curată. Dacă o persoană încă trăiește conform vechii ei naturi, țipând sau mințind sau poftind, folosind pornografia sau nesocotind Sabatul, acea persoană are o credință lipsită de orice valoare. „Tot așa și credința, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2:17). Muzica poate oferi un set de senzații fericite. Dar nu schimbă viața unei persoane așa cum o face trăirea prin credință. La sfârșitul timpului, întreaga lume va deveni confuză în privința închinării. În Apocalipsa 13 puteți citi cum aproape întreaga populație a pământului se va pleca în fața unei legi de închinare. Ceea ce am învățat în această lecție este că muzica face parte din planul lui Satana de a pregăti oamenii pentru această înșelăciune. Dacă oamenii pot fi făcuți să depindă astăzi de sentimentele lor, mâine vor fi ușor conduși de sentimente.

Dar nu toată lumea poate fi condusă astfel. „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Evrei 10:38).
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

4. Cum se folosește Satana de muzică pentru a se travesti astfel încât unii să creadă că este Duhul Sfânt?

5. Dacă faceți parte din comitetul muzical al bisericii voastre locale, ce principii puteți să prezentați pentru selecția persoanelor care conduc închinarea prin cântec?

Studiu suplimentar: Evanghelizare, pp. 493–512 (în orig.); Mărturii pentru biserică, vol. 9. pp. 142–144 (în orig.); Solii alese, vol. 3, pp. 332–335 (în orig.)

Împreună cu familia White din nou —a 43-a parte, de John N. Loughborough

În perioada 25–28 aprilie 1872, am ținut o întâlnire californiană la Santa Rosa. Simțind o adâncă recunoștință față de Conferința Generală, am strâns 2.000 de dolari pentru un fond de obligații reciproce și am trimis banii la Battle Creek, împreună cu o invitație pentru fratele și sora White, ca să petreacă iarna anului 1872–1873 cu noi.

În timp ce studiam nevoile din câmpul lucrării, s-a convenit ca fratele Cornell și cu mine să ținem următoarele întâlniri în cort la Woodland, la douăzeci de kilometri de Sacramento. Am ajuns la Woodland pe data de 21 mai, având cazarea asigurată de judecătorul Johnson, iar a doua zi am ridicat cortul vizavi de tribunal; am anunțat întâlnirea pentru aceeași seară. Venirea noastră atât de bruscă în oraș a provocat un mare entuziasm, iar cortul s-a umplut, astfel încât oamenii stăteau pe afară. Nu știam că William Saunders, editor al unui ziar din regiune, participase la o serie completă de prelegeri organizate la Charlotte, Michigan, în 1862, și că aproape acceptase mesajul nostru. El i-a sfătuit pe oameni, atât în privat, cât și prin ziarul regiunii Yolo, să participe la întâlniri. Au venit oameni de frunte ai orașului – șeriful adjunct, trezorierul regiunii, casierul băncii, crainicul curții de judecată și alții. În a treia duminică, de la Knight’s Landing a sosit un tren special cu oameni veniți să participe la întâlnire. Deoarece pastorii ambelor biserici principale erau plecați din localitate, nu am avut nicio opoziție, iar oamenii au avut ocazia să studieze singuri.

Chiar dacă literatura era oferită gratuit, în a noua seară, crainicul curții de judecată s-a ridicat și a spus: „Acești oameni vorbesc despre lucruri care ne interesează profund. Ei nu ne-au cerut ajutor, dar am dori să facem ceva. Am de gând să fac o colectă și vreau să vă băgați adânc mâna în buzunare.” Apoi a trecut dintr-un loc în altul cu pălăria lui înaltă din blană albă de castor și a strâns 51,55 dolari. După prezentarea temei despre sigiliul lui Dumnezeu și semnul fiarei, aproape patruzeci de oameni au adoptat Sabatul. Crainicul curții s-a ridicat din nou: „Nu sunt mulțumit de colecta noastră de duminica trecută. Deși acești pastori nu aprobă, o să fac alta.” Pălăria de castor a trecut din nou de jur împrejur, adunând încă 41,10 dolari.

Într-o după-amiază, cerul s-a întunecat, în depărtare au bubuit tunetele și, în jurul orei de la întâlnirea de seară, a început ploaia. Dar atât de mare era interesul, încât s-au adunat 300 de oameni. Nimeni nu s-a neliniștit din cauza ploii abundente ce izbea pânza cortului și nici cu privire la modul în care participanții vor ajunge acasă prin întuneric, noroi și ploaie. Când am aflat că fratele și sora White vor veni în luna septembrie și că au sugerat o întâlnire de tabără, am încheiat întâlnirile din Woodland. Era data de 15 septembrie. Întâlnirea de tabără a avut loc într-o pădure din Windsor în perioada 30 septembrie–3 octombrie. În jurul cortului principal s-au adunat 36 de corturi de camping. Erau extrem de variate! Deși unele erau corturi obișnuite, altele aveau cadre ridicate în grabă, peste care fuseseră aruncate cearșafuri sau covoare; unele erau niște cocioabe din scândură neprelucrată. Un bărbat care nu auzise de întâlnire decât cu o seară înainte a îngrămădit rame de gard între țărușii apropiați unul de altul, iar pentru ușă a folosit un șal. Din moment ce vremea era frumoasă și uscată, nimeni nu a avut de suferit. Din cele 16 predici rostite la această întâlnire, 13 au fost susținute de către fratele și sora White. Cei care au fost prezenți la Woodland și-au dorit să fie montat din nou cortul acolo pentru ca fratele și sora White să le vorbească din nou, așa că am organizat o a doua serie de întâlniri în perioada 15 octombrie–4 noiembrie.

La încheierea lucrării în San Francisco, în luna noiembrie, fratele Cornell s-a întors la Woodland ca să se ocupe de ridicarea unei case de închinare. În timp ce biserica era în construcție, am putut să folosim gratuit sala tribunalului. De la 5 decembrie 1872 până la 20 februarie 1873, fratele și sora White au locuit acasă la mine, în Santa Rosa, ținând întâlniri cu diferite grupuri din regiunea Sonoma. La data de 16 februarie 1873, ei au asistat la organizarea Bisericii (Conferința California) în sala noastră de ședințe din Bloomfield. Șapte biserici au primit votul să intre în Conferință, iar numărul celor ce păzeau Sabatul s-a ridicat la 238.

Muzica este idolul căruia i se închină mulți dintre cei care susțin că sunt creștini păzitori ai Sabatului. Satana nu are nimic de spus împotriva muzicii, dacă poate face din ea un canal prin care să câștige acces la mintea tinerilor. Tot ceea ce distrage mintea de la Dumnezeu și consumă timpul care ar trebui dedicat slujirii Sale se potrivește scopului lui Satana. El lucrează prin mijloacele care vor exercita cea mai puternică influență pentru a-i menține pe cât mai mulți într-o stare de confuzie plăcută, paralizați de puterea lui.

Când este folosită într-un scop bun, muzica este o binecuvântare; dar adeseori ea este transformată de Satana într-unul dintre cele mai atrăgătoare mijloace ale lui de a ademeni sufletele și a le prinde în capcană. Atunci când se face abuz de ea, aceasta îi conduce pe cei neconsacrați la mândrie, vanitate și nebunie. Atunci când i se îngăduie să ia locul devoțiunii și al rugăciunii, este un blestem teribil. Tinerii se adună să cânte și, deși susțin că sunt creștini, adeseori Îl dezonorează pe Dumnezeu și își fac de rușine credința prin conversațiile lor frivole și prin muzica pe care o aleg. Muzica sacră nu se potrivește gustului lor. Am fost îndrumată către învățăturile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, care au fost trecute cu vederea. La ziua judecății, toate aceste cuvinte inspirate îi vor condamna pe cei care nu le-au acordat atenție.

Dumnezeu este slăvit prin cântări de laudă înălțate dintr-o inimă plină de dragoste și de devotament față de El. Atunci când credincioșii consacrați se adună laolaltă, ei nu trebuie să discute despre defectele altora și nici să-și găsească plăcerea în murmure sau în nemulțumiri; mila și dragostea, legătura desăvârșirii, aceasta trebuie să fie în mijlocul lor. Dragostea față de Dumnezeu și față de semeni se revarsă de la sine în cuvinte de afecțiune, de simpatie și de respect față de frații lor. Pacea lui Dumnezeu domnește în inima lor; cuvintele lor nu sunt deșarte, lipsite de valoare și ușuratice, ci sunt rostite spre mângâierea și zidirea celorlalți. Dacă ar asculta îndemnurile date de Domnul Hristos și de apostolii Săi inspirați, creștinii ar trăi religia Bibliei și s-ar scuti singuri de încercări grele și de multă tulburare, pe care acum le atribuie necazurilor care vin drept consecință a faptului că ei cred un adevăr nepopular. Aceasta este o tristă greșeală.

Ei își atrag singuri asupra lor foarte multe dintre încercările prin care trec, deoarece s-au îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei cedează în fața lumii, așezându-se singuri pe terenul de luptă al vrăjmașului și îl invită pe Diavol să-i ispitească. Aceia care aderă strict la sfaturile și învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu, căutând, cu rugăciune, să cunoască și să împlinească voia Sa cea dreaptă, nu resimt necazurile mărunte ale zilei. Recunoștința pe care ei o simt și pacea lui Dumnezeu care domnește în ei le îndeamnă inima să înalțe melodii către Domnul, iar prin cuvintele lor, ei își reamintesc datoria lor de afecțiune și de recunoștință față de Mântuitorul lor drag, care i-a iubit atât de mult încât a murit pentru ca ei să poată avea viață. Niciun om în inima căruia locuiește Mântuitorul nu-L va dezonora în fața altora prin acorduri de instrumente muzicale care abat mintea de la Dumnezeu și de la cer către lucruri superficiale, neînsemnate...

Tinerii vor întreba: „Doamne, ce vrei să fac? Cum aș putea să onorez și să slăvesc numele Tău pe pământ?” Suflete pier peste tot în jurul nostru și, cu toate acestea, ce fac tinerii pentru a câștiga suflete la Hristos? Cei care merg la școală ar putea avea o influență în favoarea Mântuitorului; dar cine rostește numele lui Hristos? Cine pledează cu duioșie și cu seriozitate pentru ca prietenii și colegii lor să abandoneze calea păcatului și să aleagă calea neprihănirii? Mi-a fost arătat că aceasta este calea pe care ar trebui să o adopte tinerii credincioși, însă ei nu fac acest lucru; li se pare mai potrivit, pentru simțămintele lor să li se alăture celor păcătoși în sporturi și în plăceri. Cei tineri au o sferă largă de utilitate, dar ei nu o văd. O, dacă și-ar pune acum la lucru puterile minții ca să caute căi de a se apropia de păcătoșii care pier, de a le face cunoscută acestora calea sfințirii și, prin rugăciuni și cereri stăruitoare, să câștige măcar un suflet pentru Hristos! Ce țintă nobilă! Un suflet care să se bucure de fericire și de viața veșnică! O nestemată în coroana lor, care să strălucească veșnic, asemenea unei stele! Dar este posibil ca nu doar un suflet, ci mai multe să fie întoarse de la minciună la adevăr, de la păcat la sfințenie. Prin profetul Său, Domnul spune: „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci.” Cei care se angajează alături de Hristos și de îngeri în lucrarea de salvare a sufletelor care pier vor fi răsplătiți cu generozitate în Împărăția cerurilor...

Tineri și tinere, am văzut că Dumnezeu are să vă dea o lucrare de făcut – luați-vă crucea și urmați-L pe Hristos, altfel, nu sunteți demni de El. Dar rămânând în această indiferență nepăsătoare, cum puteți spune că aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la voi? Și cum vă așteptați să fiți mântuiți, dacă nu împliniți voia Domnului vostru ca niște slujitori credincioși? Toți aceia care au viața veșnică vor fi lucrat bine. Împăratul slavei îi va înălța la dreapta Sa și le va spune: „[Ați lucrat] bine, robi buni și credincioși!” Cum ați putea spune câte suflete ați fi salvat de la ruină, dacă în loc să vă căutați propriile plăceri, ați fi căutat să vedeți ce lucrare puteați să faceți în via Stăpânului? Pentru câte suflete, aceste întruniri de dragul discuțiilor și al muzicii au fost mijloacele mântuirii? Dacă nu puteți menționa nici măcar un suflet care a fost salvat pe această cale, atunci schimbați-vă calea. Începeți să vă rugați pentru suflete; apropiați-vă de Hristos, de coasta Lui sângerândă. Împodobiți-vă viața cu un spirit blând și liniștit și lăsați ca cererile voastre umile, zdrobite, să se înalțe cu stăruință către El, pentru a primi înțelepciunea de care aveți nevoie, ca să vă salvați nu doar propriul suflet, ci și sufletele altora. Rugați-vă mai mult decât cântați. Nu aveți mai multă nevoie de rugăciune decât de cântare? Tineri și tinere, Dumnezeu vă cheamă să lucrați, să lucrați pentru El!

Faceți o schimbare totală în viața voastră. Voi puteți face o lucrare pe care cei care slujesc prin cuvânt și învățătură nu o pot face. Puteți ajunge la o categorie de oameni la care pastorii nu pot ajunge. – Ellen White, Mărturii pentru biserică, vol. 1, pp. 481–487

1. La ce idol se închină mulți dintre creștinii păzitori ai Sabatului?

2. În ce fel vrea Satana să folosească muzica?

3. Muzica este cu certitudine o mare binecuvântare, însă adeseori ce poate fi?La ce duce muzica atunci când facem abuz de ea? Când devine muzica un blestem teribil?

4. Cum Îl dezonorează adeseori pe Dumnezeu, tinerii care pretind că sunt creștini? Ce cred ei despre muzica sacră? Prin ce fel de muzică este slăvit Dumnezeu?

5. De unde provin multe încercări ale creștinilor?

6. Ce fel de muzică Îl dezonorează pe Isus?

7. Ce ar trebui tinerii să se întrebe?

8. Ce ar trebui să facă tinerii cu puterea minții lor?

9. Cum putem determina dacă întâlnirile noastre pentru a vorbi și asculta muzică au constituit un lucru bun sau nu?

10. Rugăciunea și cântările. Cu care dintre acestea ar trebui să petrecem mai mult timp? De care avem nevoie mai mare?

Fratele mai mic – partea 1

Te rog, Doamne, fii cu toată lumea!” Rugăciunea îmi iese din gură indecisă și lipsită de forță. O, inimă lipsită de credință, îmi șoptește Duhul Sfânt. Niște rugăciuni atât de mici, către un Dumnezeu atât de mare! Dar nevoia este copleșitoare. Poporul Pahari iubește întunericul în care se află. Nici nu știu pentru ce să mă rog. Dintr-odată, aud scârțâind ușa din față, iar Sonu intră țopăind în bucătăria noastră. „Bhabi, fă-mi
turte coapte! Mi-e foame!”, poruncește cu un rânjet jucăuș. Îi spun să ocupe un loc pe rogojina de pe podeaua din camera de zi și îl întreb ce vrea să mănânce cu turte. Stă jos și se joacă cu bebelușul nostru, Priti, în timp ce eu modelez în mâini o bilă dintr-un aluat moale, pe care o pun apoi pe foc, unde o țin până ce se umflă ca un mic balon.

Când l-am întâlnit prima dată pe Sonu, am putut să văd că Dumnezeu pusese în el o inimă plină de compasiune și de simțul dreptății. S-a atașat repede de soțul meu, Daha, cerându-i să-l numească fratele lui mai mare, iar pe mine – „Bhabi”, sau soția fratelui mai mare. Vizitele lui frecvente m-au iritat la început. Odată, pe când sufeream din plin din cauza grețurilor matinale, mi-a făcut cunoștință cu obiceiul de a nu ciocăni înainte să intre în casă. „Încă ești în pat?” a întrebat deschizând larg ferestrele. M-am încruntat din cauza luminii și am tras învelitorile peste mine și găleată. Fusese o noapte foarte lungă. Curând însă, m-am convins că trebuie să-i las casa deschisă lui Sonu cât de des posibil. Simțeam că trebuie să fie acolo; că era o parte din planul lui Dumnezeu. În curând, Daha și cu mine am început să simțim lipsa acestor intrări pe nepusă masă atunci când Sonu nu a mai făcut-o.
Într-o zi, mama lui Sonu mi-a spus cum l-a născut prematur într-un spital mic și murdar. „Când l-am născut, Sonu arăta ca un șoricel”, mi-a spus. „Era atât de mic încât îmi încăpea în mână. Sora a vrut să-l
arunce la gunoi, dar a intervenit un doctor american. Mi-a spus să aștept și să văd. Apoi am auzit un scâncet slab – era în viață!”

M-am uitat la băiatul căruia deja îi mijea mustața. „O să mă îngraș acum!”, s-a lăudat. „Sonu, cred că tu ai fost salvat cu un motiv”, am spus. Băiatul căzu pe gânduri pentru un moment, apoi fața i se lumină. „Ca să te întâlnesc pe tine și pe fratele meu mai mare, Daha, nu-i așa?”, a întrebat. „Da, cred că de asta”, am răspuns.

Interesul cel mai mare pe care îl are Sonu – altul decât bicicletele și încercarea de a-l lăsa să folosească Facebook pe computerul nostru – este viața spirituală a tatălui lui. Acesta, un preot hindus, petrece ore zilnic cântând, bătând clopotele, intonând rugăciuni în sanskrită și interpretând alte ritualuri. La fel ca tatăl lui, ocazional, Sonu primește spiritul unui devta și vorbește despre viitor. Sonu este interesat de orice are legătură cu religia lui.

Au fost săptămâni întregi în care a cinat acasă la noi în fiecare noapte. Adesea, în timp ce așteptam sfârșitul șuieratului oalei sub presiune, sau pe când ciuguleam rămășițele cinei, Sonu experimenta creștinismul, și anume, cânta, citea Biblia și participa la discuții generale despre Dumnezeu. Am vorbit despre orice, de la caste la Hristos. Câteodată se proțăpea în mijlocul cercului nostru familial în timp ce eu și Daha îi cântam lui Priti ca să adoarmă. Întotdeauna solicita cântecul „Veselă, veselă casă”. Adesea, ni se alătura și sora lui și am ajuns să ne placă să le punem numele în acel cântec de leagăn. „Într-un an nu mai pot să mănânc cu voi”, mi-a spus Sonu odată, cu gura plină de orez. „O să devin preot, ca tatăl meu, iar după aceea nu o să pot mânca decât ce gătește familia mea.” „O să plâng”, i-am spus, și era mai adevărat decât știa.