Frumoasele laude

Text de memorat

Lăudați pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm. Psalmii 147:1

Biblia menționează o varietate de instrumente muzicale, inclusiv instrumente cu coarde, precum harpele, lirele și alăutele, instrumente de percuție, cum ar fi timpanele și chimvalele, și, nu în ultimul rând, instrumente de suflat ca trâmbițele, goarnele și flautele. Dar cel mai ingenios și mai frumos dintre toate instrumentele muzicale, vocea, a fost creată de Însuși Dumnezeu.

Instrumentele muzicale au slujit mai multor scopuri distincte. Biblia le descrie pe toate acestea ca oferind linie melodică și armonie cântecelor (Psalmii 33:2; 92:1-3), pe post de acompaniament pentru cântări (2 Cronici 29:27) și pentru a chema poporul să participe la o anumită acțiune (Numeri 10:1-9). În plus, instrumentele muzicale erau folosite și pentru calmarea sufletelor (1 Samuel 16:23), pentru înveselirea inimii (Psalmul 57) și pentru a comemora anumite sărbători vesele (Numeri 10:10). De asemenea, Dumnezeu a poruncit ca instrumentele muzicale să completeze muzica din templu (vezi 2 Cronici 29:25).

În pustie, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă două trâmbițe din argint și i-a explicat sistemul de semnale pe care acesta le putea folosi pentru a transmite instrucțiuni poporului. În funcție de semnalul utilizat, Moise putea chema întreaga adunare sau doar pe conducători; putea porunci poporului să strângă tabăra sau să ridice corturile; mai mult, putea să transmită un semnal de alarmă, de luptă sau unul care anunța o sărbătoare națională (vezi Numeri 10:1-11).

Biblia ne spune câteva detalii interesante despre muzică și instrumentele muzicale. Știați, de exemplu, că împăratul David a folosit lemn de chiparos ca să facă instrumente? (vezi 2 Samuel 6:5). Se pare că împăratul David avea obiceiul să inventeze instrumente muzicale (vezi Amos 6:5). Iar când Solomon a primit un transport de lemn de santal de mare calitate din Hiram, acesta a folosit o parte din lemn ca să facă harfe frumoase și ale instrumente cu corzi care să fie folosite la serviciile de închinare din templu (vezi 1 Împărați 10:11,12). În Biblie, în cartea 1 Împărați 4:32 ni se spune și câte cântece a compus Solomon, și anume „o mie cinci cântări”.

Biblia nu detaliază doar la ce tipuri de instrumente se cânta, dar și cum se cânta la ele, cel puțin pentru închinarea la Dumnezeu. În perioada timpurie a domniei lui David, Chenania, un conducător levit, fusese numit „căpetenia muzicii” și „cârmuia muzica, fiindcă era meșter” (1 Cronici 15:22,27). Una dintre responsabilitățile lui a fost să organizeze muzica pentru procesiunea ce a adus chivotul la Ierusalim.

Mai târziu, Davis a ales 288 de leviți, pe „toți cei care erau meșteri”, „care proroceau întovărășiți de harpă, de alăută și de chimvale” pentru slujbă înaintea Domnului (1 Cronici 25:1,7). Acești bărbați, atât profesori, cât și elevi, au fost organizați în 24 de grupuri. Muzica de la serviciile noastre de închinare ar trebui să fie ordonată, reglementată și condusă de muzicieni pricepuți, pregătiți și capabili. Dumnezeu este mulțumit când ne educăm talentele muzicale, indiferent că o facem vocal sau instrumental. În acest fel, credităm adevărul, dar aducem și slavă lui Dumnezeu.

„În adunările publice, să fie ales un număr de persoane care să îndeplinească serviciul muzical. Cântecul să fie acompaniat de instrumente muzicale la care vor cânta persoane talentate. Nu trebuie să ne opunem folosirii instrumentelor muzicale în lucrarea noastră. Această parte a serviciului religios să fie îndeplinită cu atenție, deoarece cântecul este o laudă adusă lui Dumnezeu. Nu întotdeauna este bine să cânte doar câteva persoane. Cât mai des posibil, să cânte întreaga adunare” (Slujitorii Evangheliei, p. 330).

În același timp, muzica nu trebuie să devină formală sau să aibă o calitate teatrală. Conducătorii muzicali trebuie să fie sfințiți în inimă și minte și să îndrepte atenția către Dumnezeu, nu spre ei, în așa fel încât să ofere o jertfă muzicală adevărată lui Dumnezeu. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

1. Enumerați câteva instrumente muzicale menționate în Biblie. Psalmii 150:1-6 Ce instrumente muzicale au fost folosite pentru Psalmii 4, 5, 6 și 8? Uitați-vă la nota de la începutul fiecărui psalm.

2. Subliniați câteva beneficii de care ne putem bucura dacă o să cântăm muzică sacră într-o manieră ordonată și iscusită.

De multe ori pierdem mari binecuvântări deoarece neglijăm să-I aducem laude Binefăcătorului nostru. Noi trebuie să-I cântăm atât în inimile noastre, dar și cu vocea. Pe aripile laudelor, sufletul poate urca mai aproape de ceruri.”— Semnele timpului, 26 ianuarie 1882

De ce a creat Dumnezeu muzica? „Muzica a fost dată pentru a îndeplini un scop sfânt, acela de a îndrepta gândurile către cele curate, sfinte și înălțătoare și de a trezi în suflet adorarea și recunoștința față de Dumnezeu” (Ellen White, Patriarhi și profeți, p. 334). Primii noștri părinți au folosit acest prețios dar al muzicii așa cum a intenționat Dumnezeu să o facă. Cântecele lor de iubire și laudă se ridicau duioase și cu reverență la cer, armonizându-se cu cântecele îngerilor înălțați și cu păsările fericite ce își înălțau trilurile fără nicio grijă” (The Review and Herald, 24 februarie 1874).

Nota dominantă a vieții creștine este slava adusă lui Dumnezeu, chiar și în această lume zguduită de păcat, iar muzica evlavioasă este un mijloc potrivit de a exprima lauda din inimă și de a mărturisi despre cine este Dumnezeu și ce a făcut El pentru noi. Lui Dumnezeu îi place să audă cântecele noastre de laudă. „Lăudați pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm” (Psalmii 147:1). Solia primului înger ne cheamă să facem și acest lucru: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă” (Apocalipsa 14:7).

Este posibil să nu vrem tot timpul să cântăm cântări de laudă. E evident că Pavel și Sila nu simțeau nevoia să cânte în închisoare, după ce tocmai încasaseră o bătaie cruntă. Totuși, la miezul nopții, „se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 16:25). Acest lucru poate părea surprinzător, dar exact așa Și-a învățat Hristos urmașii să facă atunci când aveau să se confrunte cu persecuția (vezi Matei 5:11,12). Dacă trăim prin credința în făgăduințele lui Dumnezeu, și nu după sentimentele noastre, putem cânta în loc să ne plângem atunci când vor veni vremurile de persecuție sau de încercare, și vom primi speranță și încurajare în timp ce-i binecuvântăm pe alții. Inspirația divină și astfel de experiențe personale dificile l-au învățat pe Pavel o lecție importantă pe care a transmis-o să ne fie învățătură. În Efeseni 5:19,20, el i-a încurajat pe creștini: „Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești și cântați și aduceți din toată inima laudă Domnului. Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în Numele Domnului nostru Isus Hristos.”

Între cântările de laudă, nimic nu întrece frumoasa poezie a psalmilor, mulți psalmi fiind scriși de cântărețul plăcut al lui Israel” (2 Samuel 23:1). Aceste cântări sunt pline de semnificații profunde. Ele preamăresc virtuțile legii lui Dumnezeu și însușirile caracterului Său, reamintesc lucrurile minunate pe care El le-a făcut și profețesc victorii pe care încă trebuie să le obțină. Cântările noastre sacre de astăzi ar trebui să aibă aceeași frumusețe și profunzime în semnificații.

Pentru credincios, să-L laude pe Dumnezeu prin muzică este un mod de viață. Atunci când Îl iubim pe Dumnezeu, vrem să-I aducem laude prin cântări dimineața și seara (vezi Psalmii 92:1,2). Vrem să-I aducem laude în prezența altor creștini și a celor de altă religie (vezi Psalmii 18:49; 111:1).

„Domnul dorește ca noi să vorbim despre bunătatea Sa și să mărturisim puterea Sa. El este onorat prin exprimarea laudei și a mulțumirii noastre. Dumnezeu spune: «Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește » (Psalmii 50:23). În timpul călătoriei lui prin pustie, poporul Israel Îl lăuda pe Dumnezeu prin cântări sfinte. Călătorii peregrini au transpus în cântece poruncile și făgăduințele Domnului și le-au cântat pe întregul parcurs al călătoriei lor. Iar în Canaan, când se adunau cu ocazia sărbătorilor sfinte, comemorau lucrările minunate ale lui Dumnezeu și înălțau imnuri mărețe de recunoștință la adresa Numelui Său. În felul acesta, calea Domnului avea «să fie cunoscută pe întregul pământ« și «mântuirea Sa, printre toate popoarele» (Psalmii 67:2)” (Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 198). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

3. Cum poate fi muzica folosită pentru a împlini solia primului înger?

4. Gândiți-vă la un moment recent când nu ați simțit nevoia să cântați. Cum v-a ajutat faptul că ați ales să cântați totuși? Ce cântări ar fi potrivite să fie cântate?

Care este scopul muzicii sacre? Dacă ne uităm cu atenție la cartea de imnuri a sanctuarului, Psalmii, vedem că muzica din templu îndeplinea câteva roluri distinctive:

· Să-I aducă laude lui Dumnezeu pentru caracterului Său perfect: „Căci Tu ești bun, Doamne, gata să ierți și plin de îndurare cu toți cei ce Te cheamă” (Psalmii 86:5).

· Să-I aducă mulțumiri lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor! Căci El a potolit setea sufletului însetat și a umplut de bunătăți sufletul flămând” (Psalmii 107:8,9).

· Să învețe istoria: „A despicat stânci în pustie și le-a dat să bea ca din niște valuri cu ape multe” (Psalmii 78:15).

· Să înalțe legea lui Dumnezeu și mărturiile profeților Lui: „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată și dă înțelepciune celui neștiutor” (Psalmii 19:7).

· Să profețească evenimente viitoare: „Mi-au străpuns mâinile și picioarele... Își împart hainele mele între ei și trag la sorți pentru cămașa mea” (Psalmii 22:16,18).

· Să încurajeze încrederea și credința în Dumnezeu: „Eu strig: «Lăudat să fie Domnul!» și sunt izbăvit de vrăjmașii mei” (Psalmii 18:3).

· Să exprime pocăința și mărturisirea: „Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea... Și Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmii 32:5).

· Să se roage pentru îndrumare: „Povățuiește-mă în adevărul Tău și învață-mă, căci Tu ești Dumnezeul mântuirii mele, Tu ești totdeauna nădejdea mea!” (Psalmii 25:5).

David a ales anumiți leviți care „proroceau întovărășiți de harpă, de alăută și de chimvale”... „ca să laude și să mărească pe Domnul” (1 Cronici 25:1,3). Procedând astfel, David a oferit un mijloc puternic de a transmite Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor. Deoarece „imnurile sunt unul dintre mijloacele cele mai eficiente pentru a întipări în inimă adevărul spiritual” (Ellen White, Evanghelizare, p. 179), acestea au fost incluse în cadrul serviciului din templu. Pentru același motiv, și muzica noastră de astăzi ar trebui să comunice Cuvântul lui Dumnezeu și să inspire adevărul prezent.

Este posibil să cântăm o muzică bună, și totuși să nu avem beneficii? Cu siguranță. Unul dintre psalmi ne spune: „Cântați laude cu înțelegere!” (Psalmii 47:7;FIDELA). Așa cum nu ne ajută prea mult să recităm Cele Zece Porunci fără să medităm la semnificația lor și să le aplicăm practic în viață, la fel, nu avem parte de niciun bine să cântăm muzica sacră dacă nu înțelegem și nu aplicăm ceea ce cântăm. Pavel confirmă acest adevăr: „Voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea” (1 Corinteni 14:15). Când cântăm, funcțiile înalte ale creierului (gândirea, alegerea) ar trebui să fie implicate în mod activ. De asemenea, mintea unui muzician trebuie să fie în ton cu Duhul Sfânt. Iar atunci când vom cânta astfel, și îngerii vor cânta cu noi. „Să se reverse cântări de pe buzele atinse cu cărbunele aprins de pe altar... Oastea îngerească se va alătura celor care cântă cu duhul și cu mintea” (Ellen White, Manuscript Releases, vol. 6, p. 318).

Închinarea la Dumnezeu nu ne folosește deloc dacă este doar o formalitate, indiferent că o facem în timpul devoționalului personal, al rugăciunii în familie sau în public. „Mulți cântă cântări frumoase la întâlniri, cântări despre ceea ce vor face și ce intenționează să facă; dar unii nu fac aceste lucruri; ei nu cântă cu duhul și nici cu mintea. Așadar, unii nu au niciun beneficiu dacă citesc cuvântul lui Dumnezeu, deoarece nu-l aplică în viața lor și nu îl pun în practică” (The Review and Herald, 27 septembrie 1892).

Dumnezeu vrea ca muzica sacră să ne fie de folos; iar noi vom primi mari binecuvântări când vom practica adevărurile pe care le cântăm.

5. În lecție sunt enumerate opt roluri pe care le au psalmii. Uitați-vă în cartea Psalmilor și găsiți încă un exemplu pentru fiecare rol.

6. Gândiți-vă la imnurile pe care le cântați în biserică sau la rugăciunea în familie. Cum puteți cânta cu mai multă înțelegere pentru a pune apoi în practică mesajul pe care l-ați cântat?

Studiu suplimentar: Educație, pp. 159–168

Un miner misionar - a 41-a parte, de John N. Loughborough

Pe data de 3 septembrie, au fost semnate actele legale în Santa Rosa, completând organizarea unei societăți care să dețină proprietăți ale bisericii. Apoi a fost deschisă calea construcției unei clădiri a bisericii în acel oraș – prima casă de adunare adventistă de ziua a șaptea ridicată la vest de Munții Stâncoși. Ne-am mutat după aceea cu cortul la 11 km vest de Sebastopol.

Data de 11 octombrie a fost stabilită să fie ziua în care punem temelia noii biserici din Santa Rosa. Când am ajuns cu soția mea la ora stabilită, am fost uimiți să găsim deja pusă fundația pentru podea, cu grinzile la locul lor. Frații au explicat: „Am ajuns aici devreme, așa că ne-am gândit la fel de bine să ne apucăm de lucru în timp ce așteptăm să se facă ora 9.” „În regulă”, am răspuns, „dar dacă ochii nu mă înșeală, clădirea pe care ați început-o are o lungime mai mare de 15 m. Nu ne hotărâserăm să o facem de 9 pe 15?” Domnul Walker, constructorul-șef, a răspuns: „Când am măsurat 15 m, am decis că va fi prea mică, așa că ne-am permis să adăugăm încă 3 m și să suportăm cheltuiala.”

„Dărnicie californiană!”, am râs. Până la începutul lunii noiembrie, clădirea avea pereții ridicați. Am pus temporar băncile din cort și am avut prima noastră întâlnire pe data de 21 noiembrie; a vorbit fratele Bourdeau pe marginea versetului 1 din Psalmul 122: „Mă bucur când mi se zice: «Haidem la Casa Domnului!»” Unii s-au temut că am construit o biserică prea mare, dar încă din prima zi s-a umplut la capacitate maximă. La încheierea serviciului divin, patru candidați au fost botezați în râul Santa Rosa. Fratele Hewitt ne-a lăsat să locuim într-una dintre casele lui, iar pe data de 26 noiembrie s-a născut fiica noastră, Patience.

În perioada 8–10 aprilie 1871, a avut loc o ședință a asociației noastre de stat în Santa Rosa. Merritt Kellogg, care tocmai se mutase aici, era cu noi. S-a nimerit numai bine, căci fratele Bourdeau plănuia să se întoarcă în Est, să lucreze pentru poporul francez. Pentru a face economii, de la sosirea noastră în San Francisco am locuit împreună ca o singură familie. Când am făcut evidența contabilă, am descoperit un bilanț surprinzător. Costurile călătoriilor din New York fuseseră acoperite până la ultimul bănuț din vânzarea de cărți.

Începând cu data de 5 mai, am organizat împreună cu Merritt Kellogg întâlniri în cort la Bloomfield. Interesul și prezența au fost splendide până pe data de 9 iunie, când a izbucnit o epidemie de variolă. Dr. Kellogg și-a folosit apoi abilitățile medicale îngrijindu-i pe cei afectați. Amabilitatea lui și tratamentele pline de succes au creat o impresie foarte favorabilă și un interes pentru mesajul nostru de sănătate. Până pe data de 25 iunie, pericolul a trecut, iar noi am continuat să organizăm întâlniri.

În timp ce am ținut o a doua serie de întâlniri în Bloomfield în luna decembrie, am observat în public un străin care ne acorda o atenție deosebită. După aceea, unul dintre membri ne-a făcut cunoștință, spunând: „Iată un bărbat din Nevada care stă la noi la pensiune și dorește să vorbească cu tine.” „Iar numele lui e William Hunt”, am spus, „și corespondez cu el încă din luna iulie a anului 1869.” „Chiar eu sunt”, spuse străinul. „Am venit să petrec câteva zile aici înainte să plec din Statele Unite.” A stat cinci zile la Bloomfield și, înainte de a pleca, a cerut un set de diagrame și orice cărți pe care era posibil să nu le aibă deja. „Voi naviga spre Noua Zeelandă”, a spus, „iar dacă nu voi găsi uși deschise acolo, voi merge la minele de diamante din Africa de Sud.” După ce a plătit pentru diagrame, mi-a dat cadou o monedă de aur de zece dolari și mi-a spus: „Probabil că nu ne vom mai vedea, dar o să auzi de mine după o vreme. Cu ajutorul Domnului mă voi supune cu credincioșie adevărului.”

Notă: William Hunt s-a dus la minele de diamant de la Kimberly și, cu ajutorul literaturii, a făcut cunoscută Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea în Africa de Sud.

Către tineri – partea 1
Tinerii păzitori ai Sabatului sunt dedați căutării de plăceri. Am văzut că nici măcar unul din douăzeci nu știe ce înseamnă religia practică. Ei sunt mereu în căutare după ceva care să le satisfacă dorința de schimbare, de distracție și, dacă nu rămân vigilenți, astfel încât să nu se lase înșelați, ci să poată spună din inimă: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu”, nu sunt vrednici de El și vor pierde viața veșnică. Tinerii, în general, se află într-o teribilă înșelăciune și totuși susțin că sunt credincioși. Viața lor neconsacrată este o rușine la adresa numelui de creștin; exemplul lor constituie o capcană pentru alții. Ei sunt o piedică pentru cel păcătos, deoarece, aproape în toate privințele, nu sunt cu nimic mai buni decât cei necredincioși. Ei au Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu
ascultă avertizările, îndemnurile, mustrările și sfaturile acestuia și nici încurajările și făgăduințele date celor ascultători și credincioși.

Toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt condiționate de o ascultare umilă. Celor tineri li se dă un singur Model de urmat, dar cum s-ar putea compara viața lor cu viața Domnului Hristos? Sunt alarmată să văd pretutindeni frivolitatea tinerilor și a tinerelor care pretind a crede adevărul. Se pare că Dumnezeu nu are loc în gândurile lor. Mintea lor este plină de fleacuri, de lucruri fără valoare. Conversațiile lor sunt golite de conținut, vorbe deșarte. Au urechea ascuțită pentru muzică și Satana știe ce organe să stimuleze pentru a anima, captiva și fermeca mintea, astfel încât Domnul Hristos să nu fie dorit. Le lipsește dorul spiritual al sufletului după cunoașterea divină și după creșterea în har.

Mi-a fost arătat că tinerii trebuie să adopte o poziție mai înaltă și să facă din Cuvântul lui Dumnezeu sfătuitorul și călăuza lor. Asupra tinerilor stau responsabilități solemne, pe care ei le tratează cu ușurință. Introducerea muzicii în casele lor, în loc să-i conducă la sfințenie și spiritualitate, a constituit mijlocul prin care mintea le-a fost distrasă de la adevăr.

Cântecele frivole și muzica la modă par potrivite pentru gusturile lor. Muzica le-a răpit timpul care ar fi trebuit dedicat rugăciunii. Atunci când nu se face abuz de ea, muzica este o binecuvântare; dar atunci când este greșit folosită, ea este un blestem teribil. Ea excită simțurile, dar nu oferă acea tărie și acel curaj pe care creștinul le poate găsi doar la tronul harului, atunci când, în umilință, își face cunoscute nevoile și, cu strigăte și cu lacrimi, imploră puterea cerească pentru a fi întărit împotriva ispitelor puternice ale celui rău. Satana îi înrobește pe cei tineri. Oh, ce aș putea oare să spun pentru a-i determina să se elibereze din puterea lui înșelătoare? El este iscusit în a-i fermeca și a-i atrage spre pieire...

Mi-au fost arătate numeroase pasaje din Scriptură care le arată în mod clar celor tineri care este voința lui Dumnezeu cu privire la ei. Cu aceste învățături, ei trebuie să se întâlnească la judecată. Totuși, nici măcar un tânăr sau o tânără din douăzeci, dintre cei care pretind că susțin adevărul prezent, nu ascultă învățăturile Bibliei. Tinerii nu citesc Cuvântul lui Dumnezeu suficient încât să cunoască cerințele lui; și totuși, aceste adevăruri îi vor judeca în ziua cea mare a lui Dumnezeu...

Satana este mulțumit atunci când atenția tinerilor este atrasă de orice lucru care le poate distrage mintea de la Dumnezeu, astfel încât înșelătorul să poată avea avantaj asupra lor, iar ei, nepregătiți pentru atacurile lui, să fie prinși în cursă. Ei nu sunt conștienți că marele Artist ceresc are cunoștință de fiecare faptă, de fiecare cuvânt și de toată purtarea lor; chiar și gândurile și intențiile inimii le sunt notate cu credincioșie. Orice defect al caracterului lor moral este descoperit privirii îngerilor, iar la judecată își vor vedea tabloul detaliat, așa cum este, în toată diformitatea lui. Toate cuvintele deșarte, frivole, sunt scrise în carte. Cuvintele neadevărate, acele fapte menite să înșele, ale căror motivații au fost ascunse de ochii oamenilor, dar au fost văzute clar de ochiul atotvăzător al lui Iehova, toate sunt scrise cu litere vii. Orice act egoist va fi demascat. În general, cei tineri se poartă ca și când ceasurile prețioase de probă, cât încă mai este har, ar fi o mare vacanță, iar ei ar fi fost așezați în această lume doar ca să se amuze, ca să-și satisfacă dorințele într-o distracție nesfârșită. Satana face eforturi speciale pentru a-i conduce să-și găsească fericirea în distracții lumești și să se îndreptățească, străduindu-se să argumenteze că aceste distracții nu sunt dăunătoare, ci sunt nevinovate și chiar importante pentru sănătate...

Satana va prezenta calea sfințeniei ca fiind dificilă, în timp ce căile plăcerilor lumești le va face să pară presărate cu flori. Ispititorul vă va înfățișa lumea, cu toate plăcerile ei, în culori false și amăgitoare. Vanitatea este una dintre cele mai puternice caracteristici ale naturii noastre decăzute, iar el știe că poate avea succes apelând la ea. El ne va amăgi și ne va linguși prin agenții lui. Poate că veți primi laude care vă vor satisface vanitatea și vă vor încuraja mândria și stima de sine, astfel că veți ajunge să credeți că, având asemenea calități și avantaje, ar fi mare păcat să ieșiți din lume și să fiți diferiți, să deveniți creștini, să vă părăsiți tovarășii și să fiți ca morți față de laudele sau criticile lor. Satana vă va spune că, datorită avantajelor pe care le aveți, ați putea să vă bucurați într-o mare măsură de plăcerile lumii. Dar gândiți-vă că plăcerile acestui pământ se vor sfârși și că veți secera ceea ce ați semănat. Oare sunt însușirile voastre personale, capacitățile și talentele voastre prea prețioase ca să I le consacrați lui Dumnezeu, Creatorul ființei voastre, Cel ce veghează asupra voastră în fiecare clipă? Sunt aptitudinile voastre prea prețioase ca să I le consacrați lui Dumnezeu? – Mărturii pentru biserică, vol. 1, pp. 473–478

1. Câți dintre tinerii păzitori ai Sabatului știu ce înseamnă religia practică? Căutați ce înseamnă cuvântul „practic” în dicționar și spuneți ce înseamnă religia practică. După ce anume sunt mereu în căutare acești tineri? Cum pot obține ei viața veșnică?

2. „Tinerii, în general, se află într-o teribilă înșelăciune și totuși susțin că sunt credincioși.” Descrieți acțiunile acestor tineri.

3. Ce ar trebui să facă muzica în căminele noastre? Ce a făcut, însă, în schimb?

4. Câți tineri care pretind că susțin adevărul prezent ascultă de învățăturile Bibliei, care arată limpede voia lui Dumnezeu în privința lor?

5. Ce îl mulțumește pe Satana?

6. Cum se poartă în general tinerii?

7. Satana face ca drumul lui să pară mai ușor și mai bun. Ce ar trebui totuși să luăm în considerare?

Adevăratul fiu al lui Avraam - partea 1, de Barnabas Hope

Spuneți-mi Ishmael. Cu ceva ani în urmă – nu contează exact cu cât de mult timp –, pe când aveam puține cunoștințe despre poporul adventist și nu mă interesa nimic special în credințele lor, m-am întors de la rugăciunea de vineri pentru a-mi relua munca tristă. Sunt un om din Est. M-am născut, am crescut și m-am jucat în copilărie în praful deșertului – același praf pe care profetul Avraam l-a spălat de pe picioare la fântânile din Haran. Da, Haran este încă o oază – un pământ umed și minunat la marginea unui deșert mizerabil. Acum sunt departe de Haran și chiar și mai departe de copilăria mea. Izvoarele fericirii mele au secat în timp ce petrec ore nesfârșite la ușa unei clădiri vechi din beton. Sunt portar. Zilnic, stau și privesc oamenii și mașinile trecând ca valurile mării sărate. O plictiseală necruțătoare îmi lovește cu putere sufletul, iar anonimatul apăsător petrecut într-o muncă inutilă mă cuprinde. Nu există niciun sens mai mare în viață decât acesta? Mă uit la bărbații de pe stradă care stau și se uită la taxiuri, la trotuarul plin de viață și la orașul care nu doarme niciodată. Ce cred ei despre asta? Stau cu țigările lor, cu ochii lipsiți de expresie și cu o mare întrebare în minte, întrebare care a fost și a mea până în ziua aceea de vineri, când un adventist a intrat în clădire și în lumea mea.

Era străin și-l chema Barnabas. Mi-a plăcut de el din momentul în care am stat împreună în cochilia unui apartament gol și m-a anunțat că intenționează să-l transforme într-o biserică. Dacă ar fi spus că plănuiește să inunde locul și să facă o piscină, nu aș fi putut fi mai surprins și mai încântat. Când l-am văzut pe Barnabas a cincea oară, m-a sărutat pe ambii obraji și mi-a oferit un cuțit de buzunar elegant – un cadou făcut fără niciun motiv evident. Mi-ar fi plăcut de el chiar și fără să fi primit cadoul, și părea că apeductele Haranului au început să curgă din nou în mine. L-am urmărit pe Barnabas punându-se pe treabă și transformând grota murdară aflată la optzeci de picioare deasupra străzii într-un lăcaș de cult sfânt. Am fost surprins să-l văd lucrând cu pietre, beton, lemn și oțel. Am presupus că era un om învățat, dar se simțea ciudat de confortabil cu mistria și ciocanul. Dacă ar fi fost un turc cu studii similare, nu s-ar fi atins niciodată de aceste lucruri.

Cel mai neobișnuit lucru pentru mine în privința lui Barnabas nu a fost că lucra cu unelte, ci munca lui cu oamenii. Îi privea pe toți oamenii de pe strada noastră în mod egal, cu aceeași sclipire de speranță în ochi, de parcă ar vedea ceva remarcabil în fiecare. M-am gândit mult la aceste lucruri, în timp ce stăteam la postul meu. În timp ce își pregătea biserica, Barnabas m-a întrebat dacă știu vreun zugrav. Cunoșteam unul, deși nu foarte bine, și l-am recomandat. Numele lui era Ali. Pe măsură ce Barnabas și-a schițat planurile, Ali s-a autopromovat și pentru slujba de a construi zidurile necesare sălilor de clasă.

Pentru a scurta povestea, Ali l-a înșelat pe Barnabas. Fapta sumbră a ieșit la iveală când Ali, Barnabas și cu mine stăteam față în față în camera în care s-a întâmplat hoția. Eram obișnuit să văd cum oamenii se ceartă până la sânge după o astfel de infracțiune și mă așteptam ca răzbunarea lui Barnabas pentru fapta comisă să explodeze. La urma urmei, există ceva în fiecare om, când este nedreptățit, care tânjește să joace rolurile de judecător și de călău. Dar în loc să-i permită diavolului să-i ocupe sufletul, Barnabas i-a ținut lui Ali o prelegere clară despre iertare, apoi i-a strâns mâna, l-a condus la ușă și și-a luat rămas-bun. Ochii mei nu au văzut niciodată un lucru atât de ciudat și de nobil. Auzisem despre Hristos, și acum, iată, o demonstrație a Lui! Apoi, cu bună dispoziție, Barnabas s-a întors imediat pentru a începe să remedieze lucrarea prost făcută. M-am temut că faptul că-l recomandasem pe Ali avea să-mi strice prietenia cu Barnabas, dar covorul iertării pe care-l desfășurase era mare și m-a primit și pe mine pe el. Simțeam că acum este rândul meu să dau ceva înapoi acestei prietenii. Dar ce puteam să-i dau unui creștin în dar?