Silo. Care înseamnă Cetatea odihnei. Probabil că numele acesta a fost dat aşezării din cauză că cortul întâlnirii Domnului era, cel puţin acum, la odihnă după o peregrinare de mai bine de 40 de ani. S-ar părea că ar fi putut fi ales Sihemul, o localitate din apropierea muntelui Ebal şi Garizim, care într-un anumit sens, fusese deja consacrat lui Dumnezeu. Dar evident că Silo a fost locul ales de Dumnezeu pentru a aşeza locaşul Său (Deuteronom 12:5,11,14). Existau trei motive pentru care această aşezare era potrivită: (1) era centrală, (2) era protejată şi izolată, (3) era în seminţia lui Efraim al cărei membru era Iosua. În felul acesta, el, ca şi conducător al naţiunii, putea să aibă cu uşurinţă acces la sanctuar ori de câte ori avea nevoie să consulte pe Dumnezeul lui Israel. Săpăturile au verificat afirmaţia care se află în Judecători 21:19, care dă locul aşezării ei (Silo n.tr.) ca fiind la miazănoapte de Betel, la răsăritul drumului care suie din Betel la Sihem. Astăzi este cunoscut ca Silun, şi este aşezat între două dealuri joase la răsărit de drumul principal care merge de la Ierusalim la Sichem pe un loc la 9 mile nord de Betel şi 3 mile sud-vest cu Lebona. El era aşezarea cea mai centrală pentru toate seminţiile, şi chivotul a rămas aici timp de aproape 300 de ani până ce a fot luat de filisteni pe vremea lui Eli (1 Samuel 4,1-11; PP 514).

Ţara era supusă. Regiunea înconjurătoare fiind supusă şi cele trei seminţii, Iuda, Efraim şi Manase, intrând în stăpânire, nu mai era nimic care să împiedice mutarea cortului întâlnirii de la locul lui ocrotit din Ghilgal, la această aşezare centrală. Aceasta s-a făcut chiar înainte de împărţirea restului ţării între cele şapte seminţii rămase.

Veţi lenevi...? Pentru că timp îndelungat israeliţii au dus o viaţă nomadă, le era greu să facă

o schimbare. Ei se îmbogăţiseră cu prada canaaniţilor şi trăiau în belşug. Ei păreau a fi absorbiţi mai mult de comoditatea prezentă şi de cruţare de sine decât de a obţine moştenirea lor. Ca şi constructorii Babilonului din vechime, ei erau satisfăcuţi cu starea lor prezentă de a trăi toţi la un loc. După câte se pare, ei nu aveau de gând să se răspândească peste tot şi să desfacă buna societate. Chiar de la început, planul lui Dumnezeu a fost ca omul să se răspândească pe faţa pământului mai degrabă decât a se îngrămădi într-un singur loc. De îndată ce oamenii au pierdut vederea spirituală, au dat pe faţă o tendinţă de adunare la un loc, şi de căutare a protecţiei omului mai degrabă decât de a se încrede în ocrotirea lui Dumnezeu.

În aceasta există o învăţătură pentru noi. După ce am fost convertiţi cu adevărat la Dumnezeu şi am primit documentul nostru pentru viaţa veşnică, grija noastră cea mai mare ar trebui să fie să lucrăm pentru a intra în stăpânirea acelei moşteniri veşnice. Dar prea adesea, ca şi cele şapte seminţii, noi ne mulţumim cu avantajele materiale ale acestei vieţi şi nu simţim îndemnul de a urmări bunurile noastre viitoare. Nouă ne este dat îndemnul apostolului: Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică (1 Timotei 6:12).

Trei bărbaţi. Nu este sigur dacă aceasta înseamnă 3 bărbaţi din fiecare dintre cele 12 seminţii sau 3 bărbaţi dintre cele 7 seminţii care au rămas; probabil că ultimele, deoarece interesate erau cele 7 seminţii. Celelalte îşi trimiseră deja moştenirea lor. Aceasta ar face în total 21.

Să facă un plan. În mod literal, să o scrie. După cât se pare, bărbaţii trebuiau s-o descrie, numind cetăţile, dimensiunea cetăţilor, valoarea diferitelor regiuni pentru agricultură, cultivarea legumelor, creşterea vitelor, etc., aşa fel încât să se poată fixa cum trebuie valoarea impozitului acestor proprietăţi. Având aceste date delegaţia trebuie să împartă după aceea teritoriul întreg în şapte părţi. Ideile acestea sunt în armonie cu raportul lui Iosif Flavius asupra cazului (Antiquities

v.1. 21). Cu privire la sarcina lui Iosua el spune: El le-a mai dat o însărcinare de a întocmi limita acelei părţi de ţară care era cea mai rodnică, şi aceea care nu era bună. Şi mai departe, Iosua a socotit că pentru seminţii ţara trebuie să fie împărţită prin evaluarea bunurilor ei, mai degrabă decât mărimea dimensiunilor ei, întâmplându-se adesea că un acru a unor sorţi a fost echivalent cu o mie de alţi acri.

Şapte părţi. Un raport scris al ţării împărţite în şapte părţi în conformitate cu justa apreciere a valorii ei trebuia să fie adusă înaintea lui Iosua aşa fel ca el să poată arunca sorţi pentru seminţii înaintea Domnului.

Arunca sorţul. Vezi cele despre cap. 7,14; 14,2. Diferitelor seminţii nu le era îngăduit să-şi aleagă partea lor. Ţara trebuia împărţită în mod just. Instrucţiunile au fost: Celor ce sunt în număr mai mare să le dai o parte mai mare, şi celor ce sunt în număr mai mic, să le dai o arte mai mică... Dar împărţirea ţării să se facă prin sorţi (Numeri 26:54,55). Cuvintele acestea înseamnă că trebuie să fi fost părţi inegale de teritorii pentru seminţii mai mari deşi seminţii mai mici, dar poziţia fiecărei seminţii trebuia să fie stabilită prin sorţi, aşa fel că orice hotărâre vine de la Domnul (Proverbe 16,33). Nu ni se spune cum a fost adusă la îndeplinire regula aceasta în cazul lui Iuda, Efraim şi Manase, care au primit primii moştenirea lor. E posibil ca mai întâi să se fi măsurat o întindere suficientă de teritoriu pentru a dispune de trei părţi mari. Apoi, cele trei seminţii au putut arunca sorţi, mai întâi între Iuda şi Iosif pentru părţile nordică sau sudică, şi apoi între Efraim şi Manase pentru cele două secţiuni ale teritoriului nordic. O astfel de metodă ar fi îndeplinit instrucţiunile din Numeri 26.

Într-o carte. În afară de caracterizarea scrisă a trăsăturilor caracteristice ale ţării probabil că bărbaţii au întocmit şi schiţe sau hărţi ale teritoriului. Afirmaţia înseamnă că a fost făcută şi raportată o expunere geografică sumară a cetăţilor. Probabil că acesta este cel mai vechi caz de prezentare sumară a pământului într-o dare de seamă. Se poate ca meşteşugul să fi fost învăţat de la egipteni care erau buni ingineri în stabilirea graniţelor.

A împărţi ţara. În conformitate cu v. 9 ţara a fost marcată de cetăţi în şapte părţi. Apoi Iosua a aruncat sorţi pentru cele şapte părţi spre a se decide care parte revine fiecărei seminţii. După aceasta el a împărţit ţara după mărimea fiecărei seminţii căreia vreo grupă de cetăţi speciale îi căzuseră prin sorţi. Unei seminţii mai mici avea să i se micşoreze lotul, iar unei seminţii mai mari avea să i se mărească lotul prin pământ luat de la seminţia cu populaţie mai mică. Aceasta avea să fie în conformitate cu legea împărţirii dată de Dumnezeu prin Moise (Numeri 33,54).

Fiilor lui Beniamin. Este evident că providenţa lui Dumnezeu a hotărât aşa ca fii lui Beniamin să primească primul lot din aceste şapte, după seminţia lui Iosif. Iosif şi Beniamin erau fraţi, singurii fii ai Rahelei; soţia iubită a lui Iacob. Mai târziu, Beniamin a dat lui Israel pe primul rege, pe Saul. Cetatea de seamă a Ierusalimului a căzut în teritoriul ei. Se pare că pentru un timp cetatea a fost posesiunea unită a lui Iuda şi Beniamin, în conformitate cu Judecători 1,8.21 şi 1 Cronici 8,28.32. Mai târziu, Ierusalimul a devenit cetatea regală a regilor casei lui Iuda.

Hotarul lor. Având în vedere că moştenirea lui Beniamin se afla între hotarul 267 de nord al lui Iuda şi hotarul de sud al lui Efraim, cetăţile amintite pe aceste hotare au fost deja comentate în capitolele 15 şi 16.

Pe la miazăzi. (engl. corner of the sea). În mod literal partea mării, adică hotarul se continua pe partea apuseană. În ebraică cuvântul pentru mare este adesea folosit pentru apus, având în vedere faptul că marea Mediterană se afla la apus (vezi Exod 27,12; 38,12). Cu această interpretare literală este de acord atât Septuaginta cât şi trad.Siriacă.

Chiriat-Baal. Israeliţii i-au schimbat numele în Chiriat-Iearim, cetatea pădurilor, pentru a înlătura amintirea lui Baal (vezi Iosua 15,9; Numeri 32,38). Hotarul de apus se întindea până la această cetate de pe hotarul lui Iuda. De aici el se întorcea spre răsărit şi atingea hotarul de nord al lui Iuda, aşa cum este descris în cap. 15:5-9. Undeva, de-a lungul hotarelor lui Beniamin se afla locul sacru unde a fost înmormântată Rahela (Geneza 35,16-19), dar poziţia exactă a mormântului ei este necunoscută (Notă adiţională la 1 Samuel 1).

Ghelilat. Care înseamnă cercuri. Evident aceeaşi cetate ca Ghilgal din cap. 15,7.

Cetăţile seminţiei. Acestea erau împărţite în două grupe, prima cuprinzând 12 cetăţi în partea estică, iar a doua, 14 în partea vestică. Unele din ele au fost deja remarcate în descrierea hotarelor lor.

Ierihon. Adică, locul Ierihonului. Sub blestemul din cap. 6,26, cetatea nu mai trebuia reclădită (vezi 6,26).

Emec-Cheţiţ (engl. Valley of Keziz). Deoarece scriitorul dă o listă de cetăţi se pare mai probabil că această expresie ar trebui redată ca nume propriu, Emec-Cheţiţ. Există un Wadi el-Cheţiţ la răsărit de Ierusalim, dar amplasamentul cetăţii este necunoscut.

Bet-Araba. Vezi cele despre cap. 15,6.

Ţemaraim. Cetatea aceasta a fost identificată cu ruinele numite Rasez-Zeimara, la nord-est de Wadi el-Cheţiţ, aproape de drumul de la Ierusalim spre Ierihon. Ţemaraimiţii sunt amintiţi în Geneza 10,18 ca un trib canaanit.

Betel. Vezi cele despre Geneza 28,19. Cetatea a trecut în mâinile lui Efraim când seminţia lui Beniamin a fost aproape exterminată (Judecători 20). La împărţirea regatului, sub Ieroboam, deşi seminţia lui Beniamin s-a unit cu Iuda, Betelul a fost privit ca parte a regatului nordic al lui Israel la hotarul sudic al lui Ieroboam. Aici a fost locul unde Ieroboam a ridicat unul din viţeii de aur (1 Regi 12,29-33).

Avim. Deoarece în enumerare Avim urmează de îndată după Betel, şi Ai, care era aproape de Betel nu este amintit, s-a presupus că Avim este identic cu Ai (vezi cele despre cap. 7,2). Alţii îl identifică cu Chirbet-Haiyan la sud de Ai.

Para. Poate că Chirbet el-Farah pe Wadi Farah la vest de Ierihon cam jumătate de drum spre Ierusalim.

Ofra. Poate că aceeaşi Ofra din 1 Samuel 13,17 şi Efraim din 2 Cronici 13,19 (Efraim, Ioan 11,54), şi identificat acum cu et-Taiyibeh. Nu trebuie confundată cu Ofra din Judecători 6:11, care probabil că era în Manase.

Chefar-Amonai şi Ofni. Ambele cetăţi amintite numai aici, şi ambele necunoscute.

Gheba. Care înseamnă deal. Nu aceeaşi ca Ghibea lui Saul. Gheba şi Ghibea fără îndoială că nu erau departe una de alta, deoarece amândouă erau aproape de Rama (Ezra 2,26; Neemia 7,30, Isaia 10,29).

Gabaon. Care înseamnă un deal, şi aflându-se cam la 5 mile nord-vest de Ierusalim pe drumul spre Iope. Ea era cetatea de seamă a gheviţilor, a căror locuitori au făcut în mod viclean un legământ cu Iosua şi Israel, cum este raportat în cap. 9. El este modernul el-Jib.

Rama, care înseamnă înălţime. Rama a fost ceea ce a devenit mai târziu hotarul între Iuda şi Israel conform cu 1 Regi 15,17.21.22, la o mică distanţă de Betel. Dacă aceasta trebuie să fie identificat cu Rama lui Samuel nu este sigur (vezi nota adiţională la 1 Samuel 1).

Beerot. O formă de plural care înseamnă izvoare. El era aşezat cam la 9 mile nord de Ierusalim. Oraşul modern el-Bireh se crede a fi pe locul lui.

Miţpe. Înseamnă cetate de veghe. Arheologii moderni sunt împărţiţi în ceea ce priveşte locul Miţpei (Miţpa) lui Beniamin. Albright urmează pe Robinson, care cu o generaţie în urmă a fixat locul Miţpei la Nebi-Samwil, o ridicătură înaltă cam de 1/2 milă, dominând Ierusalimul şi 4 mile sudvest de Tell en-Naşbeh. Pe de altă parte, William F. Bacle şi asociaţii lui susţin că Miţpe este Tell en-Naşbeh, pe care l-au excavat ei. Tell en-Naşbeh este la 8 mile nord de Ierusalim pe şoseaua principală spre Samaria şi Galileea. El este la nord de Rama şi Ghibea, şi la sud de Beerot.

Chefira. Ca şi Beerot, una dintre cele patru cetăţi care depindeau de Gabaon (cap. 9,17), situată în apropiere de Gabaon la nord-vest de Ierusalim.

Rechem, Iirpeel, Tareala. Poziţia nici uneia dintre acestea, inclusiv Moţa (v. 26), nu este cunoscută. Ele sunt amintite numai aici.

Ţela. Amintită în 2 Samuel 21,14 ca fiind locul unde se află mormântul lui Chiş, unde au fost înmormântate rămăşiţele pământeşti ale lui Saul şi Ionatan (vezi Nota Adiţională la 1 Samuel 1).

Elef. Localitate necunoscută.

Iebus. Ierusalim. Vezi cele despre v. 11.

Ghibeat. Probabil că aceasta este Ghibea lui Saul (1 Samuel 10,26; 2 Samuel 21,6), primul centru politic al regatului lui Israel. Ea a fost identificată ca aşezarea cunoscută astăzi ca Tell el-Ful, dealul fasolei, şi este aşezată la 4 mile nord de Ierusalim pe drumul principal care duce spre Samaria. Pe vremea lui Saul, iebusiţii mai deţineau Ierusalimul. Ghibea fiind sediul central al lui Saul, a slujit ca post de veghe militar asupra Ierusalimului. Aici aproape de Ghibea a atacat Ionatan pe filisteni (1 Samuel 14). Două companii de săpături executate în acest loc au aruncat lumină bogată asupra istoriei biblice despre vechea capitală a lui Saul.

Chiriat. Să nu se confunde cu Chiriat Iearim din v. 14 şi cap. 15,60, care aparţinea lui Iuda. Amplasamentul Chiriatului este nesigur, dar s-a sugerat că ar putea fi Cherteh, la apus de Ierusalim.

Moştenirea. Când se compară cu moştenirea altor seminţii, aceea a lui Beniamin a fost una din cele mai mici, în privinţa extinderii. Totuşi, după Iosif Flavius, pământul ei a fost cel mai bogat. Teritoriul ocupa o poziţie strategică însemnată, iar numele multora din cetăţile lui indică prin sensul lor că ele erau situate pe înălţimi, şi deci uşor de apărat. Fără îndoială că datorită puterii ei defensive, seminţia lui Beniamin a fost odată în stare să reziste cu succes la oştile unite ale lui Israel până ce Israel a recurs la strategie (Judecători 20).

ELLEN G.WHITE COMENTEAZĂ

1-10 PP 514

7 PP 517