Să pui şi paharul meu. Aceasta a fost ultima şi hotărâtoarea încercare a lui Iosif înainte de a se descoperi fraţilor lui. Scopul lui a fost să creeze o situaţie prin care să poată pretinde dreptul de a-l reţine în mod legal pe Beniamin în Egipt, astfel ca fraţii lui să poată avea o scuză de reîntoarcere în Canaan fără favoritul tatălui lor. Prin aceasta, el avea să afle, fără îndoială, ce fel de oameni erau ei acum. Ori aveau să suporte hotărârea lui Iosif de a-l reţine pe Beniamin în Egipt şi a se întoarce la tatăl lor cu vestea zdrobitoare că trebuie să se împace cu pierderea fiului rămas de la iubita lui Rahela, ori aveau să facă tot ce le va sta în putere pentru a preveni o astfel de nenorocire.

De care se slujeşte pentru ghicit. Cupa era un bun de valoare. Acesta nu era un pahar de băut obişnuit, ci unul presupus a fi în stare să descopere orice substanţă otrăvitoare pusă în el. Cuvântul tradus ghicit înseamnă a şopti, a mormăi, a profetiza. Scriitorii clasici vorbesc despre practica orientală de a turna apă într-o cupă şi de a privi în ea pentru a vedea evenimentele viitoare (Jamblichus, De mysteriis iii. 14). Un alt obicei descris de cei vechi consta în a turna apă într-o cupă, a arunca înăuntru bucăţi de aur şi argint, sau pietre preţioase, şi apoi de a observa şi interpreta înfăţişarea acestora în apă (Pliniu Natural History, 37. 73; Strabo Geografie xvi. 2. 39). Faptul că economului lui Iosif i s-a poruncit să le amintească fraţilor lui practica vrăjitorească nu înseamnă că Iosif însuşi adoptase această practică superstiţioasă. Ca şi mai înainte (cap. 43,33), el voia ca ei să creadă că putea să citească gândurile lor. Aceasta urmărea să-i demoralizeze şi să-i facă să părăsească orice prefăcătorie.

Din pricina marii lui înţelepciuni, probabil că Egiptenii i-au atribuit lui Iosif practica vrăjitoriei. Nu prezisese el cu precizie anii de belşug şi de foamete şi se îngrijise ca Egiptul să fie pregătit pentru timpul de nevoie? El îi întrecea, fără îndoială, pe vrăjitorii lor (cap. 41,8)şi, de aceea, trebuia să posede o magie mai mare (vezi Exod 8,19). Poate că faima lui de om înţelept se răspândise în lung şi în lat chiar în ţările străine, astfel încât presupuşii hoţi ai paharului puteau fi pe drept întrebaţi dacă ei nu ştiau lucrul acesta (Geneza 44,15).

Să moară acela. Conştienţi de completa lor nevinovăţie, fraţii nu au ezitat să pronunţe asupra lor cea mai severă pedeapsă, dacă se va găsi la ei obiectul pierdut. Cuvintele lor nesăbuite par cam temerare, mai ales după experienţa găsirii paharului de argint pus în mod misterios în sacii lor. Era de aşteptat ca să fie bănuitori şi, prin urmare, oarecum mai prudenţi. Oricum, prietenia sinceră cu care fuseseră primiţi şi ospătaţi după cea de-a doua vizită a lor în Egipt, atât de viceregele însuşi cât şi de subalternii lui, risipiseră orice îndoială cu privire la sinceritatea intenţiilor lui Iosif.

Fie după cuvintele voastre. Mărturisind un înalt simţ de cinste şi dreptate, economul a refuzat să se gândească la pedepsirea celui nevinovat împreună cu vinovatul, sau chiar pe cel vinovat, aşa de aspru cum propuseseră ei. Când alţii vorbesc în mod necugetat, noi nu trebuie să profităm de nesăbuinţa lor. Noi înşine putem lua uneori angajamente fără să gândim suficient înainte, iar ele ne pot aduce pagubă, dacă alţii n-ar fi îngăduitori.

I-a scotocit. Cercetarea sistematică a economului trebuie să le fi adus aminte de mirarea lor din ziua precedentă, când s-au văzut aşezaţi după vârstă. De asemenea, acest fapt i-a ţinut în stare de încordare, pentru că obiectul pierdut nu a fost găsit decât în ultimul moment al cercetării. Unul după altul, oamenii aflau că sunt curaţi. Prin expresia feţei, şi poate chiar prin cuvinte, au exprimat triumful faţă de evidenţa crescândă a declaratei lor nevinovăţii. Însă, iată că obiectul pierdut a fost găsit în sacul lui Beniamin. Cu groază şi panică faţă de această nouă nenorocire ei şi-au rupt hainele (vezi comentariul pentru cap. 37,34), şi-au încărcat măgarii şi s-au întors în cetate.

S-au întors în cetate. Acum avea să se vadă ce simţeau ei înăuntrul inimii lor faţă de favoritul tatălui lor, care fusese atât de mult onorat de marele om al Egiptului. Vor renunţa la el, aşa cum făcuseră cu Iosif, şi vor face ca îmbătrânitul lor tată să se coboare cu durere în mormânt, sau vor fi gata să renunţe la propria libertate şi viaţă, pentru ca el să se poată întoarce sănătos la tatăl său?

S-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Cu Iuda în frunte, oamenii au ajuns la casa lui Iosif, unde toţi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui, cerând îndurare. S-au păstrat o serie de basoreliefuri egiptene vechi ce descriu situaţii asemănătoare. Unul îi înfăţişează pe nişte petiţionari canaaniţi înaintea generalului Haremhab, în secolul al XIV-lea î.Hr. Unii dintre ei stau întinşi pe pământ, cu mâinile întinse şi capetele ridicate pledând în faţa înaltului slujbaş. Alţii îngenunchează, sau se înclină adânc înaintea lui, toţi cu braţele ridicate pentru a-l impresiona pe general cu urgenţa cererii lor. În cazul acelora care au căzut în faţa lui Haremhab, cererea era să li se îngăduie să se stabilească în Egipt, deoarece fuseseră expulzaţi din patria lor.

Nu ştiţi? Iosif a vorbit aspru, atitudine care trebuie să fi fost o reminiscenţă a primirii acordate la prima lor vizită în Egipt. Despre faptul că Iosif nu era un practicant al magiei, vezi comentariul pentru v.5.

Iuda a răspuns. Iuda, conducătorul aceste a doua misiuni în Egipt (cap. 43,8), a păşit înainte ca purtător de cuvânt. El nu a făcut nici o încercare de a se îndreptăţi pe sine şi pe fraţii lui, de a înlătura suspiciunea de la sine, sau de la ei, ci a recunoscut în mod sincer vinovăţia lor. Fără îndoială că el s-a referit la crima comisă împotriva fratelui lor Iosif, crimă care obsedase conştiinţele lor chiar de la comiterea ei (cap. 42,21, 22). Pentru egiptenii care erau prezenţi, şi mai ales pentru econom, cuvintele lui Iuda însemnau recunoaşterea vinovăţiei lor, iar aceasta fără îndoială că i-a uimit pe egipteni, deoarece ştiau că oamenii erau în realitate nevinovaţi. Trebuie că Iosif simţise teama sufletelor lor, înţelegând că ei considerau că pedeapsa ce avea să fie aplicată în curând era meritată. Ca răspuns la oferta lui Iuda ca toţi fraţii să rămână ca robi în Egipt, unde ei îl vânduseră cândva în robie pe fratele lor, Iosif a declarat că sentinţa lui va fi blândă şi dreaptă. Numai cel vinovat va fi robul lui, ceilalţi puteau să se întoarcă la tatăl lor nevătămaţi şi nechinuiţi.

Iuda s-a apropiat. Restul de 17 versete ale capitolului repetă vorbirea lui Iuda în favoarea fratelui său Beniamin. Această cuvântare a fost pe drept numită una dintre capodoperele compunerii literare ebraice, una dintre cele mai frumoase specimene de elocvenţă din lume.

Tu eşti ca Faraon. Cuvântarea lui Iuda a început cu o cerere de ascultare binevoitoare. El vorbea unuia care era egal cu Faraon, cu autoritatea de a condamna, sau de a ierta. Având în vedere că monarhul Egiptului era considerat zeu, modelul oricărei desăvârşiri, cea mai înaltă onoare care putea fi conferită unei persoane era comparaţia cu monarhul.

Domnul meu a întrebat pe robii săi. Înainte de toate, Iuda a relatat cum s-a întâmplat că Beniamin a ajuns să fie amestecat în necaz. Iosif întrebase despre starea familiei lor, iar ei îl informaseră în mod credincios cu privire la fratele lor cel mai tânăr, care mai era acasă. Iosif insistase ca ei să nu îndrăznească să se întoarcă în Egipt fără fratele lor, dovedind astfel existenţa lui şi astfel exactitatea declaraţiilor lor. Deşi unele expresii ale acestui raport relatează mai mult decât darea de seamă scurtă din cap. 42, trebuie ca Iuda să fi raportat în mod exact conversaţia originală, ca să evite să spună vreun neadevăr, sau să facă vreo afirmaţie exagerată.

Tatăl nostru a zis. După ce i-a amintit lui Iosif în termeni amabili, dar hotărâţi, că cererea lui este cauza prezenţei lui Beniamin în Egipt, el a continuat să zugrăvească în cuvinte duioase şi de efect iubirea bătrânului lor tată pentru fiul bătrâneţii lui şi durerea lui când l-au informat că nu se pot întoarce în Egipt fără Beniamin. El a relatat despre marea nelinişte cu care, după luptă aprigă, tatăl lor îngăduise în cele din urmă să vină şi el. El a subliniat faptul că ei vor face ca perii albi ai tatălui lor să se pogoare cu durere în mormânt (vezi cap. 37,35), dacă ei se vor întoarce fără tânăr.

Voi ştiţi că nevastă-mea. Această remarcă, făcută aici pentru prima oară, înseamnă că Iacov

o privise pe Rahela ca fiind adevărata lui soţie mai mult decât Lea, Bilha sau Zilpa (vezi cap. 46,19). Ea a fost întotdeauna soţia iubirii sale.

Sfâşiat negreşit de fiare. Iacov vrea să spună aici că, dacă Iosif ar trăi, în mod sigur s-ar fi putut întoarce, sau ar fi trimis vorbă. Ne mai văzându-l niciodată din acea zi fatală a plecării lui din Hebron, Iacov putea doar să tragă concluzia că temerile sale erau pe deplin justificate.

În locul băiatului. Jertfirea de sine a lui Iuda desigur că merită laudă. Supunerea de bunăvoie la robie în favoarea unui frate care s-a bucurat de un grad mai mare de iubire părintească pentru al scuti pe bătrânul său tată de o nouă durere şi teamă nu poate fi supraestimată. Mărinimia totalei uitări de sine a lui Iuda nu a fost niciodată întrecută, şi numai rareori egalată. Iuda apare aici ca un adevărat om pocăit, un vrednic strămoş al seminţei făgăduite şi vrednic de a da numele său poporului ales al lui Dumnezeu.

Iosif nu se mai putea îndoi că avusese loc o schimbare totală a fraţilor lui şi a lui Iuda în mod special, din ziua când el susţinuse în mod atât de elocvent vânzarea lui Iosif în robie. Tactica lui Iosif se dovedise în mod eminent plină de succes. Acum era convins cu privire la atitudinea fraţilor lui şi satisfăcut că pocăinţa lor era sinceră. Nu mai era nevoie să-i mai încerce şi de aceea el era gata să-şi descopere identitatea.

Comentariile lui Ellen G. White 1-34 PP 229-230