„Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți.” 1 Corinteni 12:4-6
Joshua Himes era student la seminarul episcopalian când tatăl lui a fost escrocat într-o investiție. Himes a trebuit să renunțe la școală și să învețe o meserie. Cu toate acestea, nu și-a pierdut pasiunea pentru predicare. După ce a părăsit Biserica Episcopaliană, s-a alăturat Conexiunii Creștine și a fost hirotonit ca predicator. A revitalizat o parohie muribundă, iar apoi a înființat în Boston o biserică mare, dinamică și în creștere. Biserica lui a devenit centru al Reformei, iar Himes a sprijinit cauza abstinenței, ajungând un lider al mișcării de abolire a sclaviei în New England.
Când Himes l-a ascultat pe Miller predicând, a fost profund convins de adevărurile auzite și a devenit convins că judecata lumii avea să aibă loc în doar câțiva ani. Cu toate că Miller predica deja de șase ani, până în momentul acela puțini îi auziseră mesajul. Himes a scris:
Atunci când domnul Miller și-a încheiat prelegerile, am descoperit că mă aflu într-o nouă poziție. Nu mai puteam crede și nici predica așa cum o făcusem până atunci. Lumina făcută asupra subiectului îmi ardea conștiința zi și noapte. După aceea, am avut o conversație lungă cu domnul Miller despre datoriile și responsabilitățile noastre. L-am întrebat pe fratele Miller: „Chiar credeți această doctrină?” „Cu siguranță că da, altfel nu aș predica-o”, mi-a răspuns. „Ce faceți pentru a răspândi mesajul în lume?” „Am făcut și încă fac tot ce pot.” „Ei bine, totul se află într-un colț încă. După tot ce ați făcut, se știu puține despre subiect. Dacă Hristos urmează să vină în câțiva ani, așa cum credeți, fiecare secundă trebuie folosită pentru a avertiza biserica și lumea, cu voce de tunet, pentru a le trezi să se pregătească.” „Știu, știu, frate Himes, dar ce poate să facă un bătrân fermier?”, spuse el. „N-am fost niciodată obișnuit cu vorbitul în public: de fapt, sunt chiar singur și, cu toate că am muncit mult și am văzut mulți convertindu-se la Dumnezeu și la adevăr, totuși, niciunul până acum nu pare să vrea să mă ajute, participând la obiectivul și spiritul misiunii mele. Le place să mă audă predicând și își construiesc propriile biserici; și deocamdată, în punctul acesta se termină povestea cu majoritatea pastorilor. Caut ajutor – vreau să fiu ajutat.” Acela a fost momentul când mi-am închinat sinele, familia, relațiile sociale, reputația pe altarul lui Dumnezeu, pentru a-l ajuta până la capăt, cu toate forțele mele. L-am întrebat apoi ce zone ale țării vizitase și dacă fusese prin vreunul dintre orașele noastre principale.
Când Miller i-a spus despre lucrarea făcută în orășelele din New England, Himes l-a întrebat de ce nu vorbise în orașele mari, unde trăiau atât de mulți oameni neavertizați. Miller i-a explicat că mergea unde era invitat și că nu fusese chemat în orașele mari. Apoi, Himes l-a întrebat dacă ar merge în acestea dacă ar fi fost invitat. Când Miller a fost de acord să facă asta, Himes i-a spus „să se pregătească de campanie; căci în fiecare oraș din Uniune se vor deschide ușile, iar avertizarea va ajunge până la capătul pământului! În acel moment am început să-l ajut pe pastorul Miller.” Memoirs of William Miller, pp. 140, 141.
Cei doi au format un duo cu adevărat dinamic, cu un mesaj de la Dumnezeu pe care l-au răspândit în întregul New England și în nordul Statelor Unite. Planul lui Dumnezeu este să trimită câte doi lucrători, prieten cu prieten. Astfel Și-a trimis Isus discipolii cu un mesaj care a fost răspândit în întregul Israel. Eclesiastul 4:9: Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Miller a spus mai târziu că Himes a fost mai de neprețuit pentru lucrarea sa de slujire decât oricare alți zece bărbați!
1. Citește 1 Corinteni 12. Planul lui Dumnezeu este ca fiecare lucrător creștin să se bazeze pe alții. De ce este acest lucru înțelept? Dă câteva astfel de exemple din Biblie. Dă câteva astfel de exemple din familia voastră și/sau biserica locală.
Dumnezeu l-a ales pe Joshua Himes să fie organizatorul și administratorul campaniilor publice ale lui Miller. Dumnezeu i-a dat lui Himes talente deosebite, care l-au ajutat să planifice în mod eficient campanii evanghelistice în orașe mari. Himes s-a pregătit pentru campanii începând să tipărească un ziar cu mesaj advent în oraș, cu câteva săptămâni înainte de sosirea lui Miller. Deoarece interesul privind subiectul a fost mare, ziarele cu mesaje advente s-au răspândit în lung și în lat. Aceste ziare conțineau știri și articole despre a doua venire a lui Isus, precum și anunțuri despre apropiata serie de întâlniri.
Bineînțeles, editorii ziarelor publice se aflau mereu în căutare de povești cu care să-și umple paginile și au crescut numărul de cititori. Aceste ziare de la oraș abordau câteodată o atitudine prietenească. De cele mai multe ori însă, publicau articole false, inflamatoare și senzaționale despre „milleriți”. Până în clipa când Miller a ajuns în oraș pentru a începe seria de prelegeri, Himes organizase în mod corespunzător întâlnirile și mii de oameni așteptau nerăbdători să-i asculte predicile publice. La întâlnirile lui Miller se înghesuiau mulțimi curioase. Au venit, de asemenea, ziariști care se așteptau să participe la manifestări sălbatice de fanatism. Mai jos este o astfel de informare jurnalistică reprezentativă:
La această lucrare măreață și importantă, domnul Miller a fost ajutat de J.V. Himes. Nu am participat până la finalul prelegerii publice ținute de Miller în orașul nostru; totuși, am rămas profund dezamăgiți. S-au spus atât de multe lucruri despre „fanatici” în ziare și au fost publicate afirmații atât de distorsionate despre doctrina lui Miller, încât eram pregătiți să fim martori la manifestări dezgustătoare și poate blasfemiatoare ale „millerismului”, așa cum este numită doctrina celei de-a doua veniri. Pentru a-i face dreptate domnului Miller, suntem constrânși să spunem că este unul dintre conferențiarii cei mai interesanți pe care i-am auzit vreodată. Nu avem nicio îndoială că este pe deplin convins de adevărul doctrinei la care a lucrat cu ardoare pentru a o preda mai departe și, cu siguranță, în felul în care își prezintă punctele esențiale, manifestă o mare deschidere și sinceritate. Ba mai mult, spre satisfacția fiecărui ascultător, le și dovedește – ceea ce înseamnă că, dacă premisele sunt corecte, nu ai cum să scapi de concluzii.
Mulți oameni, asemenea acestui reporter, veniseră din cauza dezinformării pe care o citiseră despre Miller. Fix munca pe care o depusese Diavolul pentru a distruge mesajul, de fapt, a creat interes în privința acestuia. Nimic din ceea ce poate să facă Diavolul nu împiedică cu adevărat marele plan al lui Dumnezeu.
2 Corinteni 13:8: Căci n-avem nicio putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr.
Nu exista nicio clădire destul de mare ca să primească mulțimea sosită să-l asculte pe Miller, așa că Himes a strâns fonduri pentru a cumpăra un cort mare, care a fost transportat dintr-un oraș în altul. Himes a publicat mai multe cărți și le-a inclus în ceea ce a numit ca fiind colecția Biblioteca celei de-a doua veniri. Acestea au fost distribuite cu generozitate. Oamenii care nu se simțeau capabili să predice le cumpărau și le dădeau prietenilor și rudelor. Alții, care aveau bani puțini, dar erau extrem de ingenioși, au descoperit că le era la îndemână să cumpere doar un exemplar al unei cărți și apoi o împrumutau câte unui vecin pe rând.
Himes a făcut posibil ca oricine credea în venire să devină evanghelist. Aceștia puteau citi bucăți din cărți pentru a trezi interesul prietenilor și al vecinilor și le distribuiau cu generozitate acolo unde predicatorul nu putea ajunge să-și facă auzită vocea.
2. Cum au ajuns rapoartele nefavorabile despre William Miller să ajute cauzei lui Dumnezeu?
Fiind extenuați de lucrarea lor neîncetată, care a dus la prima dezamăgire din primăvara lui 1844, putem înțelege de ce lui Himes și lui Miller le-a venit mai greu să accepte mesajul că cele 2.300 de zile se încheiau pe data de 22 octombrie 1844. Iar în timpul confuziei ce a urmat dezamăgirii, putem să înțelegem, de asemenea, de ce s-au grăbit să abandoneze ideea că data avea vreo semnificație profetică.
Ne este imposibil să ne imaginăm cu adevărat dezamăgirea trăită de cei ce credeau în revenire, atunci când Isus nu a venit în 1844. Joshua Himes își investise toată energia și tot timpul în promovarea mesajului revenirii imediate a lui Hristos. Își abandonase până și planurile din viața personală pentru a transmite acest mesaj urgent lumii. Dezamăgirea lui a fost mare. Cu toate că dezamăgirea l-a lăsat într-o stare de confuzie, nu și-a abandonat niciodată credința în revenirea imediată a lui Hristos. În timpul dificilei ierni dintre 1844 și 1845, el a strâns bani pentru adventiștii săraci și a căutat să ajute în mod practic la ușurarea nevoilor credincioșilor care renunțaseră la tot pentru a promova cauza lui Dumnezeu.
După Marea Dezamăgire, Dumnezeu a început să descopere adevăruri suplimentare credincioșilor adventiști, care au continuat să studieze Biblia. Bineînțeles, Sabatul a fost una dintre aceste învățături biblice esențiale. Sabatul zilei a șaptea nu a fost o idee populară și mulți oameni au pus în circulație informații false despre cei care păzeau această zi. Unii dintre prietenii lui Himes chiar au lansat calomnii fără nicio bază. Și chiar dacă bunul lui prieten Joseph Bates a încercat să-l ajute să vadă adevărul despre Sabat, Himes a rămas dezinformat în legătură cu cei care țineau Sabatul. Avea loc o repetare a experienței primilor creștini.
Romani 3:8: Cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi?
Aceste dezinformări au avut efectele lor. Himes nu a progresat mai departe spre lumina adevărului și nu a acceptat că în ziua a șaptea era Sabatul. Cu mulți ani înainte, înțelesese învățăturile din Scriptură despre oamenii care mor și nu ajung în rai sau în iad, ci dorm în mormânt. Totuși, Himes nu și-a abandonat credința în venirea apropiată a lui Hristos, iar Dumnezeu nu l-a abandonat. Lucrarea lui Himes nu mai slujea mulțimilor; acestea se îndepărtaseră. Însă în timpul următoarelor două decenii, el a scris și a editat, căutând să încurajeze rămășița credincioșilor milleriți, care au format Biserica Adventistă.
Dumnezeu avea răbdare cu Himes. Chiar la sfârșitul vieții lui, Dumnezeu i-a dat o nouă ocazie pentru a evalua mesajul adventist de ziua a șaptea și roadele acestuia. Când avea 89 de ani, Himes s-a internat la Sanatoriul Battle Creek. Acolo, a ajuns să înțeleagă valoarea soliei celui de-al treilea înger. Himes nu era bogat, însă i-a trimis o sumă de bani lui Ellen White, care era în Australia. Ea i-a răspuns de îndată, scriindu-i o scrisoare plină de încurajări, pe care Himes a primit-o chiar înainte să moară.
Domnișoara Austin, asistentă la Sanatoriul Battle Creek, care s-a îngrijit de Himes pe durata internării la sanatoriu și care i-a raportat decesul, i-a scris lui Ellen White că el prețuia enorm scrisoarea ei și deseori spunea că lucrarea făcută de adventiștii de ziua a șaptea „era doar continuarea lucrării începute de el și de pastorul Miller” și că dacă ar fi fost cu 25 de ani mai tânăr, s-ar alătura Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și ar ajuta cum ar putea. – Ellen G. White, vol. 4, p. 180.
Himes a înțeles în cele din urmă Dezamăgirea și a murit crezând în speranța binecuvântată a revenirii lui Hristos și a învierii sfinților.
3. În ce fel a fost Dumnezeu răbdător cu Himes? În ce fel este Dumnezeu răbdător cu tine?Se așteaptă Dumnezeu de la noi să fim răbdători cu alții în timp ce cresc și învață? Denumiți câteva modalități anume din acest domeniu în care vă puteți îmbunătăți.
În fața morții
Nadif1era musulman, asemenea întregii lui familii. De fapt, toată țara era musulmană și nimeni nu avea intenția să se schimbe. Nadif fusese învățat că alte religii, precum creștinismul, nu aveau nicio lumină și niciun adevăr. Însă el a dorit să fie mai bun, așa că a ascultat radioul.
Într-o zi, a auzit un program diferit de altele. Se numea „Vocea Speranței” și era transmis de Adventist World Radio (AWR). Era un program interesant despre Isus. Cu cât Nadif asculta mai mult, cu atât mai mult avea sens, ba chiar îi răspundea la o serie de întrebări cu care își bătea capul dintotdeauna. S-a simțit atras să învețe tot mai mult. În cele din urmă, după mai multe luni de ascultat, s-a hotărât că trebuie să afle mai mult. Deoarece în țara lui nu exista un sistem poștal, nu putea scrie pentru a cere informații. A decis să facă o călătorie de mai bine de 1.500 de kilometri pe drumuri prăfuite – câteodată mergând pe jos și în alte ocazii luând un autobuz șubred. A fost nevoit chiar și să treacă ilegal o graniță internațională. Când a ajuns la oraș, și-a dat seama că nu știa cum să găsească ceea ce căuta. Neștiind ce altceva să facă, a luat un taxi.
– Du-mă la biserică, i-a spus șoferului de taxi. Fără să facă vreun comentariu sau să pună vreo întrebare, șoferul de taxi l-a dus pe Nadif în inima orașului și a oprit brusc în fața unei clădiri mari.
– Aici este biserica, a spus șoferul, arătându-i clădirea de lângă drum. Nadif a descoperit că șoferul de taxi l-a lăsat la sediul Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din acea țară și că la fața locului se găsea un studio AWR. Nu a durat mult până când a primit o Biblie în limba lui, din care a studiat zilnic cu mai mulți oameni.
După aproximativ șase săptămâni de studiu, perioadă în care a învățat cât a putut, Nadif s-a hotărât să se întoarcă acasă. A parcurs înapoi cei 1.500 de kilometri, traversând granița și umblând pe drumurile prăfuite, până când a ajuns acasă. În fiecare dimineață când se trezea citea Biblia; avea atât de multe de învățat! Într-o dimineață, în timp ce citea și se ruga în casa lui, Nadif a observat brusc un bărbat înalt, cu chip luminos, care stătea în fața lui. Bărbatul avea o înfățișare plăcută și avea mâinile îndreptate spre Nadif.
– Cine ești?, l-a întrebat Nadif speriat.
– Eu sunt Isus și vreau să mă urmezi, a răspuns bărbatul, după care a dispărut. Ce experiență! I S-a arătat cu adevărat Isus, așa cum a făcut cu Saul pe drumul spre Damasc? Nadif a încetat să mai meargă la moschee, iar bărbații din sat i-au observat absența. Aceștia au venit la Nadif și l-au luat la întrebări:
– De ce nu ești la moschee? Ce s-a întâmplat? Trebuie să vii! Nadif le-a spus că se roagă acasă, dar ei nu voiau să renunțe. Bărbații aceștia au continuat să pună presiune pe el, până când Nadif a recunoscut că Dumnezeu părea să-l conducă pe o altă cale.
– Ce cale este aceasta?, au cerut ei să afle.
– Cred că Dumnezeu mă conduce să-L urmez pe Mesia, spuse Nadif ezitant. Bărbații au plecat, dar s-au întors după trei zile acasă la Nadif, l-au târât afară și au început să-l bată. L-au lovit cu mâinile, cu picioarele și cu bâtele. După ce i-au scos dinții din față și i-au crăpat capul în două locuri, s-au oprit, gândindu-se că murise.
Nadif nu murise, însă a trebuit să treacă șase luni înainte să poată sta în picioare. Încet-încet, și-a recuperat forțele. După un timp, a mai călătorit o dată la oraș și, după ce a studiat mai mult, a primit botezul Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Nadif crede că Isus i-a cerut personal să-L urmeze. El este singurul membru al bisericii într-o țară în care statisticile spun că nu există membri. Pentru el este periculos în continuare, dar spune: „Trupul meu Îi aparține lui Isus, care va face ce va voi cu acesta. Așa cum un servitor nu este mai presus de stăpânul lui, voi suferi cu bucurie pentru El.”
1.Pseudonim. Pentru a afla mai multe despre Radioul Adventist Mondial sau pentru a descoperi cum puteți ajuta la avansarea lucrării lui Dumnezeu prin intermediul transmisiunilor radiofonice, vizitați awr.org sau sunați la 1-301-680-6304.
Pregătindu-mă să-L văd pe Isus (II)
Părinții mei erau metodiști. În general, participam la adunare cu ei, iar la întâlnirea ținută în Buxton, Maine, la care a participat întreaga familie, m-am hotărât să mă predau fără rezerve Domnului. Am început să-L caut pe Domnul din toată inima mea și nimic nu ar fi putut să mă satisfacă în afara unei religii curate. În unele săptămâni, mintea îmi era extrem de tulburată. La o întâlnire de rugăciune, am simțit eliberare. Oh, cât de dulce era pacea minții! Totul părea schimbat. După aceasta, n-am mai simțit nicio dispoziție de a mă îmbrăca precum ceilalți oameni, ci îmi doream să mă îmbrac cât mai simplu, să fiu sobră și vigilentă și să renunț la toate conversațiile neînsemnate și ușuratice. Predicatorul mi-a vorbit despre botez. I-am spus că nu puteam să fiu botezată atunci, pentru că voiam să văd dacă pot face față încercărilor pe care trebuie să le îndure un creștin, înainte să fac pasul spre acest ritual solemn.
Când aveam doisprezece ani, mi-am dorit să fiu scufundată în apă. Pastorul a acceptat să intre în apă, fără tragere de inimă, el obișnuind să-i stropească pe candidați. Era o zi vântoasă. Valurile se înălțau și se zdrobeau de mal; dar eu aveam o stare de liniște perfectă. Pacea pe care o simțeam era un râu; iar atunci când am ieșit din apă, tăria mea aproape dispăruse, deoarece peste mine se lăsase puterea lui Dumnezeu. Mi se umpluse sufletul de revărsarea iubirii Lui. Până atunci nu mai trăisem o asemenea binecuvântare. M-am simțit moartă față de lume și toate păcatele mele fuseseră îndepărtate.
În aceeași zi am fost dusă cu o soră în biserică. M-am simțit calmă și bucuroasă până când am privit-o pe sora de lângă mine și am văzut că avea inele de aur pe degete și cercei mari din aur în urechi. Boneta ei era împodobită cu flori artificiale și panglici scumpe adunate în funde în partea de sus. Inima mi s-a întristat. Mă așteptam ca în fiecare moment pastorul să-i adreseze vreun reproș. Însă n-am auzit niciunul. Pastorul ne-a dus pe amândouă în biserică. În acest timp, mă gândeam la următoarele lucruri: Ea este sora mea. Trebuie să o copiez? Trebuie să mă îmbrac la fel ca ea? Dacă pentru ea este în ordine să se îmbrace așa, este în ordine și pentru mine. Mi-am amintit ce scria în Biblie despre împodobirea trupului (1 Timotei 2:9,10). M-am cercetat profund pentru ceva timp și, în cele din urmă, am ajuns la concluzia că dacă să te îmbraci ca lumea era un păcat atât de mare cum crezusem că este, atunci cei pe care îi priveam ca pe niște creștini devotați, și care aveau mai multă experiență decât mine, ar ști asta și i-ar confrunta pe față pe cei care, astfel, se comportau contrar Cuvântului lui Dumnezeu. Dar eu știam că trebuie să mă îmbrac simplu. Am considerat că este o nelegiuire să te gândești atât de mult la aspectul exterior și să-ți ornamentezi sărmanul trup muritor cu flori și aur. Mie mi se părea că mai bine ne‑am fi smerit în țărână, deoarece păcatele și fărădelegile noastre erau atât de mari, încât Dumnezeu Și-a dat singurul Său Fiu să moară pentru noi. Nu mă mai simțeam mulțumită de lucrurile care mă bucurau. Tânjeam să fiu sfințită pentru Dumnezeu; numai că sfințirea era predicată într-o asemenea manieră încât nu o puteam înțelege și credeam că nu o voi putea obține niciodată, trebuind să mă mulțumesc cu bucuria prezentă.
În 1841, William Miller a ținut o altă serie de prelegeri în Portland. Am participat la acestea și am simțit că nu eram pregătită pentru venirea lui Hristos. Iar atunci când cei care aveau nevoie de rugăciuni au fost invitați să vină în față, mi‑am făcut loc prin mulțime și, purtând această cruce, m-am simțit astfel întrucâtva ușurată. Am continuat să-I cer lui Dumnezeu o religie curată și, în curând, mi-a fost făcut cunoscut de ce îmi era greu să mă rog la adunările publice. Nu eram destul de smerită ca să mă supun Domnului în această îndatorire, temându-mă că, dacă aș fi încercat să mă rog, nu aș fi putut să o fac sau că rugăciunea mea ar fi fost plină de întreruperi. Am fost cuprinsă de disperare și timp de trei săptămâni am fost în beznă. Suferința minții mele era imensă. Oh, cât de prețioasă mi s-a părut apoi speranța unui creștin și cât de nefericită este situația păcătosului, care nu are speranță în Hristos.
Nu am trăit nicio alinare până când nu m-am hotărât să mă supun Domnului și să-mi port crucea. Am participat la o adunare de rugăciune și, pentru prima dată, m-am rugat cu voce tare. Sufletul meu împovărat se elibera cu fiecare cuvânt pe care îl pronunțam, până când am ajuns să mă simt complet liberă și bucuroasă. O lumină de la Domnul a strălucit în inima mea. După aceasta, m-am simțit eliberată de mândrie. Nu-mi doream să trăiesc decât ca să-I aduc slavă lui Dumnezeu și numai Lui voiam să-I slujesc. Toată mândria în privința îmbrăcămintei dispăruse. Sacrificiul făcut de Hristos pentru a mă salva de păcat mi se părea atât de măreț, încât nu mă puteam gândi la asta fără să plâng. Ani de zile, am avut o sănătate plăpândă și adesea îmi simțeam corpul în suferință. Însă acum puteam îndura totul cu voioșie. Simțeam că voința mea era cuprinsă în întregime de voința lui Dumnezeu.
Eram atât de bucuroasă că Dumnezeu mă binecuvântase și-mi dăduse o speranță reală prin Isus Hristos, încât deseori nu puteam să dorm. Sufletul meu tânjea ca imaginea lui Hristos să se reflecte în mine. Încă din acea perioadă, nu aveam nicio dorință de a mă amesteca cu lumea. Dragi copii, vă puteți dedica în întregime lui Dumnezeu și vă puteți bucura de o mântuire completă și eliberatoare. Mai întâi, trebuie să vă predați Lui fără rezerve. Să nu credeți că starea voastră este destul de bună, și astfel să nu faceți niciun efort pentru a vă apropia de Dumnezeu. Dacă nu vă depășiți mândria privind îmbrăcămintea, mândria inimii, dragostea de sine, toată mânia și fiecare pasiune păcătoasă pe care o simțiți, Dumnezeu nu vă va privi ca fiind ai Lui și nu vă va primi la El la venirea Sa. Puteți fi biruitori. Cereți-I lui Dumnezeu zilnic tărie și biruiți în fiecare zi. Atunci când apar tentațiile, nu le lăsați să vă învingă; după aceea, veți simți asigurarea că Dumnezeu vă iubește. Fiți umili, vegheați și rugați-vă. Priviți spre Isus. El este modelul pe care trebuie să-l urmați. Luptați-vă ca să trăiți o viață pe cât de mult posibil ca a Lui. Nu vă bucurați de odihnă până când nu știți că Îl iubiți pe Dumnezeu din toată inima și că voia Lui este voia voastră.
Păziți poruncile Lui. Nu vorbiți fleacuri în ziua sfântă de Sabat, ci mai degrabă despre lucruri cerești. Vorbiți despre Isus, despre slava Lui, despre iubirea Lui nepieritoare față de voi. Lăsați-vă inimile să fie inundate de dragoste și mulțumire față de El, Cel care a murit ca să vă salveze. Oh, pregătiți-vă să-L întâlniți pe Domnul. Cei care sunt pregătiți vor primi în curând coroana nepieritoare a vieții și vor locui pentru totdeauna în Împărăția lui Dumnezeu, împreună cu Hristos, cu îngerii și cu cei care au fost răscumpărați de sângele prețios al lui Hristos. — The Youth’s Instructor, 1 decembrie 1852
1. Ce fel de influență au avut podoabele lumești ale acelei membre a bisericii asupra autoarei Ellen Harmon? Vă puteți considera în vreun fel o piatră de poticnire pentru cei care doresc cu adevărat să-L urmeze pe Isus? Cât de grav este acest păcat? Matei 18:6,7
2. Ellen Harmon a știut că trebuie să poarte o îmbrăcăminte simplă. Cum a știut acest lucru?
3. Ce trebuie să facem înainte de a ne putea bucura de mântuirea completă și eliberatoare?
4. Ce trebuie să facem înainte ca Dumnezeu să ne revendice ca fiind ai Lui?
5. În articol stă scris că „Puteți birui”, după care ni se spune cum. Rescrie acele cuvinte.
6. Care sunt câteva dintre subiectele potrivite de discutat în ziua de Sabat?
Nu din întâmplare: Ratonii
Nu este deloc întâmplător că micului raton plin de energie și daltonist, care poartă o „mască de bandit” în jurul ochilor, i s-a dat o vedere foarte potrivită pentru aventuri nocturne. Ratonul poate detecta până și cea mai slabă dintre undele de lumină verde ce provine din cerul înstelat. Aceleași unde de lumină verde sunt folosite la armele cu sistem de viziune nocturnă, care au ajuns în mâinile soldaților în ultimele decenii. Însă această abilitate i-a fost dată năzdrăvanului raton de către Creatorul lui cu multe secole în urmă. Mai mult decât atât, ratonul a primit și abilitatea de a auzi sunetele slabe produse de râme când se târăsc pe sub pământ. Râmele sunt delicatesa preferată a acestor mamifere jucăușe, care sapă după ele când le aud mișcându-se dedesubt.
Una dintre trăsăturile cele mai importante ale ratonilor sunt lăbuțele lor. Atât cele frontale, cât și cele dorsale au fiecare câte cinci „degete” în capătul cărora au gheare neretractabile, cu vârful ascuțit ca lama. Acest lucru, de asemenea, nu este deloc întâmplător. Ratonii se pot cățăra aproape oriunde când sunt în pericol – direct într-un copac, pe un stâlp de lemn sau pe un zid. Cu labele frontale asemănătoare cu niște mâini, aceștia își culeg hrana cu „degetele” lor și și-o duc la gură. Aceleași degete sunt folosite pentru a ajunge în adâncul apei unui râu, sau la malul mării, ca să prindă o gustare vie preferată, cum ar fi un șarpe mic, o langustă, o broască, un melc sau o scoică. La fel de bine pot găsi hrană și pe un câmp de unde culeg un știulete de porumb dulce, iau o gură sau două, după care trec la următorul știulete. Ratonii sunt mulțumiți să mănânce fructe și legume sau ouă de pasăre. Cuvântul cheie care îi reprezintă este „adaptabilitate”.
Un raton se poate descurca și în oraș, și la țară. Un pui de raton orfan poate fi dus în sălbăticie și va supraviețui, sau poate sta în jurul oamenilor și va face față – chiar dacă oamenii ajung să fie consternați de comportamentul acestuia. Un alt dar deloc întâmplător oferit ratonilor este sistemul dublu de răcire: ei pot să transpire și să gâfâie. Acest fapt este un ajutor semnificativ pentru un animal cu un strat gros de blană, pregătit pentru vremea rece. Abilitățile mintale ale ratonilor sunt superioare față de ceea ce v-ați putea aștepta la o primă vedere. Fiind o creatură cu aspect adorabil, de mărimea unui câine de mărime medie, având inele desenate în jurul cozii stufoase, apariția lui este atât de atrăgătoare, încât puțini oameni pot rezista impulsului de a adopta unul ca animal de companie. Acest lucru, aproape întotdeauna, se dovedește a fi o greșeală pentru oamenii care nu știu cum să-i crească, ținând cont că se întâmplă câteodată să-și folosească nestingheriți cei patruzeci de dinți ascuțiți pe care îi au pentru a aduce daune reale chiar acelor mâini care, cu dragoste, îi hrănesc. Pentru unii oameni pare dificil să-și amintească faptul că ratonii sunt animale sălbatice.
În plus, dexteritatea lor și atitudinea în general hotărâtă va demonstra în curând că nimic nu poate fi ținut cu adevărat departe de mințile și mâinile lor curioase. (Una este să deschidă tuburile de pastă de dinți, însă să deschidă ușile șifonierelor și să golească interioarele, să deschidă borcanele, cutiile cu instrumente și sacii cu făină este cu totul altceva.) Tomberoanele par să-i tenteze doar de amuzament. Cercetările dovedesc că sunt capabili, deloc întâmplător, ca după câteva încercări să-și dea seama cum să deschidă încuietori mecanice complexe. Așadar, Dumnezeu a dăruit acestor creaturi un creier care poate rezolva enigme – trei ani mai târziu își pot aminti din nou, cu exactitate, cum să o facă. Ratonii sunt inteligenți, dar câteodată distrugători.
De abia așteptăm vremea când pe Noul Pământ nicio creatură nu va răni și nici nu va fi rănită. Atunci, vom fi capabili să iubim cu adevărat acești „pui de bandiți” care ne farmecă atât de mult acum. Cu siguranță, Dumnezeu, care Își iubește toate creaturile, este și mai nerăbdător ca ziua aceea să sosească. Nu ești de acord?