Răspunsuri din Scripturi

Istoria timpurie a adventismului este plină de lecții de valoare. Prin felul în care adventiștii au aflat adevărul despre momentul când începe Sabatul învățăm una dintre cele mai importante lecții.

Ar fi trebuit să fie ușor. Evreii păzeau Sabatul de vineri la asfințit până sâmbătă la asfințit. La fel îl păzeau și baptiștii de ziua a șaptea. De ce s-au mai întrebat primii adventiști care păzeau Sabatul când începe acesta? Unii pretindeau că Sabatul începe la miezul nopții. Niciun text din Biblie nu susține această învățătură și sunt puțini cei care l-au păzit astfel. Alții au venit cu ideea că Sabatul începe la răsărit. Aceștia își bazau credința pe citirea superficială a unui verset.

Matei 28:1: La sfârșitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii...

Ținând cont că ei considerau că perspectiva lor se baza pe un verset din Biblie, aceștia credeau că păzirea Sabatului de sâmbătă la răsărit până duminică la răsărit însemna „să urmeze Biblia”. Acești oameni erau „Creștini după Noul Testament”. Însă această perspectivă a fost rapid respinsă de aproape toți cei care păzeau Sabatul, deoarece, într-un alt verset, se specifica limpede că Sabatul începe seara:

Leviticul 23:32: Din seara zilei a noua până în seara următoare, să prăznuiți Sabatul vostru.

Dar când începea seara? Cum ar trebui interpretat acest text? Joseph Bates, un bărbat extrem de respectat, era încrezător că seara începe la ora 18:00. El credea că poziția lui avea și sprijin biblic.

Ioan 11:9: Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Marcu 13:35: Nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața.

Explicația lui Bates era simplă. După cum Isus a spus că ziua avea douăsprezece ore, atunci și noaptea avea 12 ore. „Seara” era la ora 18:00, după care urmau 12 ore de noapte; cocoșul cânta la ora 6:00, apoi dimineața se termina la 12:00 la amiază. Căpitanul, care călătorise în largul mărilor, înțelegea dificultățile implicate de schimbarea orei în jurul lumii și simțea că „seara” de la ora 18:00 îi unea pe credincioșii din întreaga lume.

Deoarece opiniile despre acest subiect erau împărțite, în Sabatul din data de 28 iunie 1848 a fost ținută o întâlnire specială de rugăciune. În timp ce grupul de oameni se ruga, fratele E.L.H. Chamberlain a vorbit într-o limbă necunoscută. La început, James White, care era prezent, a fost extrem de sceptic, însă neîncrederea a început să i se stingă când altcineva a tradus ceea ce Chamberlain spusese. Până să se încheie experiența extatică a fratelui Chamberlain, chiar și James White a fost convins că ora 18:00 era ora corectă de începere a Sabatului. Era însă aceasta o modalitate sigură de a hotărî o doctrină sănătoasă? Majoritatea adventiștilor care păzeau Sabatul credeau că da. Bates, cel de neclintit, credea la fel. Conceptul era susținut prin două texte din Biblie și părea să fi fost confirmat și de Duhul Sfânt prin „vorbirea în limbi”. Acesta era „Creștinismul după Noul Testament”. Cine ar fi respins Duhul Sfânt? Însă oamenii lui Dumnezeu, care învățaseră cu ocazia dezamăgirii cât de important era studiul atent al Bibliei, trebuia să fie încercați în privința acestui subiect din nou – ei aveau nevoie să învețe să nu se încreadă în experiențe extaziate și texte fără legătură între ele.

Dumnezeu va avea un popor pe pământ care va considera Biblia ca fiind singurul standard al tuturor doctrinelor. – Tragedia veacurilor, p. 595

1. Mai este necesar să studiem Biblia cu sârguință și atenție dacă ne rugăm? __De ce?

2. În cartea Faptele apostolilor sunt mai multe predici. Studiază una sau mai multe dintre următoarele, acordând o atenție specială felului ferm în care mesajul este bazat pe Scriptură. Faptele apostolilor 2:14-39; Faptele apostolilor 7:1-53; Faptele apostolilor 13:14-41

3. Fă-ți timp să cercetezi studiul biblic al lui John Andrews despre timpul corect de începere a Sabatului. Acesta se găsește aici: mybiblefirst.org/resources/other/UA44_Andrews.pdf

A fost planul lui Dumnezeu ca fiecare aspect al adevărului despre Sabat să se bazeze pe un cert „așa a zis Domnul” din Scripturi, și nu pe sentimente înfăptuite, impresii sau pe opiniile oricărui individ.

1 Corinteni 4:6: Să nu treceți peste ce „este scris”.

Peste biserica în creștere s-au scurs cinci ani plini. Majoritatea adventiștilor care păzeau Sabatul o făceau de vineri la ora 18:00 până sâmbătă la ora 18:00. Ei și-au privit eforturile evanghelistice ca fiind în mod evident binecuvântate de Dumnezeu, fapt folosit pentru a-și confirma credința. Nimeni nu părea îngrijorat că Dumnezeu nici nu confirmase această practică și nici nu o respinsese prin Spiritul Profetic. Tăcerea lui Dumnezeu era considerată aprobarea Lui.

În 1853, mai mulți păzitori nemulțumiți ai Sabatului și-au alăturat forțele. Fiind uniți doar de o ură comună față de conducerea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, aflată la început de drum, ei au adoptat titlul lui Dumnezeu pentru Ellen White, numindu-se pe sine „vestitori”. Pentru puțin timp, aceștia au publicat un ziar scandalos, greșit numit Vestitorul adevărului. Nicio copie a acestuia nu a supraviețuit. Toți „vestitorii” s-au stins în obscuritate, iar câțiva dintre ei au înnebunit.

D.P. Hall, un pastor din Wisconsin, a făcut parte din acest grup de nemulțumiți. Se pare că el credea că Sabatul începea la asfințit. Când a criticat biserica pentru faptul că începe păzirea Sabatului la ora 18:00, James White i-a cerut să trimită un studiu bazat pe Biblie pentru Review. Hall a scris un articol în care susținea că asfințitul este timpul biblic corect pentru începerea Sabatului, însă în lucrarea scrisă i-a criticat pe cei care credeau că Sabatul începe la ora 18:00. Nu se știe dacă articolul lui Hall a fost vreodată trimis la Review, dar a fost publicat în Vestitorul adevărului. Numărul celor care credeau că Sabatul începe la asfințit a crescut pe parcursul anului 1855. Unitatea bisericii era amenințată. Dumnezeu a văzut că este timpul să aducă biserica înapoi la „stă scris”.

În luna august a anului 1855, James White i-a cerut unui tânăr, J.N. Andrews, să facă un studiu biblic atent despre timpul corect de începere a Sabatului. Folosind fiecare moment liber, el a început un studiu cuprinzător despre acest subiect, terminându-l în trei luni. Andrews a descoperit că Biblia nu era nici ambiguă, nici vagă; el a scris o lucrare care este un model de studiu biblic și de claritate, arătând că „seara” biblică începe cu asfințitul.

În luna noiembrie a anului 1855, Andrews i-a dat studiul lui James White, care a fost atât de impresionat încât l-a citit în timpul Școlii de Sabat de la biserica Battle Creek din Sabatul următor. Lucrarea a fost publicată în Review două săptămâni mai târziu. După ce a fost terminat studiul biblic, pentru a îndepărta orice îndoială, Dumnezeu i-a confirmat acest adevăr lui Ellen printr-o viziune, în care un înger i-a spus:

Citește Cuvântul lui Dumnezeu, înțelege-l, și nu poți greși. Citește cu atenție și vei găsi acolo ce este seara și când începe. – Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 116

Bates a studiat dovezile biblice, a ascultat mărturia Spiritului Profetic, care confirma aceasta, și toate îndoielile lui au fost îndepărtate. În tot restul vieții, el a sprijinit în întregime ideea că asfințitul este timpul corect de începere a Sabatului. Biserica era din nou unită. Subiectul a fost rezolvat într-un mod atât de limpede, încât biserica nu și-a mai pus niciodată această problemă, fiind îndepărtată, astfel, o țintă pentru fanatici, maniaci și alții.

4. De ce este important să ajungem la o înțelegere temeinică a Scripturilor? 1 Petru 3:15; Psalmii 119:46; Matei 10:18-20

Tânărul John Andrews, autorul lucrării esențiale despre Sabat, este o dovadă a ceea ce poate face Dumnezeu prin intermediul tinerilor ce I se dedică în întregime Lui. De fapt, Andrews făcea parte dintr-o mică armată de tineri care au început să transmită mesajul apropiatei reveniri a lui Hristos în întreaga lume.

Andrews își încheiase educația formală când avea unsprezece ani. În timpul acelor puțini ani petrecuți în școală, a învățat să citească și să scrie. După aceea, a continuat să studieze, folosindu-se de fiecare moment liber și lipsindu-se chiar și de somn. Dumnezeu l-a folosit pe Andrews pentru a-l face părintele școlarizării adventiste. Dedicarea cu care studia Cuvântul lui Dumnezeu este un exemplu minunat pentru noi; până în momentul morții, la vârsta de 54 de ani, memorase în întregime Noul Testament și fragmente lungi din Vechiul Testament. Când era tânăr, John Andrews a participat alături de părinții lui la întâlnirile despre a doua venire. În ciuda unei opoziții violente, familia a acceptat mesajul revenirii lui Hristos. Pentru a ajunge la întâlniri, trebuia să se confrunte cu mulțimi furioase, riscând să ia bătaie. După dezamăgire, John a citit tratatul scris de Preble despre Sabat, a studiat cu atenție argumentele publice și a ajuns să păzească Sabatul.

Ca urmare a dezamăgirii din data de 22 octombrie 1844, credincioșii adventiști au trecut prin vremuri grele. Rândurile lor au fost decimate de orice furtună doctrinală și de efectele nimicitoare ale fanatismului. Însă Dumnezeu nu avea să-Și lase adevărul să se stingă. Chiar prin aceste experiențe, El ridica un grup de membri tineri marcanți, cărora le putea încredința ultima Lui solie de avertizare a lumii. Până în 1849, grupul adventist din orașul natal al lui John Andrews, Paris, Maine, s-a desființat. Doi tineri, James și Ellen White, au venit la Paris pentru a încerca să revitalizeze Cuvântul lui Dumnezeu.

Acel moment a fost unul de cotitură. Credincioșii, cândva entuziasmați, nu se mai întâlniseră de un an. În timp ce soții White au condus studiul biblic și rugăciunea, puterea Duhului lui Dumnezeu i-a cuprins „la fel cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii”. Mai mulți oameni care fuseseră induși în eroare de fanatism au fost eliberați. Părinții și-au mărturisit păcatele copiilor, iar copiii și-au mărturisit greșelile părinților. Ei au văzut cât de mult s-au îndepărtat de planul lui Dumnezeu prin descurajarea și ideile lor fanatice, precum și prin lipsa iubirii. John Andrews avea douăzeci de ani și era prezent. El a exclamat din adâncul sufletului: „O să dau o mie de erori pentru un singur adevăr.” Ellen White a scris următorul pasaj despre această întâmplare:

Domnul îl cizela pe fratele Andrews, pregătindu-l pentru felul în care avea să fie de folos în viitor, dându-i o experiență care avea să aibă o mare valoare pentru el în viitoarele lui lucrări. – Schițe din viața mea, p. 127

Andrews s-a dedicat cu sârguință studiului biblic și rugăciunii și nu a durat mult până când James White i-a publicat articolele în Review. El a scris despre mai multe subiecte. Una dintre contribuțiile lui a fost expunerea Statelor Unite, în baza textului biblic, ca fiind fiara cu două coarne din Apocalipsa 13. Într-un alt articol intitulat „Folosirea tutunului este un păcat împotriva lui Dumnezeu”, Andrews a atras atenția păzitorilor Sabatului, printre care erau unii ce foloseau tutunul, asupra standardelor biblice despre practicile sănătoase, făcând legătura dintre acestea și legea morală.

Ca urmare a acestui subiect, James White a făcut o observație logică: unii dintre frații săraci nu aveau destui bani pentru ziarul bisericii, dar cheltuiau regulat bani pe tutun. James a lăsat să se înțeleagă că acest lucru nu dădea foarte bine. Bineînțeles, avea dreptate. Andrews a fost cel care a studiat instrucțiunile biblice despre zecime și le-a prezentat bisericii. Andrews și-a dobândit înțelepciunea prin cunoașterea Scripturii și prin dedicarea lui de a asculta de cuvântul ei. Și noi putem avea această înțelepciune.

Deuteronomul 4:5,6: Iată, v-am învățat legi și porunci, cum mi-a poruncit Domnul Dumnezeul meu, ca să le împliniți în țara pe care o veți lua în stăpânire. Să le păziți și să le împliniți, căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi și vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!”

5. Sunt multe lucruri pe care le poate obține un om în această viață. Dar care sunt singurele lucruri în care Își găsește Dumnezeu plăcerea? Ieremia 9:23,24

6. Citește Deuteronomul 4:4-10. Care sunt motivele pentru care alte neamuri îi vor privi pe israeliți ca fiind un popor înțelept și înțelegător?  Ce trebuie să facem pentru a avea o influență pozitivă asupra oamenilor lumești din jurul nostru?

Odată căutător, acum prezentator (I)

Daniel1 a crescut într-o familie musulmană unită din Teheran, capitala Iranului. Ca în cazul celor mai mulți tineri musulmani devotați, Daniel era interesat de chestiuni spirituale. Cu toate acestea, viziunea lui despre lume era limitată la învățăturile primite de la învățătorii și părinții lui musulmani stricți. Chiar și așa, el voia să cunoască mai mult.

Daniel avea în inimă dorința de a înțelege mai mult despre lumea din spatele celei în care a crescut și, deseori, căuta posturi de radio străine, precum BBC, la radioul pe unde scurte al familiei. Acel radio mic era singura lui fereastră către lumea din afară – o fereastră care, într-o zi, avea să-l conducă nu doar spre un nou orizont al lumii lui personale, dar și, lucru mult mai important, spre cunoașterea unei lumi mai bune în Isus Hristos. Președintele AWR, Dowell Chow, s-a întâlnit cu Daniel și i-a ascultat povestea uimitoare. „Într-o zi căutam postul BBC pe undele scurte de emitere ale radioului”, i-a spus Daniel. „Un timp, nu am fost capabil să-l găsesc; după aceea am dat peste transmisiunea în limba farsi (persană sau iraniană) a Vocii Speranței de către AWR.”

La început, Daniel a fost surprins să audă prezentatorul vorbind despre Biblie. Auzise de această carte și își dorise să o citească dintotdeauna. Și-a notat imediat adresa dată de prezentator, intenționând să scrie într-o zi la adresa studioului. El spune că la puțin timp după întâlnirea cu Biblia prin intermediul programului radio, „mergând într-o zi pe străzile din Teheran, am dat peste un vânzător stradal, care avea câteva cărți expuse pentru vânzare. M-am oprit ca să-i cercetez marfa și am zărit o cărțulie: era Noul Testament!” A cumpărat de îndată cartea, încercând să nu-și trădeze entuziasmul și emoțiile enorme pe care le simțea. Era atât de intrigat, încât nu mai avea răbdare ca să o citească, așa că a început să o facă în timp ce mergea pe stradă, fiind în întregime cufundat în noua lui achiziție. Nimic altceva nu mai conta: găsise o comoară atât de prețioasă, încât trebuia să aprofundeze cât mai mult posibil înainte să ajungă acasă.

Daniel avea în camera lui o cutie mică în care își ținea lucrurile de valoare. În aceasta, și-a pus și Noul Testament, pentru a-l ascunde de propria familie. El nu îndrăznea să arate cartea mamei lui, de teamă să nu fie complet îndepărtat de cei pe care îi iubea atât de mult și pentru a nu-și pune în pericol viața. În inima lui Daniel începuse să se dea o mare luptă.

După ce a scris pe adresa postului de radio, a fost direcționat către Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea locală din Teheran. Pastorul de acolo avea să-l ajute să studieze Biblia. Aceasta era, de asemenea, o problemă serioasă: în timp ce străinii erau capabili să se închine mai liber, iranienii nu puteau. Ca lucrurile să fie și mai rele, atunci când Daniel a apărut prima dată la biserică, nu a fost întâmpinat din inimă, cum era de așteptat. În anumite țări, cum este cea a lui Daniel, neîncrederea atinge cote maxime. Cu toate că motivele lui Daniel erau curate, membrii bisericii nu erau siguri că era un căutător autentic al adevărului. Ar fi putut fi un spion sau un informator al guvernului.

Acest lucru nu este așa de neobișnuit cum s-ar putea crede. Dowell Chow spune: „Îmi amintesc că am fost în unele țări în care pastorul local mă lua deoparte și mă instruia să fiu foarte atent cu cine vorbesc și ce anume spun, inclusiv cu frații din biserică. Este inutil să mai spun că am fost șocat să aud asta. Când am întrebat de ce stau lucrurile astfel, pastorul a afirmat că exista bănuiala că printre membrii bisericii ar fi putut să se infiltreze informatori și că era mai bine să evit problemele fără rost.”

Din fericire, Daniel nu s-a descurajat din cauză că a fost primit cu suspiciune la biserică. El era înfometat după Cuvântul lui Dumnezeu și era hotărât să găsească o modalitate pentru a studia mai departe.

Alegerea drumului corect

Dumnezeu a pus la dispoziție tot ce este necesar pentru salvarea fiecărui om; însă dacă disprețuim darul vieții veșnice, câștigat cu un preț infinit pentru noi, va veni timpul când Dumnezeu ne va lipsi de prezența Lui, indiferent că suntem oameni bogați sau săraci, importanți sau modești, învățați sau neînvățați.

În măreața zi a mâniei lui Dumnezeu, principiile justiției eterne vor avea pe deplin controlul. Nu vom auzi nicio acuză împotriva noastră pe baza păcatelor comise, ci vom fi acuzați pentru că am neglijat îndatoririle bune și nobile pe care ni le-a impus Dumnezeul iubirii... Dumnezeu cere ca fiecare om să-și îmbunătățească toate mijloacele harului pe care i le-a oferit și să devină tot mai eficient în lucrarea Lui. S-au luat toate măsurile ca mila, puritatea și iubirea unui creștin să crească mereu, ca talentele lui să se dubleze și ca aptitudinile lui să crească în slujba Stăpânului divin. Însă, chiar dacă au fost luate aceste măsuri, sunt mulți oameni ce își mărturisesc credința în Isus și care nu arată această creștere ce mărturisește despre puterea adevărului de a sfinți viața și personalitatea. Când Îl primim pe Isus prima dată în inimile noastre, suntem ca niște bebeluși în domeniul religiei; însă nu trebuie să rămânem bebeluși și în experiență. Trebuie să creștem în har și în cunoștința Mântuitorului nostru, Isus Hristos; trebuie să ajungem în El la măsura deplină a statutului de bărbați și femei. Trebuie să progresăm, să câștigăm experiențe noi și bogate prin credință, să creștem în încredere, siguranță și dragoste, cunoscându-L pe Dumnezeu și pe Isus Hristos, pe care L-a trimis. Ținând cont de facilitățile pe care ni le-a pus la dispoziție pentru progresul nostru, Dumnezeu așteaptă ca noi să creștem. Sunt mulți însă care nu devin mai eficienți, pur și simplu pentru că nu folosesc puterea pe care Dumnezeu le-a dat-o deja. Printr-o folosire corespunzătoare a talentelor ce le-au fost încredințate, ei pot obține pricepere și înțelepciune și pot deveni tot mai eficienți. Slujitorul inutil I-a dat înapoi Domnului talantul încredințat; însă Domnul a cerut să afle din ce cauză nu a folosit ceea ce i se dăduse pentru acest scop.

În parabola talanților, sunt evidențiate două grupuri de oameni. Un grup este reprezentat de slujitorul harnic, iar celălalt, de slujitorul nelegiuit și leneș. Amândurora le fuseseră încredințați banii Domnului. Unul dintre ei s-a dus și a lucrat cu seriozitate, căutând oportunități pentru a-și folosi darul încredințat, astfel încât și alții să beneficieze și să fie binecuvântați. El nu trăiește pur și simplu pentru a-și mulțumi dorințele egoiste, pentru a-și găsi plăcerea în distracții și căutând să-și satisfacă poftele, de parcă acesta ar fi obiectivul lui în viață. În schimb, el gândește cu sobrietate și își amintește că viața lui religioasă este scurtă. El spune: „Nu am decât o scurtă perioadă în care să lucrez; tot ce pot să fac mai bine nu reprezintă decât foarte puțin din ceea ce pot face pentru Cel care a murit pentru mine. Trebuie să profit la maximum de timpul meu prețios pentru a vedea dacă nu pot, printr-un efort serios, însoțit de rugăciune, să conduc pașii vreunui suflet de la păcat la neprihănire, astfel încât și el să-și folosească talanții încredințați de Stăpânul pe care Îl iubesc. Niciun suflet cu care intru în contact nu trebuie să mă acuze la judecată de indiferență în privința mântuirii lui.”

Pentru un astfel de lucrător, îngerii lui Dumnezeu vor deschide căi, vor aduce oportunități și vor coopera, astfel încât omul conlucrător nu va alerga și nici nu va lucra degeaba. Credincios și conștiincios în datoriile ce îi pot părea mici, el obține o educație în credință, care îl va face potrivit să stea în poziții de încredere.

Celălalt slujitor pe care Dumnezeu l-ar fi folosit ca pe un agent al Lui avea o poziție la fel de favorabilă cum avea și fratele lui lucrător. Cât de diferit însă este rezultatul vieții lui. El nu-și vede timpul și factorul de influență de care dispune ca fiind supuse lui Dumnezeu. El nu studiază ca să primească aprobarea lui Dumnezeu și pentru a fi un lucrător căruia nu trebuie să-i fie rușine, ci neglijează să privească spre Dumnezeu pentru a primi înțelepciune și har, încât să poată deosebi și să reziste oricărei ispite. El nu se gândește că este potrivit să ducă o viață de pocăință, să manifeste credință și supunere și să fie sfânt în orice fel de conduită. El nu deslușește că o viață de credincioșie față de Dumnezeu, manifestată la fiecare pas al lucrării lui, în cele din urmă îi va construi o personalitate potrivită pentru cer, prin harul lui Hristos, care este din belșug pentru a fi împărțit celor care lucrează pentru El. Acest om își neglijează toate resursele prețioase ale harului lui Dumnezeu și devine vinovat în fața cerului. Unui om care are doar o cunoaștere insuficientă despre Dumnezeu și Isus Hristos îi este imposibil să-L reprezinte corect pe Dumnezeu sau să poarte o bătălie în numele creștinismului, câștigând victorii asupra ispitei de a fi indiferent și indolent. El este un om fără scop și ceea ce ar fi putut face cu talantul lui original rămâne nefăcut; iar atunci când este pus în balanță în sanctuar, se aude verdictul: „Cântărit și găsit ușor.” El va fi găsit responsabil pentru tot ceea ar fi putut face un creștin cu talantul încredințat. Dar pentru că responsabilitatea lui nu a adus niciun beneficiu, pentru că și-a irosit timpul, și-a folosit vacanțele pentru propria satisfacție, în loc să-și antreneze puterile pentru a sluji celor mai nobile foloase și pentru a deveni un misionar în slujba lui Dumnezeu, vorbind cu partenerii lui și câștigându-i din mâinile păcatului pentru Dumnezeu, el a eșuat să reprezinte interesele Stăpânului său, iar lumina primită nu a strălucit printr-o lucrare bună pentru lume.

Adevărul căruia nu i se permite să facă o lucrare de sfințire în viață are o mireasmă de la moarte spre moarte. Cum s-a întâmplat ca acest suflet să piardă revendicarea lui Dumnezeu, încât să se aventureze să-și împlinească propria voie, ca și cum Dumnezeu i-a dat viața ca să o irosească într-o lungă vacanță? Prin neglijarea măreței iubiri a lui Dumnezeu, prin eșecul de a întâlni proiectul înțelept al Răscumpărătorului, el s-a separat de Tatăl lui ceresc; căci atunci când Dumnezeu nu poate folosi un om ca pe un agent al Lui, pentru a-I aduce slavă numelui Său prin salvarea altora, El îl descrie ca fiind un slujitor care nu a adus câștig, a cărui influență nu este cea a unei personalități care să se alăture lui Hristos.

Tineri prieteni, ce drum urmați voi? Vă veți număra în grupa slujitorilor nelegiuiți și leneși, sau în grupa celor care sunt invitați să intre în bucuria Domnului lor, deoarece sunt drepți și credincioși prin harul lui Hristos? — The Youth’s Instructor, 8 iunie 1893

1. Ce eșuează să facă mulți creștini declarați, chiar dacă le-a fost pus la dispoziție tot ce era necesar pentru a deveni în mod constant mai asemănători cu Isus? Ce așteaptă Dumnezeu să facem?

2. Descrie gândurile și acțiunile oamenilor reprezentați de slujitorul cel harnic.

3. Cum îl vor ajuta îngerii lui Dumnezeu pe un astfel de om?

4. În ce fel este „celălalt” diferit – cel pe care Dumnezeu a vrut să-l folosească, dar nu a putut? Compară acest om cu cel descris în Psalmii 10:4,11,13.

5. Cum ar trebui să ne folosim timpul liber și vacanțele?

6. Cum îl descrie Dumnezeu pe un om pe care nu poate să-l folosească la salvarea altora?

7. Ce drum urmezi tu?

Nu din întâmplare: Gaițele albastre

Nu este deloc întâmplător că gaițele albastre par, câteodată, în timp ce țopăie pe capul și gâtul căprioarelor, să le ciugulească pe aceste animale mari. De fapt, ele caută paraziții de pe căprioare, iar acestea, știind acest lucru, stau complet nemișcate, ba chiar își ridică urechile astfel încât prietenele lor frumoase cu pene albastre să le ajute. Gaițele albastre care trăiesc printre pini au primit ciocuri ascuțite, perfecte ca să cerceteze în profunzime între solzii lemnoși ai conurilor de pin, pentru a apuca semințele inaccesibile. Însă ciocurile gaițelor albastre care locuiesc în pădurile de stejari au un cârlig mic în capăt ce servește, deloc întâmplător, ca o unealtă perfectă pentru a ciocăni și deschide ghindele.

Apropo, gaițele albastre, prin colectarea neobosită și ascunderea ghindelor, contribuie semnificativ la procesul de conservare responsabilă. În primul rând, pasărea are, deloc întâmplător, abilitatea de a planifica în avans nevoile familiei ei, amintindu-și unde a îndesat, în fiecare an, literalmente mii de ghinde, pe o suprafață de 10-12 hectare, cât măsoară teritoriul unei familii de gaițe. În al doilea rând, ascunde mai multe ghinde decât îi sunt necesare familiei ca să supraviețuiască. Mare parte dintre ghindele nefolosite zac în mici depozite și, în cele din urmă, germinează, contribuind astfel la reîmpădurire. În al treilea rând și, din nou, deloc întâmplător, Programatorul divin a insuflat în mintea acestor păsări unde să-și depoziteze ghindele, și anume în zone de deal. Având formă rotundă, ghinda, evident, se rostogolește la vale atunci când cade din stejar. Cu toate acestea, datorită gaițelor albastre, a lucrării acestor mici păsări și a altor creaturi iubitoare de ghinde, copacii sunt răspândiți peste tot pe dealuri, din vârf până la poale.

Oricum, gaițele nu sunt niște păsări perfecte. Sunt cunoscute ca fiind niște bandiți notorii. Cercetătorii au urmărit o familie de gaițe și au descoperit că gaița care nu a furat niciodată din depozitul altei gaițe nu bagă în seamă alte gaițe atunci când își ascunde ghindele. Dar o gaiță care în trecut a furat se comportă diferit. Dacă observă că alte gaițe o privesc în timp ce-și îndeasă comoara în pământ, va săpa după ghindele proaspăt ascunse și le va duce într-un loc diferit, secret.

Un alt fapt deosebit și mai pozitiv este rolul jucat de puii dintr-o familie de gaițe. Deloc întâmplător, puii de gaiță care nu mai au nevoie să fie hrăniți sau învățați au un comportament uimitor, rămânând în apropiere încă un an sau doi pentru a-și ajuta părinții monogami să-și crească următoarea serie de pui. Când noii puișori eclozează, puii din seria anterioară adoptă o atitudine protectoare și se ocupă de aprovizionare. Ei au roluri de santinele, sunând alarma și luptându-se chiar cu pericolul care se apropie. Mai mult, ajută să furnizeze omizi și alte surse de hrană necesare micuților proaspăt eclozați. Este un proiect de familie, iar „familiile cooperante” au mai mult succes în creșterea acestor păsări frumoase și remarcabil de blânde.

Gaițele tinere sunt programate să lucreze cu părinții lor. Noi putem alege să avem această atitudine. Termenul de „familii cooperante” ni se poate aplica și nouă, atunci când dorim să-i ajutăm pe alți oameni aflați la nevoie. Aceasta este binecuvântarea ce vine peste noi când permitem Duhului Sfânt al lui Dumnezeu să trăiască în noi, iar familia pământească și cea cerească devin una. Acest fapt, uimitor, chiar se întâmplă.