Ispășirea pe orizontală: crucea și biserica

Text de memorat

De memorat: „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară _____, aţi fost _____prin sângele lui Hristos. Căci El este ___, care din doi a făcut unul.” (Efeseni 2:13,14)

Să presupunem că nu ești evreu, ci ești un grec care a învățat să îl prețuiască pe dumnezeul evreilor. Ai renunțat la închinarea la zei și l-ai adoptat pe singurul dumnezeu adevărat. În timp ce îți croiești drum printre frumoasele curți și coloane ale templului din ierusalim, semnalul sonor pentru închinare te cheamă la laudă. chiar în momentul acela însă, te trezești față în față cu o baricadă de piatră. Gravat pe ea, în greacă și latină, se află acest mesaj: „niciun străin nu poate pătrunde dincolo de barieră și de împrejmuirea templului. Oricine este prins făcând lucrul acesta se va face vinovat de propria moarte.” În acel moment te simți exclus, îndepărtat, separat.

În Efeseni 2:11-22, Pavel vede crucea lui Hristos producând o schimbare dramatică, distrugând astfel de bariere și de ziduri. Pe verticală, crucea elimină înstrăinarea, împăcându-i pe oameni cu Dumnezeu. Pe orizontală, îi împacă pe oameni unii cu alții. Crucea îndepărtează vrăjmășia și aduce pace între evrei și neamuri, făcându-i „un singur om nou” (Efeseni 2:15). Împreună, devin un templu nou, „un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:22). Ce înseamnă acest adevăr pentru noi astăzi?

Comentariu EGW

Dumnezeu l-a ales pe Israel ca să le descopere oamenilor caracterul Său. El dorea ca ei să fie în lume ca niște fântâni ale mântuirii. Lor le-au fost încredințate soliile cerului, descoperirile voinței lui Dumnezeu. …
Însă copiii lui Israel au pierdut din vedere marile lor privilegii, ca re­prezentanți ai lui Dumnezeu. Ei L-au uitat pe Dumnezeu și astfel au dat greș în împlinirea misiunii lor sfinte. Binecuvântările primite de ei nu au adus nicio fericire lumii. Toate avantajele le-au folosit pentru înălțarea lor. Ei s-au închis față de lume pentru a scăpa de ispită. Din restricțiile pe care Dumnezeu li le-a pus cu privire la legăturile cu cei idolatri și pentru a-i feri să se conformeze obiceiurilor păgânești, ei au ridicat un zid de despărțire între ei și toate celelalte națiuni. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de serviciul pe îl ceruse de la ei și i-au jefuit pe semenii lor de călăuzirea religioasă, cum și de un exemplu sfânt. – Faptele apostolilor, p. 14 

Înaintând în credință, Pavel a lucrat fără răgaz în vederea clădirii Împărăției lui Dumnezeu printre aceia care fuseseră neglijați de învă­țătorii din Israel. El Îl preamărea continuu pe Hristos Isus ca „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (1 Timotei 6:15) și îi îndemna pe credincioși să fie „înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință” (Coloseni 2:7). 
Pentru cei care cred, Hristos este o temelie sigură. Pe această Stâncă Vie pot clădi atât iudeii, cât și neamurile. Este destul de cuprinzătoare pentru toți și destul de tare pentru a susține greutatea și povara lumii întregi. Acesta este un fapt recunoscut în mod clar de însuși Pavel. În ultimele zile ale lucrării sale, adresându-se unui grup de credincioși dintre neamuri, care rămăseseră statornici în iubirea lor față de adevărul Evangheliei, apostolul a scris: Voi sunteți „zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:19,20). – Faptele apostolilor, p. 175


Aproape că mă temeam să vin în această ţară, pentru că i-am auzit pe atât de mulţi spunând că diferitele naţionalităţi ale Europei sunt ciudate şi că trebuie să le abordezi într-un anumit fel. Dar înţelepciunea lui Dumnezeu le este făgăduită tuturor acelora care simt că au nevoie de ea şi o cer. Dumnezeu îi poate aduce pe oameni acolo unde ei să primească adevărul. Lăsaţi-L pe Domnul să vă ia în stăpânire mintea şi să o modeleze așa cum este modelat lutul de mâinile olarului şi aceste dificultăţi nu vor mai exista. … Vă avertizez, fraţi şi surori, să nu ridicaţi un zid de despărţire între diferitele naţionalităţi! Dimpotrivă, căutaţi să îl dărâmaţi oriunde există. Noi ar trebui să ne străduim să aducem totul la armonia care este în Isus, lucrând pentru acelaşi obiectiv: mântuirea semenilor noştri. – Mărturii, vol. 9, p. 181(135)
 

1. Compară Efeseni 2:1-3 (prima descriere a trecutului celor dintre neamuri) cu Efeseni 2:11,12. Ce accentuează Pavel în noua descriere a trecutului destinatarilor săi?

Neevreii care erau acum credincioși în Hristos și membri ai „trupului” Său, biserica, fuseseră cândva complet separați de Israel și de mântuirea oferită de Dumnezeu. Pavel consideră că este important pentru ei să își aducă aminte de acest trecut (Efeseni 2:11,12). Atunci erau „fără Hristos”, Unsul, Mesia lui Israel. Erau „fără drept de cetățenie în [statul sau poporul] Israel”. Și erau „străini de legămintele făgăduinței”, necunoscând perspectivele salvării pe care Dumnezeu li le oferise de-a lungul istoriei mântuirii. Separarea de Israel și de mântuirea oferită prin el însemna că fuseseră cândva „fără nădejde și fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12).

De asemenea, în trecut, neamurile erau într-o puternică dușmănie cu evreii. Pavel sugerează această ură înrădăcinată făcând referire la simptomul ei: insultele. Evreii se refereau la neevrei prin termenul ironic „netăiați împrejur”, iar neevreii se refereau la evrei cu același dispreț, numindu-i „tăiați împrejur” (Efeseni 2:11). Efeseni 2:13 însă indică ceva cu totul diferit în prezent. „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Hristos.”

Când spune despre neevrei că erau „odinioară […] depărtați”, Pavel face trimitere la Isaia 57:19 – „«Pace, pace celui de departe şi celui de aproape!» zice Domnul. «Da, Eu îl voi tămădui!»” (compară cu Efeseni 2:17,18). Prin Hristos și prin crucea Lui, credincioșii dintre neamuri fuseseră aduși aproape de toate lucrurile de care erau ținuți la distanță: Dumnezeu, speranța și surorile și frații lor iudei. Iată vestea incredibil de bună care reiese din descrierea lui Pavel: faptul că jertfa lui Hristos pe cruce poate închide prăpastia largă dintre iudei și neamuri înseamnă că toate conflictele și divizările dintre noi pot fi rezolvate aici. Această veste bună ne invită să analizăm divizările din viața noastră și din biserică și să medităm la puterea crucii de a le învinge.

Din ce stare te-a răscumpărat Isus? De ce ar fi important să-ți amintești, oarecum regulat, unde erai când te-a găsit și unde ai putea fi acum dacă nu te-ar fi găsit?

Comentariu EGW

Îndreptându-se către neamurile din Antiohia Pisidiei, Pavel și Barnaba nu au încetat să lucreze pentru iudeii de pretutindeni, oriunde găseau o ocazie potrivită ca să câștige un ascultător. Mai târziu, în Tesalonic, în Corint, în Efes, cum și în alte centre importante, Pavel și conlucrătorii lui le-au predicat Evanghelia atât iudeilor, cât și neamurilor. Însă, de aici înainte, străduințele lor cele mai mari au fost îndreptate spre zidirea Împărăției lui Dumnezeu în ținuturile păgâne, printre oamenii care aveau puțină cunoștință sau deloc despre adevăratul Dumnezeu și despre Fiul Său.

Inimile lui Pavel și ale colaboratorilor săi erau atrase către aceia care erau „fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume”. Prin neobosita lucrare a apostolilor față de neamuri, „străinii și oaspeții”, care odinioară „fuseseră depărtați”, au aflat că au „fost apropiați prin sângele lui Hristos” și că, prin credința în jertfa Lui ispășitoare, ei puteau deveni „împreună-cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:12,13,19). – Faptele apostolilor, p. 174-175 

Ni s-a dat porunca să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit Hristos. El Și-a dovedit iubirea, jertfindu-și viața ca să ne răscumpere pe noi. Ucenicul iubit spune că noi trebuie să fim bucuroși să ne dăm viața pentru frați. Căci „oricine iubește pe Cel ce L-a născut, iubește și pe cel născut din El” (1 Ioan 5:1). Dacă Îl iubim pe Hristos, trebuie să îi iubim și pe cei care se aseamănă Lui în viață și în caracter. Și nu numai atât, ci trebuie să îi iubim și pe aceia care sunt „fără nădejde și fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Hristos a părăsit patria Sa cerească pentru ca să-i mântuiască pe păcătoși și a venit pe pământ să sufere și să moară pentru ei. Urmărind aceasta, El S-a trudit, a suferit și S-a rugat până când – cu inima zdrobită și părăsit de cei pentru a căror mântuire venise – Și-a dat viața pe crucea de pe Golgota. – Sfințirea vieții, p. 82

Noi trebuie să ne strângem în jurul crucii. Hristos și El crucificat trebuie să fie tema contemplării, a conversațiilor și a celor mai fericite trăiri ale noastre. Ar trebui să avem servicii divine special organizate pentru a-L lăuda ca să păstrăm viu în gândurile noastre fiecare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, ca să ne exprimăm recunoștința pentru iubirea Sa cea mare și dorința noastră de a încredința toate lucrurile în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi. Noi trebuie să învățăm să vorbim limba Canaanului și să cântăm cântările Sionului. – Lift Him Up, p. 249
 

2. Citește Efeseni 1:7,8; Efeseni 2:13-16; Efeseni 4:32; Efeseni 5:2,25. Cum descrie Pavel crucea și impactul lucrării lui Hristos acolo? Cum ai rezuma ce spune Pavel despre cruce și despre cum ne transformă relațiile?

În contextul pasajului de studiu din această săptămână – Efeseni 2:11-22 –, crucea le aduce credincioșilor trei mari beneficii:
(1) neevreii, care erau „depărtați” de Dumnezeu și de poporul Său, sunt „apropiați” (Efeseni 2:13) de ambii, fiind acum fiice și fii ai lui Dumnezeu și surori și frați ai credincioșilor evrei (Efeseni 2:19);
(2) „vrăjmășia” (gr., echthran, „dușmănie”, legată de echthros, „dușman”) dintre credincioșii iudei și cei dintre neamuri este ea însăși nimicită (Efeseni 2:16). Crucea lui Hristos îndepărtează ceea ce părea să fie starea permanentă de ostilitate și război în care evreii și neamurile erau dușmani declarați (Efeseni 2:17);
(3) în locul vrăjmășiei vine împăcarea. Scopul lui Hristos a fost să îi împace „pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce” (Efeseni 2:16; compară cu Coloseni 1:19-22).

Cum arată împăcarea? Cum te simți când ești împăcat? Imaginează-ți o puternică înstrăinare între o mamă și o fiică, una care durează de ani. Imaginează-ți această ranchiună topindu-se într-un val de har și iertare și reuniunea care urmează între cele două. Aceasta este împăcarea. Împăcarea este experimentată în momentul în care un membru al bisericii lasă deoparte orice probleme îl separă de altul și îl recunoaște pe celălalt membru al bisericii ca un frate sau o soră iubit/ă. Împăcarea nu este un termen mecanic sau legal, ci unul interpersonal care marchează refacerea relațiilor într-un mod fericit. Pavel îndrăznește să își imagineze lucrarea eficace a lui Isus pe cruce având un impact asupra relațiilor – nu numai a acelora dintre indivizi, ci și dintre grupuri de oameni. Își imaginează cum ne inundă viața și distruge ceea ce ne separă, destrămând certurile dintre noi și reînnoindu-ne părtășia unii cu alții și înțelegerea unii față de alții.

Ai nevoie să aplici principiile învățate azi pentru a te împăca cu cineva? Cum faci lucrul acesta?

Comentariu EGW

Oamenii aceștia [grecii] veneau din apus să-L caute pe Mântuitorul la sfârșitul vieţii Lui, așa cum, la început, magii veniseră din Răsărit. Pe vremea nașterii lui Hristos, iudeii erau atât de adânciţi în planurile lor ambiţioase, încât nu au știut nimic despre venirea Lui. Magii, dintr-o ţară păgână, au venit la staul cu darurile lor, pentru a I se închina Mântuitorului. Tot astfel, acești greci, reprezentând naţiunile, seminţiile și popoarele lumii, au venit să-L vadă pe Isus. La fel, oamenii din toate ţările și din toate timpurile urmau să fie atrași de crucea Mântuitorului. Și tot astfel „vor veni mulţi de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11). – Hristos, Lumina lumii, p. 621
Crucea este învestită cu o putere pe care limba n-o poate exprima. ….

Lucrarea fiilor și fiicelor lui Dumnezeu trebuie să aibă alt caracter decât cel manifestat până acum de un număr mare dintre ei. Dacă Îl iubesc pe Hristos, atunci vor avea vederi mai largi despre iubirea arătată faţă de omul căzut, care a impus oferirea unei jertfe atât de scumpe pentru salvarea neamului omenesc. Mântuitorul nostru cere conlucrarea fiecărui fiu și fiecărei fiice a lui Adam care au devenit fii și fiice ale lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru declară că a adus din ceruri, ca o donaţie, viaţa veșnică. El trebuia să fie înălţat pe crucea Golgotei, pentru a-i putea atrage la El pe toţi oamenii. Deci cum vom trata noi această moștenire cumpărată de Hristos? Ei ar trebui trataţi cu blândeţe, preţuire, bunătate, simpatie și dragoste. Atunci vom putea lucra ca să ne ajutăm unii pe alţii și să fim o binecuvântare unii pentru alţii. În această lucrare, nu-i avem de partea noastră doar pe semenii noștri. Avem înalta companie a îngerilor cerului. Ei cooperează cu noi în lucrarea de iluminare a celor mari și a celor mici. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 229 (10 aug.)
… Apostolul Ioan declară: „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem – dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: «Îl cunosc», și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El” (1 Ioan 2:3-5). Una dintre ultimele porunci pe care li le-a dat Domnul Hristos ucenicilor Săi a fost: „Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu” (Ioan 13:34). Respectăm noi această poruncă sau îngăduim ca în caracterul nostru să existe trăsături aspre și necreștinești? Dacă i-am întristat sau i-am rănit pe alții în vreun fel, datoria noastră este să ne mărturisim greșeala și să căutăm împăcarea. Aceasta constituie o pregătire esențială ca să putem veni înaintea lui Dumnezeu cu credință pentru a cere binecuvântarea Sa. – Parabolele Domnului Hristos, p. 144
 

3. Ce spune Pavel că a făcut Hristos cu privire la „Legea poruncilor cu orânduielileei” (EDCR)? De ce a făcut acest lucru? Efeseni 2:14,15

Probabil că Pavel face aici aluzie la balustrada sau la gardul care înconjura curtea lui Israel din Templul lui Irod și la aferenta amenințare cu moartea. Pavel își imaginează acest zid prăbușit și pe neamuri primind acces deplin la închinarea la Dumnezeu (Efeseni 2:18). Orice astfel de zid, spune Pavel, este dat la o parte prin cruce. Aflăm că aceste două categorii de oameni, evreii și neevreii, sunt, în realitate, una.

Unii cred că Efeseni 2:14,15 susține că Cele Zece Porunci, inclusiv porunca Sabatului, sunt „desființate” sau „date la o parte” de cruce. Dar în Epistola către efeseni Pavel demonstrează un respect profund pentru Cele Zece Porunci ca resursă în vederea formării uceniciei creștine. El citează porunca a cincea (Efeseni 6:2,3) și face aluzie la celelalte (de exemplu, la a șaptea – Efeseni 5:3-14,21-33; la a opta – Efeseni 4:28; la a noua – Efeseni 4:25 și la a zecea – Efeseni 5:5). Lucrul acesta este în concordanță cu afirmațiile anterioare ale lui Pavel despre lege (Romani 3:31; Romani 7:12). El ia în discuție folosirea greșită a legii, dar cinstește legea și crede în continuitatea ei. Prin urmare, folosirea acestor versete pentru desființarea Celor Zece Porunci, în special în lumina tuturor celorlalte versete din Biblie despre continuitatea legii, este clar o interpretare greșită a intenției lui Pavel din acest text.

În schimb, orice folosire a legii pentru a crea o prăpastie între evrei și neevrei și în special pentru a ține departe neevreii de integrarea totală în poporul lui Dumnezeu și de accesul la închinare ar fi anatema în concepția lui Pavel și o folosire greșită a intenției lui Dumnezeu în privința legii. „Legea” din Efeseni 2:14,15 reprezintă fie aspectele ceremoniale ale legii, care îi separa pe iudei de neamuri, redată prin sintagma paulină complexă: „Legea poruncilor, cu regulile ei” (NTR)”, fie întregul sistem de legi din Vechiul Testament așa cum ajunsese să fie interpretat, amplificat și folosit în mod greșit ca o linie de separare între evrei și neevrei.

Ce tensiuni dintre adventiști sau dintre membrii comunității creștine mai largi trebuie abordate și eliminate? De ce ar trebui ca iubirea noastră a tuturor pentru Hristos să fie suficientă pentru a birui aceste tensiuni?

Comentariu EGW

În zilele lui Hristos, egoismul, mândria și prejudecata ridicaseră un zid înalt și puternic ce îi despărțea pe aceia cărora li se încredințase custodia scrierilor sfinte de toate celelalte popoare de pe pământ. Dar Mântuitorul a venit pentru a schimba această situație. Cuvintele pe care le auzeau oamenii de pe buzele Lui erau diferite de tot ce auziseră vreodată de la preoți sau de la rabini. Hristos a dărâmat orice zid de despărțire, a îndepărtat iubirea de sine și prejudecățile naționaliste care dezbină și a predicat iubirea față de toți membrii familiei omenești. El i-a înălțat pe oameni mai presus de cercul îngust al prejudecăților lor egoiste; a anulat toate granițele și deosebirile artificiale din interiorul societății. El nu a făcut nicio deosebire între cunoscuți și străini, prieteni și dușmani. Domnul ne-a învățat să considerăm orice suflet care are nevoie de ajutor ca fiind aproapele nostru și să privim lumea ca fiind domeniul nostru de activitate. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 42

Prima biserică era alcătuită din mai multe clase de oameni, de dife­ri­te naționalități. … Inimile celor care fuseseră convertiți în urma acti­vității apostolilor erau blânde și unite datorită iubirii creștine. În ciuda prejudecăților de mai înainte, toți erau în armonie unii cu alții. Satana știa că, atâta vreme cât continua să existe această unire, îi va fi cu neputință să împiedice înaintarea adevărului Evangheliei și el căuta să se folosească de felul de gândire de mai înainte sperând ca, în felul acesta, să poată introduce elemente de discordie.
Așa s-a întâmplat că, înmulțindu-se ucenicii, vrăjmașul a izbutit să facă să se nască bănuiala din partea unora care mai înainte avuseseră obiceiul de a privi cu gelozie la frații lor în credință și de a găsi vină conducătorilor lor spirituali și astfel, „evreii care vorbeau grecește cârteau împotriva evreilor”. – Faptele apostolilor, p. 87-88

Oricât de mare ar fi pretenţia unui om în ceea ce priveşte cunoştinţele şi înţelepciunea pe care le are, dacă nu primeşte învăţătura de la Duhul Sfânt, el este peste măsură de ignorant în cele spirituale. El trebuie să-şi dea seama de pericolul în care se află şi de lipsa lui de eficienţă şi să se lege cu totul de Singurul care poate să păstreze sufletele care au fost încredinţate grijii Sale şi să le umple cu Duhul Său şi cu o dragoste neegoistă unul pentru celălalt, făcându-le în stare să dea mărturie că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să-i salveze pe păcătoşi. Cei care sunt cu adevărat convertiţi se vor strânge laolaltă în unitate creştină. Nu trebuie să fie nicio dezbinare în biserica lui Dumnezeu, nicio autoritate neînţeleaptă exercitată asupra acelora care acceptă adevărul. Blândeţea lui Hristos trebuie să se vadă în tot ce este spus sau făcut. – Mărturii, vol. 9, p. 146
 

4. Cum rezumă Pavel lucrarea lui Hristos, în Efeseni 2:17,18?

Conceptul de pace este important în Efeseni, scrisoarea începând și încheindu-se cu urări de pace „de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos” (Efeseni 1:2; vezi și Efeseni 6:23). În versetele 11-22 din Efeseni 2, Pavel afirmă că Hristos este personificarea păcii, „căci El este pacea noastră”, iar crucea Lui este cea care creează pacea (Efeseni 2:14-16). Hristos nu doar distruge ceva – ostilitatea dintre iudei și neamuri (Efeseni 2:14,15) – , ci și creează ceva: o nouă omenire, marcată de relații de reconciliere și pace (Efeseni 2:15-17). O astfel de pace nu înseamnă doar absența conflictului, ci rezonează cu conceptul ebraic de șalom – stare de împlinire totală și de bunăstare, în relație atât cu Dumnezeu, cât și cu semenii (Romani 5:1).

5. Cum și-i imaginează Pavel pe credincioși contribuind la răspândirea soliei de pace a lui Isus? Efeseni 4:3; Efeseni 6:14,15; compară Romani 10:14,15 cu Efeseni 2:17-19; Isaia 52:7; Isaia 57:19.

Evangheliile Îl exemplifică pe Isus ca predicator al păcii. În mesajele de rămas-bun adresate ucenicilor, le promite, la fel ca și nouă: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea” (Ioan 14:27); „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). După înviere, când li Se arată ucenicilor, le spune în mod repetat: „Pace vouă!” (Ioan 20:19,21,26).

În Efeseni 2:17,18, Pavel este dornic să arate că predicarea păcii de către Hristos se extinde dincolo de perioada lucrării Sale pământești. El a adus „vestea bună a păcii” în prezent atât pentru cei „depărtați” (credincioșii dintre neamuri înainte de a se converti), cât și pentru cei „apropiați” (credincioșii evrei; vezi Efeseni 2:11-13). Prin acceptarea acestei proclamări, toți credincioșii au parte de o binecuvântare profundă.

Cum putem învăța să fim predicatori ai păcii, și nu canale de conflict? Care sunt situațiile la a căror îmbunătățire poți contribui chiar acum?

Comentariu EGW

Pacea despre care a vorbit marele Învățător este mai cuprinzătoare și mai bogată decât ne-am putea imagina noi vreodată. Hristos este gata să facă lucruri mari pentru noi, să restaureze natura noastră, făcându-ne părtași naturii dumnezeiești. El așteaptă să lege inimile noastre de inima Sa plină de o iubire infinită, ca să putem fi împăcați cu Dumnezeu pe deplin; dar este privilegiul nostru să înțelegem că Dumnezeu ne iubește așa cum Îl iubește pe Fiul Său. Când credem în Hristos, pacea lui Hristos este a noastră. Împăcarea care ne-a fost asigurată prin ispășirea făcută de Hristos este fundamentul păcii, dar sentimentele de tristețe nu sunt un semn că făgăduințele lui Dumnezeu nu au efect. Voi vă uitați la simțămintele voastre și, pentru că nu este totul strălucitor, strângeți în jurul sufletului tot mai strâns haina greutăților. Voi priviți înăuntrul vostru și vă gândiți că Dumnezeu v-a uitat. Trebuie să priviți la Isus. Hristos a spus: „În Mine veți avea pace”. Când intrăm în comuniune cu Mântuitorul, intrăm într-o zonă de pace. – Lift Him Up, p. 332 

Hristos este „Domnul păcii” (Isaia 9:6), iar misiunea Lui este aceea de a instaura iarăși, pe pământ și în cer, pacea pe care a tulburat-o păcatul. „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Oricine consimte să renunțe la păcat și își deschide inima în fața iubirii lui Hristos devine părtaș la pacea cerească.|

Acesta este singurul fundament al păcii. Harul Domnului Hristos primit în inimă risipește spiritul vrăjmășiei; el cucerește întotdeauna sufletul și îl umple cu iubire. Cel care s-a împăcat cu Dumnezeu și cu semenii nu poate fi nefericit. În inima lui nu va exista niciodată invidie, iar bănuielile rele nu își vor găsi locul. În inimile împovărate și istovite de lupta pentru existență, duhul păcii se va așterne ca roua.
Urmașii Domnului Hristos sunt trimiși în lume cu o solie a păcii. Orice credincios care le împărtășește altora iubirea lui Hristos, prin influența liniștită și naturală a vieții sale sfinte, este un împăciuitor. De asemenea, împăciuitor este oricine conduce pe altcineva, prin cuvinte sau fapte, să renunțe la păcat și să-și consacre inima lui Dumnezeu. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 27-28
 

6. Ce imagini folosește Pavel în Efeseni 2:11-22 pentru a indica unitatea dintre evrei și neevrei în biserică?

Recapitulând capitolul din Efeseni 2, ne amintim că versetele 1-10 ne învață că trăim în solidaritate cu Isus, în timp ce versetele 11-22 ne învață că trăim în solidaritate cu alții ca parte a bisericii Lui. Moartea lui Isus are beneficii atât pe verticală, în cadrul relației noastre cu Dumnezeu (Efeseni 2:1-10), cât și pe orizontală, prin întărirea relației noastre cu ceilalți (Efeseni 2:11-22). Prin intermediul crucii, Isus dărâmă tot ce îi separă pe credincioșii neevrei de cei evrei, inclusiv folosirea greșită a legii pentru a lărgi prăpastia dintre ei (Efeseni 2:11-18). Totodată, Isus construiește ceva – un templu nou, uimitor, alcătuit din credincioși. Neamurile, cândva ținute departe de închinarea în locurile sfinte ale templului, se alătură acum credincioșilor evrei pentru a deveni un templu nou. Cu toții devenim parte din biserica lui Dumnezeu, „un Templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2:19-22) și suntem privilegiați să trăim în unire cu Isus și cu frații și surorile noastre în Hristos.

7. Compară imaginea bisericii ca templu din Efeseni 2:19-22 cu imaginile din: 1 Corinteni 3:9-17; 2 Corinteni 6:147:1; 1 Petru 2:4-8.

Pavel folosește imaginea bisericii ca templu pentru a ilustra în mod suprem incluziunea totală a neevreilor în biserică. Având cândva interdicția de a se închina în „curtea lui Israel” din templu, acum nu doar că au acces (Efeseni 2:18), dar ei înșiși devin materialele de construcție pentru un templu nou, conceput ca „un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:22).

Autorii Noului Testament folosesc metafora templului pentru a vizualiza sfințenia bisericii, rolul lui Dumnezeu în întemeierea și creșterea bisericii și unitatea credincioșilor în cadrul bisericii. Metafora este folosită în combinație cu limbajul preluat din biologie (vezi Efeseni 2:21, unde templul „crește”), iar procesul de construire este adeseori accentuat (vezi Efeseni 2:22, „și voi sunteți zidiți împreună”). În loc să fie o imagine statică, biserica este capabilă să își recunoască identitatea ca „Templul Dumnezeului celui viu” (2 Corinteni 6:16).

Comentariu EGW

Templul iudaic a fost construit din pietre tăiate şi cioplite în carierele din munţi; şi fiecare piatră a fost pregătită special pentru a-şi ocupa locul ei în templu, cioplită, lustruită şi verificată înainte de a fi adusă la Ierusalim. Şi, când toate au fost aduse pe teren, construcţia s-a ridicat fără sunet de daltă sau de ciocan. Această clădire reprezintă templul spiritual al lui Dumnezeu, care este alcătuit din materiale adunate din fiecare neam, limbă şi popor, din toate clasele sociale, de sus şi de jos, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi. Acestea nu sunt nişte materiale moarte, care să fie ajustate cu ciocanul şi cu dalta. Ele sunt pietre vii, scoase din cariera lumii cu ajutorul adevărului, şi marele Maestru Constructor, Domnul templului, le ciopleşte acum şi le şlefuieşte potrivindu-le pentru a-şi ocupa locul lor în templul spiritual. Atunci când va fi încheiat, acest templu va fi desăvârşit în toate părţile lui, atrăgând admiraţia îngerilor şi a oamenilor, deoarece Constructorul şi Făcătorul lui este Dumnezeu. – Mărturii, vol. 9, p. 180

Pe temelia pusă chiar de Hristos, apostolii au clădit biserica lui Dumnezeu. În Scripturi, expresia „ridicarea unui templu” este în mod frecvent folosită pentru a ilustra zidirea bisericii. Zaharia se referă la Hristos, ca fiind Odrasla care avea să clădească Templul Domnului. El vorbește despre neamuri, ca ajutând la această lucrare: „Cei ce sunt departe vor veni și vor lucra la Templul Domnului”; și Isaia declară: „Străinii îți vor zidi zidurile” (Zaharia 6:12,15; Isaia 60:10).
Scriind despre clădirea acestui templu, Petru spune: „Apropiați-vă de El, Piatra Vie lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:4,5). – Faptele apostolilor, p. 595 

Apostolii au lucrat în cariera lumii iudeilor și neamurilor, scoțând pietre pentru a le pune la temelie. În epistola sa către credincioșii din Efes, Pavel spunea: „Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună-cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El, toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul. Și, prin El, și voi sunteți zidiți împreună ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:19-22).

Și corintenilor el le scria: „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meșter-zidar înțelept, am pus temelia, și un altul clădește deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădește deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, și care este Isus Hristos. Iar dacă clădește cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față – ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1 Corinteni 3:10-13). – Faptele apostolilor, p. 596. 
Studiul
 

Care este contextul exact în care Pavel scrie Efeseni 2:11-22, unde descrie efectele ample ale crucii asupra relațiilor umane? Pavel ia în discuție relațiile dintre credincioșii evrei și cei neevrei, care împreună sunt membri ai bisericii. El exprimă o îngrijorare evidentă cu privire la modul în care înțeleg și pun în practică noul statut de membri împăcați și egali ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2:19). Dar în cuprinsul întregii epistole, Pavel demonstrează un obiectiv mai amplu: planul măreț al lui Dumnezeu de a uni toate lucrurile în Hristos (Efeseni 1:9,10), plan care include „orice familie, în ceruri și pe pământ” (Efeseni 3:15).

Prin realizarea unității pe care Hristos a câștigat-o la cruce, credincioșii trebuie să vestească faptul că planul final al lui Dumnezeu de a uni toate lucrurile în Hristos este în desfășurare. Relațiile lor refăcute transmit planul lui Dumnezeu pentru un univers unit în Hristos. Prin urmare, se cuvine să căutăm în Efeseni 2:11-22 principii biblice legate de un subiect important din zilele noastre: relațiile dintre grupurile de oameni sau dintre rase.

Studiu zilnic:
Psalmii 71
Psalmii 72
Psalmii 73
Psalmii 74
Psalmii 75
Psalmii 76
Psalmii 77

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 28.

1. Ce își dorea psalmistul la vremea bătrâneții?

2. Când era Asaf prost și fără judecată?

3. Cine era turtureaua Domnului?

4. Ce să facă toți cei ce-L înconjoară pe Domnul?

5. Pentru ce se vor înălța îndeosebi rugăciunile în grupa mică de rugăciune?

Privire generală
În Efeseni 2:1-10, Pavel realizează un tablou incredibil de frumos și de înălțător modului în care acționează Dumnezeu când salvează o persoană la nivel individual. A fi mântuit înseamnă a fi chemat de Mesia, a fi înviat împreună cu Mesia, a fi ridicat la cer împreună cu Mesia și a fi înălțat împreună cu Mesia. Dar această descriere se aplica de obicei evreilor care Îl așteptau cu nerăbdare pe Mesia-Salvatorul. În interpretarea iudaică, la venirea Lui, Mesia avea să îi salveze și să îi înalțe pe evrei și să îi distrugă și să îi umilească pe neevrei. Pavel însă ia termenii prin care se exprima înălțarea pentru a descrie mântuirea evreilor și îi aplică și în dreptul neamurilor, neevreilor. 
În același timp, trebuie să observăm cu atenție că Pavel nu proclamă că acum neamurile sunt mântuite pentru că sunt neamuri sau că evreii sunt mântuiți pentru că sunt evrei. Evreii, care erau „apropiați” de Dumnezeu (Efeseni 2:13), puteau trăi același tip de viață „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12) ca neamurile (2:1-10; Romani 2:17-26). Neamurile, la rândul lor, trebuie să nu uite cum au trăit înainte să Îl întâlnească și să Îl accepte pe Hristos. Astfel, ambele categorii au fost deopotrivă salvate prin harul lui Dumnezeu, manifestat în Hristos Isus pe cruce. Atât evreii, cât și neevreii sunt mântuiți numai atunci când sunt în Hristos. Pe de altă parte, Pavel accentuează că mântuirea vine de la evrei (Efeseni 2:12; vezi și Romani 9:4,5; Ioan 4:22). La urma urmei, „Dumnezeu alesese poporul evreu să fie reprezentantul Său pe pământ, […] i-a în­credințat profețiile divine și […] Mesia era […] evreu (Romani 9:4,5)” (Comentariul biblic adventist, vol. 5, p. 940). 

Temele studiului
1. Hristos Isus îi salvează în aceeași măsură pe evrei și pe neevrei, deși Dumnezeu i-a chemat mai întâi pe evrei la misiunea de proclamare a mântuirii Sale în lume. 
2. Salvarea oferită tuturor de Domnul Isus este universală, pentru că El a murit pe cruce asigurând astfel mântuirea pentru oricine crede în El (Ioan 3:16) și în felul acesta zidul de despărțire dintre evrei și neamuri a devenit irelevant.
3. Isus Hristos nu doar a distrus zidul dintre evrei și neamuri, ci El con­struiește de asemenea o nouă realitate, un nou templu al lui Dumnezeu, biserica, în care atât evreii, cât și neevreii, egali și împreună, constituie biserica.

Comentariu
Dărâmarea zidului

Unii creștini înțeleg greșit că, în Efeseni 2:16, Pavel își imaginează pacea dintre iudei și neamuri prin abolirea legii mozaice. În consecință, acești creștini văd Vechiul Testament și legea ca irelevante pentru creștinism. Dar această perspectivă nu este doar o înțelegere greșită a teologiei lui Pavel, ci și o concluzie care contrazice ceea ce a scris Pavel. 
Este esențial să evidențiem aici două elemente importante. În primul rând, contextul imediat al textului din Efeseni 2:16 indică într-adevăr ideea că neamurile care voiau să se alăture poporului lui Dumnezeu erau întâmpinate cu un zid, care le împiedica să facă lucrul acesta. Acest zid era o tragedie, pentru că Dumnezeu chemase poporul Israel la harul Său și îi dăduse misiunea să proclame lumii harul Său. Însă israeliții au confundat chemarea lor la manifestarea sfințeniei, conferită prin har, cu izolarea și elitismul. Prin urmare, nu au reușit să îndeplinească misiunea lui Dumnezeu pentru ei.
Unii au tendința să considere că problema vrăjmășiei descrise aici ar fi generată pur și simplu de către evrei pentru a ține neamurile departe de accesul la Dumnezeu. Implicația majoră a acestei perspective este că problema ar fi rezolvată de Isus pur și simplu prin abolirea legii iudaice și stabilirea unei noi religii. Fără îndoială, evreii au manifestat multă vrăjmășie față de neamuri. Cu toate acestea, Vechiul Testament consemnează și vrăjmășia popoarelor antice manifestată împotriva lui Israel și a lui Iuda. 
Pavel însă nu se angajează aici într-un proiect clasic de reconciliere internațională a două popoare: pe baza identificării unui numitor comun, pe baza compromisurilor de ambele părți și a deciziei politice de tolerare reciprocă. Da, Pavel spune că atât evreii, cât și neevreii sunt de vină, dar nu spune că principala problemă a acestor două categorii de oameni constă doar în simpla animozitate reciprocă sau în lipsa găsirii unei modalități de conviețuire în lume. În Efeseni 2, Pavel le spune creștinilor neevrei din Efes că fuseseră „morți […] în păcatele [lor]” nu din cauza iudeilor, ci din cauză că au cedat în fața propriei naturi păcătoase și în fața lui Satana și pentru că erau aroganți și credeau că știau mai bine cum să se mântuiască (Efeseni 2:1-3; vezi și Romani 1:21-32). 
Problema iudeilor, pe de altă parte, nu era presiunea și atacurile suferite din partea neamurilor; Dumnezeu le făgăduise protecția Sa, cu condiția încrederii pe deplin în El. Problema nu era nici faptul că făgăduințele, legămintele, legile și poruncile lui Dumnezeu fuseseră date iudeilor, nu neamurilor. De asemenea, iudeii nu au devenit vrăjmași ai neamurilor pentru că Dumnezeu i-a instruit să facă lucrul acesta.

Problema animozității dintre evrei și neamuri consta în altceva. 
Pavel insistă că principala problemă a dușmăniei lor reciproce era faptul că și unii, și alții au păcătuit în mod egal și s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (Romani 3:9-19). În timp ce calea neevreilor spre mântuire fusese dintotdeauna prin fapte (sau așa credeau ei), evreii primiseră revelația mântuirii divine prin har. Cu toate acestea, în vremea lui Isus, diferența dintre evrei și neevrei nu mai consta în har (la evrei) versus fapte (la neevrei), ci mai degrabă acum se certau cu privire la ale cui fapte aveau să aducă mântuirea. În timp ce neamurile credeau că inițiativele, faptele și stilul lor de viață eroic îi plasa pe calea spre mântuirea omenirii, evreii credeau că ei erau cei care se aflau pe calea spre mântuire – mântuirea lor – pentru că, prin împlinirea strictă a învățăturii, împlineau legea pe care le-o dăduse Dumnezeu (Romani 9:31,32; 10:3).
Prin urmare, animozitatea era superficială și artificială: dincolo de polologhie, atât evreii, cât și neevreii erau la fel: păcătoși răzvrătiți împotriva harului lui Dumnezeu (Romani 1:21; 2:4,5), și unii, și alții pretindeau că ar fi mântuiți prin faptele lor. Iudeii și neamurile se certau din cauza unei religii a faptelor. În esență, religia iudaică devenise în natură la fel ca religia neamurilor; din această cauză Isus, după o lungă mustrare a iudeilor pentru că au căzut în legalism și în interpretarea greșită a Scripturii (Matei 23), a trebuit să le spună conducătorilor că li „se lasă casa pustie” (Matei 23:38). 
Dumnezeu Îl chemase pe Israel să fie poporul care să păzească și să proclame lumii religia harului. Această chemare a harului și la har era însăși identitatea și misiunea lui Israel. Din această cauză a luptat Pavel cu tărie pentru menținerea harului la baza religiei creștine. Epistola sa către galateni (neamuri) și cea către evrei (iudei) sunt un apel înflăcărat adresat creștinătății să nu meargă pe urmele poporului Israel în cea mai gravă eroare a sa.
În al doilea rând și prin urmare, soluția lui Pavel la această problemă crucială nu consta în negocieri sociale sau politice, prin care legea din Vechiul Testament să fie compromisă parțial sau total pentru a lăsa loc de împăcare între neamuri și evrei. În schimb, Pavel face apel și la unii, și la alții să renunțe la pozițiile lor îndârjite în încrederea în propriile fapte și să accepte, în schimb, harul lui Dumnezeu în Isus Hristos. Când aveau să accepte harul divin pentru a fi împăcați cu Dumnezeu, și unii, și alții aveau să se găsească în aceeași sferă unită în împărăția lui Dumnezeu. Aveau să descopere că fac parte din același popor al lui Dumnezeu, cetățeni ai aceleiași țări și membri ai aceleiași familii (Efeseni 2:19), biserica. 
Prin urmare, împăcarea pe orizontală a iudeilor și a neamurilor presupune, în primul rând, ca ei să experimenteze ispășirea pe verticală. Această ispășire este dobândită prin Hristos, care S-a întrupat pentru a împăca „pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce” (Efeseni 2:16). Astfel, biserica – acel spațiu în care evreii și neevreii sunt împăcați – nu este întemeiată pe abolirea legii lui Dumnezeu, deoarece aceea este legea iubirii și a harului lui Dumnezeu (Ioan 14:15; Romani 13:8-10).
Dacă Dumnezeu ar împăca omenirea cu Sine prin abrogarea propriei legi, sângele lui Isus și crucea nu ar fi fost necesare. Întregul plan de mântuire nu ar fi fost necesar. Mai degrabă, Dumnezeu a împăcat atât iudeii, cât și neamurile cu Sine chemându-i pe toți înapoi la El și mântuindu-i prin același Hristos și același Duh (Efeseni 2:16,18). 

Aplicație
1. După mii de ani de istorie, relația dintre evrei și neevrei a devenit irelevantă pentru multe biserici creștine. Cel mai probabil, nici nu vă gândiți la evrei în grupa voastră de la Școala de Sabat sau în biserica voastră locală. Dar, la fel ca evreii, s-ar putea ca și noi, creștinii, să ne fi ridicat propriile ziduri între noi, poporul lui Dumnezeu, și alte categorii de oameni – ziduri care îi împiedică pe oameni să ajungă la Evanghelie. Cere-le membrilor grupei tale să analizeze dacă există astfel de ziduri în viața lor și în viața bisericii lor. Ce ar putea face biserica pentru ca astfel de ziduri să fie dărâmate de către Hristos și prin El?
2. Unii ar putea interpreta că surparea zidului dintre iudei și neamuri înseamnă că acum nu ar mai trebui să existe nicio diferență între biserică și lume și că biserica ar putea să trăiască acum după standardele lumii. De ce este nebiblică această atitudine? Cere-le membrilor grupei să se gândească la modul în care o astfel de atitudine este în detrimentul împărtășirii Evangheliei cu toate popoarele. De ce chemarea de a menține sfințenia lui Dumnezeu și de a ține păcatul și stilul de viață păcătos în afara bisericii este o chemare legitimă? Discutați.
3. Unii creștini pot considera că zidul dintre iudei și neamuri a fost înălțat de Dumnezeu Însuși în primul rând, mai ales când i-a îndrumat pe israeliți să se separe de neamuri. La urma urmei, Isus Însuși L-a prezentat pe Dumnezeu ca împrejmuind Israelul cu un gard (Matei 21:33). În plus, Dumnezeu le-a interzis clar israeliților să se căsătorească cu oameni din alte popoare (vezi, de exemplu, Deuteronomul 7:1-6). Chiar și Pavel avertizează în privința căsătoriei cu cei necredincioși (2 Corinteni 6:14). Cea mai mare parte a societății contemporane pare să aibă o perspectivă mai incluzivă, nediscriminatorie asupra căsătoriei interreligioase. Ținând cont de aceste observații, cum ar explica membrii grupei tale afirmația lui Pavel că Isus a surpat zidul de despărțire dintre iudei și neamuri, când Biblia pare să spună clar că Dumnezeu a fost Cel care a construit zidul în jurul lui Israel?
4. Credeți că există ziduri care îi despart pe credincioși unii de alții? Sau pe biserica voastră de bisericile din împrejurimi? Ce ați putea face fiecare, la nivel personal, pentru a împlini voia lui Dumnezeu?