Cum ne salvează Dumnezeu

Text de memorat

De memorat: „Dar Dumnezeu, care este ___,pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a ___împreună cu Hristos.” (Efeseni 2:4,5)

În data de 14 octombrie 1987, Jessica McClure, o fetiță de 18 luni, se juca în curtea casei mătușii ei și a căzut șase metri într-o fântână abandonată. Situația ei cumplită a atras în Midland, Texas, presa din întreaga lume. Oameni din toată lumea au privit-o pe Jessica cum dormea, plângea, cânta și își striga mama. I-au văzut pe lucrătorii ISU cum pompau aer proaspăt în fântână printr-o țeavă.

În cele din urmă, la 58 de ore de la cădere, Jessica a fost eliberată din tubul de fântână de 20 de centimetri în diametru, în care fusese captivă peste două zile. Fotografia lui Scott Shaw, care i-a adus Premiul Pulitzer, a captat momentul: un cablu de salvare trece peste fețele îngrijorate ale salvatorilor, care se uită în jos la ghemotocul bandajat din centrul dramei.

Nimic nu este mai captivant decât o acțiune de salvare reușită, iar Pavel, în Efeseni 2:1-10, ne oferă o perspectivă apropiată și personală asupra celei mai mărețe și mai cuprinzătoare misiuni de salvare din toate timpurile – eforturile lui Dumnezeu de răscumpărare a omenirii. Dramatismul situației este intensificat de cunoașterea faptului că nu suntem doar simpli spectatori ai salvării altora, ci și martori ai propriei noastre salvări.

Comentariu EGW

Când Îl primește pe Hristos ca Mântuitor personal, omul este adus într-o relație strânsă cu Dumnezeu și se bucură de favoarea Sa specială la fel ca Fiul Său preaiubit. El este onorat, glorificat și adus într-o strânsă legătură cu Dumnezeu, pentru că viața lui este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. O ce iubire, ce uimitoare iubire! …
Puritatea lui Hristos i-a descoperit propria întinare în culorile ei dezgustătoare. El se întoarce de la păcatul care pângărește, el privește la Isus și trăiește.
În Isus Hristos, Cel care a murit pentru a-l elibera de sluțenia păcatului, descoperă un caracter cu totul cuceritor, impresionant și atrăgător și, cu buze tremurânde și ochii scăldați în lacrimi, el declară: „Isus nu a murit pentru mine în zadar!” „Bunătatea Ta mă face mare.” – Lift Him Up, p. 297

Oh, scump Isus, atât de iubitor, îndelung răbdător, care ai suferit atât de mult, cât de mult Te adoră sufletul meu! Un biet suflet, nevrednic și mânjit de păcat poate să stea înaintea unui Dumnezeu care este sfânt, poate sta desăvârșit în neprihănirea Aceluia care este Înlocuitorul și Garantul nostru! Minunați-vă, ceruri, și uimește-te, pământule! Omul căzut este obiectul iubirii Sale infinite și al bucuriei Sale! El Se bucură pentru ei cu cântări cerești și omul întinat de păcat, ajuns să fie curățit prin neprihănirea lui Hristos, este prezentat înaintea Tatălui eliberat de orice pată și mânjitură a păcatului, „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!” (Romani 8:33). – The Upward Look, p. 377 

Oh, oare când vom pricepe valoarea deplină a lucrării și a mijlocirii Mântuitorului nostru? Când ne vom baza pe El cu încredere deplină și când vom trăi o viață nobilă, curată și devotată? Gândiți-vă la ce înălțimi poate ajunge imaginația când este sfințită și inspirată prin meritele lui Hristos! Noi putem să primim slava lumii eterne viitoare. Putem să trăim ca în prezența Celui Nevăzut. Umblați prin credință, nu prin vedere!
Prin cercetarea Scripturilor putem ajunge să înțelegem cine suntem noi pentru Hristos și cine este El pentru noi. Privind la El trebuie să ne schimbăm după chipul Său, devenind colaboratori cu El, reprezentanții Lui în viață și în caracter. Trebuie să ne deprindem să înțelegem că ni se cere să trăim ca fii și fiice ale lui Dumnezeu, iubindu-L pe Domnul mai mult decât orice și pe semenii noștri, ca pe noi înșine. Trebuie să trăim o viață curată, desăvârșită, de dragul lui Hristos. Să iubim desăvârșirea, pentru că Isus este întruchiparea desăvârșirii, marele centru de atracție. Trebuie să trăim această viață prin credința în Fiul lui Dumnezeu. – Asemenea lui Hristos, p. 318 (31 oct.) 
 

1. Citește Efeseni 2:1-10. Care este ideea principală despre ce a făcut Isus pentru noi?

Pavel a descris deja mântuirea care le-a fost dată creștinilor (Efeseni 1:3-14,15-23) și a redat pe scurt istoria credincioșilor din Efes (Efeseni 1:13). În Efeseni 2:1-10, Pavel redă în detaliu istoria convertirii lor, cu un accent mai personal. El pune în paralel existența lor păcătoasă din trecut (Efeseni 2:1-3) cu binecuvântările mântuirii oferite de Dumnezeu, pe care le descrie ca participare la învierea, ridicarea la cer și înălțarea pe tron a lui Isus (Efeseni 2:4-7), după care apreciază temeiul acelei mântuiri: harul și lucrarea creatoare a lui Dumnezeu (Efeseni 2:8-10).

Aceste trei secțiuni ale pasajului sunt rezumate în versetul 5 din capitolul 2: (1) „eram morți în greșelile noastre”; (2) „[Dumnezeu] ne-a adus la viață împreună cu Hristos”; (3) „(prin har sunteți mântuiți)”. În Efeseni 2:1,2 Pavel evidențiază realitatea tristă a existenței de dinainte de convertirea destinatarilor scrisorii lui, notând că erau morți din punct de vedere spiritual, făcând greșeli și păcate ca mod regulat de viață (Efeseni 2:1) și fiind dominați de Satana (Efeseni 2:2). Pentru că le scrie unor oameni vii, Pavel afirmă în sens metaforic despre ei că erau „morți” (compară cu Efeseni 5:14). În acest sens, starea lor era reală și cumplită, pentru că fuseseră cândva separați de Dumnezeu, Sursa vieții (compară cu Coloseni 2:13; Romani 5:17; 6:23).

Meditând asupra vieții trecute a ascultătorilor săi, Pavel identifică două forțe externe care îi stăpâneau. Prima este „mersul lumii acesteia” (Efeseni 2:2) – obiceiurile și comportamentul din societatea mai largă din Efes care au deformat viața umană în direcția răzvrătirii față de Dumnezeu.

Satana este descris, în două moduri, ca a doua forță externă care le-a dominat existența anterioară. El este „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2), de vreme ce „văzduhul” (sau „locurile cerești”) este identificat ca locul în care se află puterile supranaturale, inclusiv cele ale răului (compară cu Efeseni 1:3; 3:10; Efeseni 6:12). De asemenea, Satana este activ pe pământ pentru că este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2).

Ce ne învață aceste versete despre realitatea marii lupte? În același timp, cum putem găsi alinare și speranță în cunoașterea faptului că Isus a fost învingător și că putem fi părtași la biruința Lui?

Comentariu EGW

Același spirit care s-a arătat în rebeliunea din cer inspiră și rebeliunea de pe pământ. Satana a continuat cu oamenii același fel de a proceda pe care l-a avut și față de îngeri. Duhul lui domnește astăzi în fiii neascultării. Asemenea lui, ei caută să îndepărteze restricțiile Legii lui Dumnezeu și le făgăduiesc oamenilor libertatea prin călcarea preceptelor ei. Mustrarea păcatului trezește încă spiritul urii și al împotrivirii. Când soliile de avertizare ale lui Dumnezeu sunt prezentate conștiinței, Satana îi conduce pe oameni să se îndreptățească și să caute aprobarea altora pentru calea lor păcătoasă. În loc să-și îndrepte greșelile, ei își manifestă indignarea față de cel care mustră, de parcă aceasta ar fi singura cauză a greutăților. Din zilele dreptului Abel până în vremea noastră, acesta este spiritul care s-a manifestat față de cei care au îndrăznit să mustre păcatul. – Tragedia veacurilor, p. 500

Satana va acuza și va căuta permisiunea de a distruge, dar Dumnezeu deschide ușa unui adăpost. Pe cel care intră prin această ușă, Dumnezeu îl îndreptățește, îl socotește neprihănit. Și, dacă Dumnezeu este de partea noastră, cine poate fi împotriva noastră? Oh, ce adevăr glorios și plin de strălucire! De ce nu îl văd oamenii? De ce nu mergem în lumina strălucitoare a razelor lui? De ce nu vorbesc despre iubirea fără seamăn a lui Hristos toți cei care cred? – The Upward Look, p. 377 

Viața creștinului trebuie să fie o viață de credință, de biruință și de bucurie în Domnul. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieș­te lumea; și ceea ce câștigă biruința asupra lumii, este credința noastră” (1 Ioan 5:4). Adevărat vorbea și Neemia, slujitorul Domnului: „Bucuria în Domnul este tăria voastră” (Neemia 8:10). Iar Pavel spune: „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Și iarăși zic: Bucurați-vă!” „Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (Filipeni 4:4; 1 Tesaloniceni 5:16-18). – Tragedia veacurilor, p. 477

Prin jertfa lui Hristos, s-a făcut posibil pentru credincios să primească toate lucrurile care aparțin vieții și evlaviei. … În natura Sa umană, desăvârșită printr-o viață de continuă împotrivire față de rău, Mântuitorul a arătat că, prin conlucrarea cu Divinitatea, ființele omenești pot să ajungă la desăvârșirea caracterului chiar în această viață. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu dată nouă, ca noi să putem dobândi biruința deplină.
Înaintea credinciosului este pusă posibilitatea minunată de a fi asemenea lui Hristos, ascultător de toate principiile Legii. Dar, prin sine însuși, omul este incapabil să atingă această stare. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfințenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit este rezultatul lucrării harului divin atunci când el se supune îndrumării și influențelor înfrânătoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârșită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării. – Faptele apostolilor, p. 531-532 
 

Separată de intervenția lui Dumnezeu, existența umană nu este dominată numai de forțele externe menționate în Efeseni 2:2, ci și de cele interne: „poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești și ale gândurilor noastre” (Efeseni 2:3; compară cu Iacov 1:14,15; 1 Petru 1:14).

2. Ce vrea să spună Pavel când declară că ascultătorii lui au fost cândva „din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți” (Efeseni 2:3)? Compară Efeseni 2:3 cu Efeseni 5:6.

Realitatea prezentă a unei vieți pierdute este tulburătoare, dar implicațiile legate de zilele din urmă sunt și mai înfricoșătoare. Oamenii, fiind „din fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:3), se află sub amenințarea judecății lui Dumnezeu la sfârșitul timpului.

Expresia „din fire copii ai mâniei” indică o altă realitate de speriat. Pe când încă purtam chipul lui Dumnezeu, am ajuns să ne dăm seama că în interiorul nostru există ceva complet anapoda. Prin urmare, a trăi o viață creștină nu înseamnă doar să înfrângem unu sau două obiceiuri proaste, ci să biruim „greșelile” și „păcatele” (Efeseni 2:1) care ne amenință în prezent. Nu ne luptăm doar cu păcatele, ci cu păcatul. Suntem înclinați spre răzvrătire față de Dumnezeu și spre autodistrugere. Oamenii sunt automat prinși într-un tipar de comportament autodistructiv, păcătos, urmând îndemnurile lui Satana (Efeseni 2:2) și dorințele înnăscute, păcătoase (Efeseni 2:3).

Este important să observăm că Pavel folosește un timp trecut – noi „eram din fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:3). Aceasta nu înseamnă că înclinația intrinsecă spre rău nu mai este o realitate pentru credincioși. Pavel utilizează o parte importantă din scrisoarea lui (Efeseni 4:175:21) pentru a avertiza că actele păcătoase, înrădăcinate în natura păcătoasă, rămân o amenințare pentru creștini. Ci folosirea timpului trecut înseamnă că acest „om vechi” nu trebuie să mai domine credinciosul care, prin puterea lui Hristos, se poate dezbrăca „de omul cel vechi” și se poate îmbrăca „în omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu în dreptatea și sfințenia care vin din adevăr” (4:22-24, EDCR).

Cine nu s-a convins pe pielea lui cât de stricată este natura noastră, chiar și după ce ne-am predat lui Isus? Ce ar trebui să ne învețe lucrul acesta despre cât de important este să ne agățăm de El în fiecare moment al vieții noastre?

Comentariu EGW

Chiar şi o singură trăsătură de caracter rea sau o singură dorinţă păcătoasă nutrită va neutraliza în cele din urmă puterea Evangheliei. Prevalenţa unei dorinţe păcătoase arată amăgirea sufletului. Fiecare satisfacere a acestei dorinţe accentuează aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Greutăţile datoriei şi plăcerile păcatului sunt funiile cu care Satana îi leagă pe oameni în cursele lui. Aceia care preferă să moară decât să facă ceva rău sunt singurii care vor fi găsiţi credincioşi. …

Mărturia pe care ţi-o dă Duhul lui Dumnezeu este: Nu negocia cu duşmanul! Distruge ghimpii sau te vor distruge ei pe tine. Desţeleneşte-ţi ogorul inimii! Fă această lucrare profund şi deplin! Lasă ca plugul adevărului să smulgă buruienile şi mărăcinii! – Mărturii, vol. 5, p. 53 
Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13), ... era conştient de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara vinovăţiei şi a ruşinii lui, cerând îndurare. Inima lui era deschisă pentru ca Duhul lui Dumnezeu să Îşi poată îndeplini lucrarea Sa minunată, eliberându-l de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului, plină de mândrie şi de încredere în propria neprihănire, a dovedit că inima lui era închisă faţă de influenţa Duhului Sfânt. Datorită îndepărtării sale de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri, care era în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea că ar avea nevoie de ceva şi, de aceea, nu a primit nimic.

Dacă ajungi să fii conştient de păcătoşenia ta, nu aştepta să te faci singur mai bun. Există mulţi care cred că nu sunt suficient de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Te aştepţi să devii mai bun prin propriile eforturi? „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aşteptăm convingeri mai temeinice, ocazii mai bune sau un caracter mai sfânt. Prin noi înşine, nu putem face nimic. Trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem. – Calea către Hristos, p. 30-31

Domnul Isus ... face transformări atât de uimitoare, încât Satana stă și le vede ca pe niște fortărețe de necucerit pentru minciunile și înșelătoriile lui. Pentru el, sunt o taină de neînțeles. Îngerii lui Dumnezeu privesc plini de uimire și bucurie cum oameni căzuți, care au fost odinioară copii ai mâniei, prin Hristos își dezvoltă caractere după asemănarea cu cel divin, ca să devină fii și fiice ale lui Dumnezeu. ...
Darul Duhului Sfânt, bogat, deplin, îndestulător, trebuie să fie pentru biserica Sa ca un zid de foc de jur împrejur, peste care puterile iadului nu pot trece. – In Heavenly Places, p. 282 
 

„Dar Dumnezeu […] este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit” (Efeseni 2:4). Prin două cuvinte de efect, „Dar Dumnezeu”, Pavel trece de la descrierea jalnică a vieții trecute a ascultătorilor săi (Efeseni 2:1-3) la noile realități pline de speranță care le marchează viața în calitate de credincioși (Efeseni 2:4-10).

3. În ce sens participă credincioșii la învierea, ridicarea la cer și înălțarea pe tron a lui Isus? Când are loc această participare? Efeseni 2:6,7

Am observat că Efeseni este o epistolă care abundă de persoana lui Hristos și evidențiază unirea credincioșilor cu Hristos. În Efeseni 2:5,6, Pavel extinde această temă folosind trei verbe pentru a descătușa adevărul uimitor că, prin inițiativele lui Dumnezeu, credincioșii înșiși iau parte la evenimentele importante din istoria mântuirii care Îl au în centru pe Mesia, Isus.

Credincioșii sunt: (1) înviați împreună cu Hristos; (2) înălțați împreună cu Hristos (verb folosit de Pavel probabil pentru a indica participarea credincioșilor la înălțarea lui Hristos la ceruri); (3) așezați împreună cu Hristos „în locurile cerești”, cu alte cuvinte, credincioșii iau parte la așezarea lui Hristos pe tronul universului. Ei sunt înnobilați, înălțați în rang, împreună cu Isus.

Pentru a aprecia puterea argumentației lui Pavel, trebuie să ne întoarcem la Efeseni 1:19-23 și să ne amintim că prin moartea, învierea, ridicarea la cer și înălțarea Sa pe tron, Hristos obține victoria asupra tuturor puterilor rele și spirituale care stăpâneau cândva viața credincioșilor. Prin învierea și înălțarea lui Isus, aceste puteri – deși sunt în continuare active și amenință existența umană – au fost semnificativ înlocuite. Universul s-a transformat. Realitatea s-a schimbat. Credincioșii nu sunt simpli spectatori ai acestor evenimente, ci sunt îndeaproape și personal implicați în ele. Faptul că suntem înviați, ridicați la cer și înălțați pe tron împreună cu Isus ne deschide o nouă multitudine de posibilități. Avem dreptul să ne întoarcem de la o existență dominată de demoni la o viață de abundență și putere spirituală în Hristos (2 Timotei 1:7).

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7). Cum ne ajută versetele analizate astăzi să înțelegem ce scrie Pavel aici?

Comentariu EGW

Hristos S-a dat pe Sine pentru răscumpărarea rasei umane, pentru ca toți cei care cred în El să poată avea viața veșnică. Cei care apreciază acest mare sacrificiu primesc de la Mântuitorul un dar mai prețios decât toate darurile – o inimă curată. Ei câștigă o experiență mai de preț decât aurul, argintul sau pietrele prețioase. Ei stau împreună în locurile cerești în Hristos, bucurându-se în comuniune cu El de pacea și de bucuria pe care numai El le poate da. Ei Îl iubesc din toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea, înțelegând că ei sunt moștenirea Sa, câștigată cu sângele Său. Înțelegerea lor spirituală nu este diminuată de metodele sau planurile lumești. Ei sunt una cu Hristos, așa cum El este una cu Tatăl. – In Heavenly Places, p. 7 

De ce a permis Dumnezeu ca marea luptă să continue secole de-a rândul? … Pentru ca universul să poată fi convins că Dumnezeu a tratat răul în mod drept și pentru ca păcatul să primească o condamnare veșnică. În planul de răscumpărare există profunzimi pe care nici măcar eternitatea nu le poate epuiza, minuni pe care chiar îngerii doresc să le contemple. Dintre toate fiinţele create, numai cei răscumpăraţi au cunoscut din experienţă proprie conflictul efectiv cu păcatul; ei au colaborat cu Hristos și, lucru imposibil chiar și îngerilor, au fost părtași la suferinţele Sale; să nu aibă ei oare nicio mărturie de dat în legătură cu știinţa răscumpărării, nimic care să le fie de folos fiinţelor necăzute? 

Chiar în acest moment „domniile și stăpânirile din locurile cerești” cunosc, „prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10). „El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești … ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:6,7). – Educație, p. 308 
Satana nu-i poate ţine în gheara lui pe cei morţi când Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la viaţă, … Totul ni se dă prin Cuvântul Său. Dacă primim Cuvântul, avem eliberarea. 
„Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi.” „Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh și astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (Romani 8:11; 1 Tesaloniceni 4:16,17). Acesta este cuvântul de mângâiere cu care El ne îndeamnă să ne mângâiem unii pe alţii. – Hristos, Lumina lumii, p. 320 
 

4. Compară planul divin de salvare, din Efeseni 1:3,4, cu rezultatele veșnice ale acestuia, descrise în Efeseni 2:7. Care sunt elementele și scopurile planului de mântuire?

Ceremoniile de absolvire sunt sărbători minunate, în care se marchează o realizare importantă, trecerea la o altă etapă în viață sau carieră. În calitate de credincioși este important să înțelegem un adevăr profund al Evangheliei: harul nu poate fi absolvit. Nu există nicio sărbătorire a faptului că ne-am dobândit doctoratul în har sau că am absolvit nevoia noastră de el.

Pavel afirmă acest adevăr în Efeseni 2:7, accentuându-l cu o amplă cronologie. Dumnezeu a acționat în trecut prin Hristos pentru a ne răscumpăra, identificându-ne atât de mult cu Fiul Său, Isus Hristos, încât în prezent suntem participanți împreună cu El la învierea, la ridicarea la cer și înălțarea Lui pe tron (Efeseni 2:4-6). Dar planul lui Dumnezeu nu se încheie cu un trecut plin de har și un prezent scăldat în milă. Planul lui Dumnezeu, provenit din conciliile divine din timpuri imemoriale (1:4), se întinde pentru totdeauna în viitor. Include toate „veacurile viitoare” (Efeseni 2:7).

Planul Lui pentru viitorul veșnic are la bază același principiu cu acțiunile Lui din trecut și din prezent – principiul harului. „În veacurile viitoare”, Dumnezeu abia așteaptă să-Și demonstreze „nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:7). Pavel se gândește la harul lui Dumnezeu ca la o comoară sau un tezaur de o valoare incomprehensibilă, de nepătruns (vezi Efeseni 1:7; Efeseni 3:8), la care credincioșii pot apela pentru împlinirea oricărei nevoi. Această mare generozitate a lui Dumnezeu față de noi devine o dovadă convingătoare, eternă și cosmică a harului Său.

„Venind să locuiască alături de noi, Isus avea să-L facă cunoscut pe Dumnezeu atât oamenilor, cât și îngerilor. […] Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească și care va fi obiectul lor de studiu de-a lungul veacurilor nesfârșite. […] Se va vedea că slava ce strălucește pe fața lui Isus este slava iubirii ce se jertfește pe sine” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/ Viața lui Iisus, p. 19, 20).

Comentariu EGW

Hristos ne-a iubit nu pentru că noi L-am fi iubit mai înainte, ci, „pe când eram noi încă păcătoși”, El a murit pentru noi. El nu ne tratează după cum am merita. Deși după păcatele noastre merităm condamnarea, El nu ne osândește. An după an, El ne-a suportat slăbiciunea și neștiința, nerecunoștința și încăpățânarea. În ciuda rătăcirilor noastre, a împietririi inimii și a neglijării Cuvântului Său Sfânt, mâna Sa este încă întinsă. 
Harul este un atribut al lui Dumnezeu, exercitat față de ființele omenești nedemne. Noi nu l-am căutat – acesta a fost trimis în căutarea noastră. Dumnezeu are plăcere să-Şi reverse harul asupra noastră nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că suntem deznădăjduit de nevrednici. Singurul argument pe care îl putem aduce pentru a primi îndurarea Sa este însăși marea noastră nevoie de a o avea. …

Fiecare ființă omenească este obiectul interesului iubitor al Celui care Şi-a dat viața pentru a-i putea aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. Sufletele vinovate și lipsite de ajutor, gata să fie distruse de șireteniile și capcanele lui Satana, sunt îngrijite așa cum îngrijește un păstor de oile turmei sale. – Divina vindecare, p. 161-162
Mărturia noastră despre credincioșia Sa este mijlocul ales de Cer pentru descoperirea lui Hristos înaintea lumii. Nu este lipsit de importanță faptul că harul Său ne este descoperit prin oamenii sfinți din vechime; însă mărturia cea mai eficientă este aceea venită din propria experiență. Suntem martori ai lui Dumnezeu în măsura în care descoperim în noi înșine lucrarea unei puteri de origine divină. Viața fiecărui individ este diferită de a tuturor celorlalți și, implicit, experiența proprie diferă total de a celorlalți. Dumnezeu dorește ca lauda noastră să se înalțe către El, purtând amprenta specifică a personalității noastre. Aceste valoroase mărturii spre lauda Lui, când sunt sprijinite de o viață asemănătoare cu a lui Hristos, au o putere irezistibilă, care lucrează pentru salvarea de suflete. 

Este spre câștigul nostru să păstrăm în memorie amintirea exactă a fiecărui dar al lui Dumnezeu. În acest fel, credința este întărită să ceară și să primească mai mult și mai mult. În cea mai mică dintre binecuvântările pe care le primim găsim mai multă încurajare decât în toate scrierile despre credința și experiența altora. Sufletul care răspunde harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea îi va spori cu repeziciune; lumina lui va răsări în întuneric, iar slava Domnului se va vedea asupra lui. – Divina vindecare, p. 100

În darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a învăluit lumea întreagă cu o atmosferă de har tot atât de reală ca aerul care învăluie globul pământesc. Toţi cei care aleg să respire această atmosferă dătătoare de viaţă vor trăi şi vor creşte până la statura de bărbaţi şi femei în Hristos Isus. – Calea către Hristos, p. 68
 

5. Citește din nou Efeseni 2:1-10 concentrându-te pe concluzia lui Pavel din versetele 8-10. Ce idei evidențiază el la finalul acestui pasaj?

În Efeseni 2:1-3, Pavel susține că mântuirea credincioșilor din Efes nu are loc datorită comportamentului lor bun sau anumitor calități plăcute. Inițial, ei sunt morți din punct de vedere spiritual. Nu există niciun strop de viață sau valoare în ei (2:1). Au fost complet cuceriți de păcat (2:1). Nu manifestă nicio inițiativă personală, ci sunt conduși de însuși Satana și de patimile josnice și fanteziile lor mintale. |

Fără să știe, sunt într-o situație mult mai gravă decât cea a simplei lipse de viață sau virtute spirituală. Împreună cu întreaga omenire, sunt inamicii adevăratului Dumnezeu și se îndreaptă spre ziua sorții și a judecății divine. Sunt „copii ai mâniei, ca și ceilalți” (Efeseni 2:3).
Salvarea lor nu se întemeiază pe propriile lor calități, ci pe iubirea inexplicabilă a lui Dumnezeu – o iubire care nu poate fi explicată pe baza vreunei valori a obiectului iubit. Cu milă și iubire, Dumnezeu acționează în favoarea lor prin Hristos Isus (Efeseni 2:4), înviindu-i din moartea spirituală. Datorită intervenției lui Dumnezeu, ei parcurg un uimitor traseu, care îl urmează pe cel parcurs de Isus Însuși. Din adâncimile extreme ale morții spirituale și ale chinuitoarei sclavii profunde, sunt înviați și duși în „locurile cerești”, apoi sunt așezați împreună cu Hristos pe tronul universului (Efeseni 2:5,6). Această intervenție divină ca un fulger nu este însă un fenomen de moment. Are o putere reală de a persista, o durabilitate veșnică, pentru că Dumnezeu intenționează să-Și manifeste harul față de ei în Hristos Isus de-a lungul întregii veșnicii (Efeseni 2:7).

În concluzia (Efeseni 2:8-10) la acest pasaj (Efeseni 2:1-10), Pavel revine la această idee de bază, dorind să se asigure că s-a făcut înțeles: mântuirea credincioșilor este o lucrare divină, nu umană. Nu își are originea în noi, ci în darul lui Dumnezeu. Nicio ființă omenească nu se poate lăuda că i-a dat naștere (Efeseni 2:8,9). Stând în harul lui Dumnezeu, noi, credincioșii, suntem dovezi ale harului Său, și doar ale harului Său. Suntem capodoperele Lui, create de Dumnezeu, „în Hristos Isus” (Efeseni 2:10).

De ce este atât de important să înțelegem că salvarea ne vine de la Dumnezeu și nu are la bază valoarea sau eforturile noastre?

Comentariu EGW

Așa este harul lui Dumnezeu, așa este iubirea cu care ne-a iubit chiar când eram morți în greșelile și păcatele noastre, vrăjmași în mintea noastră, prin lucrările rele, slujind poftelor și plăcerilor, robi ai poftelor pervertite ale pântecelui și ai pasiunilor, slujitori ai păcatului și ai lui Satana. Ce dragoste adâncă este arătată în Hristos, care a devenit jertfa de ispășire pentru păcatele noastre! Prin lucrarea Duhului Sfânt, sufletele sunt conduse să găsească iertarea de păcate.
Puritatea și sfințenia vieții lui Isus, așa cum sunt prezentate în Cu­vân­tul lui Dumnezeu, au mai multă putere de a îndrepta și transforma caracterul decât o fac toate eforturile depuse pentru a zugrăvi păcatele și ticăloșiile oamenilor și urmările lor sigure. 

Privirea ațintită la Mântuitorul înălțat pe cruce va face mult mai mult pentru a purifica mintea și inima de orice întinăciune, decât ar putea să o facă toate explicațiile științifice date de limba cea mai iscusită. – Lift Him Up, p. 297
În Cuvântul Său, Dumnezeu descoperă ce poate face El pentru ființele umane. El modelează și șlefuiește după asemănarea divină caracterele acelora care vor să ia jugul Său. Prin harul Său ei sunt făcuți părtași naturii dumnezeiești și astfel, făcuți în stare să biruie stricăciunea care este în lume prin pofte. Dumnezeu este Acela care ne dă putere să biruim. Aceia care aud glasul Lui și ascultă de poruncile Sale sunt făcuți în stare să-și formeze caractere fără pată. Cei care nesocotesc poruncile sale precise își vor forma caractere potrivit cu slăbiciunile pe care și le îngăduie. |

Cunoașterea perfecțiunii caracterului divin, manifestat pentru noi în Isus Hristos, ne deschide inima pentru comuniune cu Dumnezeu. Însușindu-ne făgăduințele Sale mari și prețioase, noi devenim părtași naturii dumnezeiești după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 943 
Acceptarea noastră de către Dumnezeu este sigură numai prin Fiul Său iubit, iar faptele bune sunt doar urmarea lucrării dragostei Sale care iartă păcatul. Ele nu ne conferă niciun merit şi nimic din ce primim nu ne este dat pentru faptele noastre bune, în virtutea cărora am putea să pretindem că avem vreo contribuţie la mântuirea noastră. Mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, dat celui credincios numai datorită lui Hristos. Sufletul tulburat poate să găsească pace prin credinţa în Hristos, iar pacea va fi proporţională cu credinţa lui. El nu poate să-şi prezinte propriile fapte bune ca pe un merit pe baza căruia să primească mântuirea. 

Şi atunci faptele bune nu au nicio valoare reală? Oare păcătosul care săvârşeşte păcatul în fiecare zi fără teama de consecinţe este privit cu aceeaşi bunăvoinţă cu care este privit acela care se străduieşte, prin credinţa în Hristos, să lucreze pentru propria integritate? Scriptura răspunde: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”. – Solii alese, cartea 3, p. 199 
 

Epistola către Efeseni este străbătută de o narațiune care deseori este parțial repetată sau subînțeleasă. Principalele evenimente ale narațiunii sunt următoarele:
1. Alegerea oamenilor de către Dumnezeu „înainte de întemeierea lumii”/„ mai dinainte” (Efeseni 1:4,5,11).
2. Existența lor trecută, abandonată (Efeseni 2:1-3,11,12; Efeseni 4:17-19,22; Efeseni 5:8).
3. Intervenția lui Dumnezeu, prin Hristos, pentru a-i salva (Efeseni 1:7,8; Efeseni 2:4-6,13-19; Efeseni 4:1,20,21; Efeseni 5:2,8,23,25,26).
4. Acceptarea Evangheliei de către oameni (Efeseni 1:12,13 și subînțeleasă în alte versete). Fiind cândva „fără nădejde” (Efeseni 2:12), ei au acum „o singură nădejde” spre care se îndreaptă (Efeseni 4:4; compară cu Efeseni 1:18).
5. Viața prezentă ca ucenici. Trăind într-o perioadă plină de pericole și opoziție din partea puterilor răului, destinatarii epistolei pot apela la resursele oferite de Domnul lor înălțat (Efeseni 1:15-23; Efeseni 2:6; Efeseni 3:14-21; Efeseni 4:7-16; Efeseni 6:10-20).
6. În viitorul punct culminant al istoriei va fi fructificat rolul Duhului de „arvună” (Efeseni 1:13,14) sau pecete (Efeseni 4:30). În acest moment suprem, destinatarii vor fi răsplătiți pentru credincioșia lor, intrând în posesia „moștenirii” deja acordate lor în Hristos (Efeseni 2:7; Efeseni 6:8,9) și, prin credința lor în Hristos, li se va acorda un loc în veacul viitor care Îl are în centru pe Hristos (Efeseni 1:21; Efeseni 2:7,19-22; Efeseni 4:13,15; Efeseni 5:27).

Studiu zilnic:

Psalmii 64
Psalmii 65
Psalmii 66
Psalmii 67
Psalmii 68
Psalmii 69
Psalmii 70

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 27.

1. Din ce motiv toți oamenii vor veni la Dumnezeu?

2. Cum pier cei răi dinaintea lui Dumnezeu?

3. Cine călărește pe cerurile cerurilor veșnice?

4. Ce e mai plăcut Domnului decât un vițel cu coarne și copite?

5. Din ce motiv nu trebuie să încetăm să ne rugăm?

Studiu suplimentar: Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, „Viața biruitoare”, p. 515–520.

Privire generală
În timp ce în capitolul 1 din Efeseni Pavel evidențiază planul general al lui Dumnezeu de salvare, prin Hristos, la nivel universal, în capitolul 2 apostolul explică mai detaliat modul în care Dumnezeu operează în cadrul salvării noastre la nivel individual. După ce au părăsit Grădina Edenului, oamenii au intrat într-o stare pe care Pavel o numește stare de „morți în greșelile și în păcatele voastre” (Efeseni 2:1). În această stare, oamenii sunt morți în păcatele lor în sensul că sunt controlați de forțe atât interne (tendințele păcătoase), cât și externe (diavolul și lumea). Oamenii aflați în această stare nu pot spera la o viață cu Dumnezeu, ci sunt „copii ai mâniei” (2:3). Singura speranță pentru noi este să fim înviați, ridicați la cer și înălțați alături de Hristos (2:6,7).
Dar nu ne putem învia, înălța și așeza singuri pe tron. Din acest motiv, Pavel accentuează că suntem mântuiți „prin har” (2:5,8). Este în totalitate lucrarea, inițiativa, iubirea, mila și puterea lui Dumnezeu (2:4). Pentru Pavel, această lucrare este temelia Evangheliei. Cu toate acestea, Pavel se grăbește să adauge că suntem mântuiți „prin credință” (2:8). Deși mântuirea noastră este, în totalitate, lucrarea lui Dumnezeu, El nu ne salvează împotriva voinței noastre. Cei care sunt mântuiți nu se vor înălța la cer și nu vor fi onorați în locurile cerești printr-un act divin de predestinare. În schimb, salvarea divină devine operațională în noi atunci când ne manifestăm credința – adică atunci când acceptăm, când primim mântuirea lui Dumnezeu, permițând puterii lui Dumnezeu să ne învie, să ne înalțe viața și să ne facă în stare să trăim în Hristos Isus. 

Temele studiului
1.  Ce înseamnă să fii mort în păcat? Care este natura trăirii păcătoase?
2. Ce înseamnă să fii înviat împreună cu Hristos la o viață nouă în El?
3. Ce înseamnă să fii mântuit prin har și prin credință?

Comentariu
Moartea în păcat și mântuirea prin har, la Ellen G. White
În capitolul 2 al cărții ei Calea către Hristos, Ellen G. White explică starea ființelor umane căzute. Ea notează că, „după ce a păcătuit, el [Adam] nu şi-a mai putut găsi bucuria în sfinţenie şi ca urmare a încercat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta continuă să fie starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu şi nu găseşte nicio bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu ar putea fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi ar căuta să evite compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta nu ar însemna nicio bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneşte acolo – unde fiecare inimă răspunde inimii Iubirii Infinite – nu ar atinge nicio coardă a sufletului păcătosului. Gândurile lui, preocupările şi motivele lui ar fi străine de cele care îi motivează pe locuitorii fără păcat de acolo. Păcătosul ar face o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură şi ar dori să se ascundă de Acela care este lumina şi sursa bucuriei cerului. Nu o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu îi exclude pe cei răi din ceruri, ci propria nepotrivire face imposibilă prezenţa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea, numai ca să poată fi ascunşi de faţa Celui care a murit pentru a-i răscumpăra” (p. 17, 18).
Apoi insistă: „Este imposibil să scăpăm, prin propriile eforturi, din adâncul păcatului în care suntem cufundaţi. Inima noastră este rea și nu o putem schimba. […] Educaţia, cultura, exercitarea voinţei, eforturile omeneşti îşi au sfera lor de acţiune, dar aici toate acestea sunt complet fără putere. Ele pot produce o comportare exterioară corectă, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăţa izvoarele vieţii. Trebuie să existe o putere care să acționeze din interior, o nouă viaţă de sus, înainte ca oame­­nii să poată fi schimbaţi dinspre păcat spre sfinţenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze însuşirile lipsite de pu­tere ale sufletului şi să le atragă spre Dumnezeu, spre sfinţenie” (p. 18).
Ellen G. White explică în continuare că „nu este suficient să observi şi să înţelegi bunătatea plină de iubire a lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa Lui şi duioşia părintească a caracterului Său. Nu este îndeajuns să discerni înţelepciunea şi dreptatea Legii Sale, să înţelegi că ea este întemeiată pe principiul veşnic al iubirii. Apostolul Pavel a înţeles toate acestea şi a exclamat: «mărturisesc prin aceasta că Legea este bună». «Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.» Totuşi el adaugă, în amărăciunea şi disperarea sufletului său: «dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului» (Romani 7:16,12,14). El dorea mult curăţia morală şi neprihănirea pe care se simţea incapabil să le dobândească prin el însuşi, iar aceasta l-a făcut să strige: «O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?» (Romani 7:24). Acesta este strigătul care a izbucnit din inima împovărată a oamenilor din toate ţările şi din toate veacurile. Pentru toţi, nu este decât un singur răspuns: «Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii» (Ioan 1:29)” (p. 19).

Morți în păcate și înviați de Hristos și prin Hristos
Expresia lui Pavel, „morți în greșelile și în păcatele voastre” (Efeseni 2:1) subliniază trei aspecte majore ale condiției umane căzute. 
1. „Morți în greșelile și în păcatele voastre” indică o moarte propriu-zisă. Păcatul este eminamente opus lui Dumnezeu și vieții. A fi în păcat înseamnă a-L nega pe Dumnezeu și viața. Pavel evidențiază ideea că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Faptul de a fi în păcat și a rămâne în păcat duce la moarte (vezi și 1 Ioan 5:16) – la moartea propriu-zisă – o anihilare totală a întregii ființe umane. A fi în păcat înseamnă a fi condamnat la moarte; este echivalentul faptului de a fi „mort”. Această moarte nu vizează numai trupul; ființa umană care participă la păcat și alege să rămână în păcat va muri în întregime, în toate aspectele, fără niciun fel de elemente care să supraviețuiască.
2. Faptul de a fi „morți în greșeli și în păcate” este o stare spirituală și morală. Înseamnă a fi morți pentru Dumnezeu. Pentru oameni, a fi „morți în greșeli și în păcate” nu înseamnă că nu pot percepe iubirea, dreptatea sau chemarea lui Dumnezeu sau că nu își pot recunoaște starea păcătoasă. A afirma orice altceva înseamnă a ajunge la conceptul de predestinare. Dar oamenii pot percepe și percep revelația și chemarea lui Dumnezeu, de aceea „nu se pot dezvinovăți” (Romani 1:19-21; vezi 2:1,9-16). Problema apare atunci când percep chemarea harului lui Dumnezeu, dar decid că ei sunt bine și că le va fi mai bine dacă merg pe calea lor, pretinzând că se pot schimba și pot repara lumea de unii singuri (Isaia 5:21; Romani 1:21-23; vezi și Geneza 11:1-5). Această gândire distorsionată îi cufundă însă și mai adânc în mocirla păcatului (Romani 1:24-32). 
În Epistola sa către efeseni, Pavel ilustrează această stare căzută prin metafora umblării după „mersul lumii acesteia” (2:2), a satisfacerii apetitului, poftelor, dorințelor și gândurilor cărnii (2:3). În acest fel, cei nerenăscuți ajung într-un punct în care „numesc răul bine și binele rău” și înlocuiesc întunericul cu lumina și lumina cu întunericul (Isaia 5:20). Această stare constituie nu numai confuzie morală, ci revoltă morală la adresa lui Dumnezeu.
3. În consecință, a fi „morți în greșeli și în păcate” indică incapacitatea noastră totală de a învinge atracția gravitațională a găurii negre a păcatului. Această incapacitate este rezultatul faptului că păcatul a devenit o forță omniprezentă care ne controlează ființa, devenind „o altă lege, care se luptă” în noi și împotriva noastră (Romani 7:23). Însăși natura noastră a fost afectată, infectată în mod iremediabil, până într-acolo încât a devenit un „trup de moarte” (Romani 7:24). 
De aceea notează Pavel că numai o înviere ne poate salva din starea de „morți în greșelile noastre” (Efeseni 2:5,6). Însă Pavel nu vorbește despre o înviere asemănătoare celei a Păsării Phoenix din mitul antic, o pasăre cu putere regeneratoare intrinsecă. Moartea noastră în păcat și din cauza păcatului este definitivă și ireversibilă. Nu avem în noi nicio putere de a învia. Numai Dumnezeu, care ne-a creat, ne poate re-crea sau învia. 
Pentru Pavel, învierea nu este o „simplă” regenerare a țesuturilor noastre biologice astfel încât să putem trăi câteva decenii în plus în aceeași stare păcătoasă. Ci noțiunea lui Pavel de înviere este o eliberare totală de puterea distrugătoare a lumii și de stăpânirea păcatului. Credința lui Pavel în înviere vizează un alt tip de viață, o existență de altă calitate – o viață veșnică (Romani 6:23). Această putere unică de reînnoire s-a manifestat în învierea lui Hristos (Efeseni 1:20) și apoi ne-a fost dată nouă, în sensul că Dumnezeu ne-a invitat să luăm parte, prin Duhul, la învierea lui Hristos (Efeseni 2:5,6). 
În Epistola sa către romani, Pavel explică faptul că, întrucât păcatul este o forță atât de prezentă în noi, moartea este inevitabilă. Dar, datorită harului lui Dumnezeu, nu trebuie să murim în păcat, ci față de păcat. Hristos a murit în locul nostru pentru păcatul nostru. Acum, prin Hristos, noi murim, dar murim cu Hristos față de păcat (Romani 6:2-4). Pavel apoi conchide că, pentru că „ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului, căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (Romani 6:5-7).

Prin har și prin credință
Când spune că suntem mântuiți „prin har […] prin credință” (Efeseni 2:8), Pavel nu spune că suntem mântuiți numai prin har sau numai prin credință. Cele două operează întotdeauna împreună în mântuire. Cu toate acestea, au o crucială ordine de operare. În Evanghelie, nu credința este cea care generează harul. Credința nu este o energie interioară a noastră, care ne-ar da viață și putere, care ne-ar înălța la Dumnezeu, care ar schimba atitudinea lui Dumnezeu față de noi sau ar genera mântuire. În schimb, pentru Pavel credința se naște și devine funcțională în noi atunci când Dumnezeu ne oferă harul Său (Romani 10:17). Harul generează credință. Credință înseamnă conștientizarea harului lui Dumnezeu manifestat față de noi. 

Această înțelegere are cel puțin trei implicații majore. 
1. Credința nu este și nu poate fi meritorie. De fapt, chiar și credința este un dar de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne-a dat tuturor posibilitatea de a primi harul Său. Atât harul, cât și credința sunt daruri de la Dumnezeu (Efeseni 2:8). Din acest motiv, Pavel subliniază că faptele noastre nu au niciun rol în producerea mântuirii noastre (Efeseni 2:9). Mai degrabă noi, ca oameni mântuiți, suntem „lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune” (Efeseni 2:10). Prin urmare, aceste fapte bune nu sunt ale noastre; nu sunt generate de geniul sau de puterea credinței noastre, ci au fost pregătite „de Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).
2. Pavel alătură îndreptățirea și sfințirea pentru a forma o relație de nezdruncinat. În timp ce îndreptățirea înseamnă că suntem îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos, sfințirea înseamnă că suntem îmbrăcați cu haina de fapte bune a lui Hristos și că umblăm în ea.
3. Harul și credința sunt temelia unității bisericii, ceea ce reprezintă un element central în teologia lui Pavel cu privire la biserică. Biserica este unită în aceeași experiență de primire a revelației divine a harului și în aceeași experiență de acceptare a acestuia prin credință, „o singură credință” (Efeseni 4:5). În această experiență, toți membrii bisericii sunt egali. Din nou, biserica nu este o societate pe mai multe niveluri în care unii membri ar fi creștini mai buni pentru că au primit har mai mult. Biserica nu este împărțită în tabere cu membri mai spirituali sau mai puțin spirituali, după gradul lor de credință. Mai degrabă, întreaga biserică se întemeiază pe – și este unită în – același har și aceeași acceptare a respectivului har prin credință. În Efeseni 4:7, Pavel pare să vorbească despre diferite grade sau tipuri de har. Aici însă nu vorbește despre harul mântuitor, ci despre diversitatea darurilor spirituale pentru înnobilarea bisericii lui Dumnezeu și pentru îndeplinirea misiunii ei. De asemenea, când spune, în 1 Corinteni 12:9, că Duhul le dă unora credința, Pavel tratează același subiect al darurilor spirituale, nu subiectul credinței mântuitoare oferite tuturor oamenilor.

Aplicație 
1. În timp ce pentru unii Dumnezeul creștin este o divinitate aspră și răzbunătoare, mulți contemporani pur și simplu nu pot asocia un Dumnezeu iubitor și plin de har cu mânia, judecata și condamnarea. În Efeseni 2:3, Pavel îi descrie pe oamenii păcătoși drept „copii ai mâniei”, ceea ce înseamnă că, dacă rămân în acea stare, vor avea parte de mânia sau pedeapsa lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului (Romani 1:18). Invită-i pe membrii grupei să se gândească la moduri în care să explice mânia lui Dumnezeu următoarelor categorii de persoane: (1) copiilor lor, (2) vecinilor lor neadventiști și (3) colegilor lor seculari, atei.
2. Roagă-i pe membrii grupei să își amintească experiența lor de revenire la viață prin Hristos și împreună cu Hristos. Cum ar descrie această experiență prietenilor și membrilor comunității lor? Cum pot menține această experiență proaspătă în viața lor creștină?
3. Mulți adventiști de ziua a șaptea au crescut în ceea ce am numi un mediu creștin izolat sau „pur”, în care nu au fost expuși multora dintre ispitele unui mediu mai secular, mai lumesc. Cu toate acestea, acești adventiști sunt în continuare la fel de morți în păcatele lor și nu au experimentat nașterea din nou. Cum i-ar putea ajuta membrii grupei tale pe acești frați adventiști să experimenteze plinătatea venirii „la viață împreună cu Hristos” (Efeseni 2:5)? Cu alte cuvinte, cum i-ar putea încuraja membrii grupei tale pe acești adventiști să se nască din nou fără a trebui să treacă mai întâi prin totala nefericire a unei vieți păcătoase?
4. Ce spune cooperarea dintre departamentele și slujbașii bisericii voastre despre unitatea din trupul lui Hristos? Ce acțiuni comune ați putea plănui pentru creșterea continuă în Hristos?