Constructorii nesăbuiţi

Potopul se terminase. Noe şi soţia lui, împreună cu cei trei fii şi soţiile lor, erau singurii oameni din lume. După ce au ieşit din corabie, s-au închinat lui Dumnezeu şi I-au mulţumit că a avut grijă de ei şi le-a salvat vieţile. Şi Domnul le-a promis că nu va mai trimite niciodată un alt potop ale cărui ape să acopere pământul. Ce a aşezat Dumnezeu în nori ca să ne ajute să ne amintim de promisiunea Lui?

Noe şi familia lui aveau multe lucruri de făcut. Trebuiau să construiască niște case în care să locuiască şi erau nevoiţi să dea la o parte pietrele mari de pe câmp pentru a-şi face grădini în care să cultive legume. Trebuiau să pună în pământ seminţe şi să smulgă buruienile.

Era o muncă grea. La început, erau doar opt oameni care puteau să muncească, dar nu a trecut mult până au fost mai mult de opt persoane. Sem şi soţia lui, Ham şi soţia lui şi Iafet şi soţia lui au avut foarte curând bebeluşi – mulţi bebeluşi. Când copiii lor s-au făcut mari şi s-au căsătorit, au avut şi ei copii, la rândul lor; nu a trecut mult şi au fost iarăşi mulţi oameni în lumea noastră.

Dorea Dumnezeu ca oamenii să locuiască toţi într-un singur loc, aproape unii de alţii? Geneza 9:1 Dumnezeu ştia că ar fi fost mai bine dacă oamenii s-ar fi dus să locuiască în locuri diferite. Şi era suficient loc pentru toţi. Dumnezeu dorea ca fiecare familie să se aşeze într-un loc, la țară, şi să aibă pământ unde să crească flori şi să planteze pomi fructiferi şi grădini de legume.

Mult timp, Sem, Ham şi Iafet, împreună cu familiile lor au locuit în munţi, în apropierea corabiei. Dar, încetul cu încetul, unul dintre fiii lui Noe a început să ia decizii greşite. Ham nu l-a respectat pe tatăl său, Noe, şi el şi mulţi alţi oameni nu au vrut să asculte de Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Ca şi Cain, au ales să creadă minciunile lui Satana. Ce trist! Noe, Sem şi Iafet, împreună cu alţi câţiva oameni, încă se mai închinau lui Dumnezeu. Au construit altare din pietre şi au jertfit miei. Ei se rugau la Dumnezeu şi îşi mărturiseau păcatele. Au încercat să îi ajute şi pe ceilalţi, care luau hotărâri greşite.

Dar oamenii care au crezut minciunile lui Satana au vrut să uite de Dumnezeu şi să facă ceea ce doreau. Astfel că au hotărât să se mute în alt loc, departe de oamenii care Îl iubeau pe Dumnezeu. S-au dus în câmpie, într- un loc întins, pe care l-au numit ţara Şinear. Acolo era un pământ bun care se putea cultiva, iar în apropiere se afla şi un râu mare.

Aceşti oameni şi-au făcut şi idoli din lemn şi din piatră şi se rugau la ei. A fost o idee bună? Nu. Ar putea nişte bucăţi de lemn sau de piatră să audă rugăciunile oamenilor şi să-i ajute? Desigur că nu. Cât de nesăbuiţi au fost să Îl uite pe Dumnezeu! Psalmii 115:4-6 Fiind mândri, aceşti oameni s-au gândit la un plan care, gândeau ei, avea să-i facă pe ceilalţi să creadă că ei erau foarte înţelepţi. Vom descoperi mâine despre ce plan era vorba.

Mulţi oameni s-au mutat în ţara Şinear deoarece doreau să trăiască departe de oamenii care Îl iubeau pe Dumnezeu. Au hotărât să construiască un oraş mare şi să stea cu toţii într-un singur loc. Dar a vrut Dumnezeu ca oamenii să locuiască în oraşe? Nu. El le spusese să se împrăştie pe tot pământul. Ce altceva au mai hotărât ei să construiască? Geneza 11:3,4

Constructorii au plănuit să facă turnul lor mai mare, mai înalt şi mai uluitor decât oricare altă construcţie. Ar fi fost foarte larg în partea de jos şi atât de înalt încât să ajungă mai sus de apa potopului, dacă ar mai fi venit. Apoi, s-ar fi putut urca până sus, la nori, şi ar fi învăţat totul despre ploaie şi despre cauzele potopului. Sperau ca oamenii să creadă despre ei că sunt foarte înţelepţi şi puternici.

Mai era un motiv pentru care ei au dorit să construiască turnul acela înalt. Ei nu au crezut promisiunea lui Dumnezeu de a nu mai trimite niciodată un alt potop. Ei gândeau că, dacă ar mai fi venit un alt potop, s-ar fi urcat sus, în turnul lor, şi ar fi fost în siguranţă.

Aceşti oameni nesăbuiţi se răzvrăteau împotriva lui Dumnezeu şi făceau exact ce El le spusese să nu facă. Era un lucru grav, dar Dumnezeu îi lasă pe oameni să aleagă, astfel că le-a permis să înceapă construirea turnului lor.

În acele timpuri, oamenii vorbeau aceeaşi limbă și toţi oamenii din lume se puteau înţelege unii pe alţii. Astfel, le-a fost uşor celor din ţara Şinear să lucreze împreună la facerea cărămizilor şi a altor lucruri pentru construirea oraşului şi a turnului lor.

În sfârşit, au început să construiască. Zi după zi, oamenii munceau. Ei au aşezat un strat de cărămizi şi apoi un altul şi un altul şi, astfel, puţin câte puţin, turnul se înălţa. În fiecare zi, era tot mai înalt. Unii oameni lucrau în vârful turnului, pe când alţii construiau camere în interiorul lui. Mai mulţi oameni lucrau jos, pregătind materialele care trebuiau trimise celor care lucrau sus, pe turn. Toţi muncitorii lucrau mult, zi după zi şi săptămână după săptămână.

Crezi că s-au oprit în Sabat să se odihnească? Nu. Ei nu Îl iubeau pe Dumnezeu, aşa că nu au ascultat de porunca Sa cu privire la Sabat. Oamenii aceia erau foarte mândri de turnul lor. Erau siguri că, şi dacă lumea s-ar fi umplut de oameni, oricum ar fi aflat toţi de turnul lor. Oraşul lor din Şinear trebuia să fie centrul lumii, iar ei, stăpânii tuturor oamenilor. Geneza 11:4 Sus, în munţi, Noe, Sem şi Iafet încă Îl mai iubeau pe Dumnezeu şi Îl ascultau. Şi, când au aflat despre oraşul şi turnul pe care le construiau oamenii răi, trebuie să fi fost foarte trişti.

Întrucât turnul era atât de înalt, oamenii din vârful lui nu puteau vorbi cu oamenii din partea de jos. Aşadar, când un om din vârful turnului avea nevoie de ceva, striga la un alt muncitor care lucra la un nivel mai jos şi îi transmitea comanda lui. „Am nevoie de mai multe cărămizi!”, striga el. La rândul său, muncitorul acela îi spunea unui alt om de la un nivel şi mai jos, strigându-i: „Trimite sus mai multe cărămizi!” Apoi, omul din partea de jos îi trimitea cărămizile celui de sus, din vârf. Şi astfel turnul continua să se înalţe.

Oamenii care Îl iubeau pe Dumnezeu I-au cerut să oprească planurile oamenilor răi. Aşadar, ce a făcut Dumnezeu? Geneza 11:5 Dumnezeu privise la ei în tot acest timp şi ştia că sosise timpul să facă ceva. Dacă nu ar fi făcut, întreaga lume s-ar fi năruit iarăşi. Într-o zi, comenzile au început să se încurce. „Am nevoie de mai multe cărămizi!” striga omul din vârf. „Trimite sus mai mult mortar!” transmitea următorul muncitor. Iar oamenii din partea de jos trimiteau sus mai multe unelte. Fiecare om era sigur că transmisese mai departe comanda corectă, aşa cum făcuseră întotdeauna.

Acum, oamenii din vârf trebuiau să se oprească din lucru deoarece nu primiseră lucrurile de care aveau nevoie. Curând, fiecare era derutat şi furios. Muncitorii ţipau unii la alţii, dar nu înţelegeau deloc ce spunea fiecare. Apoi, Dumnezeu a trimis un fulger care a distrus vârful turnului. Nu mai aveau cum să continue lucrul.

Ce se întâmplase? De ce nu au mai putut constructorii să-şi înţeleagă cuvintele unii altora? Geneza 11:7 Dumnezeu le încurcase limbile. Fiecare om înţelegea cuvintele pe care le spunea el, dar ceilalţi nu le înţelegeau. Trebuie să fi fost înfricoşător. Poate că alergau strigând: „Înţelege cineva ce spun eu?”

În final, oamenii care vorbeau aceeaşi limbă s-au adunat laolaltă şi s-au format astfel grupuri care s-au dus în locuri diferite în lume, aşa cum le spusese Dumnezeu să facă de la început. Cât de trist este că nu L-au ascultat pe Dumnezeu! Neascultarea lor a cauzat o mulţime de probleme. Acum era foarte greu pentru oamenii aceştia să înveţe despre Dumnezeu. Când cineva încerca să le vorbească despre El, ei nu erau în stare să înţeleagă ce li se spunea.

Cum numeşte Biblia turnul pe care oamenii aceia l-au construit? Geneza 11:9 Cuvintele „Babel” şi „Babilon” înseamnă „a fi derutat sau încurcat”, exact cum au fost acei muncitori. Mult mai târziu, a fost construit acolo un mare oraş, numit Babilon, dar acum mai sunt doar ruinele sale. Dacă asculţi cu atenţie, vei auzi pastori predicând despre Babilon. Acum, să citim Apocalipsa 18:1,2,4,5.

Babilonul reprezintă tot ceea ce Biblia numeşte biserici care spun că ascultă de Dumnezeu, dar, în realitate, nu ascultă. Nu ascultă de toate Cele Zece Porunci şi Dumnezeu îi atenţionează pe oameni să nu rămână în acele biserici. Noi să alegem să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem ce spune El!

Alegi mereu să asculţi cu bucurie? Nu este un lucru nesăbuit să nu ascultăm de Dumnezeu, din moment ce El ştie ce e mai bine pentru noi?
Dacă te îmbufnezi şi plângi când mama şi tata te roagă să faci ceva, nu-i aşa că nu asculţi de Dumnezeu?
Dacă vezi o jucărie pe care ţi-o doreşti în magazin, dar mama spune „nu”, Îl asculţi pe Dumnezeu prin faptul că nu plângi după ea?
Cânt tata te strigă şi-ţi spune: „Vino aici, te rog!”, Îl asculţi pe Dumnezeu când fugi repede la el? Când asculţi eşti fericit sau eşti trist?

Boodle şi o mare întrebare - Partea a X-a. De Amy Sherrard

În timp ce Dena şi Sherry, împreună cu mama şi tatăl lor, vizitau unele persoane şi mergeau la şcoală în Statele Unite, Boodle şi Drăguța locuiau cu familia Wilcox în Singapore. Bunica Wilcox a scris nişte scrisori interesante despre ele. „Boodle este fericită”, le-a spus ea. Şi ne face şi pe noi fericiţi. Când cineva bate la uşă, ea încearcă să sară şi să alerge în acelaşi timp, dar alunecă pe podeaua alunecoasă până să ajungă şi este atât de amuzantă!”
Fetele au râs când au citit detaliul acesta. Boodle făcea acelaşi lucru şi în casa lor din Singapore. La ora mesei, tatăl obişnuia doar să strige: „Intră!”, aşa cum spunea când cineva bătea la uşă. Toată familia ştia că nimeni nu era la uşă, dar Boodle nu ştia. Ea sărea în sus şi încerca să ajungă la uşă cât de repede putea. Aluneca şi chiarcădea învârtindu-se pe podeaua alunecoasă, în timp ce toţi râdeau de ea. Apoi se întorcea, afişând pe faţă un zâmbet fericit de căţeluşă.

Într-o zi, un bărbat a venit să vorbească cu tata şi i-a spus că era nevoie de cineva care să ajute într-o şcoală mare din Filipine. Era departe de Singapore şi, când tata a spus că este binevoitor să meargă, bineînţeles că toate planurile familiei s-au schimbat.

Dena şi Sherry erau îngrijorate. „Cum o vom lua înapoi pe Boodle?” au vrut ele să ştie. Dar mama şi tata nu aveau un răspuns. Nimeni nu ştia. După ce familia a ajuns în Filipine, a sosit o altă scrisoare de la bunica şi bunicul Wilcox. „Vom pleca din Singapore mai devreme decât ne-am aşteptat”, scria în scrisoare, „şi, bineînţeles, ne întrebăm ce să facem cu Boodle şi cu Drăguţa. Am aflat că Ethel Young va merge în Filipine cu vaporul şi este binevoitoare să le ia pe Boodle şi pe Drăguţa cu ea, dacă şi voi doriţi. Vă puteţi întâlni la vapor să le luaţi pe Boodle şi pe Drăguţa acasă.

Bunicul Wilcox va face o ladă mare şi rezistentă din lemn, pentru a o ţine pe Boodle în ea în timpul călătoriei. Domnişoara Young se va asigura că are hrană şi apă şi că va face mişcare în fiecare zi. Vă rog, spuneţi-ne ce credeți şi despre această idee.” „Ura! Le vom avea pe Boodle şi pe Drăguţa înapoi!” Dena şi Sherry erau foarte fericite, la fel şi părinţii lor.

Au numărat zilele până la sosirea vaporului din Singapore cu animalele lor de companie. Acele zile parcă nu mai treceau, dar, în sfârşit, vaporul a sosit, iar ele, împreună cu părinţii lor, au mers în întâmpinarea lor. „Îşi va mai aminti Boodle de noi?” se întrebau ele.