Promisiunea scrisă pe cer

În timpul potopului, apa a acoperit tot pământul, iar arca era aruncată încolo şi încoace de valurile mari. Deşi lui Noe şi familiei lui nu le-a fost uşor în corabie, ei erau în siguranţă. Dumnezeu Şi-a trimis îngerii să aibă grijă de ei.

După patruzeci de zile, ploaia a încetat în sfârşit şi soarele a strălucit din nou. Dar arca încă se legăna înainte şi înapoi. De ce? Geneza 8:1, u.p. Pe măsură ce vântul sufla, nivelul apei a început să scadă. Zi după zi el sufla, iar apele scădeau încetul cu încetul. Noe şi familia lui nu puteau vedea ce se întâmpla afară, dar, când corabia s-a oprit în sfârşit din legănat, au fost foarte fericiţi. Îngerii au condus uşor corabia în ape mai liniştite, între vârfurile unor munţi.

După ce corabia a rămas în acest loc liniştit timp de mai multe săptămâni, Noe s-a hotărât să afle dacă, pe undeva, era pământ uscat. Ce a făcut? Geneza 8:6-9
Corbii sunt nişte păsări mari şi negre şi cât de mult trebuie să-i fi plăcut acelui corb să zboare iarăşi sus, pe cer, după ce a stat închis în corabie atâta timp! După aceea, Noe a dat drumul unui porumbel să zboare prin fereastră. Când acesta s-a întors la corabie, Noe şi familia lui au ştiut că mai trebuiau să aştepte.

Au mai trecut alte şapte zile şi Noe a dat iarăşi drumul unui porumbel să zboare. Ce s-a întâmplat de data asta? Când s-a întors în seara aceea, a adus ceva în ciocul său. Geneza 8:11

Cât de încântaţi trebuie să fi fost Noe şi familia lui! Erau siguri că pământul se usca, iar plantele începuseră să crească. După o altă săptămână, Noe a dat iarăşi drumul porumbelului să zboare. De data aceasta, nu s-a mai întors. Acesta era un semn bun. Ştiau că mai era puţin şi vor ieşi din corabie şi parcă aşteptau cu greu. Noe ştia că el şi fiii lui erau în siguranţă dacă dădeau la o parte, cu grijă, acoperişul corabiei ca să poată privi afară. Cu siguranţă, pământul se uscase. Dar lumea se schimbase atât de mult în timpul potopului şi totul arăta diferit acum. 

În sfârşit, după ce Noe şi familia sa au locuit în corabie mai mult de un an, Dumnezeu i-a vorbit din nou. Ce i-a spus El? Geneza 8:16,17

Când un înger a deschis uşa cea mare a corabiei, Noe şi familia sa au ieşit. Înainte de orice altceva, Noe a construit un altar din pietre şi a sacrificat o parte dintre animalele curate pentru Dumnezeu. Noe şi familia lui s-au închinat şi I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru că îi ocrotise în timpul potopului. Dumnezeu a văzut cum I se închinau şi a fost foarte bucuros că şi-au amintit să-I mulţumească.

Noe şi familia sa, împreună cu toate păsările şi animalele, au ieşit, în sfârşit, din corabia care fusese casa lor un timp atât de îndelungat. Ei urmau să înceapă să trăiască în lumea care se schimbase atât de mult în timpul potopului. Înainte de potop, diamante scânteietoare şi bucăţi strălucitoare de aur şi de argint se găseau chiar pe suprafaţa pământului.

Oamenii adunau de pe jos ce doreau şi le foloseau pentru a-şi decora templele idolilor şi casele lor. Dar, după potop, lucrurile acestea frumoase au fost îngropate adânc în pământ. Şi alte lucruri se mai schimbaseră. Toate animalele dispăruseră. Nu mai erau grădini şi câmpuri frumoase deloc.

Păduri cu copaci gigantici fuseseră îngropate în pământ. În locul dealurilor plăcute, acoperite cu pomi şi iarbă, se aflau munţi înalţi cu stânci abrupte. Stânci mari erau împrăştiate peste tot. Pământul era maroniu şi lipsit de vegetaţie, cu excepţia locurilor în care iarba şi plantele începuseră să crească. Şi acum mai erau şi oceane imense. Celor care ar fi dorit să meargă dintr-o parte a pământului în alta avea să le fie foarte greu.

Înainte de potop existaseră mii de oameni în lumea noastră. Acum câţi mai erau? Doar Noe, soţia lui şi fiii lor cu soţiile lor mai rămăseseră: doar opt oameni. Nu erau prea mulţi, nu-i aşa? Cum puteau atât de puţini oameni să trăiască într-o lume care se schimbase atât de mult?

Totul era atât de diferit! Cum aveau să cultive oamenii pământul în lumea cea nouă şi ciudată? Dumnezeu a promis că seminţele vor continua să crească. Geneza 8:22 Că întotdeauna va fi un timp pentru cultivat grădina şi un timp pentru cules legumele şi fructele.

De asemenea, va fi întotdeauna vară şi va fi iarnă, va fi primăvară şi toamnă, la fel cum vor fi mereu ziua şi noaptea. Noe şi familia lui erau fericiţi să ştie că mai puteau să-şi procure hrană, dar aceasta ar fi necesitat timp. Ce aveau să mănânce în timp ce aşteptau să crească ce au plantat în grădini? Din nou, Dumnezeu le-a spus ce să facă. Dumnezeu le-a spus pentru prima dată să mănânce carne. Dar trebuiau să mănânce doar carnea animalelor curate şi să nu mănânce niciodată sângele împreună cu carnea.

Carnea nu era cea mai bună hrană, dar, când Noe a ieşit din corabie, nu era nimic altceva de mâncare. Noe trebuie să-şi fi pus o altă întrebare când a văzut toate animalele părăsind corabia. El a văzut leii cei uriaşi, urşii, tigrii şi rinocerii. Aceste animale erau cu mult mai mari decât el. Aveau oare să-i mănânce pe oameni şi, astfel, oamenii să dispară? Geneza 9:2 p.p.

Acum, majoritatea animalelor fugeau când îi vedeau pe oameni. Da, totul se schimbase din cauza păcatului. Lumea cea frumoasă a lui Dumnezeu se stricase. Dar Dumnezeu i-a ajutat pe Noe şi familia lui să se simtă în siguranţă. El îi iubea foarte mult şi avea grijă de ei.

Înainte de potop nu plouase niciodată. Pământul fusese întotdeauna udat de un abur. Dar, după potop, acest lucru nu avea să se mai întâmple deloc, ci pământul avea să fie udat de ploaie.

Dumnezeu ştia că, atunci când vor vedea nori mari şi negri aducători de ploaie, cu tunete şi fulgere, oamenii se vor speria de venirea unui alt potop. Dar El nu voia să le fie frică, astfel că le-a făcut o promisiune minunată. Geneza 9:11 Cât de fericiţi trebuie să fi fost Noe şi familia lui că Dumnezeu nu avea să mai trimită niciodată un alt potop ale cărui ape să acopere iarăşi întreaga lume!

Apoi Dumnezeu a făcut ceva special: un semn care să le reamintească oamenilor mereu de promisiunea Lui. Ceva pe care aveau să-l vadă pe cer şi pe care şi noi îl vedem uneori. Poţi să ghiceşti ce au văzut? Când Noe şi familia lui au văzut pentru prima dată curcubeul, soarele, care era într-o parte a cerului, strălucea peste norii de ploaie care se aflau în partea opusă pe cer. Lucrul acela frumos pe care l-au văzut se întindea dintr-o parte, de la pământ, sus peste norii de ploaie şi până jos, la pământ, în cealaltă parte. Ce vedeau ei? Ei se uitau la primul curcubeu.

Noe şi familia lui trebuie să fi fost foarte fericiţi când au văzut prima dată curcubeul strălucitor şi colorat al lui Dumnezeu. Era roşu, oranj, galben, verde, albastru şi violet. Noe şi familia au fost primii oameni care au văzut curcubeul în nori.

Dumnezeu a spus că a aşezat curcubeul în nori pentru a le aminti oamenilor de promisiunea Sa, şi anume că nu mai urma să trimită niciodată un alt potop ale cărui ape să acopere întreaga lume. Mai era nevoie ca oamenii să se teamă de un alt potop ori de câte ori începea să plouă? Nu. Ei puteau alege să aibă încredere în promisiunea lui Dumnezeu şi să nu le fie teamă. Ştiai că există un curcubeu în jurul tronului lui Dumnezeu în ceruri? Crezi că Dumnezeu uită vreodată să-şi ţină promisiunile? Desigur că nu.

Ori de câte ori vedem curcubeul, ne putem aminti cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Ne putem aminti de promisiunea Lui de a nu mai trimite un alt potop de ape care să acopere pământul. Şi ne putem aduce aminte că Dumnezeu Îşi ţine întotdeauna promisiunile. Nu trebuie să ne mai temem niciodată. Dumnezeu este atât de bun! Nu-i aşa că Îl iubeşti?

Îşi ţine Dumnezeu mereu promisiunile? Îţi aminteşti să-I mulţumeşti mereu lui Dumnezeu pentru tot ce face pentru tine?
Îţi aminteşti să le mulţumeşti celorlalţi oameni pentru toate lucrurile bune pe care le fac pentru tine?
Îţi ţii mereu promisiunile? Când spui că îţi pui jucăriile la locul lor, te ţii de promisiune sau uiţi?
Are Dumnezeu grijă de tine când ţi-e frică de întuneric sau de furtună? Pentru ce Îi putem mulţumi lui Dumnezeu?
Pentru ce le poţi mulţumi părinţilor tăi?

Boodle rămâne pe loc - Partea a IX-a. De Amy Sherrard

Suntem aici, în Singapore, de cinci ani, aşa că e timpul să ne luăm un concediu, a anunţat tata într-o zi.
– Ce vom face cât timp vom fi plecaţi? au vrut să ştie Dena şi Sherry.

Tata le-a explicat că urmau să se întoarcă în Statele Unite pentru un an. În timpul călătoriei, aveau să vadă multe locuri și să-i viziteze pe bunici şi multe alte rude. Şi, probabil, să meargă la şcoală.
– Putem să o luăm şi pe Boodle? a fost următoarea întrebare.
– Nu, nu o putem lua şi pe ea, le-a spus mama. Dar familia Wilcox doreşte să o ţină până ne vom întoarce.
Bătrânul Wilcox era profesor de Biblie la şcoala misionară, iar Dena şi Sherry au convenit şi ele că, din moment ce nu o puteau lua pe Boodle cu ei, bunicul şi bunica Wilcox erau persoanele cele mai potrivite la care se puteau gândi pentru a le lăsa în grijă preţiosul lor animal de companie.

Boodle nu a dat prea mare atenţie la împachetare şi la pregătirile pentru plecare, care au continuat timp de câteva zile. Ea nu se îngrijora de nimic, însă fetele, da. Erau foarte sigure că Boodle urma să le simtă mult lipsa. Într-o zi, mama a invitat familia Wilcox să mănânce împreună la prânz. Bunica Wilcox s-a aşezat la un capăt al mesei, iar Boodle stătea, ca de obicei, prin apropiere. Foarte curând, familia a observat că Boodle se aşeza mereu chiar lângă bunica Wilcox. Îşi mişca coada, izbind-o de podea, având zâmbetul ei de căţeluşă în timp ce se uita în sus, la doamna cea amabilă de lângă ea.

Deodată, mama a fost sigură că Boodle ştia exact ce se întâmpla.
– Îi dai cumva să mănânce din mâncarea ta? a întrebat ea, zâmbind.
Bunica Wilcox a zâmbit şi a făcut cu ochiul.
– Nu-i de mirare că Boodle deja se îndrăgosteşte de tine, a spus mama, râzând.
Noi nu i-am dat niciodată nimic de la masă, deci are parte de un mare răsfăţ astăzi. Bunica Wilcox le-a explicat apoi că dorea ca Boodle să se obişnuiască cu ea ca să nu se simtă prea singură după ce fetele şi restul familiei vor pleca. Dena şi Sherry s-au uitat una la alta şi apoi la Boodle. Nu ştiau dacă să fie fericite sau triste. Erau prea politicoase ca să poată spune ce gândeau, dar, după ce musafirul a plecat, au vorbit despre gândurile lor.
Avea oare Boodle să-i uite în timpul cât erau plecaţi? Nu doreau ca ea să se simtă prea singură, însă nici să îi uite. În cele din urmă, s-au hotărât să fie bucuroase de dragul lui Boodle, chiar dacă erau sigure că le va fi tare dor de ea.
În orice caz, urmau să se simtă foarte bine în lunga lor călătorie peste ocean, din Singapore în America
de Nord. Şi urmau să fie şi foarte ocupate cu şcoala. Alte persoane amabile s-au oferit să o ia pe Drăguţa, micuţul lor papagal simpatic, aşa că totul avea să
fie bine. Când a sosit timpul să plece, le-au făcut cu mâna tuturor prietenilor lor, ştiind că au multe lucruri pentru care să-I mulţumească lui Dumnezeu.