Legea pusă în practică
Text de memorat
„Domnul a zis lui Moise: «Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: ‘Aţi văzut că v-am __ din __. Să nu faceţi __ de __ şi dumnezei de __ca să-i puneţi __de Mine; să nu vă faceţi __ dumnezei [...]’»” (Exodul 20:22,23).
Dumnezeu dorea ca poporul Său să fie diferit de națiunile din jur. El dorea ca israeliții să fie o comunitate devotată de credincioși care să trăiască sub conducerea și autoritatea Lui. Toți urmau să fie supuși legii Sale. Trebuiau să fie numiți judecători ca administratori ai legii, iar preoții trebuiau să îi învețe pe oameni legea. Părinții jucau și ei un rol important.
În orice cultură, legile dezvăluie idealurile, scopurile, intenția și caracterul legiuitorului. De exemplu, atunci când faraonul a poruncit uciderea fiecărui copil evreu de sex masculin, această lege a dezvăluit cum era el: rău. În schimb, dacă un rege ar face o lege prin care fiecare tânăr de 18 ani din regatul lui să primească educație superioară gratuită, mulți ar considera acest lucru o dovadă a generozității regelui și a dorinței ca țara lui să prospere.
Legea lui Dumnezeu Îl dezvăluie pe El, adică bunătatea, iubirea, valorile, dreptatea și restricțiile Sale privind răul. După cum legea este sfântă și dreaptă, la fel este și Dumnezeu. În timp ce creează spațiu pentru o viață la superlativ, legea ne și ferește de pericole și calamități. Respectul față de Dumnezeu, față de ceilalți și față de valorile vieții stă la baza sistemului legislativ divin.
Comentariu EGW
Legea lui Dumnezeu este marele Său standard pentru neprihănire. Această lege este perfectă în toate cerințele ei și Dumnezeu ne cheamă să ascultăm de ea, căci, în ziua aceea când cărțile cerului vor fi deschise și faptele tuturor vor fi trecute în revistă înaintea Judecătorului universului, cazurile noastre vor fi hotărâte prin ea.
Dar există și au existat întotdeauna două clase în această lume, iar întrebarea: Care este diferența dintre aceste două clase? este serioasă și importantă. O clasă Îl iubește pe Dumnezeu și se teme de El, cei din cealaltă clasă nu vor să țină seama de El. O clasă ascultă de Legea Lui; cealaltă, o ignoră și nu se supune cerințelor Lui. …
Slăbiți din cauza păcatului, noi nu putem să ținem Legea lui Dumnezeu prin noi înșine. Dar Hristos a venit în lumea noastră pentru a restabili chipul moral al lui Dumnezeu în oameni și pentru a-i aduce înapoi de pe calea neascultării pe calea ascultării. Misiunea Lui în lume a fost să dezvăluie caracterul lui Dumnezeu trăind Legea, care este temelia guvernării Sale, iar cei care Îl vor primi ca Mântuitor personal vor crește în har și, în puterea Lui, vor fi în stare să se supună Legii lui Dumnezeu.
Când Hristos va veni pe norii cerului, vor exista numai două clase – cei ascultători și cei neascultători. Și Îl pot întâmpina cu bucurie numai cei care, după ce au avut lumina cu privire la cerințele lui Dumnezeu, au fost ascultători. Cei care au stăruit în neascultare vor fugi îngroziți, ascunzându-se în peșterile munților și vor striga la stânci și la munți: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului!” Dar cei care L-au onorat pe Dumnezeu prin ascultarea lor, vor privi în sus și vor spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam; acum să ne înveselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui.” – “The Obedient and the Disobedient,” Signs of the Times, February 11, 1897, par. 1, 2, 15, 16
Aceia care susțin că Hristos a desființat Legea învață că El a călcat Sabatul și i-a îndreptățit pe ucenicii Lui să facă la fel. În felul acesta, ei iau aceeași poziție ca iudeii care Îl calomniau pe Isus. În această privință, ei contrazic mărturia dată de Hristos Însuși, care a zis: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Nici Mântuitorul, nici urmașii Lui n-au călcat porunca privitoare la Sabat. Hristos era un reprezentant viu al Legii. În viața Lui nu s-a găsit nicio încălcare a preceptelor ei sfinte. Privind o întreagă națiune de martori care căutau ocazia să-L condamne, El a putut să spună fără ca cineva să-L poată contrazice: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). – Hristos, Lumina lumii, p. 287
Dar există și au existat întotdeauna două clase în această lume, iar întrebarea: Care este diferența dintre aceste două clase? este serioasă și importantă. O clasă Îl iubește pe Dumnezeu și se teme de El, cei din cealaltă clasă nu vor să țină seama de El. O clasă ascultă de Legea Lui; cealaltă, o ignoră și nu se supune cerințelor Lui. …
Slăbiți din cauza păcatului, noi nu putem să ținem Legea lui Dumnezeu prin noi înșine. Dar Hristos a venit în lumea noastră pentru a restabili chipul moral al lui Dumnezeu în oameni și pentru a-i aduce înapoi de pe calea neascultării pe calea ascultării. Misiunea Lui în lume a fost să dezvăluie caracterul lui Dumnezeu trăind Legea, care este temelia guvernării Sale, iar cei care Îl vor primi ca Mântuitor personal vor crește în har și, în puterea Lui, vor fi în stare să se supună Legii lui Dumnezeu.
Când Hristos va veni pe norii cerului, vor exista numai două clase – cei ascultători și cei neascultători. Și Îl pot întâmpina cu bucurie numai cei care, după ce au avut lumina cu privire la cerințele lui Dumnezeu, au fost ascultători. Cei care au stăruit în neascultare vor fugi îngroziți, ascunzându-se în peșterile munților și vor striga la stânci și la munți: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului!” Dar cei care L-au onorat pe Dumnezeu prin ascultarea lor, vor privi în sus și vor spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam; acum să ne înveselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui.” – “The Obedient and the Disobedient,” Signs of the Times, February 11, 1897, par. 1, 2, 15, 16
Aceia care susțin că Hristos a desființat Legea învață că El a călcat Sabatul și i-a îndreptățit pe ucenicii Lui să facă la fel. În felul acesta, ei iau aceeași poziție ca iudeii care Îl calomniau pe Isus. În această privință, ei contrazic mărturia dată de Hristos Însuși, care a zis: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Nici Mântuitorul, nici urmașii Lui n-au călcat porunca privitoare la Sabat. Hristos era un reprezentant viu al Legii. În viața Lui nu s-a găsit nicio încălcare a preceptelor ei sfinte. Privind o întreagă națiune de martori care căutau ocazia să-L condamne, El a putut să spună fără ca cineva să-L poată contrazice: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). – Hristos, Lumina lumii, p. 287
La Sinai, când Și-a făcut cunoscută legea, Dumnezeu a demarat procesul de a-Și învăța poporul cum, prin relația cu El, putea trăi o viață sfântă. Dar principiile legii trebuiau să fie aplicate în viața de zi cu zi, așa că Dumnezeu le-a dat israeliților legi suplimentare, așa-numitul „cod al legământului”. Era responsabilitatea judecătorilor să vegheze la aplicarea acestor legi în mod corect.
„Mintea poporului, orbită și înjosită de sclavie și de păgânism, nu era pregătită să prețuiască pe deplin principiile larg cuprinzătoare ale Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Pentru ca obligațiile Decalogului să poată fi înțelese și aplicate în mod deplin, au fost date și alte norme, care ilustrau și aplicau principiile Celor Zece Porunci. Legile acestea au fost numite «hotărâri», atât pentru că erau ancorate în înțelepciunea și dreptatea infinită, precum și pentru ca aceia care aplicau legea să hotărască în raport cu ele. Spre deosebire de Cele Zece Porunci, ele i-au fost date lui Moise în mod personal și el trebuia să le facă cunoscute poporului” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 310).
1. Studiază Exodul 21:1-32. Ce reguli clare au fost date cu privire la sclavii evrei, omucidere și vătămări corporale?
Codul legământului cuprinde mai multe capitole (Exodul 21:1 – 23:19). Toate aceste reglementări și legi au fost emise pentru a opri avalanșa de rău și pentru a construi o societate organizată.
Legile privind sclavia erau speciale și nu ar trebui confundate cu practica incorectă și rea a sclaviei moderne sau medievale. Sclavii evrei erau, de fapt, protejați și apreciați. În societățile moderne și medievale, servitorii și sclavii erau proprietatea stăpânului lor, care putea face ce dorea cu ei. În schimb, legile biblice reglementau altfel lucrurile. Servitutea era limitată la șase ani (Exodul 21:1,2; Ieremia 34:8-22), iar în al șaptelea an toți sclavii trebuiau eliberați, cu excepția cazului în care doreau să rămână cu stăpânul lor. De asemenea, stăpânii trebuiau să le acorde Sabatul liber (Exodul 20:9,10) și să le împlinească nevoile de bază.
Deși în cea mai mare parte a lumii practica malefică a sclaviei instituționalizate a fost în mare parte abolită, care sunt modalitățile prin care unele dintre principiile acesteia încă există și ce putem face noi, în sfera noastră limitată, pentru a lupta împotriva acestor principii?
Comentariu EGW
Fiind Creatorul tuturor, Dumnezeu este guvernator peste tot și trebuie să-Și impună legea în tot universul. A cere de la ființele pe care le-a creat mai puțin decât ascultare de Legea Lui ar însemna să le lase pradă distrugerii. Dacă nu ar pedepsi încălcarea Legii Sale, în univers ar fi confuzie. Legea morală este bariera pusă de Dumnezeu între om și păcat. Astfel, înțelepciunea infinită a pus în fața oamenilor distincția dintre bine și rău, dintre păcat și sfințenie. …
Scripturile arată clar că Dumnezeu este Conducătorul și că omul are cea mai înaltă obligație de a recunoaște acest lucru și de a asculta de Legea Sa cu inima și mintea, având încredere în puterea Lui pentru ajutor și protecție. Această lege, față de care omul este chemat să se supună ca fiind standardul pentru bine pentru întregul univers, este sfatul înțelept și sfânt al lui Dumnezeu. Este o lege morală și își are fundamentul în deosebirea dintre bine și rău. Legea morală este universală; legile omenești nu sunt neapărat universale, ci pot fi limitate sau extinse în funcție de voința legiuitorului. Legea morală trebuie să fie imuabilă, în timp ce o lege dată de o autoritate omenească poate fi schimbată sau abolită, după cum poate alege legiuitorul.
Decalogul, sau codul moral al lui Dumnezeu, constă din zece precepte, sau porunci, gravate în piatră de degetul lui Dumnezeu. Aceste precepte cuprind întreaga datorie a omului. Primele patru definesc datoria omului față de Dumnezeul său, iar ultimele șase, datoria față de semeni. Aceste două mari principii au fost recunoscute de Mântuitorul, pentru că El a declarat că întreaga Lege constă în iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de om. În Scripturi pot fi găsite și alte porunci, dar numai ca o extindere a celor conținute în cele zece precepte ale Decalogului. – “The Moral Law,” Signs of the Times, June 5, 1901, par. 5, 7, 8
Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră și redate de Moise în Pentateuh erau o transcriere fără greș. Aceia care au ajuns la înțelegerea acestui punct important au fost conduși astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii lui Dumnezeu. Ei au înțeles ca niciodată mai înainte puterea cuvintelor Mântuitorului: „Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5:18). Fiind o descoperire a voinței Sale, o transcriere a caracterului Său, Legea lui Dumnezeu trebuie să dăinuiască veșnic, „ca un martor credincios în ceruri”. Nicio poruncă n-a fost anulată, nicio iotă sau o frântură de slovă din ea n-au fost schimbate. Psalmistul spune: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuiește în veci în ceruri”; toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veșnicie” (Psalmii 119:89; Psalmii 111:7,8). – Tragedia veacurilor, p. 434
Scripturile arată clar că Dumnezeu este Conducătorul și că omul are cea mai înaltă obligație de a recunoaște acest lucru și de a asculta de Legea Sa cu inima și mintea, având încredere în puterea Lui pentru ajutor și protecție. Această lege, față de care omul este chemat să se supună ca fiind standardul pentru bine pentru întregul univers, este sfatul înțelept și sfânt al lui Dumnezeu. Este o lege morală și își are fundamentul în deosebirea dintre bine și rău. Legea morală este universală; legile omenești nu sunt neapărat universale, ci pot fi limitate sau extinse în funcție de voința legiuitorului. Legea morală trebuie să fie imuabilă, în timp ce o lege dată de o autoritate omenească poate fi schimbată sau abolită, după cum poate alege legiuitorul.
Decalogul, sau codul moral al lui Dumnezeu, constă din zece precepte, sau porunci, gravate în piatră de degetul lui Dumnezeu. Aceste precepte cuprind întreaga datorie a omului. Primele patru definesc datoria omului față de Dumnezeul său, iar ultimele șase, datoria față de semeni. Aceste două mari principii au fost recunoscute de Mântuitorul, pentru că El a declarat că întreaga Lege constă în iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de om. În Scripturi pot fi găsite și alte porunci, dar numai ca o extindere a celor conținute în cele zece precepte ale Decalogului. – “The Moral Law,” Signs of the Times, June 5, 1901, par. 5, 7, 8
Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră și redate de Moise în Pentateuh erau o transcriere fără greș. Aceia care au ajuns la înțelegerea acestui punct important au fost conduși astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii lui Dumnezeu. Ei au înțeles ca niciodată mai înainte puterea cuvintelor Mântuitorului: „Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5:18). Fiind o descoperire a voinței Sale, o transcriere a caracterului Său, Legea lui Dumnezeu trebuie să dăinuiască veșnic, „ca un martor credincios în ceruri”. Nicio poruncă n-a fost anulată, nicio iotă sau o frântură de slovă din ea n-au fost schimbate. Psalmistul spune: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuiește în veci în ceruri”; toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veșnicie” (Psalmii 119:89; Psalmii 111:7,8). – Tragedia veacurilor, p. 434
În mila Lui, Dumnezeu i-a învățat pe judecători cum să procedeze cu oamenii în diferite situații legate de drepturile de proprietate. Sunt enumerate mai multe studii de caz, indicând ce trebuia făcut dacă un taur ataca taurul unui vecin, dacă oamenii furau un animal domestic și îl vindeau, dacă animalele pășteau pe câmpul sau în via altui proprietar, dacă un obiect împrumutat de o persoană era furat de la aceasta sau dacă un animal închiriat era rănit sau murea (Exodul 21:33 – 22:15).
Legile lui Dumnezeu vizau diferite probleme. Existau reglementări specifice împotriva înjosirii sau umilirii oamenilor. Domnul nu dorea niciun fel de exploatare. În mila Lui, Dumnezeu corectează tendințele păcătoase ale inimii omului și înfrânează înclinațiile naturale ale oamenilor. Societatea trebuia menținută în siguranță, răul trebuia eliminat, iar relațiile interpersonale pozitive trebuiau cultivate. Dreptatea și iubirea trebuie să guverneze toate interacțiunile umane.
3. Ce probleme importante sunt avute în vedere în Exodul 23:10-19?
Sabatul și sărbătorile însemnau închinare și aminteau de evenimente marcante din istoria mântuirii. Închinarea era atent reglementată, deoarece aceasta era baza teologică pentru toate celelalte activități. Sabatul a fost instaurat la creație (Geneza 2:2,3; Exodul 20:8-11), a fost legat de eliberarea și răscumpărarea poporului Israel (Deuteronomul 5:12-15) și face trimitere, într-un mod pregnant, la închinarea la Dumnezeu în calitate de Creator, Răscumpărător și Domn al nostru (Marcu 2:27,28).
Existau trei sărbători majore pe care poporul Israel trebuia să le țină în fiecare an: (1) Paștele, sau Sărbătoarea Azimelor, primăvara (de obicei între jumătatea lunii martie și jumătatea lunii aprilie); (2) Rusaliile, sau Sărbătoarea Secerișului (sau Sărbătoarea Săptămânilor), la șapte săptămâni după sărbătoarea precedentă, începând astfel după o perioadă de 50 de zile, și (3) Sărbătoarea Corturilor, sau Sărbătoarea Strângerii Roadelor, toamna (de obicei între jumătatea lunii septembrie și jumătatea lunii octombrie; vezi și Exodul 34:18-26; Leviticul 23:4-44; Numeri 28:16 – 29:40; Deuteronomul 16:1-16).
Comentariu EGW
În a paisprezecea zi a lunii, seara, se sărbătorea Paștele, care, prin ceremoniile lui solemne și impresionante, comemora eliberarea din robia egipteană și arăta în viitor, către Jertfa care-i putea scăpa din robia păcatului. Când Mântuitorul Și-a dat viața pe Golgota, însemnătatea Paștelui a încetat și a fost rânduită Sfânta Cină, ca aducere-aminte a evenimentului pe care Paștele îl preînchipuise.
După Paște urma Sărbătoarea Azimelor, care ținea șapte zile. Prima și a șaptea zi erau zile de adunări sfinte, când nu trebuia să se facă nicio lucrare de serv. În a doua zi a sărbătorii, I se aduceau lui Dumnezeu primele roade din recolta anului. Orzul era cea dintâi cereală din Palestina; el dădea în copt pe la începutul sărbătorii. Un snop de orz era legănat de preot în fața altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoașterii faptului că totul este al Lui. Numai după ceremonia aceasta era îngăduită strângerea recoltei.
La cincizeci de zile după aducerea celor dintâi roade venea Ziua Cincizecimii, care mai era numită și Sărbătoarea Secerișului, sau Sărbătoarea Săptămânilor. Ca expresie a recunoștinței pentru cerealele pregătite ca hrană, se aduceau înaintea lui Dumnezeu două pâini dospite și coapte. Cincizecimea dura numai o zi, care era consacrată serviciului divin.
În luna a șaptea venea Sărbătoarea Corturilor, sau a strângerii roadelor. Sărbătoarea aceasta recunoștea belșugul de la Dumnezeu în roadele pomilor fructiferi, ale viilor și ale măslinilor. Era cea mai mare adunare de sărbătoare a anului. Pământul își dăduse belșugul, recolta era adunată în hambare, fructele, untdelemnul și vinul erau puse în magazii, cele dintâi roade fuseseră consacrate, iar acum poporul venea cu partea lui de dovezi de recunoștință față de Dumnezeu, care îl binecuvântase într-o măsură atât de bogată.
Sărbătoarea aceasta trebuia să fie cu precădere o ocazie de bucurie. Avea loc curând după Ziua cea mare a Ispășirii, în care se primise asigurarea că nelegiuirile lor nu vor mai fi amintite. Fiind împăcați cu Dumnezeu, copiii lui Israel veneau acum înaintea Lui ca să-I recunoască bunătatea și să-L laude pentru îndurările Lui. Lucrările secerișului fiind terminate și preocupările pentru noul an nefiind încă începute, poporul era liber de griji și se putea bucura în voie de timpul acela plăcut și sfânt. Cu toate că numai taților și fiilor le era dată porunca de a se înfățișa la sărbătoare, pe cât era posibil, ei erau totuși însoțiți de toată familia, iar de ospitalitate aveau parte și slugile, leviții, străinii și săracii, cărora li se zicea un „bun-venit”. – Patriarhi și profeți, p. 539, 540
După Paște urma Sărbătoarea Azimelor, care ținea șapte zile. Prima și a șaptea zi erau zile de adunări sfinte, când nu trebuia să se facă nicio lucrare de serv. În a doua zi a sărbătorii, I se aduceau lui Dumnezeu primele roade din recolta anului. Orzul era cea dintâi cereală din Palestina; el dădea în copt pe la începutul sărbătorii. Un snop de orz era legănat de preot în fața altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoașterii faptului că totul este al Lui. Numai după ceremonia aceasta era îngăduită strângerea recoltei.
La cincizeci de zile după aducerea celor dintâi roade venea Ziua Cincizecimii, care mai era numită și Sărbătoarea Secerișului, sau Sărbătoarea Săptămânilor. Ca expresie a recunoștinței pentru cerealele pregătite ca hrană, se aduceau înaintea lui Dumnezeu două pâini dospite și coapte. Cincizecimea dura numai o zi, care era consacrată serviciului divin.
În luna a șaptea venea Sărbătoarea Corturilor, sau a strângerii roadelor. Sărbătoarea aceasta recunoștea belșugul de la Dumnezeu în roadele pomilor fructiferi, ale viilor și ale măslinilor. Era cea mai mare adunare de sărbătoare a anului. Pământul își dăduse belșugul, recolta era adunată în hambare, fructele, untdelemnul și vinul erau puse în magazii, cele dintâi roade fuseseră consacrate, iar acum poporul venea cu partea lui de dovezi de recunoștință față de Dumnezeu, care îl binecuvântase într-o măsură atât de bogată.
Sărbătoarea aceasta trebuia să fie cu precădere o ocazie de bucurie. Avea loc curând după Ziua cea mare a Ispășirii, în care se primise asigurarea că nelegiuirile lor nu vor mai fi amintite. Fiind împăcați cu Dumnezeu, copiii lui Israel veneau acum înaintea Lui ca să-I recunoască bunătatea și să-L laude pentru îndurările Lui. Lucrările secerișului fiind terminate și preocupările pentru noul an nefiind încă începute, poporul era liber de griji și se putea bucura în voie de timpul acela plăcut și sfânt. Cu toate că numai taților și fiilor le era dată porunca de a se înfățișa la sărbătoare, pe cât era posibil, ei erau totuși însoțiți de toată familia, iar de ospitalitate aveau parte și slugile, leviții, străinii și săracii, cărora li se zicea un „bun-venit”. – Patriarhi și profeți, p. 539, 540
4. Potrivit cu Exodul 23:20-33, ce metode dorea Dumnezeu să folosească pentru cucerirea Țării Promise?
Dumnezeu nu a intenționat ca israeliții să lupte pentru noul lor teritoriu; acesta trebuia să le fie dat. Le fusese promis lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov și ar fi trebuit să fie primit ca dar special de la Dumnezeu pentru poporul Israel. La trecerea Mării Roșii a fost exemplificat modul de cucerire a Țării Promise. Dumnezeu a luptat pentru poporul Său și i-a dat biruință deplină asupra celor care plănuiau să îl ucidă (Exodul 14:13,14). Egiptenii au fost înfrânți pentru că Domnul a intervenit în mod miraculos. În mod similar, în timpul împăratului asirian Sanherib, Dumnezeu a învins și numeroasa armată asiriană, puternic echipată și bine antrenată, dar fără ca israeliții să fie nevoiți să lupte. Dumnezeu le-a oferit victoria pentru că regele Ezechia a crezut cuvântul lui Dumnezeu dat prin profetul Isaia (2 Împărați 19:35; Isaia 37:36).
Dumnezeu l-a informat pe Avraam că Țara Promisă nu va fi dată imediat urmașilor săi, ci numai după 400 de ani (Geneza 15:13-16). De ce? Motivul era legat de răutatea locuitorilor din Canaan. Dumnezeu era îndurător cu acei oameni și le dădea o altă perioadă de grație pentru a se pocăi. Cu toate acestea, ei au continuat să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și a valorilor Sale, așa că, atunci când nelegiuirea lor a atins apogeul, Dumnezeu a fost gata să le dea evreilor teritoriul lor.
În plus, Dumnezeu a promis că o să alunge națiunile de dinaintea lui Israel prin două metode neobișnuite, dar foarte eficiente: (1) prin teroare și frică și (2) cu viespi care aveau să îi alunge pe oameni. Înainte ca israeliții să ajungă în noul teritoriu, dușmanii lor aveau să îl elibereze și „să dea dosul” (Exodul 23:27,28).
Rolul principal în cucerirea Țării Promise este jucat de Îngerul Domnului. Acest mesager era Domnul Hristos, care a îndrumat poporul Israel, a cucerit teritorii și a protejat oamenii. El era stâlpul de nor care îi ghida în timpul zilei și stâlpul de foc din timpul nopții. Poporul Israel trebuia să fie foarte atent și să-L asculte, deoarece El avea autoritate divină (Exodul 23:21). Sfidarea voinței lui Dumnezeu și necredința în conducerea Sa aveau să le complice israeliților înaintarea.
Dumnezeu le-a acordat păgânilor mulți ani pentru a-și schimba obiceiurile. Ce ne spune acest lucru despre harul lui Dumnezeu, dar și despre limitele acestui har pentru cei care refuză să îl accepte?
Comentariu EGW
Acum, în timp ce îndreptăm privirea celui păcătos spre Isus Hristos, ca fiind cel care poate îndepărta păcatul, trebuie să-i explicăm ce este păcatul și să-i arătăm necesitatea de a fi mântuit de păcatele sale, nu în ele. El trebuie făcut să simtă că trebuie să înceteze să calce Legea lui Dumnezeu, adică să înceteze să păcătuiască. La mulți ani după moartea lui Hristos, Pavel pune întrebarea: „Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta dacă Legea nu mi-ar fi spus: «Să nu pofteşti!»” Astfel, Pavel înălță Legea morală. Când această lege este îndeplinită practic în viața de zi cu zi, se constată că ea este într-adevăr înțelepciunea lui Dumnezeu. Ea ajută la detectarea păcatului. Ea descoperă defectele caracterului moral și, în lumina Legii, păcatul devine nemaipomenit de păcătos, fiindu-i dezvăluit adevăratul său caracter în toată hidoșenia lui.
Legea lui Dumnezeu dată pe Sinai este o transcriere a gândului și a voinței Dumnezeului Infinit. Ea este respectată cu sfințenie de îngerii sfinți. Ascultarea de cerințele ei va desăvârși caracterul creștin și îl va reface pe om, prin Hristos, aducându-l la starea lui de dinainte de cădere.
Păcatele interzise de Lege nu și-au putut găsi niciodată loc în cer. Dragostea lui Dumnezeu față de om a fost cea care L-a determinat să-Și exprime voința în cele zece precepte ale Decalogului. Și când, prin păcat, înțelegerea omului s-a întunecat, Dumnezeu S-a coborât pe muntele Sinai și a rostit Legea Sa cu glas care a fost auzit de popor și a scris-o pe table de piatră. Apoi Și-a arătat dragostea față de om trimițând profeți și învățători să explice Legea Sa.
Dumnezeu a dat omului o regulă completă de viață în Legea Lui. Dacă ascultă de ea, el va trăi prin ea, prin meritele lui Hristos. Dacă este călcată, ea are puterea de a condamna. Legea îi trimite pe oameni la Hristos, iar Hristos îi îndreaptă înapoi către Lege. – “The Exalted Position of the Law of God,” Advent Review and Sabbath Herald, September 27, 1881, par. 16–19
Canaaniții umpluseră măsura nelegiuirii și Domnul nu voia să-i mai rabde. Protecția Lui fiind retrasă, ei urmau să fie o pradă ușoară. Prin legământul lui Dumnezeu, țara îi fusese dată lui Israel. Dar s-a primit raportul fals al iscoadelor necredincioase și, prin aceasta, întreaga adunare a fost dusă în eroare. Trădătorii și-au făcut lucrarea. Dacă numai doi oameni ar fi adus raportul cel rău, iar ceilalți zece i-ar fi încurajat să ia țara în stăpânire în Numele Domnului, israeliții ar fi primit sfatul celor doi, neluându-i în seamă pe cei zece, din cauza necredinței lor păcătoase. Dar nu erau decât doi care susțineau ce era drept, în timp ce toți ceilalți zece erau de partea răzvrătirii. – Patriarhi și profeți, p. 390
Legea lui Dumnezeu dată pe Sinai este o transcriere a gândului și a voinței Dumnezeului Infinit. Ea este respectată cu sfințenie de îngerii sfinți. Ascultarea de cerințele ei va desăvârși caracterul creștin și îl va reface pe om, prin Hristos, aducându-l la starea lui de dinainte de cădere.
Păcatele interzise de Lege nu și-au putut găsi niciodată loc în cer. Dragostea lui Dumnezeu față de om a fost cea care L-a determinat să-Și exprime voința în cele zece precepte ale Decalogului. Și când, prin păcat, înțelegerea omului s-a întunecat, Dumnezeu S-a coborât pe muntele Sinai și a rostit Legea Sa cu glas care a fost auzit de popor și a scris-o pe table de piatră. Apoi Și-a arătat dragostea față de om trimițând profeți și învățători să explice Legea Sa.
Dumnezeu a dat omului o regulă completă de viață în Legea Lui. Dacă ascultă de ea, el va trăi prin ea, prin meritele lui Hristos. Dacă este călcată, ea are puterea de a condamna. Legea îi trimite pe oameni la Hristos, iar Hristos îi îndreaptă înapoi către Lege. – “The Exalted Position of the Law of God,” Advent Review and Sabbath Herald, September 27, 1881, par. 16–19
Canaaniții umpluseră măsura nelegiuirii și Domnul nu voia să-i mai rabde. Protecția Lui fiind retrasă, ei urmau să fie o pradă ușoară. Prin legământul lui Dumnezeu, țara îi fusese dată lui Israel. Dar s-a primit raportul fals al iscoadelor necredincioase și, prin aceasta, întreaga adunare a fost dusă în eroare. Trădătorii și-au făcut lucrarea. Dacă numai doi oameni ar fi adus raportul cel rău, iar ceilalți zece i-ar fi încurajat să ia țara în stăpânire în Numele Domnului, israeliții ar fi primit sfatul celor doi, neluându-i în seamă pe cei zece, din cauza necredinței lor păcătoase. Dar nu erau decât doi care susțineau ce era drept, în timp ce toți ceilalți zece erau de partea răzvrătirii. – Patriarhi și profeți, p. 390
5. Cum interpretează Domnul Isus, în Matei 5:38-48, semnificația legii talionului? Cum ar trebui să o aplicăm astăzi?
În Predica de pe Munte, Isus Hristos a citat texte din Vechiul Testament, texte cu care oamenii erau cu siguranță familiarizați. Cu toate acestea, El Se exprima contra interpretărilor rabinice de atunci, care de-a lungul secolelor se îndepărtaseră de scopul inițial al acestor legi. Cu alte cuvinte, tradiția umană nu numai că umbrise scopul Cuvântului lui Dumnezeu, dar, în unele cazuri (gândește-te la regulile privind Sabatul și la ceea ce făcuseră din porunca Sabatului), pervertise intenția și înțelesul acestuia. Prin ceea ce a spus, Isus a restabilit semnificațiile originale ale acestor legi. Pe Muntele Fericirilor, Domnul a încercat să corecteze unele dintre aceste interpretări false, arătându-le ascultătorilor Săi rostul și sensul original al textelor.
Textul din Exodul 21:24, care vorbește despre „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, a fost citat în Matei 5:38 („Ați auzit că s-a zis [...]. Dar Eu vă spun”) și făcea referire la lex talionis, așa-numita „lege a răzbunării” sau „lege a talionului”. Acest verset este utilizat și în alte locuri din Biblie (Leviticul 24:20; Deuteronomul 19:21).
Scopul inițial al acestei legi era de a împiedica orice răzbunare personală. Era menită să pună capăt vendetelor sau răzbunărilor în lipsa unei investigații prealabile. Prejudiciile trebuiau evaluate de judecători, iar apoi se stabilea și se plătea o compensație monetară adecvată. Această practică a fost instituită pentru a-i opri pe oameni să „ia legea în propriile mâini”. Trebuia să se facă dreptate, dar aceasta trebuia făcută în conformitate cu legea lui Dumnezeu.
Isus Hristos, care i-a dat lui Moise aceste legi sociale, cunoștea scopul acestei legi; prin urmare, El putea să o aplice obiectiv, potrivit intenției ei inițiale. Motivul din spatele ei era acela de a aduce dreptate și împăcare și de a restabili pacea. S-ar putea spune că, într-un anumit sens, dreptatea implică totuși un fel de răzbunare. Aplicarea corectă a acestor legi era, se pare, o încercare de a găsi echilibrul între ideea de dreptate și cea de răzbunare.
Într-o zi se va face dreptate. Cum te ajută aceasta să faci față tuturor nedreptăților pe care le vedem acum?
Comentariu EGW
Creatorul oamenilor, Dătătorul Legii este Cel care declară că nu are de gând să strice preceptele Legii. Tot ce este în natură, de la firicelul de praf care plutește în raza de soare și până la lumile de sus, totul este sub lege. Și, de ascultarea de aceste legi, depind ordinea și armonia în lumea naturală. Tot așa sunt și marile principii de neprihănire care cârmuiesc viața tuturor ființelor inteligente, iar bunul mers al universului depinde de ascultarea de aceste principii. Legea lui Dumnezeu exista înainte ca planeta aceasta să fi fost chemată la viață. Îngerii se conduc după principiile ei și, pentru ca pământul să fie în armonie cu cerul, și omul trebuie să asculte de legile dumnezeiești. Domnul Hristos i-a făcut cunoscut omului în Eden învățăturile Legii, „atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7). Misiunea Domnului Hristos pe pământ a fost nu de a desființa Legea, ci, prin harul Său, de a-l aduce pe om înapoi, la ascultare de învățămintele ei. …
Vorbind despre Lege, Isus zicea: „Am venit nu să stric, ci să împlinesc.” El folosea aici cuvântul „împlinesc” cu același înțeles ca atunci când îi declara lui Ioan Botezătorul scopul Său de a împlini toată dreptatea (Matei 3:15 – în trad. Cornilescu, „tot ce trebuie împlinit”), adică de a împlini măsura cererii Legii, o pildă de deplină ascultare de voința lui Dumnezeu.
Misiunea Lui era „să vestească o Lege mare și minunată” (Isaia 42:21). El trebuia să arate natura spirituală a Legii, să prezinte principiile ei mult cuprinzătoare și să lămurească obligativitatea veșnică de a o păzi. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 48, 49
Deoarece Legea Domnului este desăvârșită și, de aceea, neschimbătoare, este cu neputință ca oamenii păcătoși, să facă față măsurii cerințelor ei prin ei înșiși. Acesta este motivul pentru care Hristos a venit ca Răscumpărător al nostru. Misiunea Sa era ca, făcându-i pe oameni părtași naturii divine, să-i aducă în armonie cu principiile Legii cerului. Când ne lăsăm de păcate și Îl primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru personal, Legea este înălțată. Apostolul Pavel întreabă: „Prin credință, desființăm noi Legea? Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Romani 3:31).
Făgăduința noului legământ este: „Voi pune legile Mele în inimile lor și le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). În timp ce sistemul jertfelor, ce arată spre Hristos ca Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, avea să se termine la moartea Sa, principiile dreptății cuprinse în Decalog sunt tot atât de neschimbătoare ca tronul veșnic. Nici o singură poruncă n-a fost desființată, nici vreo iotă sau frântură de literă n-a fost schimbată. Principiile care i-au fost aduse la cunoștință omului în Paradis, ca fiind marea Lege a vieții, vor exista neschimbate în Paradisul restatornicit. Atunci când Edenul va înflori iarăși pe pământ, Legea iubirii lui Dumnezeu va fi ascultată de toți cei de sub soare. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 50
Vorbind despre Lege, Isus zicea: „Am venit nu să stric, ci să împlinesc.” El folosea aici cuvântul „împlinesc” cu același înțeles ca atunci când îi declara lui Ioan Botezătorul scopul Său de a împlini toată dreptatea (Matei 3:15 – în trad. Cornilescu, „tot ce trebuie împlinit”), adică de a împlini măsura cererii Legii, o pildă de deplină ascultare de voința lui Dumnezeu.
Misiunea Lui era „să vestească o Lege mare și minunată” (Isaia 42:21). El trebuia să arate natura spirituală a Legii, să prezinte principiile ei mult cuprinzătoare și să lămurească obligativitatea veșnică de a o păzi. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 48, 49
Deoarece Legea Domnului este desăvârșită și, de aceea, neschimbătoare, este cu neputință ca oamenii păcătoși, să facă față măsurii cerințelor ei prin ei înșiși. Acesta este motivul pentru care Hristos a venit ca Răscumpărător al nostru. Misiunea Sa era ca, făcându-i pe oameni părtași naturii divine, să-i aducă în armonie cu principiile Legii cerului. Când ne lăsăm de păcate și Îl primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru personal, Legea este înălțată. Apostolul Pavel întreabă: „Prin credință, desființăm noi Legea? Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Romani 3:31).
Făgăduința noului legământ este: „Voi pune legile Mele în inimile lor și le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). În timp ce sistemul jertfelor, ce arată spre Hristos ca Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, avea să se termine la moartea Sa, principiile dreptății cuprinse în Decalog sunt tot atât de neschimbătoare ca tronul veșnic. Nici o singură poruncă n-a fost desființată, nici vreo iotă sau frântură de literă n-a fost schimbată. Principiile care i-au fost aduse la cunoștință omului în Paradis, ca fiind marea Lege a vieții, vor exista neschimbate în Paradisul restatornicit. Atunci când Edenul va înflori iarăși pe pământ, Legea iubirii lui Dumnezeu va fi ascultată de toți cei de sub soare. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 50
6. „Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul” (Romani 12:19; vezi și Deuteronomul 32:35). Ce făgăduință și poruncă găsim în aceste versete și care este legătura dintre ele?
Până când Domnul va aduce dreptatea de care ducem atâta lipsă acum, era datoria judecătorilor din vechiul Israel să pună în aplicare legea și să stabilească o pedeapsă dreaptă atunci când se producea o daună sau o vătămare. Dar aveau nevoie mai întâi de fapte. Problema era că învățătorii legii din vremea lui Hristos aplicau această lege într-un mod care crea condiții pentru răzbunare personală. În felul acesta, principiul era scos din context, iar scopul inițial era pierdut din vedere. În consecință, ei apărau ceea ce legea interzicea de fapt.
7. Studiază Matei 6:4,6; Matei 16: 27; Luca 6:23 și 2 Timotei 4:8. Cum înțelegea Domnul Isus principiul recompensă-pedeapsă?
Isus nu era împotriva principiului recompensă-pedeapsă. Dreptatea este o chestiune de principiu; este o parte esențială a vieții. Cu toate acestea, nimeni nu trebuie să își asume rolul de judecător, juriu și „călău”. Cât de ușor ne-ar veni să pervertim dreptatea! Nu depinde de noi să reparăm răul. Dacă un rău trebuie reparat, acest lucru trebuie realizat de o instanță obiectivă; este misiunea judecătorilor.
În acest context, Domnul ne spune să fim desăvârșiți așa cum „Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”. Cum putem fi la fel de desăvârșiți ca Dumnezeu Însuși? Iubirea neegoistă este caracteristica generală a lui Dumnezeu. El îi învață pe urmașii Săi cum să își iubească dușmanii și să se roage pentru cei care îi persecută. Adevărata desăvârșire este să iubești, să ierți și să fii milostiv (Luca 6:36), chiar și față de cei care nu merită. Acest principiu și acțiunile la care duce reprezintă ceea ce înseamnă reflectarea caracterului lui Dumnezeu.
Care sunt modalitățile prin care, zi de zi, putem învăța să iubim în felul în care ni s-a poruncit? De ce implică aceasta întotdeauna o moarte față de sine?
Comentariu EGW
Dumnezeu ne-a iubit cu o dragoste de nedescris, iar când înțelegem ceva din lungimea, lărgimea, adâncimea și înălțimea acestei iubiri care întrece orice cunoștință, în inima noastră se naște dragostea față de El. Prin descoperirea caracterului plăcut și atrăgător al Domnului Hristos, prin cunoașterea iubirii pe care a manifestat-o El față de noi pe când eram încă păcătoși, inima împietrită este sensibilizată și cucerită, iar păcătosul este transformat, devenind un copil al cerului. Dumnezeu nu folosește mijloace de constrângere, ci alungă păcatul din inimă prin intermediul iubirii. Prin ea, El transformă mândria în umilință și răzvrătirea necredinței, în iubire și încredere.
Iudeii se străduiseră până la epuizare să atingă desăvârșirea prin propriile eforturi, dar nu reușiseră. Domnul Hristos le spusese deja că aceia care au o astfel de neprihănire nu vor putea intra niciodată în Împărăția cerurilor. Acum, El le îndreaptă atenția spre acea neprihănire pe care o vor avea toți cei ce vor intra în ceruri. Domnul descrie roadele neprihănirii pe întregul parcurs al Predicii de pe Munte, dar acum, printr-o singură frază, El scoate în evidență sursa și natura ei: „Fiți desăvârșiți după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” Legea nu este altceva decât o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Tatăl vostru ceresc este întruchiparea desăvârșită a principiilor care constituie temelia guvernării Sale.
Dumnezeu este iubire. Iubirea, lumina și bucuria se revarsă asupra tuturor făpturilor create de El, asemenea razelor de lumină ale soarelui. Dăruirea este esența naturii Sale. Însăși viața Lui este izvorul iubirii neegoiste.
„Slava lui Dumnezeu este binele copiilor Săi;
Bucuria Lui este dragostea față de noi și grija Sa părintească.”
El ne spune să fim desăvârșiți așa cum este El. Noi trebuie să fim niște surse de lumină și o binecuvântare în cercul nostru limitat, întocmai cum este El pentru univers. Nimic din ce avem de oferit nu vine din noi înșine, ci lumina iubirii Sale strălucește asupra noastră, iar noi trebuie să reflectăm strălucirea ei asupra altora. Cu bunătatea primită din bunătatea Lui, putem să fim desăvârșiți în sfera noastră de influență, așa cum Dumnezeu este desăvârșit în sfera Sa.
Isus a zis: „Fiți desăvârșiți după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” Dacă sunteți copii ai lui Dumnezeu, sunteți părtași naturii Sale și deci nu puteți fi altfel, decât asemenea Lui. Fiecare copil trăiește datorită faptului că părintele său i-a dat viață. Dacă sunteți copiii lui Dumnezeu, născuți prin Duhul Său, voi trăiți prin viața lui Dumnezeu. În Domnul Hristos locuiește „toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9) și viața lui Isus este manifestată în mod vizibil „în trupul nostru muritor” (2 Corinteni 4:11). Această viață va da naștere unui caracter asemenea caracterului Său și se va manifesta prin fapte ca ale Lui. Prin urmare, veți trăi în armonie cu fiecare precept al Legii Sale, pentru că „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Prin dragoste, „neprihănirea Legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 76, 77.
Iudeii se străduiseră până la epuizare să atingă desăvârșirea prin propriile eforturi, dar nu reușiseră. Domnul Hristos le spusese deja că aceia care au o astfel de neprihănire nu vor putea intra niciodată în Împărăția cerurilor. Acum, El le îndreaptă atenția spre acea neprihănire pe care o vor avea toți cei ce vor intra în ceruri. Domnul descrie roadele neprihănirii pe întregul parcurs al Predicii de pe Munte, dar acum, printr-o singură frază, El scoate în evidență sursa și natura ei: „Fiți desăvârșiți după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” Legea nu este altceva decât o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Tatăl vostru ceresc este întruchiparea desăvârșită a principiilor care constituie temelia guvernării Sale.
Dumnezeu este iubire. Iubirea, lumina și bucuria se revarsă asupra tuturor făpturilor create de El, asemenea razelor de lumină ale soarelui. Dăruirea este esența naturii Sale. Însăși viața Lui este izvorul iubirii neegoiste.
„Slava lui Dumnezeu este binele copiilor Săi;
Bucuria Lui este dragostea față de noi și grija Sa părintească.”
El ne spune să fim desăvârșiți așa cum este El. Noi trebuie să fim niște surse de lumină și o binecuvântare în cercul nostru limitat, întocmai cum este El pentru univers. Nimic din ce avem de oferit nu vine din noi înșine, ci lumina iubirii Sale strălucește asupra noastră, iar noi trebuie să reflectăm strălucirea ei asupra altora. Cu bunătatea primită din bunătatea Lui, putem să fim desăvârșiți în sfera noastră de influență, așa cum Dumnezeu este desăvârșit în sfera Sa.
Isus a zis: „Fiți desăvârșiți după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” Dacă sunteți copii ai lui Dumnezeu, sunteți părtași naturii Sale și deci nu puteți fi altfel, decât asemenea Lui. Fiecare copil trăiește datorită faptului că părintele său i-a dat viață. Dacă sunteți copiii lui Dumnezeu, născuți prin Duhul Său, voi trăiți prin viața lui Dumnezeu. În Domnul Hristos locuiește „toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9) și viața lui Isus este manifestată în mod vizibil „în trupul nostru muritor” (2 Corinteni 4:11). Această viață va da naștere unui caracter asemenea caracterului Său și se va manifesta prin fapte ca ale Lui. Prin urmare, veți trăi în armonie cu fiecare precept al Legii Sale, pentru că „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Prin dragoste, „neprihănirea Legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 76, 77.
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 27
Deoarece trăim în teritoriul inamicului nostru, nu este de mirare că putem avea de suferit în viața reală din cauza uneltirilor lui abile și înșelătoare. Care dintre noi nu a cunoscut durerea și suferința, toate provocate de păcat și de lumea decăzută păcătoasă în care trăim? Din păcate, toate acestea fac parte din viață acum. Totuși Dumnezeu ne dă puterea de a le face față.
„Scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. Calea spre ceruri este sfințită de urmele Sale. Orice spin care ne rănește picioarele le-a rănit mai întâi pe ale Lui. Orice cruce pe care suntem chemați să o purtăm El a purtat-o înaintea noastră. Domnul îngăduie lupta pentru a pregăti sufletul pentru pace. Timpul strâmtorării este o grea încercare și de temut pentru poporul lui Dumnezeu, dar este un răstimp ca fiecare credincios adevărat să privească în sus și, prin credință, să poată vedea curcubeul făgăduinței care îl înconjoară”(Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 633).
Zilnic:
Numeri 6
Numeri 7
Numeri 8
Numeri 9
Numeri 10
Numeri 11
Numeri 12
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 35
1. Câte referiri se fac în Numeri 6 la plăcintele fără aluat?
2. Al cui este orice întâi născut?
3. Ce acoperea cortul în timpul zilei?
4. Cum au conservat evreii carnea de prepeliță?
5. Ce așteaptă Dumnezeu cu ocazia ultimei vestiri a Evangheliei?
Privire generală
Pe lângă legea morală, cunoscută și sub numele de Decalog sau de Cele Zece Promisiuni ale lui Dumnezeu, denumite tradițional Cele Zece Porunci, Domnul i-a dat lui Moise și mișpatim – lit. „judecăți” –, termen tradus și cu hotărâri, reguli, legi sau reglementări. Aceste legi aplicau practic principiile Decalogului la viața de zi cu zi a israeliților. Această secțiune de legi, scrisă pe un sul de către Moise, a fost numită „cartea legământului” (Exodul 24:7), iar acest „cod al legământului” este detaliat în Exodul 20:22 – 23:19, după care urmează predica lui Dumnezeu despre cum și în ce condiții Își va conduce poporul în Țara Promisă (Exodul 23:20-33).
Teme
Dumnezeu dezvoltă și explică poporului Său Cele Zece Promisiuni, sau Cele Zece Cuvinte, în codul legământului. Această aprofundare a anumitor porunci poate fi observată direct în următoarele pasaje:
1.. Prima promisiune, despre Dumnezeul unic și viu, se găsește în Exodul 20:23 a și Exodul 23:13.
2.. A doua promisiune, despre închinarea adevărată și respingerea idolilor, se află în Exodul 20:23 b; Exodul 22:20 și Exodul 23:24,32,33.
3.. A treia promisiune, despre respectul față de Dumnezeu și față de ceea ce reprezintă El, se află în Exodul 22:28 a.
4.. A patra promisiune, despre odihna de Sabat, se află în Exodul 23:10-12.
5.. A cincea promisiune, despre cinstirea părinților, se află în Exodul 21:15,17.
6.. A șasea promisiune, despre respectarea vieții, se află în Exodul 21:12-14,23,29.
7.. A șaptea promisiune, despre respectarea căsătoriei, se află în Exodul 22:16,17.
8.. A opta promisiune, despre respectarea proprietății, se află în Exodul 22:1-4.
9.. A noua promisiune, despre respectarea reputației oamenilor și a adevărului, se află în Exodul 22:11 și 23:1-9.
10.. A zecea promisiune, despre respectarea propriei persoane prin puritatea minții și lipsa invidiei, este prezentă în tot codul legământului.
Aceste legi specifice (cazuistice sau apodictice) reflectă Decalogul în sensul mai larg; de exemplu, toate dispozițiile privind rănile sau vătămările fac trimitere la promisiunea a șasea, iar reglementările privind furtul, la promisiunea a opta. Scopul acestor „judecăți” este acela de a-i ajuta pe credincioși să fie bărbați și femei cu integritate.
Comentariu
Capitolele 19 – 24 din Exodul descriu încheierea (Exodul 19:3-8) și reînnoirea, sau confirmarea, legământului lui Dumnezeu cu poporul Său printr-o ceremonie solemnă, care implica stropirea cu sânge, indicând pecetluirea acestui legământ (Exodul 24:3-8). Între aceste două elemente, ca două paranteze, sunt prezentate principiile fundamentale ale caracterului lui Dumnezeu în raport cu omenirea. Aceste valori universale și eterne, care nu au limite culturale sau temporale, sunt exprimate în legile morale, Decalogul sau Cele Zece Promisiuni (Exodul 20:1-17), și ulterior sunt explicate mai detaliat în codul legământului (Exodul 20:22 – 23:33). Aplicarea sau extinderea Decalogului sub forma codului legământului poate fi, din motive practice, structurată în felul următor:
Prologul (Exodul 20:22 – 21:1)
1.. Cazuri în care sunt implicați sclavi evrei (Exodul 21:2-11)
2.. Cazuri care implică pedeapsa cu moartea (Exodul 21:12-17)
3.. Cazuri care implică vătămări corporale (Exodul 21:18-32)
4.. Cazuri care implică distrugerea proprietății, protecția și furtul (Exodul 21:33 – 22:15)
5.. Cazuri care implică traiul în societate (Exodul 22:16-31)
6.. Cazuri care implică dreptatea și pe semeni (Exodul 23:1-9)
7.. Legi legate de perioadele sfinte (Exodul 23:10-19)
Epilogul (Exodul 23:20-33)
Principiile care stau la baza acestor reglementări din codul legământului pot fi aplicate chiar și astăzi, dar acest lucru trebuie făcut fără implementarea sancțiunilor sau pedepselor aferente, deoarece ele au fost date pentru sistemul teocratic al poporului Israel și limitate la acesta. Teocrația s-a încheiat, împreună cu legile referitoare la jertfe, odată cu moartea lui Isus pe cruce (Daniel 9:25-27; Matei 27:51; Coloseni 2:14) și cu lapidarea diaconului Ștefan, în anul 34 d.H. (Faptele apostolilor 7:54-60). Moartea lui Ștefan a marcat sfârșitul profeției celor 70 de săptămâni, din Daniel 9:24-27, împlinind sistemul religios rezervat evreilor și marcând începutul proclamării Evangheliei în întreaga lume, atât evreilor, cât și neevreilor (Matei 28:18-20; Faptele apostolilor 1:8).
„În orice loc în care voi face ca Numele Meu să fie amintit” (Exodul 20:24, NTR)
În epilogul Celor Zece Porunci, Dumnezeu declară: „Voi înșivă ați văzut că v-am vorbit din Ceruri [referindu-Se la recenta pronunțare maiestuoasă, orală și publică a Celor Zece Promisiuni; vezi Exodul 20:1; Deuteronomul 5:24] [...]. În orice loc în care voi face ca Numele Meu să fie amintit [ebr. Zakar, „a-și aminti”], voi veni la tine și te voi binecuvânta” (Exodul 20:22-24, NTR). Este esențial acest împătrit accent pe acțiuni pe care Dumnezeu le-a făcut sau le va face. Formularea: „(Eu) voi face ca Numele Meu să fie amintit” (Exodul 20:24, NTR) Îl are pe Domnul ca subiect doar în acest verset. Domnul Însuși vrea să Își asigure poporul că va fi cu el. Dumnezeu promite că va fi prezent cu israeliții în locurile în care Își va face cunoscut numele și va face ca acesta să fie onorat. Acolo îi va binecuvânta pe oameni.
Este vorba de diverse locuri ocupate temporar, dar mai ales e vorba de templul din Ierusalim, unde El va fi venerat cu adevărat. Afirmația implică faptul că oamenii ar trebui să răspundă pe măsură și să cultive o relație cu El. Prezența și binecuvântarea Lui nu sunt automate. El va fi acolo unde numele Lui va fi amintit. Acest lucru ne leagă de ocazia în care Dumnezeu Și-a dezvăluit numele în fața lui Moise și, prin el, israeliților, pentru care trebuia să fie „o aducere-aminte a [Lui] din generație în generație” (Exodul 3:15, NTR). Astfel, în miezul teologic al legilor altarului, din Exodul 20:24-26, sunt subliniate prezența și binecuvântarea lui Dumnezeu. El demonstrase deja că fusese în mijlocul Egiptului, chiar dacă nerecunoscut ca atare de către egipteni (Exodul 8:22). Dar acum El proclamă că va fi în mijlocul lui Israel.
Versetul central din Exodul
Conform comentariilor masoretice marginale la textul ebraic, versetul central al cărții Exodul este Exodul 22:27. Acest verset se concentrează pe unul dintre atributele fundamentale ale Domnului, și anume harul lui Dumnezeu, pe care El îl oferă în mod gratuit și pe care îl definește ca bunăvoința nemeritată oferită oamenilor. Contextul este cel al grijii lui Dumnezeu pentru cei săraci, împreună cu motivul: „căci Eu sunt milostiv”. De notat că acesta este singurul atribut al Domnului din întreaga Scriptură care este încadrat în formula de autoidentificare „Eu sunt”. Aceasta este esența Lui: Domnul este milostiv. Acest adevăr esențial despre Dumnezeu este menționat de patru ori în Exodul: de două ori ca adjectiv (Exodul 22:27; 34:6) și de două ori sub formă de verb (Exodul 33:19). Poporul lui Dumnezeu ar trebui să fie milostiv pe cât este Dumnezeu de milostiv, ajutându-i dezinteresat pe cei în nevoie.
Legea talionului (Exodul 21:23-25)
Așa-numita lex talionis (legea talionului) este adesea înțeleasă greșit și folosită pentru a discredita caracterul lui Dumnezeu și învățăturile Vechiului Testament, în încercarea de a „dovedi” că Dumnezeul Vechiului Testament este un Dumnezeu răzbunător. Această noțiune este departe de adevăr și de înțelegerea sensului și intenției acestei legi. Scopul era acela de a limita răzbunarea personală sau revanșa, descurajând astfel persoanele sau familiile să își facă dreptate pe cont propriu. Era o lege omenoasă destinată judecătorilor care se ocupau de diferite cazuri în care era vorba de vătămări sau prejudicii. Legea trebuia să asigure aplicarea unei compensații adecvate (nu exagerate). La baza acestor reglementări se afla în primul rând recompensa financiară (vezi, de exemplu, Exodul 21:19,22,30,32,34-36) sau ofertele de eliberare din sclavie (Exodul 21:26,27), astfel încât comunitatea israelită să fie protejată și răul să fie limitat.
Cucerirea Canaanului
Dumnezeu îi asigură pe israeliți că, așa cum a luptat pentru ei în experiența de la Marea Roșie (Exodul 14:13,14,26-31), va lupta din nou când vor intra în Țara Promisă. El Însuși va merge înaintea lor și îi va învinge pe dușmanii lor (Exodul 23:20-31). În acest pasaj apar 13 verbe la persoana I singular, prin care Dumnezeu declară ce va face pentru poporul Israel, astfel încât acesta să moștenească noul teritoriu: (1) „Eu trimit un Înger înaintea ta” (Exodul 23:20); (2) „Eu voi fi vrăjmașul vrăjmașilor tăi” (Exodul 23:22 b); (3) „[voi fi] potrivnicul potrivnicilor tăi” (Exodul 23:22 c); (4) „[î]i voi nimici” (Exodul 23:23); (5) „voi depărta boala din mijlocul tău” (Exodul 23:25, EDCR); (6) „numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin” (Exodul 23:26); „voi trimite groaza Mea înaintea ta” (Exodul 23:27a); (8)„voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge” (Exodul 23:27 b); (9) „voi face ca toți vrăjmașii tăi să dea dosul înaintea ta” (Exodul 23:27 c); (10) „voi trimite viespile bondărești înaintea ta” (Exodul 23:28); (11) „le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta” (Exodul 23:30); (12) „îți voi întinde hotarele” (Exodul 23:31 a) și (13) „voi da în mâinile voastre pe locuitorii țării” (Exodul 23:31 b).
Dumnezeu afirmă, de asemenea, în mod clar ce trebuie să facă poporul Său drept răspuns, astfel încât să poată avea parte din plin de această binecuvântare divină: (1) „Fii cu ochii în patru” și „ascultă” (Exodul 23:21) de Înger (este vorba de Îngerul Domnului, Mesagerul preîntrupat, Isus Hristos, vezi Geneza 16:7; Exodul 3:2,4,7; Exodul 14:19); (2) „să nu te împotrivești Lui” (Exodul 23:21); (3) „să nu te închini înaintea dumnezeilor lor [ai păgânilor] și să nu le slujești; să nu te iei după popoarele acestea în purtarea lor” (Exodul 23:24); (4) „să le nimicești cu desăvârșire și să le dărâmi capiștile” (Exodul 23:24); (5) „să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor” (Exodul 23:32); (6) „să nu locuiască în țara ta, ca să nu te facă să păcătuiești împotriva Mea”, deoarece închinarea lor idolatră „ar fi o cursă pentru tine” (Exodul 23:33).
Astfel, Domnul îi avertizează cu insistență să nu intre într-o relație de legământ cu națiunile vecine și să nu urmeze practicile lor idolatre prin închinarea la dumnezeii lor. Astfel de relații și de practici îi vor distanța pe israeliți de relația lor cu Dumnezeul cel viu, Creatorul și Răscumpărătorul lor, ducând la ruina lor.
Aplicație
1. Planul inițial al lui Dumnezeu era ca, la sunetul cornului de berbec, poporul Său să „urce pe munte” (Exodul 19:13, NTR). Ce s-a întâmplat de fapt și de ce au ratat israeliții această mare invitație pe care Dumnezeu le-a făcut-o (discutați în grupă texte precum Exodul 19:16b; 20:19 și Deuteronomul 5:5,25)?
2. Pe baza acestei relatări (Exodul 19), israeliților le-a fost frică atunci când Dumnezeu le-a vorbit direct. Care este diferența dintre o teamă corectă și o teamă greșită (Exodul 20:19-21)? Ce înseamnă îndemnul biblic: „Temeți-vă de Dumnezeu”?
3. De ce este important ca relația noastră pe verticală, cu Domnul, să fie întotdeauna transpusă în dimensiunea orizontală a muncii noastre și a grijii pentru oamenii care au nevoie de ajutorul și respectul nostru?
Studiul 9, 23-29 August
