Apostazie și mijlocire
Text de memorat
„Moise s-a __ la Domnul şi a zis: «Ah, poporul acesta a făcut un __ foarte __! Şi-au făcut un __ de __. __-le acum păcatul! Dacă nu, atunci __-mă din __ Ta pe care ai scris-o!»” (Exodul 32:31,32).
Moise lipsise din tabăra lui Israel doar 40 de zile și ce s-a întâmplat? Poporul lui Dumnezeu se îndepărtase de El și se închinase unui idol făcut de mâini omenești – vițelul de aur. După atâtea semne, experiențe și mari minuni, cum au putut israeliții să facă așa ceva?
Ar putea exista multe răspunsuri și probabil fiecare dintre ele conține un pic de adevăr. Oare poporul nu a înțeles cine era Dumnezeu cu adevărat? Sau experiențele extraordinare cu El au fost umbrite de dorințe carnale și păcătoase? Nu apreciau ei ceea ce Dumnezeu făcuse pentru ei, ci considerau că toate li se cuveneau? A fost înțelegerea lor întunecată de preocupările cotidiene și de vechea lor gândire păcătoasă? Erau pur și simplu nerecunoscători pentru faptele de îndurare ale lui Dumnezeu în favoarea lor? Sau le uitaseră (Psalmii 106:13,21-23)? Sau ar putea fi totul pus pe seama conducerii deficitare a lui Aaron? „Domnul, de asemenea, era foarte mâniat și pe Aaron, așa încât voia să-l piardă” (Deuteronomul 9:20).
Indiferent de motivele acestei teribile apostazii, ce lecții putem extrage din ea, nu numai despre păcătoșenia umană, ci și despre iubirea plină de har a lui Dumnezeu pentru oameni, în ciuda păcătoșeniei lor?
13 septembrie: Ziua Vizitatorului Școlii de Sabat
Comentariu EGW
Mulțimea pestriță care a venit din Egipt cu israeliții a fost principalul motor în această îndepărtare îngrozitoare de Dumnezeu. Cei care o alcătuiau au fost numiți „mulțimea pestriță”, pentru că evreii se căsătoriseră cu egiptenii.
Copiii lui Israel îl văzuseră pe Moise urcându-se pe munte și intrând în nor, în timp ce vârful muntelui era în flăcări. Îi așteptau în fiecare zi întoarcerea și, cum nu a venit de pe munte atât de curând cum se așteptau ei, oamenii au devenit nerăbdători. În special egiptenii care crezuseră și ieșiseră din Egipt împreună cu israeliții erau acum nerăbdători și răzvrătiți.
O mare ceată s-a adunat în jurul cortului lui Aaron și i-a spus că Moise nu se va mai întoarce niciodată, că norul care îi condusese până atunci se oprise acum pe munte și nu le va mai arăta drumul prin pustie. Ei doreau ceva la care să poată privi, care să semene cumva cu Dumnezeu. Zeii egiptenilor erau în mintea lor, iar Satana folosea ocazia aceasta, când conducătorul lor desemnat nu se afla acolo, pentru a-i ispiti să-i imite pe egipteni în idolatrie. Ei au sugerat că, dacă Moise nu s-ar mai întoarce niciodată la ei, ei s-ar putea întoarce în Egipt și ar putea avea bunăvoința egiptenilor dacă purtau acel chip înaintea lor și îl recunoșteau ca zeul lor.
Aaron s-a împotrivit planurilor lor, până când a considerat că oamenii sunt hotărâți să îndeplinească oricum ce își propuseseră și a încetat să mai încerce să îi convingă. Strigătele poporului l-au făcut pe Aaron să se teamă pentru viața lui. Și, în loc să se ridice în mod nobil pentru a apăra onoarea lui Dumnezeu și să-și încredințeze viața în mâinile Sale, care făcuseră minuni pentru poporul Său, el și-a pierdut curajul și încrederea în Dumnezeu și s-a supus cu lașitate dorințelor unui popor nerăbdător, dorințe care erau în opoziție directă cu poruncile lui Dumnezeu. El a făcut un idol și a construit un altar pe care au adus jertfe acestui idol. Și Aaron a îngăduit să audă poporul proclamând: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului!” Ce insultă la adresa lui Iehova! De-abia ascultaseră proclamarea Legii lui Dumnezeu din Sinai, în mijlocul celor mai grandioase demonstrații ale puterii divine, iar când credința lor a fost pusă la încercare, prin faptul că Moise a lipsit dintre ei timp de câteva săptămâni, s-au angajat în idolatrie despre care, foarte recent, Iehova le spusese în mod expres că este interzisă. Făcând astfel, ei au călcat prima și a doua poruncă. Mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 274, 275
Copiii lui Israel îl văzuseră pe Moise urcându-se pe munte și intrând în nor, în timp ce vârful muntelui era în flăcări. Îi așteptau în fiecare zi întoarcerea și, cum nu a venit de pe munte atât de curând cum se așteptau ei, oamenii au devenit nerăbdători. În special egiptenii care crezuseră și ieșiseră din Egipt împreună cu israeliții erau acum nerăbdători și răzvrătiți.
O mare ceată s-a adunat în jurul cortului lui Aaron și i-a spus că Moise nu se va mai întoarce niciodată, că norul care îi condusese până atunci se oprise acum pe munte și nu le va mai arăta drumul prin pustie. Ei doreau ceva la care să poată privi, care să semene cumva cu Dumnezeu. Zeii egiptenilor erau în mintea lor, iar Satana folosea ocazia aceasta, când conducătorul lor desemnat nu se afla acolo, pentru a-i ispiti să-i imite pe egipteni în idolatrie. Ei au sugerat că, dacă Moise nu s-ar mai întoarce niciodată la ei, ei s-ar putea întoarce în Egipt și ar putea avea bunăvoința egiptenilor dacă purtau acel chip înaintea lor și îl recunoșteau ca zeul lor.
Aaron s-a împotrivit planurilor lor, până când a considerat că oamenii sunt hotărâți să îndeplinească oricum ce își propuseseră și a încetat să mai încerce să îi convingă. Strigătele poporului l-au făcut pe Aaron să se teamă pentru viața lui. Și, în loc să se ridice în mod nobil pentru a apăra onoarea lui Dumnezeu și să-și încredințeze viața în mâinile Sale, care făcuseră minuni pentru poporul Său, el și-a pierdut curajul și încrederea în Dumnezeu și s-a supus cu lașitate dorințelor unui popor nerăbdător, dorințe care erau în opoziție directă cu poruncile lui Dumnezeu. El a făcut un idol și a construit un altar pe care au adus jertfe acestui idol. Și Aaron a îngăduit să audă poporul proclamând: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului!” Ce insultă la adresa lui Iehova! De-abia ascultaseră proclamarea Legii lui Dumnezeu din Sinai, în mijlocul celor mai grandioase demonstrații ale puterii divine, iar când credința lor a fost pusă la încercare, prin faptul că Moise a lipsit dintre ei timp de câteva săptămâni, s-au angajat în idolatrie despre care, foarte recent, Iehova le spusese în mod expres că este interzisă. Făcând astfel, ei au călcat prima și a doua poruncă. Mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 274, 275
Dumnezeu l-a chemat pe Moise să petreacă timp cu El. Poate că pentru Moise 40 de zile și 40 de nopți a fost o perioadă scurtă, dar pentru israeliți a părut lungă, prea lungă. Liderul lor vizibil era absent. Au ajuns dezorientați, nerăbdători, temători și nesiguri. Doreau să aibă un zeu vizibil care să îi conducă, să aibă „zeii” pe care îi văzuseră toată viața lor în Egiptul idolatru.
1. Studiază Exodul 32:1-6. Cum a fost posibil ca Aaron să greșească atât de tare în conducerea sa?
Aaron nu s-a ridicat la înălțimea ocaziei. El nu a reușit să profite de moment și să facă ceea ce era corect. În loc să se încreadă în Domnul, el a cedat în fața majorității. Poporul a cerut inimaginabilul: „Haide, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră” (Exodul 32:1), iar el a fost de acord.
Oamenii au dat de bunăvoie aur pentru a face idolul, iar Aaron nu numai că nu i-a oprit, ba chiar i-a invitat să doneze. Apoi a luat parte la modelarea acestui dumnezeu fals. După aceea, poporul a declarat: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului” (Exodul 32:4). Ce păcătoși, răi și mărginiți au fost! Tocmai făcuseră acest idol și apoi au declarat că el, idolul, îi eliberase. Nu este uimitor cum dorințele păcătoase ne pot perverti gândirea și acțiunile? Oamenii își celebrează propriile creații, iar umanitatea și moralitatea lor se degradează pe parcurs.
„O criză de felul acesta cerea un bărbat ferm, hotărât și cu un curaj neclintit; un bărbat care să țină la onoarea lui Dumnezeu mai mult decât la simpatia din partea poporului, la siguranța personală și chiar la viață în sine. Dar actualul conducător al lui Israel nu era de felul acesta. Aaron s-a împotrivit foarte puțin poporului, iar timiditatea și șovăiala lui în momentul critic nu au făcut decât să-i îndârjească și mai mult pe israeliți în hotărârea lor. Tumultul creștea. O nebunie oarbă, irațională, părea că pune stăpânire pe mulțime. Au fost unii care au rămas credincioși legământului lor cu Dumnezeu, dar cea mai mare parte a poporului s-a unit în apostazie. [...] Aaron se temea pentru propria siguranță. În loc să ia în mod nobil atitudine în apărarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerințelor mulțimii” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 316, 317).
Cum a fost posibil ca Aaron, un lider, să fie atât de slab? Cum ar fi putut Aaron să-și justifice în inimă faptele sale teribile?
Comentariu EGW
Aaron s-a străduit să se apere, relatând cum strigaseră oamenii. … Dar scuzele și minciunile nu i-au fost de niciun folos. …
Faptul că Aaron fusese binecuvântat și onorat atât de mult mai presus de oameni a făcut ca păcatul său să fie atât de odios. Aaron „sfântul Domnului” (Psalmii 106:16) a fost cel care făcuse idolul și anunțase sărbătoarea. Acela care fusese numit purtător de cuvânt pentru Moise și despre care Dumnezeu Însuși spusese: „Știu că el vorbește ușor” (Exodul 4:14) nu a reușit să-i oprească pe idolatri în răzvrătirea lor semeață împotriva Cerului. Cel prin care Dumnezeu lucrase aducând judecăți atât asupra egiptenilor, cât și asupra zeilor lor, ascultase fără să se clintească proclamația făcută înaintea chipului turnat: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului!” El fusese cu Moise pe munte și văzuse acolo slava Domnului, văzuse că în manifestarea aceea nu era nimic din care să se poată face o imagine, totuși el a fost cel care schimbase acea slavă într-o icoană care semăna cu un bou. Acela căruia Dumnezeu îi încredințase conducerea poporului în absența lui Moise, a fost găsit susținând răzvrătirea lor. „Domnul, de asemenea, era foarte mâniat şi pe Aaron, aşa încât voia să-l piardă” (Deuteronomul 9:20). Dar, ca răspuns la mijlocirea stăruitoare a lui Moise, viața lui a fost cruțată și, în pocăință și umilință pentru marele său păcat, a fost readus în favoarea lui Dumnezeu.
Dacă ar fi avut curajul să rămână pe poziție, de partea binelui, indiferent de consecințe, Aaron ar fi putut preveni acea apostazie. Dacă și-ar fi menținut neclintit loialitatea față de Dumnezeu, dacă le-ar fi amintit oamenilor cum au tremurat plini de frică înaintea Sinaiului și le-ar fi amintit de legământul lor solemn cu Dumnezeu de a se supune Legii Sale, răul ar fi fost înfrânt. Dar faptul că a respectat dorințele poporului și siguranța calmă cu care le-a adus la îndeplinire planurile, i-au încurajat pe oameni să meargă și mai adânc în păcat decât avuseseră inițial în minte. …
Dintre toate păcatele pe care Dumnezeu le va pedepsi, niciunul nu este mai grav în ochii Lui decât cel care îi încurajează pe alții să facă rău. – Conflict and Courage, p. 98
Aici se vede slăbiciunea lui Aaron ca lider sau conducător peste Israel. Poporul l-a asaltat cu cereri şi a insistat să le facă dumnezei care să meargă înaintea lor spre Egipt. Acum, Aaron avea ocazia să-şi arate credinţa şi încrederea neclintită în Dumnezeu şi să respingă cu fermitate şi cu hotărâre propunerea venită din partea poporului. Dar înclinaţia lui firească, de a le face pe plac oamenilor şi de a ceda în faţa rugăminţilor lor, l-a determinat să sacrifice onoarea lui Dumnezeu. El le-a cerut să-i aducă toate podoabele şi, din ele, a făcut un viţel din aur, pe care l-a înălţat înaintea lor: „Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului.” Şi, acestui zeu lipsit de simţire, el i-a făcut un altar şi a vestit pentru a doua zi o sărbătoare în cinstea Domnului. Poporul părea să fi scăpat cu totul din frâu. Au adus arderi-de-tot viţelului de aur şi un spirit de frivolitate a pus stăpânire pe toţi. S-au dedat la desfrâu şi la beţii ruşinoase; au mâncat, au băut şi s-au ridicat să joace. – Mărturii, vol. 3, p. 296
Faptul că Aaron fusese binecuvântat și onorat atât de mult mai presus de oameni a făcut ca păcatul său să fie atât de odios. Aaron „sfântul Domnului” (Psalmii 106:16) a fost cel care făcuse idolul și anunțase sărbătoarea. Acela care fusese numit purtător de cuvânt pentru Moise și despre care Dumnezeu Însuși spusese: „Știu că el vorbește ușor” (Exodul 4:14) nu a reușit să-i oprească pe idolatri în răzvrătirea lor semeață împotriva Cerului. Cel prin care Dumnezeu lucrase aducând judecăți atât asupra egiptenilor, cât și asupra zeilor lor, ascultase fără să se clintească proclamația făcută înaintea chipului turnat: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului!” El fusese cu Moise pe munte și văzuse acolo slava Domnului, văzuse că în manifestarea aceea nu era nimic din care să se poată face o imagine, totuși el a fost cel care schimbase acea slavă într-o icoană care semăna cu un bou. Acela căruia Dumnezeu îi încredințase conducerea poporului în absența lui Moise, a fost găsit susținând răzvrătirea lor. „Domnul, de asemenea, era foarte mâniat şi pe Aaron, aşa încât voia să-l piardă” (Deuteronomul 9:20). Dar, ca răspuns la mijlocirea stăruitoare a lui Moise, viața lui a fost cruțată și, în pocăință și umilință pentru marele său păcat, a fost readus în favoarea lui Dumnezeu.
Dacă ar fi avut curajul să rămână pe poziție, de partea binelui, indiferent de consecințe, Aaron ar fi putut preveni acea apostazie. Dacă și-ar fi menținut neclintit loialitatea față de Dumnezeu, dacă le-ar fi amintit oamenilor cum au tremurat plini de frică înaintea Sinaiului și le-ar fi amintit de legământul lor solemn cu Dumnezeu de a se supune Legii Sale, răul ar fi fost înfrânt. Dar faptul că a respectat dorințele poporului și siguranța calmă cu care le-a adus la îndeplinire planurile, i-au încurajat pe oameni să meargă și mai adânc în păcat decât avuseseră inițial în minte. …
Dintre toate păcatele pe care Dumnezeu le va pedepsi, niciunul nu este mai grav în ochii Lui decât cel care îi încurajează pe alții să facă rău. – Conflict and Courage, p. 98
Aici se vede slăbiciunea lui Aaron ca lider sau conducător peste Israel. Poporul l-a asaltat cu cereri şi a insistat să le facă dumnezei care să meargă înaintea lor spre Egipt. Acum, Aaron avea ocazia să-şi arate credinţa şi încrederea neclintită în Dumnezeu şi să respingă cu fermitate şi cu hotărâre propunerea venită din partea poporului. Dar înclinaţia lui firească, de a le face pe plac oamenilor şi de a ceda în faţa rugăminţilor lor, l-a determinat să sacrifice onoarea lui Dumnezeu. El le-a cerut să-i aducă toate podoabele şi, din ele, a făcut un viţel din aur, pe care l-a înălţat înaintea lor: „Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului.” Şi, acestui zeu lipsit de simţire, el i-a făcut un altar şi a vestit pentru a doua zi o sărbătoare în cinstea Domnului. Poporul părea să fi scăpat cu totul din frâu. Au adus arderi-de-tot viţelului de aur şi un spirit de frivolitate a pus stăpânire pe toţi. S-au dedat la desfrâu şi la beţii ruşinoase; au mâncat, au băut şi s-au ridicat să joace. – Mărturii, vol. 3, p. 296
2. Citește Exodul 32:6. Unde a dus rapid idolatria? Vezi și Psalmii 115:4–8; Psalmii 135:15-18; Isaia 44:9,10.
Vițelul de aur semăna cu zeul-taur egiptean Apis sau cu zeița-vacă Hathor. Era o călcare flagrantă a primei și a celei de-a doua porunci (Exodul 20:3-6). Situația nu putea rămâne nepedepsită, deoarece rupea în mod vădit relația cu Domnul cel viu. În loc să se închine Creatorului lor, israeliții se închinau propriei lor creații, care nu putea vedea, auzi, mirosi, vorbi, purta de grijă, iubi sau conduce.
Ordinea creației era inversată: în loc să înțeleagă că ei fuseseră creați, chiar după chipul lui Dumnezeu, acum ei au fost cei care și-au făcut un dumnezeu, dar nici măcar după chipul lor – ceea ce ar fi fost deja cât se poate de rău –, ci după chipul unui animal. Acesta era dumnezeul căruia doreau să îi slujească? În felul acesta păcătuiseră mult împotriva Domnului (Isaia 31:7; 42:17).
3. Cum reflectă apostazia cu vițelul de aur ceea ce este scris în Romani 1:22-27?
Idolatria neagă conceptul teologic că Dumnezeu este Dumnezeu și omul este om. Idolatria Îl înjosește pe Dumnezeu (Eclesiastul 5:2) și distruge legătura cu El. Fie că este flagrantă, pe față, fie că este ceva ascuns, în inimă, idolatria distruge rapid relația noastră cu Domnul și duce la o cădere morală. Nu este de mirare că textul vorbește despre ceea ce au făcut a doua zi: după ce au adus jertfe idolului, au început apoi să petreacă – ceea ce Ellen G. White a descris ca „o imitare a sărbătorilor idolatre” (Patriarhi și profeți, p. 320).
Oamenii sunt genii când vine vorba de a-și crea propriii idoli. Își creează propriii dumnezei, ceea ce este deja destul de rău, dar apoi merg și le și slujesc. Creatorul este înlocuit cu lucruri care, mai devreme sau mai târziu, duc la degenerare morală.
Cum se închină oamenii de astăzi creației în locul Creatorului?
Comentariu EGW
Pentru ei, această perioadă de așteptare a fost un timp în care să cugete la Legea lui Dumnezeu pe care o auziseră și să-și pregătească inimile pentru a primi și alte descoperiri pe care El ar fi putut să li le dea. Dar ei nu aveau prea mult timp pentru această lucrare. Dacă ar fi căutat în felul acesta o mai clară înțelegere a cerințelor lui Dumnezeu și dacă și-ar fi umilit inimile înaintea Lui, ar fi fost apărați de ispită. Dar ei n-au făcut lucrul acesta și, în scurt timp, au devenit nepăsători, nu au luat aminte și au călcat Legea. În mod deosebit, acesta a fost cazul celor din gloata pestriță. Ei erau nerăbdători să pornească spre Țara Făgăduinței – țara unde curge lapte și miere. Pământul acela bun le-a fost făgăduit numai cu condiția ascultării, dar ei pierduseră din vedere acest lucru. Au fost unii care au dat ideea să se înapoieze în Egipt, dar, fie că mergeau înainte spre Canaan, fie înapoi în Egipt, masa poporului era hotărâtă să nu-l mai aștepte pe Moise.
Simțindu-și neputința în lipsa conducătorului, oamenii s-au întors la vechile lor superstiții. „Gloata pestriță” a fost cea dintâi care s-a dedat la cârtire și la nerăbdare și a fost conducătoarea apostaziei care a urmat. Printre obiectele considerate de către egipteni simboluri ale zeilor erau boul și vițelul și, la sugestia acelora care practicaseră această formă de idolatrie în Egipt, s-a făcut acum un vițel și i s-a adus închinare. Poporul dorea o imagine, un chip, o reprezentare a Divinității, care să meargă înaintea lor în locul lui Moise. Dumnezeu nu dăduse niciun fel de asemănare a persoanei Sale și interzisese orice reprezentare materială pentru un asemenea scop. Minunile cele mari din Egipt și de la Marea Roșie erau destinate să întărească credința în El ca Ajutor nevăzut, dar atotputernic al lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat. Iar dorința pentru o manifestare vizibilă a prezenței Sale fusese împlinită prin stâlpul de nor și de foc care păzea tabăra, precum și prin manifestarea slavei Sale pe muntele Sinai. Dar, având norul prezenței Sale încă înaintea lor, ei s-au reîntors, în inimile lor, la idolatria din Egipt și au înfățișat slava Dumnezeului nevăzut prin chipul unui bou. – Patriarhi și profeți, p. 315
Numai cu câteva zile înainte, prezența Domnului se manifestase cu o asemenea putere, încât tot poporul tremura și stătea departe și l-au rugat pe Moise să le vorbească el, să le transmită el ce spunea Dumnezeu, ca să nu moară. Dar acum doreau să aibă ceva vizibil pe care să se poată baza.
În acest moment, ei ar fi putut să învețe lecții prețioase, pe care Domnul era gata să li le dea dacă s-ar fi încrezut pe deplin în El. Dar, ca urmare a murmurărilor și a necredinței lor, Aaron le-a făcut un vițel de aur pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu. El a proclamat acest idol ca Dumnezeu și s-a creat un val de mare entuziasm pentru acest zeu fals. Dacă, în loc să facă așa, el le-ar fi amintit de minunata eliberare pe care le-o dăduse Dumnezeu și fiecare minte ar fi fost condusă să-și exprime recunoştinţa față de Dumnezeu pentru toate îndurările Sale bogate, arătate în eliberarea poporului Său din robia egipteană, ei s-ar fi putut afla pe un teren avantajos, pentru a-L glorifica pe Domnul Dumnezeu, care îi eliberase într-un mod atât de minunat din degradare și robie. – “Correct Views Concerning the Testimonies,” Advent Review and Sabbath Herald, September 6, 1906, par. 12, 13
4. Potrivit Exodul 32:7,8, de ce l-a trimis Dumnezeu pe Moise înapoi în tabăra poporului Israel?
Prin faptul că au apelat la un idol, israeliții erau pe cale să se despartă de adevăratul Dumnezeu, de Acela care îi eliberase din Egipt. Domnul le-a atribuit vina direct lor, spunând că s-au „stricat” (Exodul 32:7) – până într-acolo încât au atribuit acestei statui meritul de a-i fi eliberat din Egipt. Ce contradicție directă cu ceea ce le spusese Dumnezeu (Exodul 20:2)! Această negare a prezenței și a faptelor mărețe ale lui Dumnezeu era o chestiune gravă. Gândirea și sentimentele lor erau distorsionate și complet corupte.
În viziunea profetului Ezechiel, idolatria era în centrul tuturor necazurilor poporului lui Dumnezeu, de la ea pornind toate celelalte păcate (vezi, de exemplu, Ezechiel 8:1-18; Ezechiel 20:1-44; Ezechiel 22:1-12). Ne întrebăm adesea de ce credincioșii antici erau atât de naivi și incorigibili atunci când se angajau în închinarea la diferiți idoli creați de oameni. Suntem foarte siguri că noi nu am face niciodată așa ceva. Dar suntem cu adevărat feriți de idoli? Idolii de astăzi pot avea forme diferite, însă sunt la fel de atrăgători. Un idol este ceva ce Îl înlocuiește pe Dumnezeu și, chiar dacă știm că nu este bine, tot ne închinăm la el, adesea în mod repetat. Acesta ne acaparează imaginația, sentimentele, timpul și mintea mai mult decât Dumnezeu. Poate chiar să ne înrobească gândirea. De fapt, devenim ceea ce privim și nu ne vom ridica mai sus decât acel „dumnezeu” căruia îi slujim.
Dacă Dumnezeu nu este în centrul vieții tale, atunci alți dumnezei Îi vor lua locul. Dacă nu ne bucurăm de Domnul și nu cultivăm prezența Lui vie, ne vom bucura de altceva sau de altcineva și ne vom dedica viața acelei ființe sau acelui lucru. Ceea ce Îl înlocuiește pe Domnul Hristos poate avea diferite înfățișări: mândrie, egocentrism, bani, putere, sex, mâncare, TV, droguri, alcool, gânduri necurate, pornografie, plăceri, muncă, sport, familie, jocuri video, filme, cumpărături, idei, politică, muzică, poziție socială, titluri, note și așa mai departe. Lista e nesfârșită. Suntem foarte creativi și inventivi în această privință. Putem transforma într-un idol orice este bun, frumos și plin de sens. Idolatria este extrem de periculoasă deoarece ne transformă personalitatea, modul de gândire, sentimentele și viața socială. Ne schimbă identitatea și înlocuiește relațiile personale autentice cu interacțiuni goale și în cele din urmă lipsite de sens, care, în final, nu ne pot salva.
Comentariu EGW
În lipsa lui Moise, autoritatea judecătorească îi fusese încredințată lui Aaron și o mare mulțime se strânse în jurul cortului său cu cererea: „Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră, căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut” (Exodul 32:1). Norul care până aici îi călăuzise, spuneau ei, stătea acum nemișcat pe munte; el nu le va mai călăuzi nicidecum călătoriile. În locul lui, ei trebuiau să aibă un chip și, dacă, așa cum se dăduse ideea, vor hotărî să se întoarcă în Egipt, atunci vor găsi îndurare la egipteni, purtând chipul acesta înaintea lor și recunoscându-l ca zeu al lor.
O criză de felul acesta cerea un bărbat plin de tărie, hotărât și de un curaj neclintit, care să țină la onoarea lui Dumnezeu mai mult decât la favoarea poporului, la siguranța personală și chiar la viață. Dar actualul conducător al lui Israel nu era un astfel de om. Aaron s-a împotrivit poporului, dar slab, iar timiditatea și șovăirea lui în momentul critic nu au făcut decât să-i îndârjească și mai mult pe oameni în hotărârea lor. Tumultul creștea. O nebunie oarbă, irațională, părea că pune stăpânire pe mulțime. Au fost unii care au rămas credincioși legământului lor cu Dumnezeu, dar cea mai mare parte a poporului s-a unit în apostazie. Câțiva, care au îndrăznit să spună că a face un chip, așa cum se propunea, era idolatrie, au fost prinși și tratați în mod brutal, iar în confuzia și agitația aceea, în cele din urmă, și-au pierdut viața.
Aaron s-a temut pentru viața lui. În loc să ia în mod nobil poziție în apărarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerințelor mulțimii. Primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a porunci să se adune cerceii de aur de la tot poporul și să fie aduși la el, în speranța că mândria îi va face să refuze un astfel de sacrificiu. Dar ei și-au dat bucuroși podoabele și, din acestea, el a făcut un vițel turnat, imitând astfel zeii Egiptului. Poporul a strigat: „Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului” (vers. 4). Și Aaron, în mod rușinos, a îngăduit această insultă la adresa lui Iehova. A făcut chiar mai mult. Văzând cu câtă satisfacție a fost primit vițelul de aur, a ridicat un altar înaintea lui și a anunțat: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului” (vers. 5). Această veste a fost anunțată cu sunet de trâmbiță de la ceată la ceată, în toată tabăra. „A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi-de-tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace” (vers. 6). Sub pretext că țin o „sărbătoare în cinstea Domnului”, ei s-au dedat la îmbuibare și la petreceri desfrânate. – Patriarhi și profeți, p. 316, 317
5. Aprofundează Exodul 32:9-29. Care a fost reacția lui Moise la amenințarea lui Dumnezeu că distruge poporul Israel?
În timp ce Moise se afla încă pe muntele Sinai, Dumnezeu a spus că avea să-i distrugă pe răzvrătiți și să facă din urmașii lui Moise o națiune mare. Dar Moise nu voia așa ceva. În schimb, L-a implorat pe Domnul, arătând că israeliții nu erau poporul lui Moise – erau poporul lui Dumnezeu. Nu el, Moise, îi scosese din Egipt, ci Dumnezeu, prin acțiunile Sale mărețe. Astfel Moise L-a implorat pe Dumnezeu, evidențiind promisiunile făcute de El strămoșilor. Moise acționa cu adevărat ca un mijlocitor între Dumnezeu și omenire.
După ce „Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său” (Exodul 32:14), Moise s-a întors la israeliți. Nu există nicio consemnare – spre deosebire de Exodul 34:29,30 – că fața lui ar fi strălucit de prezența Domnului. Probabil că pe față i se citea mânia.
„Şi, pe când se apropia de tabără, a văzut viţelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui” (Exodul 32:19). Spargerea tablelor care conțineau Decalogul era un semn exterior al încălcării conținutului acestora. Dumnezeu l-a mustrat pe Moise pentru acest lucru, dar mai târziu i-a poruncit să cioplească două table pentru a înlocui „tablele dintâi, pe care le-ai sfărâmat” (Deuteronomul 10:2). Dumnezeu Însuși avea să rescrie poruncile.
Moise l-a mustrat aspru pe Aaron pentru că a cedat la cererile poporului. „Ce ți-a făcut poporul acesta, de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?” (Exodul 32:21). Aaron a încercat să-și scuze fărădelegea: (1) dând vina pe alții și (2) prin vrăjitorie: „L-am aruncat [aurul] în foc și din el a ieșit vițelul acesta” (Exodul 32:24). Ceea ce înrăutățea lucrurile era faptul că Aaron însuși fusese foarte onorat de Dumnezeu, primind multe privilegii, printre care și faptul că a urcat pe munte cu Moise, Nadab și Abihu și cei 70 de bătrâni (Exodul 24:1).
Ce ironie sumbră! Pretinzând că a avut loc o minune, Aaron a vrut să-și păcălească fratele (de remarcat cum un păcat duce la altul; în acest caz, idolatria la minciună). Moise însă nu s-a lăsat păcălit, deoarece a văzut cât de sălbatic se comportase poporul. Consecințele negative erau evidente, iar Moise a trebuit să oprească imediat rebeliunea.
Ce ar trebui să ne învețe această istorisire despre puterea rugăciunii de mijlocire? Pentru cine ar trebui să te rogi chiar acum?
Comentariu EGW
Dumnezeu i-a văzut pe copiii lui Israel, în special mulțimea pestriță, că aveau tendința să se răzvrătească mereu și, prin faptele lor, să-L determine să-i nimicească. El știa că ei vor murmura împotriva lui Moise atunci când vor fi în dificultate și îl vor întrista prin răzvrătirea lor continuă. El i-a propus lui Moise să-i nimicească și să facă din el un neam mare. Aici Domnul l-a pus la încercare pe Moise. El știa că, pentru slujitorul său, era o misiune grea, care îi aducea chin sufletesc, să conducă acel popor răzvrătit în țara promisă. Domnul a vrut să pună la încercare perseverența, credincioșia și iubirea lui Moise pentru un popor atât de păcătos și nerecunoscător. Dar Moise nu a fost de acord ca Israel să fie nimicit. El a arătat, prin faptul că a mijlocit înaintea lui Dumnezeu, că prețuia mai mult prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu decât un nume mare sau fala de a fi numit tatăl unei națiuni mai mari decât Israel.
„Moise s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, şi a zis: «Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare? Pentru ce să zică egiptenii: ’Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare prin munţi şi ca să-i şteargă de pe faţa pământului?’ Întoarce-Te din iuţeala mâniei Tale şi lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-l faci poporului Tău. Adu-Ți aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-ai spus, jurându-Te pe Tine Însuţi: ’Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta, de care am vorbit, şi ei o vor stăpâni în veac.’»”
Gândul că națiunile păgâne, și mai ales egiptenii, vor triumfa asupra lui Israel și Îl vor batjocori pe Dumnezeu a fost copleșitor pentru Moise. El nu a putut să lase ca israeliții să fie nimiciți, în ciuda răzvrătirii lor și a nemulțumirilor lor repetate împotriva lui. Cum ar fi putut el să renunțe la un popor pentru care se făcuseră atât de multe și care fusese scos din Egipt într-un mod atât de minunat? Vestea eliberării lor se răspândise printre toate națiunile și toți oamenii se uitau cu nerăbdare să vadă ce va face Dumnezeu pentru ei. Și Moise și-a amintit bine de cuvintele egiptenilor, care spuseseră că îi ducea în pustie ca să moară acolo și să le ia averile. Și acum, dacă Dumnezeu l-ar fi nimicit pe poporul Său și ar fi ridicat din Moise un popor mai mare decât Israel, nu ar fi triumfat păgânii și nu L-ar fi luat în derâdere pe Dumnezeul evreilor și ar fi spus că nu a fost în stare să-i conducă în țara pe care le-o făgăduise? Pe măsură ce Moise a mijlocit pentru Israel înaintea lui Dumnezeu, timiditatea lui s-a pierdut în interesul său profund și în dragostea pentru acel popor pentru care el fusese, în mâinile lui Dumnezeu, mijlocul de a face atât de multe. El a prezentat înaintea lui Dumnezeu făgăduința făcută lui Avraam, Isaac și Iacov. S-a rugat lui Dumnezeu cu credință fermă și cu un scop hotărât. Domnul a ascultat cererile lui Moise, i-a luat în considerare rugăciunea altruistă și i-a promis că îl va cruța pe Israel. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 276, 277
„Moise s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, şi a zis: «Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare? Pentru ce să zică egiptenii: ’Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare prin munţi şi ca să-i şteargă de pe faţa pământului?’ Întoarce-Te din iuţeala mâniei Tale şi lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-l faci poporului Tău. Adu-Ți aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-ai spus, jurându-Te pe Tine Însuţi: ’Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta, de care am vorbit, şi ei o vor stăpâni în veac.’»”
Gândul că națiunile păgâne, și mai ales egiptenii, vor triumfa asupra lui Israel și Îl vor batjocori pe Dumnezeu a fost copleșitor pentru Moise. El nu a putut să lase ca israeliții să fie nimiciți, în ciuda răzvrătirii lor și a nemulțumirilor lor repetate împotriva lui. Cum ar fi putut el să renunțe la un popor pentru care se făcuseră atât de multe și care fusese scos din Egipt într-un mod atât de minunat? Vestea eliberării lor se răspândise printre toate națiunile și toți oamenii se uitau cu nerăbdare să vadă ce va face Dumnezeu pentru ei. Și Moise și-a amintit bine de cuvintele egiptenilor, care spuseseră că îi ducea în pustie ca să moară acolo și să le ia averile. Și acum, dacă Dumnezeu l-ar fi nimicit pe poporul Său și ar fi ridicat din Moise un popor mai mare decât Israel, nu ar fi triumfat păgânii și nu L-ar fi luat în derâdere pe Dumnezeul evreilor și ar fi spus că nu a fost în stare să-i conducă în țara pe care le-o făgăduise? Pe măsură ce Moise a mijlocit pentru Israel înaintea lui Dumnezeu, timiditatea lui s-a pierdut în interesul său profund și în dragostea pentru acel popor pentru care el fusese, în mâinile lui Dumnezeu, mijlocul de a face atât de multe. El a prezentat înaintea lui Dumnezeu făgăduința făcută lui Avraam, Isaac și Iacov. S-a rugat lui Dumnezeu cu credință fermă și cu un scop hotărât. Domnul a ascultat cererile lui Moise, i-a luat în considerare rugăciunea altruistă și i-a promis că îl va cruța pe Israel. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 276, 277
6. Cât de departe a mers Moise în rugăciunea sa de mijlocire pentru păcătoși, din Exodul 32:30-32?
Din cauza revoltei, în tabăra israelită s-au întâmplat lucruri îngrozitoare, inclusiv moartea multor oameni (Exodul 32:28). A doua zi, Moise le-a spus: „Ați făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru” (Exodul 32:30). „Moise s-a întors la Domnul şi a zis: «Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!” (Exodul 32:31,32).
Nu este de mirare că Moise este considerat un simbol al lui Hristos! Datorită rugăciunii sale de mijlocire pentru păcătoși și a dorinței lui de a-și da propria viață pentru ei, el a reflectat cu siguranță ceea ce Hristos avea să facă pentru noi toți. Ce compasiune exemplară pentru păcătoși! El și-a demonstrat devotamentul total față de Domnul și dragostea Sa jertfitoare pentru oameni. Cartea Exodul nu precizează cât timp a stat Moise cu Domnul pe munte de data aceasta, dar cartea Deuteronomul dezvăluie că a stat pe Sinai 40 de zile (vezi Deuteronomul 9:18).
În Exodul 32:32, cuvântul tradus prin „a ierta” provine dintr-un verb al cărui sens de bază este „a duce” sau „a purta”, la fel ca în Isaia 53:4, care spune (despre Isus): „Totuși El suferințele noastre le-a purtat.” Este același verb tradus prin „iartă”, în Exodul 32:32, și „a purtat”, în Isaia 53:4. Ce imagine puternică a procesului de mântuire și de iertare și a prețului plătit de Dumnezeu să ne salveze! Într-adevăr, Moise Îi cerea Domnului să „poarte” păcatul poporului, ceea ce, bineînțeles, El a făcut la Golgota mii de ani mai târziu. Exodul 32:32 arată nu numai ideea de ispășire substitutivă, ci și cine este înlocuitorul: Dumnezeu Însuși.
Acest text arată cum se obține iertarea. Dumnezeu, prin Hristos, ne-a purtat păcatele, singura cale prin care ne puteau fi iertate. Ce expresie sugestivă a planului de mântuire și ce demonstrație pentru noi și pentru univers a prețului pe care Dumnezeu l-a plătit pentru a ne salva!
Moise Îi cere lui Dumnezeu Însuși să poarte păcatele poporului, iar în cele din urmă, prin Domnul Isus, El face întocmai acest lucru. Cum putem concepe cu mintea acest adevăr uimitor?
Comentariu EGW
După păcatul lui Israel de a face vițelul de aur, Moise merge din nou înaintea lui Dumnezeu pentru a mijloci în favoarea poporului său. … El a învățat din experiență că, pentru a avea influență asupra oamenilor, are nevoie de puterea lui Dumnezeu. Domnul citește sinceritatea și scopul altruist al inimii slujitorului Său și coboară să comunice cu acest muritor slab, față în față, așa cum vorbește un om cu un prieten. Moise se predă pe sine și toate poverile lui cu totul lui Dumnezeu și își revarsă liber sufletul înaintea Lui. Domnul nu îl mustră pe slujitorul Său, ci Se aplecă pentru a-i asculta cererile. …
Și răspunsul vine: „Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” Dar Moise simte că nu se poate opri aici. El a câștigat multe, dar tânjește să se apropie și mai mult de Dumnezeu, să obțină o asigurare mai puternică a prezenței Sale permanente. El a purtat povara lui Israel, a suportat o greutate copleșitoare de responsabilitate; când oamenii au păcătuit, el a avut remușcări mari, ca și cum el însuși ar fi fost vinovat și acum sufletul său este apăsat de simțământul că, dacă Dumnezeu i-ar lăsa pe israeliți în împietrirea și nepocăința inimii lor, urmările ar fi teribile. … Moise stăruie în cererea sa cu atâta seriozitate și ardoare, încât vine răspunsul: „Voi face şi ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume.”
Acum, într-adevăr, ne-am aștepta ca profetul să înceteze să mai mijlocească, dar nu, încurajat de succesul său, el îndrăznește să se apropie și mai mult de Dumnezeu, cu o familiaritate sfântă care aproape că este dincolo de înțelegerea noastră. El face acum o cerere pe care nicio ființă umană nu a făcut-o până acum: „Te rog, arată-mi slava Ta.” Ce cerere vine de la un om finit, muritor! Dar este respins? Îl mustră Dumnezeu pentru îndrăzneală? Nu, ci auzim cuvintele pline de har: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea (în NKJ – bunătatea) Mea.” …
În istoria lui Moise putem vedea de ce comuniune strânsă cu Dumnezeu are omul privilegiul de a se bucura. – Conflict and Courage, p. 99
Moise a trecut cu noblețe încercarea și și-a arătat interesul pentru Israel, nu pentru a avea el un nume mare și pentru a fi înălțat. Povara poporului lui Dumnezeu era asupra lui. Dumnezeu îl încercase și era mulțumit de credincioșia sa, de simplitatea inimii și integritatea lui înaintea Sa și i-a încredințat lui, ca unui păstor credincios, marea misiune de a-și conduce poporul în țara făgăduită. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 278.
Și răspunsul vine: „Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” Dar Moise simte că nu se poate opri aici. El a câștigat multe, dar tânjește să se apropie și mai mult de Dumnezeu, să obțină o asigurare mai puternică a prezenței Sale permanente. El a purtat povara lui Israel, a suportat o greutate copleșitoare de responsabilitate; când oamenii au păcătuit, el a avut remușcări mari, ca și cum el însuși ar fi fost vinovat și acum sufletul său este apăsat de simțământul că, dacă Dumnezeu i-ar lăsa pe israeliți în împietrirea și nepocăința inimii lor, urmările ar fi teribile. … Moise stăruie în cererea sa cu atâta seriozitate și ardoare, încât vine răspunsul: „Voi face şi ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume.”
Acum, într-adevăr, ne-am aștepta ca profetul să înceteze să mai mijlocească, dar nu, încurajat de succesul său, el îndrăznește să se apropie și mai mult de Dumnezeu, cu o familiaritate sfântă care aproape că este dincolo de înțelegerea noastră. El face acum o cerere pe care nicio ființă umană nu a făcut-o până acum: „Te rog, arată-mi slava Ta.” Ce cerere vine de la un om finit, muritor! Dar este respins? Îl mustră Dumnezeu pentru îndrăzneală? Nu, ci auzim cuvintele pline de har: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea (în NKJ – bunătatea) Mea.” …
În istoria lui Moise putem vedea de ce comuniune strânsă cu Dumnezeu are omul privilegiul de a se bucura. – Conflict and Courage, p. 99
Moise a trecut cu noblețe încercarea și și-a arătat interesul pentru Israel, nu pentru a avea el un nume mare și pentru a fi înălțat. Povara poporului lui Dumnezeu era asupra lui. Dumnezeu îl încercase și era mulțumit de credincioșia sa, de simplitatea inimii și integritatea lui înaintea Sa și i-a încredințat lui, ca unui păstor credincios, marea misiune de a-și conduce poporul în țara făgăduită. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 278.
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 28
Studiul din această săptămână pune un accent special pe ceea ce face Dumnezeu în credincioși. Domnul poate face în noi „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Nu ar trebui să ne concentrăm asupra noastră și nici să ne satisfacem dorințele personale, deoarece acest lucru duce la idolatrie. În schimb, atenția noastră ar trebui să fie asupra lui Dumnezeu și a puterii Sale. El dă forța care duce la o viață nouă și biruitoare (Filipeni 4:13; Iuda 1:24,25).
„Iubirea, nu mai puțin decât dreptatea, cerea ca judecata să fie aplicată pentru acest păcat. Dumnezeu este atât Ocrotitorul, cât și Suveranul poporului Său. El îi elimină pe cei ce sunt neclintiți în răzvrătirea lor, ca să nu-i ducă și pe alții la ruină. Cruțând viața lui Cain, Dumnezeu a demonstrat universului care avea să fie rezultatul îngăduirii ca păcatul să rămână nepedepsit. Influența exercitată de Cain asupra urmașilor lui, din cauza vieții și a învățăturii sale, a dus la o așa stare de corupție, încât se cerea nimicirea întregii lumi printr-un potop. [...] Cu cât trăiau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai corupți. Tot așa a fost și în cazul apostaziei de la Sinai. Dacă pedeapsa nu ar fi fost aplicată imediat celor vinovați, aceleași rezultate s-ar fi văzut din nou” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 325).
Numeri 20
Numeri 21
Numeri 22
Numeri 23
Numeri 24
Numeri 25
Numeri 26
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 37
1. Cine, cu ce ocazie și cu ce preț a zis: „Ascultați, răzvrătiților!”?
2. Câte întrebări i-a pus măgărița lui Balaam?
3. Despre cine a spus Balaam că este cel dintâi dintre neamuri?
4. Cine au fost cei care au slujit poporului ca pildă?
5. Ce nu îl putea face pe Pavel să își rețină cuvintele pe care Dumnezeu i le dăduse?
Privire generală
Când poporul Israel a apostat, Moise era cu Domnul pe muntele Sinai. Poporul l-a amenințat pe Aaron cu moartea, așa că Aaron a cedat și a făcut un idol. Atunci israeliții au declarat: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului” (Exodul 32:4), respingându-L astfel în mod explicit pe Domnul ca Dumnezeu al lor și rupând legământul cu El. Este important de observat că Domnul i-a declarat lui Moise, înainte ca acesta să coboare în tabără de pe muntele Sinai, că israeliții se îndepărtaseră de El și se închinaseră unui idol. Astfel, Israel era acum poporul lui Moise, iar Moise era cel care îi eliberase pe israeliți din Egipt. Domnul a spus: „Scoală și coboară-te, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a stricat” (Exodul 32:7). Anterior, Domnul, dar și Moise și Ietro subliniaseră că Domnul era Cel care scosese poporul din Egipt (Exodul 3:8,17; Exodul 12:17,51; Exodul 13:3,9,14,16,18; Exodul 16:6,32; Exodul 18:1,10; Exodul 19:4; 20:2). Dumnezeu nu Se mai identifica acum cu Israel pentru că israeliții nu L-au recunoscut ca Domn al lor. Ce situație tragică!
Apoi Domnul S-a oferit să facă din Moise un „neam mare” (Exodul 32:10). Era o mare ispită pentru Moise să accepte oferta și să devină mare. Dar el a demonstrat noblețe de caracter prin faptul că nici măcar nu a luat în considerare o astfel de propunere. Preocuparea lui dezinteresată pentru bunăstarea poporului a rămas fermă; nicio ambiție personală nu o putea afecta. Moise a mijlocit pentru Israel și a făcut apel la Domnul, arătând că Dumnezeu a fost Cel care i-a eliberat pe israeliți: „poporul[...] Tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului cu mare putere și cu mână tare” (Exodul 32:11). Datorită intervenției lui Moise, Domnul „S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său” (Exodul 32:14). Ce putere are rugăciunea de mijlocire!
După ce s-a întors în tabără și a văzut rebeliunea, Moise a spart cele două table care conțineau Cele Zece Promisiuni date de Dumnezeu – un act care era semnul exterior a ceea ce făcuseră israeliții când L-au respins pe Domnul ca Lider al lor. Apoi Moise a distrus vițelul de aur. Chiar și în prezența lui Moise oamenii erau „fără frâu” (Exodul 32:25), așa că a trebuit să intervină. Cei care au continuat cu încăpățânare să se răzvrătească trebuiau să fie eliminați, așa că Dumnezeu, prin Moise, a poruncit ca aceștia să fie uciși. Această exterminare era necesară; altfel, poporul lui Dumnezeu ar fi intrat într-o ruină ireversibilă (cu privire la această execuție, citește în Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 324-327). A doua zi, Moise a urcat din nou pe muntele Sinai și a mijlocit pentru Israel, cerându-I Dumnezeului milostiv să Își ierte poporul pentru comportamentul său nelegiuit.
Comentariu
Aaron și apostazia cu vițelul de aur
Aaron ar fi putut preveni apostazia cu vițelul de aur dacă ar fi rămas ferm de partea lui Dumnezeu și a adevărului Său. El nu ar fi trebuit să cedeze în fața cererilor poporului de a avea un dumnezeu sau mai mulți dumnezei vizibili. Atunci când s-a manifestat lipsă de respect față de Dumnezeu și slujitorul Său Moise, Aaron ar fi trebuit să oprească imediat revolta. În schimb, el i-a ascultat pe rebeli și a făcut o declarație falsă. În timpul absenței lui Moise, Aaron ar fi trebuit să acționeze ca un lider puternic, fără să se teamă nici măcar de propria moarte. Dumnezeu intervine întotdeauna pentru a-Și apăra cauza, iar Aaron ar fi trebuit să aibă încredere în El.
Interesul lui Moise pentru prosperitatea poporului lui Dumnezeu se reflectă în întrebarea pe care i-a adresat-o fratelui său, Aaron: „Ce ți-a făcut poporul acesta, de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?” (Exodul 32:21). Faptul că Aaron a cedat unor cereri greșite a avut consecințe tragice. Pentru a-și scuza comportamentul, Aaron a inventat o minune: „Eu le-am zis: «Cine are aur să-l scoată!» Şi mi l-au dat; l-am aruncat în foc şi din el a ieşit viţelul acesta” (Exodul 32:24). Aaron a recurs la magie pentru a potoli mânia lui Moise. Păcatul orbește și adesea sunt inventate povești pentru a ascunde neascultarea.
„Domnul, de asemenea, era foarte mâniat și pe Aaron” (Deuteronomul 9:20), dar viața lui a fost cruțată, pentru că Moise a mijlocit pentru el. Aaron s-a pocăit sincer de acest păcat grav, a fost repus în poziția de conducător și mai târziu a fost uns mare-preot (Exodul 40:12-15). Harul și mila lui Dumnezeu sunt uimitoare.
Rugăciunea de mijlocire
Există patru tipuri fundamentale de rugăciune. În primul rând, „rugăciunea de laudă” sau „rugăciunea de mulțumire”, în care Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru lucrurile minunate pe care le-a făcut. În rugăciunea de mulțumire ne exprimăm recunoștința pentru cine este Dumnezeu și pentru ce face în viața noastră și a poporului Său, lăudându-L astfel cu bucurie pentru numeroasele Sale binecuvântări. În al doilea rând, există „rugăciunea de pocăință”, în care Îi cerem lui Dumnezeu cu umilință iertare pentru păcatele noastre. În al treilea rând, există „rugăciunea de cerere”, în care ne rugăm pentru lucruri precise pentru noi înșine, cum ar fi: înțelepciune, Duhul Sfânt, bucurie, dragoste, sănătate, pace, răbdare, daruri spirituale, resurse financiare, hrană, siguranță, protecție etc. În cele din urmă, există „rugăciunea de mijlocire”, în care ne rugăm nu pentru noi, ci pentru alții, cerându-I lui Dumnezeu să intervină, în îndurarea Lui, și să le ofere „binecuvântări” speciale sau „lucruri necesare”, precum: îndrumare, convertire, copii, părinți, căsătorie, familie, comunitate, instituții, prosperitate, succes etc. De asemenea, ne putem ruga pentru cei bolnavi, persecutați, răniți, săraci, studenți, colegi, botezuri, șefi, guvern etc. Rugăciunea lui Moise a fost o rugăciune de mijlocire pentru păcătoși, având în vedere că el s-a rugat pentru cei care au greșit, cerându-I lui Dumnezeu să le ierte păcatul și să nu Își abandoneze poporul (Exodul 32:31,32).
Oricât de importante ar fi, rugăciunile de mijlocire sunt învăluite în mister. Pe de o parte, Dumnezeu va face oricum tot posibilul pentru a salva fiecare om sau fiecare popor, pentru că îl iubește. Pe de altă parte, rugăciunea de mijlocire Îi permite lui Dumnezeu să facă mai mult pentru oameni în situația respectivă. Acesta este un paradox, iar noi nu suntem capabili să soluționăm această tensiune. Vestea bună este că nici nu trebuie. Așadar, nu avem nevoie să știm exact cum funcționează rugăciunea de mijlocire, dar Cuvântul lui Dumnezeu mărturisește că funcționează, iar experiența noastră confirmă acest lucru. Nu trebuie decât să ne rugăm urmând indicațiile Sale. Nu trebuie să înțelegem fiecare enigmă a vieții pentru a ne ruga. Trebuie să acceptăm îndrumarea lui Dumnezeu, să avem încredere în El, să Îl urmăm și să ne rugăm.
Dumnezeu respectă alegerile oamenilor, deoarece El nu forțează niciodată pe nimeni să-L urmeze. El le garantează libertatea; totuși, suntem încurajați să ne rugăm pentru oameni, chiar și pentru dușmanii noștri. Aceasta este o altă aparentă contradicție pe care nu o putem rezolva sau explica, deoarece nu vedem în spatele cortinei, unde are loc o luptă spirituală. O putem înțelege doar într-o mică măsură atunci când reflectăm asupra ei în contextul marii lupte, când observăm războiul spiritual dintre forțele binelui și cele ale răului, dintre adevăr și minciună, lumină și întuneric, Hristos și Satana. Aceste frânturi de înțelegere ne ajută să avem încredere că Domnul nostru va face tot posibilul pentru a-i salva pe toți.
În spatele cortinei lumii nevăzute există reguli care reglementează modul în care interacționează puterile binelui și cele ale răului. Teologii vorbesc despre faptul că Dumnezeu îi „permite” lui Satana să acționeze. John Peckham le numește „reguli de luptă”. (Vezi John Peckham, Theodicy of Love: Cosmic Conflict and the Problem of Evil, 2018, p. 58.) Diavolului i se permite să acționeze și are o putere reală, deși limitată, conform acestor „reguli de luptă” (vezi Iov 1; 2:6). Aceste reguli au fost stabilite cu contribuția consiliului ceresc (reprezentanți ai tuturor ființelor cerești), a lui Satana și a lui Dumnezeu. Aceste reglementări înseamnă că Dumnezeu i-a acordat lui Satana anumite „privilegii” sau, mai bine spus, „permisiuni”, pentru a demonstra pe deplin cum ar arăta „stăpânirea” lui – fapt care le permite tuturor părților să compare cele două forțe.
Aceste reglementări înseamnă, de asemenea, că Dumnezeu nu obține întotdeauna ceea ce vrea (Isaia 30:15,18; Isaia 66:4; Ezechiel 18:23; Matei 7:21; Ezechiel 18:14; Ezechiel 23:37; Luca 7:30). Mai mult, Dumnezeu este și limitat în acțiunile Sale. El nu poate acționa împotriva acestor „reguli de luptă”, deoarece El Se ține de promisiuni. „O relație de iubire autentică necesită posibilitatea ca ființele create să poată respinge voința ideală a lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 139). Dumnezeu nu ne va limita libertatea de a alege o parte sau alta, pentru că acest lucru ar împiedica înflorirea deplină a iubirii dintre Dumnezeu și făpturile Sale. Nu putem să soluționăm această aparentă contradicție pentru că nu vedem în spatele cortinei acestei bătălii spirituale. Cu toate acestea, Dumnezeu este dedicat „propășirii iubirii și regulilor de luptă ale legământului” (Ibidem, p. 140).
Știm câteva lucruri despre Dumnezeu, dar unele lucruri sunt ambigue sau ne nedumeresc. Pavel afirmă că noi „cunoaștem în parte” și că „vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1 Corinteni 13:9,12). Noi știm că Dumnezeu ne iubește, ne mântuiește și vrea să salveze pe toată lumea. Știm că putem avea încredere în El și ne putem baza pe promisiunile, pe grija și pe ajutorul Său. Știm că ne dorește binele. Știm că ne ascultă rugăciunile și că nu Îl putem manipula. Știm că rugăciunile sunt importante, iar Satana tremură atunci când poporul lui Dumnezeu se roagă, deoarece lucrurile avansează atunci când ne rugăm. Nu înțelegem de ce unele rugăciuni sunt ascultate repede, altele – cu întârziere, iar altele –niciodată, cel puțin nu așa cum ne așteptăm.
Dumnezeu ne invită să ne rugăm, dar nu pentru că am înțelege ce se întâmplă în spatele cortinei sau cum sunt ascultate rugăciunile noastre. Nu noi controlăm rugăciunea, dar suntem invitați să ne rugăm, ba chiar ni se poruncește să facem acest lucru. Atunci când poporul lui Dumnezeu se roagă, împărăția răului este spulberată, iar cauza lui Dumnezeu poate avansa într-un mod care nu poate fi explicat.
Aplicație
1. Cum se face că noi, oamenii, ne amintim doar pentru puțină vreme de lucrurile minunate pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi? Cât de ușor uităm! Cum putem să ne revigorăm umblarea cu Dumnezeu și să ne amintim în momentele critice ale vieții noastre de bunătatea lui Dumnezeu, astfel încât să putem lua decizii corecte și să nu păcătuim împotriva Lui?
2. Ce poate fi un vițel de aur în viața noastră?
3. Cum putem să fim mai atenți la cei care au nevoie de rugăciunile noastre și să le fim mai de folos? Rugăciunea Îi permite lui Dumnezeu să facă pentru noi, și în noi, minuni care ne transformă.
4. Moise s-a rugat pentru păcătoși și și-a oferit viața pentru ei. Acesta este un model pentru rugăciunile noastre în favoarea celor care au păcătuit în mijlocul nostru. Discutați în cadrul grupei diferite situații și cum ne putem ruga unii pentru alții în astfel de cazuri.
5. Rugăciunea de mijlocire a lui Hristos pentru ucenicii Săi și pentru noi este un model al felului în care trebuie să ne rugăm pentru alții (citește Ioan 17). Nu a fost nevoie ca Moise să moară pentru ca păcătoșii să poată avea parte de iertare. În cazul lui Isus, adevăratul nostru Mijlocitor, a fost necesar ca El să moară pentru noi. De ce?
6. Cum ne putem ruga unii pentru alții fără a-i jigni pe ceilalți sau a da dovadă de lipsă de respect?
Studiul 11, 6-12 September
