Legământul de la Sinai
Text de memorat
„Aţi văzut ce am făcut __ şi cum v-am purtat pe __ de __ şi v-am adus __ la __. Acum, dacă veţi __glasul Meu şi dacă veţi păzi __ Meu, veţi fi __ dintre toate popoarele, căci __ pământul este al Meu; Îmi veţi fi o __ de __ şi un neam __. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel” (Exodul 19:4-6).
Unde a condus Dumnezeu poporul Israel după ce l-a eliberat din Egipt? În Țara Promisă – unde altundeva? Oricât de corect ar părea, acest răspuns este greșit din punct de vedere teologic. Dumnezeu Însuși răspunde: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exodul 19:4, subl.ad.). Astfel, răspunsul biblico-teologic la întrebarea de mai sus dezvăluie prioritatea și scopul divin: Domnul i-a adus pe israeliți la Sine.
Atunci când oamenii se îndepărtează de El, Dumnezeu îi caută și îi cheamă înapoi la El. Cel mai bun exemplu al acestui adevăr profund se găsește în grădina Eden, când Adam și Eva au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, nu au ascultat de porunca Lui și s-au ascuns de El. El a luat inițiativa și i-a chemat: „Unde ești?” (Geneza 3:9). El face întotdeauna primul pas. Domnul Isus afirmă acest lucru într-un mod elocvent: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:28,29).
Dumnezeu ne cheamă pe toți; soarta noastră veșnică depinde de răspunsul nostru.
Comentariu EGW
Favoarea lui Dumnezeu față de israeliţi fusese întotdeauna condiționată de ascultarea lor. La poalele muntelui Sinai, ei intraseră în legământ cu El, ca să fie comoara Lui deosebită „dintre toate popoarele”. Ei făgăduiseră în mod solemn să urmeze calea ascultării. „Vom face tot ce a zis Domnul”, spuseseră ei (Exodul 19:5,8). Și, la câteva zile după aceea, când Legea lui Dumnezeu a fost rostită pe Sinai și le-au fost transmise prin Moise îndrumări suplimentare sub formă de regulamente și judecăți, israeliții au făgăduit iarăși într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul.” La ratificarea legământului, poporul s-a unit din nou și a zis: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exodul 24:3,7). Dumnezeu îi alesese pe israeliţi ca popor la Său, și ei Îl aleseseră ca Împărat al lor. – Profeți și regi, p. 293
Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Și-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa și făgăduința unor mari binecuvântări, cu condiția ascultării: „Dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu… Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Exodul 19:5,6). Israeliții nu și-au dat seama de păcătoșenia inimii lor și de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să țină Legea lui Dumnezeu și, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt în stare să fie neprihăniți prin ei înșiși, au declarat: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exodul 24:7). Ei au fost martori la proclamarea Legii într-o măreție înspăimântătoare și au tremurat de groază înaintea muntelui și, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni și au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ și s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoința lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; și acum, văzându-și păcătoșenia și nevoia de iertare, au fost aduși în situația de a-și da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul făcut cu Avraam și preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credință și iubire, au fost legați de Dumnezeu ca Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiți să prețuiască binecuvântările noului legământ. …
Aceeași Lege care a fost săpată pe tablele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc să încercăm să realizăm propria noastră neprihănire, noi primim neprihănirea Domnului Hristos. Sângele Său face ispășire pentru păcatele noastre. Ascultarea Lui este primită ca fiind a noastră. Apoi, inima renăscută prin Duhul Sfânt va aduce „roada Duhului”. Prin harul lui Hristos, vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisă acum în inimile noastre. Având Duhul lui Hristos, vom umbla așa cum a umblat El. Prin profet, El declară despre Sine: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: „Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). – Patriarhi și profeți, p. 371
Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Și-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa și făgăduința unor mari binecuvântări, cu condiția ascultării: „Dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu… Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Exodul 19:5,6). Israeliții nu și-au dat seama de păcătoșenia inimii lor și de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să țină Legea lui Dumnezeu și, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt în stare să fie neprihăniți prin ei înșiși, au declarat: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exodul 24:7). Ei au fost martori la proclamarea Legii într-o măreție înspăimântătoare și au tremurat de groază înaintea muntelui și, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni și au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ și s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoința lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; și acum, văzându-și păcătoșenia și nevoia de iertare, au fost aduși în situația de a-și da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul făcut cu Avraam și preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credință și iubire, au fost legați de Dumnezeu ca Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiți să prețuiască binecuvântările noului legământ. …
Aceeași Lege care a fost săpată pe tablele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc să încercăm să realizăm propria noastră neprihănire, noi primim neprihănirea Domnului Hristos. Sângele Său face ispășire pentru păcatele noastre. Ascultarea Lui este primită ca fiind a noastră. Apoi, inima renăscută prin Duhul Sfânt va aduce „roada Duhului”. Prin harul lui Hristos, vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisă acum în inimile noastre. Având Duhul lui Hristos, vom umbla așa cum a umblat El. Prin profet, El declară despre Sine: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: „Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). – Patriarhi și profeți, p. 371
1. Ce a promis Dumnezeu, în Exodul 19:1-8, la poalele muntelui Sinai?
Dumnezeu i-a condus pe israeliți la muntele Sinai, unde avea să le dea curând Cele Zece Porunci (Decalogul). Jebel Musa (altitudine 2.285 metri), din peninsula Sinai, este probabil locul unde Moise s-a întâlnit cu Dumnezeu de mai multe ori (Exodul 3:1; 19:2; 24:18) și, ani mai târziu, Ilie L-a întâlnit pe Dumnezeu (1 Împărați 19:8). Este același munte unde Dumnezeu l-a chemat pe Moise să scoată poporul Israel din Egipt (Exodul 3:1,10). Cu acea ocazie, Dumnezeu îl informase pe Moise că, în același loc, avea să se închine lui Dumnezeu împreună cu poporul Israel eliberat – ceea ce urma să fie un semn pentru Moise că Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov îi conducea (Exodul 3:12).
După două luni de mers, israeliții au ajuns la Sinai (Exodul 19:1), unde aveau să rămână aproximativ un an (compară Exodul 19:1 cu Numeri 10:11,12). În cursul acestui an au fost date multe legi, descrise în Exodul 19 – 40; Leviticul 1 – 27 și Numeri 1:1 – 10:10. Perioada de ședere a lui Israel la muntele Sinai este fragmentul central al narațiunii din primele cinci cărți ale lui Moise. Aici se află temelia transformării israeliților în popor ales al lui Dumnezeu, singura națiune care nu era adâncită în păgânism și idolatrie.
Dumnezeu ia inițiativa și instituie legământul între El și poporul Israel. Cu condiția ca poporul să asculte și să mențină o relație cu El, Dumnezeu promite să facă din popor o comoară specială, o împărăție de preoți, un popor sfânt. A fi un popor sfânt însemna a fi dedicat lui Dumnezeu și a manifesta caracterul Său în fața altora, în special a națiunilor din jur. De asemenea, israeliții erau chemați să acționeze ca o împărăție de preoți, care să-i pună pe alți oameni în legătură cu Dumnezeu, conducându-i la El și învățându-i căile și legile Sale. Ei trebuiau să fie comoara deosebită a lui Dumnezeu, deoarece El dorea ca Israel să fie mijlocul Său de iluminare a lumii cu cunoașterea Sa și a caracterului Său.
Acest legământ reprezenta stabilirea legală a unei relații între Dumnezeu și poporul Său. Formula generală a legământului, care variază ușor în diferite texte, este: „Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (vezi Exodul 6:7; Leviticul 26:12; Ieremia 24:7; Ieremia 31:33; Evrei 8:10; Apocalipsa 21:3).
Imaginează-ți că ești „comoara specială” a lui Dumnezeu! Ce privilegii speciale ar cuprinde asta? Ce responsabilități speciale ai avea?
Comentariu EGW
Pregătirile s-au făcut în conformitate cu porunca primită și, ascultând de o nouă interdicție, Moise a dat dispoziția să fie pusă o îngrădire în jurul muntelui, pentru ca nici oamenii și nici animalele să nu pătrundă pe locul sfânt. Dacă vreunul s-ar fi încumetat atât de mult încât să atingă acele limite, trebuia să fie îndată pedepsit cu moartea.
În dimineața celei de a treia zile, pe când ochii întregului popor erau îndreptați spre munte, vârful lui a fost acoperit cu un nor gros, care devenea din ce în ce mai negru și mai adânc, coborând spre baza lui, până când tot muntele a fost învăluit în întuneric și într-un înspăimântător mister. Apoi s-a auzit sunetul unei trâmbițe, chemând poporul să se întâlnească cu Dumnezeu și Moise i-a condus pe israeliți până la poalele muntelui. Din întunericul acela dens izbucneau fulgere strălucitoare, în timp ce bubuiturile de tunet își făceau auzite ecourile printre înălțimile înconjurătoare. „Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse peste el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul unui cuptor și tot muntele se cutremura cu putere” (Exodul 19:18). „Înfățișarea slavei Domnului era asemenea unui foc mistuitor pe vârful muntelui”, înaintea mulțimii adunate. Și „trâmbița răsuna tot mai puternic”. Atât de înspăimântătoare erau semnele prezenței lui Dumnezeu, încât mulțimile lui Israel, tremurând de frică, au căzut cu fețele la pământ înaintea Domnului. Până și Moise a strigat: „Sunt îngrozit și tremur” (Evrei 12:21).
Dar bubuiturile tunetelor au încetat, sunetul trâmbiței nu se mai auzea, pământul s-a liniștit. A urmat un timp de liniște solemnă și apoi a fost auzită vocea lui Dumnezeu. Vorbind din întunericul dens care-L învăluia, stând pe munte, înconjurat de un cortegiu de îngeri, Domnul a făcut cunoscută Legea Sa. Descriind această scenă, Moise zicea: „Domnul a venit din Sinai și a răsărit peste ei din Seir, a strălucit din muntele Paran și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți, având în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubește popoarele; toți sfinții sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioarele Tale, au primit cuvintele Tale” (Deuteronomul 33:2,3).
Domnul S-a descoperit nu numai în măreția înspăimântătoare de judecător și legiuitor, ci și ca un protector milos al poporului Său: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei” (Exodul 20:2). Acela pe care ei Îl cunoscuseră până acum ca Eliberatorul și Călăuzitorul lor, care îi scosese din țara Egiptului, deschizând pentru ei o cale prin mare, care l-a nimicit pe faraon cu oștirea lui, care Se dovedise a fi mai presus de toți zeii Egiptului – El era Acela care rostea acum Legea. – Patriarhi și profeți, p. 304, 305
În dimineața celei de a treia zile, pe când ochii întregului popor erau îndreptați spre munte, vârful lui a fost acoperit cu un nor gros, care devenea din ce în ce mai negru și mai adânc, coborând spre baza lui, până când tot muntele a fost învăluit în întuneric și într-un înspăimântător mister. Apoi s-a auzit sunetul unei trâmbițe, chemând poporul să se întâlnească cu Dumnezeu și Moise i-a condus pe israeliți până la poalele muntelui. Din întunericul acela dens izbucneau fulgere strălucitoare, în timp ce bubuiturile de tunet își făceau auzite ecourile printre înălțimile înconjurătoare. „Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse peste el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul unui cuptor și tot muntele se cutremura cu putere” (Exodul 19:18). „Înfățișarea slavei Domnului era asemenea unui foc mistuitor pe vârful muntelui”, înaintea mulțimii adunate. Și „trâmbița răsuna tot mai puternic”. Atât de înspăimântătoare erau semnele prezenței lui Dumnezeu, încât mulțimile lui Israel, tremurând de frică, au căzut cu fețele la pământ înaintea Domnului. Până și Moise a strigat: „Sunt îngrozit și tremur” (Evrei 12:21).
Dar bubuiturile tunetelor au încetat, sunetul trâmbiței nu se mai auzea, pământul s-a liniștit. A urmat un timp de liniște solemnă și apoi a fost auzită vocea lui Dumnezeu. Vorbind din întunericul dens care-L învăluia, stând pe munte, înconjurat de un cortegiu de îngeri, Domnul a făcut cunoscută Legea Sa. Descriind această scenă, Moise zicea: „Domnul a venit din Sinai și a răsărit peste ei din Seir, a strălucit din muntele Paran și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți, având în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubește popoarele; toți sfinții sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioarele Tale, au primit cuvintele Tale” (Deuteronomul 33:2,3).
Domnul S-a descoperit nu numai în măreția înspăimântătoare de judecător și legiuitor, ci și ca un protector milos al poporului Său: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei” (Exodul 20:2). Acela pe care ei Îl cunoscuseră până acum ca Eliberatorul și Călăuzitorul lor, care îi scosese din țara Egiptului, deschizând pentru ei o cale prin mare, care l-a nimicit pe faraon cu oștirea lui, care Se dovedise a fi mai presus de toți zeii Egiptului – El era Acela care rostea acum Legea. – Patriarhi și profeți, p. 304, 305
2. Cum a pregătit Dumnezeu poporul Israel să primească Cele Zece Porunci, conform cu Exodul 19:9-25?
Dumnezeu le-a dat israeliților instrucțiuni clare cu privire la ce trebuiau să facă pentru a se pregăti pentru darea legii la Sinai. Curățenia lor exterioară trebuia să le reflecte consacrarea totală față de Dumnezeu. Trebuiau să fie pregătiți pentru manifestarea splendidă a gloriei Domnului care urma să vină. Și, când a venit, a fost însoțită de „tunete, fulgere și un nor gros pe munte; trâmbița răsuna cu putere și tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă” (Exodul 19:16).
Decalogul (Cele Zece Porunci) este esența revelației lui Dumnezeu și a eticii biblice. Acesta constituie fondul și fundamentul standardelor divine pentru întreaga omenire; principiile lui sunt eterne și universale. Conform relatării biblice, Decalogul a fost proclamat de Dumnezeu (Exodul 19:19; 20:1; Deuteronomul 5:4,5,24) și a fost scris de El (Exodul 24:12; 31:18; Deuteronomul 5:22). Acesta i-a fost dat de două ori lui Moise ca dar special (Exodul 32:19; 34:1; Deuteronomul 10:1,2).
În cartea Exodul, Decalogul este numit „mărturia” (ebr.‘edut; Exodul 31:18) sau „cuvintele legământului” (ebr. dibre habberit; Exodul 34:28). În cartea Deuteronomul, ele sunt scrise pe „tablele legământului” (Deuteronomul 9:9,11,15). Nicio carte în limba ebraică nu folosește termenul „Cele Zece Porunci” (ebr. mițwot, „porunci”). În schimb, de trei ori sunt numite „Cele Zece Cuvinte” – ebr. ‘aseret haddebarim, de la dabar, care înseamnă „cuvânt, propoziție, chestiune, lucru, discurs, relatare, promisiune, rostire”. (Vezi, în limba română, Exodul 34:28 [„Cele Zece Porunci”]; Deuteronomul 4:13 [„Cele Zece Porunci”]; 10:4, VBRC [„cele zece cuvinte”].)
Există două versiuni ale Decalogului, cu diferențe foarte mici; prima este consemnată în Exodul 20:1-17, iar a doua, în Deuteronomul 5:6-21. A doua versiune a fost prezentată oral de Moise la aproape 40 de ani după Sinai, chiar înainte de intrarea în Țara Promisă (Deuteronomul 1:3,4; 4:44-47). Aceste circumstanțe explică ușoarele diferențe dintre cele două.
Când a rezumat legea ca fiind iubire, Pavel a citat din Decalog (Romani 13:8-10). Iubirea este, într-adevăr, esența legii lui Dumnezeu, deoarece El este un Dumnezeu al iubirii (1 Ioan 4:16).
Cum înțelegi Cele Zece Porunci ca expresie a iubirii lui Dumnezeu? Ce înseamnă lucrul acesta? Cum se exprimă dragostea lui Dumnezeu în ele?
Comentariu EGW
Domnul i-a dat apoi lui Moise instrucțiuni precise cu privire la pregătirea poporului pentru ca El să se apropie de ei și ei să poată auzi Legea Lui rostită nu de îngeri, ci de El Însuși. „Şi Domnul a zis lui Moise: «Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va pogorî în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.»” Oamenilor li se cerea să se rețină de la munca și grijile pământești și să își înalțe gândul la cele sfinte. Dumnezeu le-a cerut și să-și spele hainele. El nu este mai puțin scrupulos acum decât era atunci. El este un Dumnezeu al ordinii și îi cere poporului Său de acum de pe pământ să respecte obiceiuri de curățenie strictă. Cei care se închină lui Dumnezeu cu haine murdare și o înfățișare neîngrijită nu vin înaintea Lui într-un mod acceptabil. Domnul nu este mulțumit de lipsa lor de respect față de El și nu va accepta slujirea unor închinători murdari și lipsiți de bună-cuviință, pentru că ei Îl insultă pe Creatorul lor. Creatorul cerurilor și al pământului a considerat curățenia de atât de mare importanță încât a spus: „Și pune-i să-și spele hainele”.
„Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: «Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se atingă de el, ci, pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om, nu va trăi.» Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.” Porunca aceasta trebuia să imprime în mintea poporului răzvrătit un respect profund față de Dumnezeu, Autorul, și față de autoritatea legilor ce aveau să le fie date.
„A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.” Oștirea îngerilor care Îl însoțeau pe Cel ce este Maiestatea divină a chemat poporul printr-un sunet ca de trâmbiță, care s-a amplificat din ce în ce mai mult, până când întregul pământ s-a cutremurat. „Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere.” Maiestatea divină a coborât într-un nor împreună cu o suită glorioasă de îngeri, care păreau ca niște flăcări de foc. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 262–264
„Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: «Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se atingă de el, ci, pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om, nu va trăi.» Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.” Porunca aceasta trebuia să imprime în mintea poporului răzvrătit un respect profund față de Dumnezeu, Autorul, și față de autoritatea legilor ce aveau să le fie date.
„A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.” Oștirea îngerilor care Îl însoțeau pe Cel ce este Maiestatea divină a chemat poporul printr-un sunet ca de trâmbiță, care s-a amplificat din ce în ce mai mult, până când întregul pământ s-a cutremurat. „Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere.” Maiestatea divină a coborât într-un nor împreună cu o suită glorioasă de îngeri, care păreau ca niște flăcări de foc. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 262–264
3. Studiază Exodul 20:1-17. Care sunt principiile Decalogului și cum este acesta organizat?
Comentariu EGW
De remarcat că Decalogul nu începe cu poruncile, ci cu acțiunea plină de har a lui Dumnezeu în favoarea poporului Său: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei” (Exodul 20:2). Domnul Își arată mai întâi harul, prin gestul de a oferi libertate și salvare poporului Israel, și abia apoi Își dezvăluie voia. Aceste porunci urmau să fie respectate din dragoste și recunoștință pentru ceea ce făcuse Dumnezeu. Cuvântul-cheie prin care Dumnezeu rezumă Decalogul este „dragoste” (Romani 13:10). Cea mai mare poruncă este porunca de a iubi, care se exprimă în două moduri: iubirea față de Dumnezeu (Deuteronomul 6:5) și iubirea față de aproapele (Leviticul 19:18).
În primele patru porunci, Decalogul interpretează ce înseamnă să Îl iubim pe Dumnezeu; în următoarele șase porunci, legea interpretează ce înseamnă să ne iubim aproapele. Decalogul începe cu onorarea lui Dumnezeu mai presus de toate (iubire pe verticală) și continuă cu respectarea celorlalți (iubire pe orizontală):
1. Să Îl onorăm și să Îl venerăm pe Dumnezeu acordându-I primul și cel mai înalt loc în fiecare situație din viața noastră (prima poruncă);
2. Să onorăm și să menținem locul unic ocupat de Dumnezeu și să nu Îl înlocuim cu nicio formă de idol, fie el fizic, simbolic sau spiritual. Sentimentele noastre cele mai pure aparțin Domnului (a doua poruncă);
3. Să respectăm numele lui Dumnezeu – reputația și caracterul Său (a treia poruncă);
4. Să respectăm ziua Sa de odihnă și de închinare – Sabatul (a patra poruncă);
5. Să ne respectăm părinții (a cincea poruncă);
6. Să respectăm viața (a șasea poruncă);
7. Să respectăm căsătoria (a șaptea poruncă);
8. Să respectăm proprietatea oamenilor (a opta poruncă);
9. Să respectăm reputația altora (a noua poruncă);
10. Să ne respectăm pe noi înșine, astfel încât nicio dorință egoistă să nu ne păteze caracterul (a zecea poruncă).
Isus Însuși a spus: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15; vezi și 1 Ioan 4:20,21). Astfel, adevărata ascultare este pur și simplu o expresie a iubirii și recunoștinței față de Isus, o iubire exprimată cel mai elocvent prin modul în care ne tratăm aproapele.
Comentariu EGW
„Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare. Domnul S-a pogorât pe muntele Sinai, şi anume pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Şi Moise s-a suit sus. Domnul a zis lui Moise: «Pogoară-te şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei. Preoţii care se apropie de Domnul să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea.»” Astfel, de pe Sinai, Domnul rostește Legea Sa într-o măreție înfricoșătoare pentru ca poporul să creadă. Apoi, El însoțește darea Legii Sale cu desfășurări sublime ale autorității Sale, pentru ca ei să știe că El este singurul Dumnezeu viu și adevărat. Lui Moise nu i s-a permis să intre în norul de slavă, ci doar să se apropie și să intre în întunericul gros care îl înconjura. Și el a stat între popor și Domnul.
După ce le-a dat astfel de dovezi ale puterii Sale, Domnul le spune cine este El. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.” Același Dumnezeu care Și-a arătat puterea printre egipteni rostește acum Legea Sa. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 264, 265
Legea nu a fost rostită atunci numai pentru folosul exclusiv al evreilor. Dumnezeu i-a onorat făcându-i apărători și păstrători ai Legii Sale, dar ea trebuia să fie considerată ca un tezaur sfânt pentru lumea întreagă. Preceptele Decalogului sunt adaptate pentru întreaga omenire și au fost date pentru instruirea tuturor. Zece precepte scurte, dar cuprinzătoare și pline de autoritate, cuprind datoria omului față de Dumnezeu și față de semenii săi și toate sunt bazate pe marele și fundamentalul principiu al iubirii. „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău, și pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Luca 10:27; vezi, de asemenea, Deuteronomul 6:4.5; Leviticul 19:18). În Cele Zece Porunci, aceste principii sunt arătate în mod amănunțit și făcute aplicabile la starea și împrejurările în care se află omul. – Patriarhi și profeți, p. 305
Marile principii cuprinse în Legea lui Dumnezeu ne arată datoria de a-L iubi pe Dumnezeu în mod suprem și pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu vor păzi primele patru precepte ale Decalogului, care definesc datoria omului față de Creatorul său. Dar, împlinind acest principiu prin harul lui Hristos, vom exprima în caracterele noastre atributele divine și vom avea iubirea lui Dumnezeu în toate relațiile noastre cu semenii noștri. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu i-a dat lumii cel mai bun dar al Său și oricine are atributele lui Dumnezeu își va iubi semenii cu aceeași iubire cu care l-a iubit Dumnezeu pe el. Duhul lui Dumnezeu, care locuiește în inimă, Se va manifesta în iubirea față de alții. – “Our Duty to the Poor and Afflicted,” in Letters and Manuscripts, vol. 9, par. 3
După ce le-a dat astfel de dovezi ale puterii Sale, Domnul le spune cine este El. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.” Același Dumnezeu care Și-a arătat puterea printre egipteni rostește acum Legea Sa. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 264, 265
Legea nu a fost rostită atunci numai pentru folosul exclusiv al evreilor. Dumnezeu i-a onorat făcându-i apărători și păstrători ai Legii Sale, dar ea trebuia să fie considerată ca un tezaur sfânt pentru lumea întreagă. Preceptele Decalogului sunt adaptate pentru întreaga omenire și au fost date pentru instruirea tuturor. Zece precepte scurte, dar cuprinzătoare și pline de autoritate, cuprind datoria omului față de Dumnezeu și față de semenii săi și toate sunt bazate pe marele și fundamentalul principiu al iubirii. „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău, și pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Luca 10:27; vezi, de asemenea, Deuteronomul 6:4.5; Leviticul 19:18). În Cele Zece Porunci, aceste principii sunt arătate în mod amănunțit și făcute aplicabile la starea și împrejurările în care se află omul. – Patriarhi și profeți, p. 305
Marile principii cuprinse în Legea lui Dumnezeu ne arată datoria de a-L iubi pe Dumnezeu în mod suprem și pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu vor păzi primele patru precepte ale Decalogului, care definesc datoria omului față de Creatorul său. Dar, împlinind acest principiu prin harul lui Hristos, vom exprima în caracterele noastre atributele divine și vom avea iubirea lui Dumnezeu în toate relațiile noastre cu semenii noștri. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu i-a dat lumii cel mai bun dar al Său și oricine are atributele lui Dumnezeu își va iubi semenii cu aceeași iubire cu care l-a iubit Dumnezeu pe el. Duhul lui Dumnezeu, care locuiește în inimă, Se va manifesta în iubirea față de alții. – “Our Duty to the Poor and Afflicted,” in Letters and Manuscripts, vol. 9, par. 3
Legea lui Dumnezeu dezvăluie caracterul Său, cine este El. Așa cum Dumnezeu este sfânt, drept și bun, la fel este și legea Lui. Pavel confirmă: „Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12). În Biblie, legea lui Dumnezeu este văzută într-o lumină eminamente pozitivă (Matei 5:17,18; Ioan 14:15; 1 Corinteni 7:19). Se pot scrie poezii despre lege (precum Psalmul 119), se poate cânta despre lege (Psalmul 19) și se poate medita asupra ei zi și noapte (Psalmii 1:2; Iosua 1:8). Legea ne ajută să ne ferim de rău și ne dă înțelepciune, înțelegere, sănătate, prosperitate și pace (Deuteronomul 4:1-6; Proverbele 2; Proverbele 3).
1. Legea lui Dumnezeu este ca un gard care creează un spațiu larg pentru viață și avertizează că, dincolo de un anumit punct, există pericol, probleme, complicații și chiar moarte (Geneza 2:16,17; Iacov 2:12).
2. Legea este și un indicator spre Domnul Isus, Cel care ne iartă păcatele și ne schimbă viața (2 Corinteni 5:17; 1 Ioan 1:7-9). În acest fel, ea ne conduce ca un paidagogos, un păzitor/apărător, la Hristos (Galateni 3:24).
4. Ce spune Iacov, în Iacov 1:23-25, și cum ne ajută aceste cuvinte să ne dăm seama care este funcția și importanța legii, chiar dacă ea nu ne poate salva?
O oglindă ne poate dezvălui defectele, într-adevăr. Dar nu există nimic în oglindă care să le poată vindeca. Oglinda arată problemele, dar nu oferă nicio soluție la probleme. La fel se întâmplă și cu legea lui Dumnezeu. A încerca să ne îndreptățim înaintea lui Dumnezeu prin respectarea legii ar fi ca și cum ne-am holba la oglindă în speranța că, mai devreme sau mai târziu, oglinda ne va face defectele să dispară.
Deoarece mântuirea este prin credință, nu prin fapte – nici măcar prin faptele legii –, unii creștini susțin că legea a fost desființată și că nu mai trebuie să o respectăm. Desigur, având în vedere că legea în sine este cea care definește păcatul – „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7) –, această afirmație este o interpretare complet greșită a relației dintre lege și Evanghelie. Existența legii este tocmai motivul pentru care avem nevoie de Evanghelie.
Comentariu EGW
Cât de reușite au fost încercările tale de a asculta de legea lui Dumnezeu? Suficient de bune încât să îți bazezi mântuirea pe ele? Dacă nu, de ce ai nevoie de Evanghelie?
Comentariu EGW
Domnul Isus a venit în lumea noastră pentru a reprezenta caracterul Tatălui Său. El a venit să trăiască Legea, iar cuvintele și caracterul Lui erau zilnic o expunere corectă a Legii lui Dumnezeu. Exemplul Său personal a mărturisit lumii, îngerilor și oamenilor că El păzește Legea lui Dumnezeu și a fost un standard și un model pentru omenire. „În El era viața și viața era lumina oamenilor.” Isus a fost o manifestare vie a ceea ce este Legea, a dezvăluit în caracterul Său adevărata ei semnificație și a arătat că ea este singurul remediu pentru relele existente, când este eliberată de gunoaiele tradițiilor și poruncilor omenești. Așa cum era prezentată de cărturari și farisei, ea inducea în eroare, pentru că era denaturată și pervertea caracterele celor care primeau tradițiile și poruncile oamenilor.
În viața și exemplul pe care l-a dat, Domnul Isus le-a oferit oamenilor o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu este transcrierea caracterului Său. Și, în Hristos, principiile ei erau exemplificate, iar exemplul este mult mai eficient decât preceptul. Hristos Și-a întemeiat împărăția pe Legea lui Dumnezeu, iar cei care L-au urmat pe Hristos, imitând viața și caracterul Său, au fost declarați credincioși și devotați tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Isus a fost o ilustrare vie a împlinirii Legii, dar faptul că a împlinit-o nu a însemnat desființarea sau anihilarea ei. În împlinirea Legii, El a făcut tot ce era cerut în ea, a împlinit fiecare precizare a cerințelor ei. – “Christ the Impersonation of the Law,” Signs of the Times, March 14, 1895, par. 8, 9
Planul de mântuire este desăvârșit în toate elementele sale. Prin salvarea păcătosului de pedeapsa dreaptă a Legii, el nu diminuează pretențiile Legii lui Dumnezeu nici măcar cu o iotă sau o frântură de literă. Prin moartea singurului Fiu al lui Dumnezeu în favoarea păcătoșilor, faptul că Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată este demonstrat pentru orice timp și pentru veșnicie. Dreptatea onorează Legea lui Dumnezeu oferind un înlocuitor pentru cel care a călcat Legea, căci Hristos Și-a dat viața ca răscumpărare, astfel ca Dumnezeu să fie drept, și totuși să îl îndreptățească pe cel care crede în Isus. Prin meritele lui Hristos, lucrarea de mântuire a celor pierduți înalță Legea și este în armonie cu desăvârșirea lui Iehova. În planul de mântuire, Legii guvernării Cerului îi este adusă cea mai înaltă cinstire, și totuși fiilor căzuți ai lui Adam le este oferit harul fără plată. Fiecare suflet credincios, cooperând cu Marele Restaurator, este binecuvântat cu harul ceresc și înzestrat cu cele mai bogate comori ale slavei lui Dumnezeu. Mintea noastră nu poate imagina nimic mai glorios decât ceea ce este realizat prin planul de mântuire. Noi putem doar să exclamăm: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu!” – “Christ Revealing the Character of the Law,” Signs of the Times, January 2, 1896, par. 3
În viața și exemplul pe care l-a dat, Domnul Isus le-a oferit oamenilor o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu este transcrierea caracterului Său. Și, în Hristos, principiile ei erau exemplificate, iar exemplul este mult mai eficient decât preceptul. Hristos Și-a întemeiat împărăția pe Legea lui Dumnezeu, iar cei care L-au urmat pe Hristos, imitând viața și caracterul Său, au fost declarați credincioși și devotați tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Isus a fost o ilustrare vie a împlinirii Legii, dar faptul că a împlinit-o nu a însemnat desființarea sau anihilarea ei. În împlinirea Legii, El a făcut tot ce era cerut în ea, a împlinit fiecare precizare a cerințelor ei. – “Christ the Impersonation of the Law,” Signs of the Times, March 14, 1895, par. 8, 9
Planul de mântuire este desăvârșit în toate elementele sale. Prin salvarea păcătosului de pedeapsa dreaptă a Legii, el nu diminuează pretențiile Legii lui Dumnezeu nici măcar cu o iotă sau o frântură de literă. Prin moartea singurului Fiu al lui Dumnezeu în favoarea păcătoșilor, faptul că Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată este demonstrat pentru orice timp și pentru veșnicie. Dreptatea onorează Legea lui Dumnezeu oferind un înlocuitor pentru cel care a călcat Legea, căci Hristos Și-a dat viața ca răscumpărare, astfel ca Dumnezeu să fie drept, și totuși să îl îndreptățească pe cel care crede în Isus. Prin meritele lui Hristos, lucrarea de mântuire a celor pierduți înalță Legea și este în armonie cu desăvârșirea lui Iehova. În planul de mântuire, Legii guvernării Cerului îi este adusă cea mai înaltă cinstire, și totuși fiilor căzuți ai lui Adam le este oferit harul fără plată. Fiecare suflet credincios, cooperând cu Marele Restaurator, este binecuvântat cu harul ceresc și înzestrat cu cele mai bogate comori ale slavei lui Dumnezeu. Mintea noastră nu poate imagina nimic mai glorios decât ceea ce este realizat prin planul de mântuire. Noi putem doar să exclamăm: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu!” – “Christ Revealing the Character of the Law,” Signs of the Times, January 2, 1896, par. 3
5. Deși Pavel este foarte clar în Romani 3:20-24 că nu putem fi salvați prin păzirea Celor Zece Porunci, care ar trebui să fie rolul acestor porunci în viața noastră?
Sensul ebraic al termenului dabarim, folosit în scrierile lui Moise pentru a descrie Cele Zece Porunci (Exodul 34:28; Deuteronomul 4:13; 10:4), nu înseamnă literal „porunci”, ci „cuvinte”. Acest „cuvânt”, dabar (singular), poate avea sensul de „promisiune”. Acesta este motivul pentru care, în numeroase locuri (1 Împărați 8:56; 2 Cronici 1:9; Neemia 5:12,13; Deuteronomul 1:11; Deuteronomul 6:3; Deuteronomul 9:28; Iosua 9:21; Iosua 22:4; Iosua 23:5), dabar este tradus printr-o formă fie substantivală, fie verbală care exprimă ideea de promisiune/făgăduință.
Ellen G. White ne oferă o înțelegere mai clară a funcției Decalogului: „Cele Zece Porunci [...] sunt zece promisiuni” (Ellen G. White, Comentariul biblic adventist, vol. 1, p. 1105). Decalogul ar trebui înțeles ca un ansamblu de promisiuni făcute de Dumnezeu, care ne vor ghida pe calea cea bună, astfel încât El să poată face lucruri minunate pentru noi. Dar trebuie să le respectăm.
6. Cum ar trebui să înțelegem declarația lui Pavel din Romani 10:4, potrivit căreia Hristos este „sfârșitul” legii?
Pavel afirmă că Isus Hristos este telos-ul legii, dar nu în sensul că Hristos abrogă legea sau o elimină. Acest lucru înseamnă că Hristos este scopul și intenția legii; nu înseamnă că jertfa Sa ispășitoare pune capăt valabilității și caracterului ei veșnic. Dimpotrivă, Pavel vorbește despre importanța legii, despre legitimitatea ei și despre autoritatea ei durabilă (Romani 3:31; 1 Corinteni 7:19; Galateni 5:6). Sensul cuvântului telos se referă în primul rând la scop și la țintă, nu la timp. Hristos este cheia de deblocare a adevăratului sens și scop al legii lui Dumnezeu. Prin urmare, ar fi incorect să afirmăm că Hristos a invalidat, a înlocuit sau a abrogat legea. Hristos este scopul legii, Cel către care aceasta arată.
Cum ne conduce legea la Isus? Cu alte cuvinte, ce lucruri ne dezvăluie legea despre noi înșine, care ne-ar îndrepta într-adevăr spre Isus?
Comentariu EGW
„Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul”, a spus Domnul Isus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Prin supunerea Sa față de Lege, Domnul Hristos a mărturisit în favoarea caracterului ei neschimbător și a dovedit că, prin harul Lui, orice fiu și orice fiică a lui Adam o pot respecta în mod desăvârșit. Pe munte, El a declarat că nu va trece nici cea mai mică iotă din Lege până când nu se vor împlini toate lucrurile – toate lucrurile care privesc neamul omenesc, acele lucruri care au o legătură cu planul de mântuire. Domnul Isus nu ne învață că Legea va fi abrogată vreodată, ci ne îndreaptă privirile spre orizontul cel mai îndepărtat, asigurându-ne că Legea își va păstra autoritatea până la capăt, așa încât nimeni să nu poată presupune că misiunea Lui a fost aceea de a pune capăt valabilității prevederilor ei. Atâta timp cât cerul și pământul vor continua să existe, principiile sfinte ale Legii lui Dumnezeu vor rămâne valabile. Neprihănirea Lui, care „este ca munții” (Psalmii 36:6), va continua să fie izvorul din care se revarsă pretutindeni valuri de binecuvântare pentru a înviora pământul.
Pentru că Legea Domnului este desăvârșită și, prin urmare, neschimbătoare, oamenii păcătoși nu se pot ridica prin puterea proprie la înălțimea standardului cerințelor ei. Acesta a fost motivul pentru care a venit Domnul Isus ca Răscumpărător al nostru. Misiunea Lui a fost aceea de a-i face pe oameni părtași naturii divine, de a-i aduce într-o stare de armonie cu principiile Legii cerului. Când renunțăm la păcat și Îl primim pe Hristos ca Mântuitor personal, Legea este înălțată. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 49, 50
Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubește omenirea. Pentru a ne apăra de urmările neascultării, El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea gândurilor lui Dumnezeu; când este primită prin Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalță mai presus de puterea dorințelor și a înclinațiilor firești, mai presus de ispitele care duc la păcat. Dumnezeu dorește să fim fericiți și ne-a dat preceptele Legii, pentru ca, prin ascultare de ele, să avem bucurie. …
Când a fost dată Legea pe Sinai, Dumnezeu le-a făcut cunoscută oamenilor sfințenia caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să-și vadă păcătoșenia. Legea a fost dată pentru a-i convinge de păcat și a le descoperi că au nevoie de un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face și astăzi. Principiile Legii sunt explicate în viața lui Hristos și, când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina lui Hristos le descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curățitor și după neprihănirea Lui îndreptățitoare, Legea continuă să fie un mijloc care ne conduce la Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință. „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7).
„Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul”, a zis Isus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Soarele care strălucește în ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este neschimbată și veșnică. Deși acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. „Este mai lesne să treacă cerul și pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege” (Luca 16: 17). Sistemul simbolurilor care arătau către Isus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie desființat la moartea Lui, dar preceptele Decalogului sunt tot atât de neschimbătoare ca tronul lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 308
Pentru că Legea Domnului este desăvârșită și, prin urmare, neschimbătoare, oamenii păcătoși nu se pot ridica prin puterea proprie la înălțimea standardului cerințelor ei. Acesta a fost motivul pentru care a venit Domnul Isus ca Răscumpărător al nostru. Misiunea Lui a fost aceea de a-i face pe oameni părtași naturii divine, de a-i aduce într-o stare de armonie cu principiile Legii cerului. Când renunțăm la păcat și Îl primim pe Hristos ca Mântuitor personal, Legea este înălțată. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 49, 50
Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubește omenirea. Pentru a ne apăra de urmările neascultării, El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea gândurilor lui Dumnezeu; când este primită prin Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalță mai presus de puterea dorințelor și a înclinațiilor firești, mai presus de ispitele care duc la păcat. Dumnezeu dorește să fim fericiți și ne-a dat preceptele Legii, pentru ca, prin ascultare de ele, să avem bucurie. …
Când a fost dată Legea pe Sinai, Dumnezeu le-a făcut cunoscută oamenilor sfințenia caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să-și vadă păcătoșenia. Legea a fost dată pentru a-i convinge de păcat și a le descoperi că au nevoie de un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face și astăzi. Principiile Legii sunt explicate în viața lui Hristos și, când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina lui Hristos le descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curățitor și după neprihănirea Lui îndreptățitoare, Legea continuă să fie un mijloc care ne conduce la Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință. „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7).
„Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul”, a zis Isus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Soarele care strălucește în ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este neschimbată și veșnică. Deși acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. „Este mai lesne să treacă cerul și pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege” (Luca 16: 17). Sistemul simbolurilor care arătau către Isus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie desființat la moartea Lui, dar preceptele Decalogului sunt tot atât de neschimbătoare ca tronul lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 308
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 27 și 29
Principiul respectului sfânt este valabil și astăzi. Izvorăște din înțelegerea măreției, transcendenței și maiestății lui Dumnezeu. Vederea slavei lui Dumnezeu naște recunoștință în inima noastră și ne diminuează mândria. Cu cât vedem mai îndeaproape sfințenia lui Dumnezeu, cu atât vom discerne mai multe imperfecțiuni în viața noastră, ceea ce ne va face să fim și mai însetați de prezența Sa transformatoare și de dorința de a fi mai asemănători cu El. În plus, faptul că știm că suntem comparați cu El și cu legea Sa sfântă ne face total dependenți de moartea înlocuitoare a lui Hristos pentru noi.
Dacă Îl acceptăm cu umilință pe Dumnezeu ca Domn și Împărat al nostru, poruncile Sale nu sunt greu de respectat, iar legea divină este valabilă pentru totdeauna (Matei 11:28-30; Matei 5:17-20). Când respectăm legile lui Dumnezeu din dragoste și recunoștință față de El, datorită mântuirii pe care ne-a acordat-o fără plată, ne putem bucura de plinătatea unei relații mântuitoare cu El. În timp ce ne bucurăm de marile avantaje ale respectării legii (la urma urmei, uită-te la durerea și greutățile pe care le aduce călcarea ei), ne putem bucura și de siguranța de a ști că mântuirea noastră se găsește în Domnul Isus, nu în respectarea legii.
Zilnic:
Leviticul 26
Leviticul 27
Numeri 1
Numeri 2
Numeri 3
Numeri 4
Numeri 5
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 34
1. Care era blestemul legat de foșnetul unei frunze suflate de vânt?
2. Unde trebuiau să tabere copiii lui Israel și leviții?
3. Cu ce era acoperit chivotul când se transporta?
4. Ce despăgubire trebuia să dea hoțul care câștiga lucruri prin mijloace necinstite?
5. Ce îi va da slujitorului Evangheliei o putere mai mare decât influența predicii?
Privire generală
La Sinai, Dumnezeu încheie un legământ cu poporul Său. El este Cel care inițiază contractul. În calitate de inițiator, Dumnezeu oferă har poporului Său și intră într-o relație cu el. Dumnezeu vrea ca poporul Israel să fie poporul Lui special, comoara Lui de mare preț, o împărăție de preoți, o națiune sfântă. Succesul poporului Israel va depinde de răspunsul pozitiv la îndrumarea iubitoare a lui Dumnezeu și la faptele mărețe pe care El le-a făcut pentru popor în Egipt și pe drumul spre Sinai. Dumnezeu i-a invitat deja pe israeliți să-L urmeze și le-a dovedit că intenționează să le ofere un viitor luminos. Dacă vor respecta numai învățăturile Sale și vor căuta să cultive o relație autentică cu El, atunci Dumnezeu îi va putea conduce într-un mod nemaivăzut spre Țara Promisă. Ei trebuie să învețe cine este și ce face El pentru ei, ca să-L poată admira, iubi, asculta și să se poată închina Lui. Darul Decalogului dezvăluia principiile pentru o viață fericită, echilibrată și prosperă.
Teme
Prin faptul că l-a scos din Egipt și l-a condus prin Marea Roșie și prin pustiu până la muntele Sinai, Dumnezeu a vrut să aducă poporul Israel la Sine (Exodul 19:4). Timp de aproximativ un an, El i-a tot dat diferite lecții. Dumnezeu a fost ca un părinte iubitor pentru poporul Său, instruindu-l în vederea bunăstării lui. Israeliții au văzut cum Dumnezeu a învins zeitățile egiptene și a avut grijă de ei prin plăgi și prin ieșirea din Egipt. Apoi Dumnezeu le-a oferit cel mai prețios dar: Decalogul, pentru a-i învăța cum să se teamă de El (Exodul 20:20). În acest studiu reflectăm asupra diferitelor funcții ale legii lui Dumnezeu.
Comentariu
Decalogul reprezintă miezul revelației lui Dumnezeu și al eticii biblice și vizează mântuirea. Este Magna Carta a învățăturii biblice, iar sinteza lui constituie norma tuturor normelor. Cele Zece Porunci constituie esența și fundamentul standardelor divine pentru întreaga omenire; principiile sale sunt eterne. Relatarea din Pentateuh despre darea Decalogului subliniază faptul că acesta a fost proclamat de Dumnezeu (Exodul 19:19; 20:1; Deuteronomul 5:4,5,24) și a fost scris tot de El (Exodul 24:12; 31:18; Deuteronomul 5:22). I-a fost dat de două ori lui Moise ca dar special (Exodul 32:19; Exodul 34:1; Deuteronomul 10:1,2). În cartea Exodul, Decalogul este numit „mărturie” (Exodul 31:18) și „cuvintele legământului” (Exodul 34:28). Expresia „Cele Zece Porunci” nu este folosită în limba ebraică (în limba română este folosită), deși se face referire la ele prin termenul „porunci” în Exodul 20:6. În schimb, Decalogul este numit de trei ori „Cele Zece Cuvinte” (în original)/„Cele Zece Porunci” (în limba română) – ebr.‘aseret haddebarim, în Exodul 34:28; Deuteronomul 4:13; Deuteronomul 10:4).
Atât în Exodul, cât și în Deuteronomul, Decalogul se află la începutul ansamblului de legi cu interpretarea lor. Există două versiuni ale Decalogului, cu diferențe foarte mici; prima este consemnată în Exodul 20:1-17, iar a doua, în Deuteronomul 5:6-21. A doua versiune a fost expusă oral de Moise în fața poporului Israel aproape 40 de ani mai târziu, chiar înainte ca poporul să intre în Țara Promisă (Deuteronomul 1:3,4; Deuteronomul 4:44-47). Cu această ocazie, Moise insistă pe răscumpărarea dată israeliților prin exod. Când Pavel rezumă legea ca fiind dragoste, el citează din Decalog (Romani 13:8-10; Galateni 5:14). Dragostea este într-adevăr rezumatul legii lui Dumnezeu, deoarece El este Dumnezeul dragostei (1 Ioan 4:16).
Chiar dacă anumite legi ale Decalogului erau deja cunoscute pe scurt înainte de Sinai, Dumnezeu Însuși a ales să prezinte oficial Decalogul poporului Său și omenirii. Acest lucru se datorează faptului că aceste porunci reflectă, într-un mod sistematic, cine este El, caracterul Lui și valorile Sale. Funcția legii nu este să ne învețe să obținem mântuirea prin respectarea ei. Adică trebuie să respectăm legea lui Dumnezeu nu pentru a fi salvați, ci pentru că suntem salvați. Legea nu este o sursă de viață, ci mai degrabă este mijlocul prin care manifestăm și exprimăm viața pe care o avem.
În Biblie, legea lui Dumnezeu este văzută într-o lumină profund pozitivă (Matei 5:16,17; Ioan 14:15; Galateni 3:21; 1 Corinteni 7:19). Se pot scrie poezii despre lege (cum ar fi Psalmul 119, o capodoperă), se poate cânta despre lege (Psalmul 19) și se poate medita la ea zi și noapte (Psalmii 1:2; Iosua 1:8) pentru că ea ne ferește de rău și ne dă înțelepciune, înțelegere, sănătate, prosperitate și pace (Deuteronomul 4:1-6; Proverbele 2; 3).
Decalogul are câteva funcții cruciale:
1.. Legea lui Dumnezeu este un garant al libertății (Geneza 2:16,17; Iacov 2:12). Ea este ca un gard care creează un spațiu liber amplu dedicat vieții și avertizează că, dincolo de un anumit punct, se află pericolul, problemele, complicațiile și moartea. Nu există niciun viitor pentru cei care pășesc în afara cercului libertății.
2.. Legea este o oglindă (Iacov 1:23-25). În ea putem vedea cât de murdari suntem și cât de multă nevoie avem să fim curățați. Decalogul ne dezvăluie păcătoșenia; cu toate acestea, el nu ne poate curăța de păcat sau de vină (Romani 3:20).
3.. Legea lui Dumnezeu este un indicator. Ca atare, ea ne conduce ca un paidagogos, adică învățător, la Hristos (Galateni 3:24). Ea arată spre Isus, care ne curăță, ne iartă păcatele și ne schimbă viața (2 Corinteni 5:17; 1 Ioan 1:7-9).
4.. Decalogul este promisiunea pe care ne-o face Dumnezeu. Prin proclamarea acestor legi, Dumnezeu promite că aceste standarde vor face parte din viața noastră dacă vom menține o relație strânsă cu El. El este Garantul care va face posibil ca aceste standarde să devină stilul nostru de viață permanent. Vom fi atât de apropiați de El încât nu vom dori ceea ce este interzis. Vom rămâne fericiți în părtășie cu El, cerându-I să realizeze în noi această ascultare, prin puterea harului Său, a Cuvântului și a Duhului Sfânt.
În Decalog, poruncile 4 și 5 sunt exprimate în limba ebraică drept porunci afirmative, sub forma infinitivului absolut, care are două sensuri în textele juridice: o poruncă sau o promisiune categorică (vezi E. Kautzsch [ed.], Gesenius’ Hebrew Grammar, 1910, par. 113bb și 113ee). Celelalte porunci sunt exprimate ca porunci negative, folosind particula de negație l’o („nu”), plus iusivul (ca formă imperfectă). Pe lângă faptul că sensul unei astfel de expresii ebraice este o interdicție permanentă, deci o poruncă, s-a sugerat că aceasta transmite și o situație viitoare, deci o promisiune (vezi Jacques B. Doukhan, Hebrew for Theologians: A Textbook for the Study of Biblical Hebrew in Relation to Hebrew Thinking, 1993, p. 41). În lumina acestei sugestii, o traducere adecvată ar putea fi: „nu vei...”, în loc de: „să nu...”. Un argument în sprijinul înțelegerii Decalogului ca promisiune poate fi găsit în Judecătorii 6:23, unde Domnul îi promite lui Ghedeon: „Nu vei muri.” Construcția gramaticală din această propoziție este exact aceeași ca în Decalog.
Sensul ebraic al termenului dabar, folosit pentru a descrie Cele Zece Porunci, nu înseamnă neapărat „poruncă”, ci „cuvânt” sau „făgăduință/promisiune”. În unele traduceri ale Bibliei, cuvântul dabar este tradus cu „făgăduință/promisiune”, în 1 Împărați 8:56; 2 Cronici 1:9; Neemia 5:12,13 (BTF) și Psalmii 105:42 (NTR), iar în altele ca verb, cu același sens de „făgăduință/promisiune”: în Deuteronomul 1:11; 6:3; 9:28; Iosua 9:21 (BTF); 22:4 (BTF) și 23:5 (NTR).
Ellen G. White confirmă interpretarea noastră prin următoarea declarație referitoare la funcția Decalogului: „Cele Zece Porunci [...] sunt zece promisiuni” (Manuscrisul 41, 1896 [publicat în Comentariul biblic adventist, vol. 1, p. 1105]). „În orice poruncă sau îndemn pe care-l dă Dumnezeu este o făgăduință care, categoric, se află la temelia poruncii” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 76). Ea accentuează că „vocea lui Dumnezeu din cer” se adresează „sufletului, cu promisiunea: «Fă lucrul acesta și nu vei ajunge sub stăpânirea și controlul lui Satana»” (Scrisoarea 89, 1898 [publicată în Comentariul biblic adventist, vol. 1, p. 1105]).
Aparentele restricții ale legii sunt doar pentru binele nostru, pentru a conserva fericirea și viața (Mica 6:8; Ioan 10:10). Legea este norma de conduită pentru cei care au încredere în Dumnezeu și sunt salvați prin harul Său și prin credința în Domnul Hristos.
Locul legii în noul legământ este uimitor – legea este sădită în inimă. Legea este interiorizată (vezi Matei 5:21-48) și ar trebui privită nu ca o povară, ci ca o bucurie. Aceia care trăiesc Decalogul așa cum trebuie îi urmăresc promisiunile din motivele corecte, ascultând de preceptele sale din recunoștință și mulțumire pentru ceea ce a făcut și face Dumnezeu pentru ei. Harul nu schimbă legea, dar atitudinea noastră față de ea se schimbă. Pavel este împotriva legalismului și împotriva utilizării greșite a legii lui Dumnezeu, dar nu împotriva legii în sine (Romani 7:9-12).
Isus Hristos este telosul legii (Romani 10:4), ceea ce înseamnă că El este ținta și scopul ei – nu sfârșitul ei în sensul de încheiere sau încetare a valabilității ei. Hristos este cheia hermeneutică ce deblochează adevăratul sens și scop al legii. Astfel, ar fi incorect să afirmăm că Hristos a invalidat, a pus capăt, a înlocuit sau a abrogat legea. Hristos dă sens legii.
După cum le-a reamintit Iosua ascultătorilor săi, noi nu suntem capabili să ne supunem lui Dumnezeu: „Voi nu veți putea să slujiți Domnului” (Iosua 24:19). Cu toate acestea, atunci când Îi cerem lui Dumnezeu să ia slăbiciunea noastră, El ne va face puternici. El ne va da Duhul Său cel Sfânt, care ne va determina să ascultăm de El (Ezechiel 36:27). Pavel spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10). Ascultarea este lucrarea Duhului Sfânt în noi.
Aplicație
1. Ca oameni, putem decide să facem ce este corect, doar sub influența harului lui Dumnezeu. Trebuie să decidem să ne supunem Lui, dar nu avem nicio putere să ne ducem la îndeplinire decizia sau să-L urmăm. Avem nevoie de ajutor în fragilitatea și slăbiciunea noastră, de ajutor din afara noastră. Vestea bună este că El ne oferă voința (care este un răspuns la chemarea Sa iubitoare) și puterea de a ne supune (Filipeni 2:13). Întrebare pentru membrii grupei: „În sens practic, cum se întâmplă aceasta în viața voastră?”
2. Dumnezeu le oferă urmașilor Săi puterea de a face tot ceea ce le poruncește. Ellen G. White afirmă că „toate cerințele lui Dumnezeu sunt tot atâtea împuterniciri din partea Sa” (Parabolele Domnului Hristos, p. 333). Din această perspectivă, Cele Zece Porunci sunt de fapt zece fericiri. În ce sens și în ce mod pot poruncile lui Dumnezeu să îi facă pe credincioși în stare să asculte de Dumnezeu?
Studiul 8, 16-22 August
