Abinadab. Cuvântul Abinadab înseamnă tatăl meu este nobil, tatăl meu este generos. Verbul de la care derivă este nadab, a incita, a îndemna, totdeauna în sensul cel bun, şi de aceea a fi binevoitor, a oferi voluntar servicii. Genealogia lui nu este cunoscută, dar trebuie să fi fost un levit înrudit de aproape cu Aaron pentru ca să numească pe fiul său Eleazar ca păstrător al chivotului. Fiul cel mare al lui Aaron a fost numit Nadab (Numeri 3,2), şi ar fi de aşteptat ca unul dintre descendenţii direcţi ai lui să fie numit Abinadab.

Pe deal. Ebraicul baggibe'ah. Tradus în Ghibea în 2 Samuel 6,3 şi la Ghibea în v. 4 (în engl.). Contextul trebuie să hotărască dacă cuvântul este folosit ca nume de localitate sau dacă cuvântul se referă pur şi simplu la un deal, aşa cum este în mod uniform tradus în altă parte a

V.T. Mai există de asemenea şi o Ghibea a lui Beniamin (1 Samuel 13,6) sau Ghibea lui Saul (cap. 11,4). Mai era şi un deal, în mod literal, Ghibea lui Fineas, în muntele lui Efraim (Iosua 24:33). Gabaoniţii erau, literalmente, locuitori ai dealului, şi deoarece Chiriat-Iearim a fost una dintre cele patru cetăţi enumerate ca aparţinându-le lor (Iosua 9,17), Ghibea, unde locuia Abinadab, ar fi cel mai bine descrisă ca un deal la sau aproape de Chiriat-Iearim.

Trecuse destulă vreme. Au trecut 20 de ani pentru ca Israel să recunoască că nu Dumnezeu a fost Acela care îi părăsise pe ei, ci că ei, prin semănarea seminţelor egoismului şi răzvrătirii, ei îl părăsiseră pe El şi astfel au recoltat un amar seceriş de suferinţă. Odată fusese nevoie de meşteri să facă chivotul lui Dumnezeu şi s-au găsit oameni gata pentru sarcină când Dumnezeu a schiţat planul. Era nevoie de oameni să poarte chivotul în diferitele lui călătorii, şi dispoziţia binevoitoare a leviţilor să-l ajute pe Moise la Sinai a procurat astfel de purtători. Când Israel a greşit în răspunderile lui, iar chivotul a căzut în mâinile idolatrilor, era nevoie de ajutor spre a-l aduce înapoi. Oamenii au greşit, totuşi animalele câmpului au fost ascultătoare de îndrumarea lui Dumnezeu. Erau la îndemână cei care să-l poarte şi să-l păstreze cu toată reverenţa şi ordinea. Pentru ce nu erau gata pentru răspundere? Nu este dată nici o sugestie despre fundalul sau genealogia lor pe care să se întemeieze concluziile. Tot ceea ce este raportat este că au trecut 20 de ani înainte ca Israel să înveţe că idolatria n-are valoare şi să se întoarcă la Samuel cu pocăinţă. Chivotul a rămas în casa lui Abinadab pentru perioada slujirii ca judecător a lui Samuel, în timpul domniei lui Saul, şi pentru prima parte a domniei lui David, timp în care s-a pregătit un loc pentru el în Ierusalim. Cât de răbdător aşteaptă Dumnezeu!

Dumnezeii străini şi Astarteele. Dagon era unul dintre zeii filistenilor (Judecători 10:6) căruia i-au slujit israeliţii când l-au părăsit pe Domnul. Astarteia (pluralul, Astarteele) era consoarta lui Dagon în Filistia, sau a Baalilor fenicieni sau canaaniţi, pentru că ea era zeitatea feminină principală şi a canaaniţilor (vezi despre Judecători 2:13). Ca şi Dagon, ea era considerată ca reprezentând puterile de reproducere ale naturii. Cultul ei consta de obicei în orgii desfrânate, întreţinute de multe ori de femei de seamă care deveneau devotatele ei şi erau cunoscute ca femei sacre, sau prostituate ale templului. Figuri ale zeilor filisteni şi canaaniţi fără îndoială că erau în multe cămine israelite. Poporul lui Israel căzuse treptat sub puterea şi controlul poporului câmpiei, pentru că el avea cu ei atât relaţii de afaceri (1 Samuel 13,19), cât şi sociale (Judecători 14). Faptul că Israel a lăsat chivotul la Chiriat-Iearim timp de atâţia ani şi n-au făcut nici o încercare de a restaura serviciul templului sau să procure un loc potrivit de odihnă pentru chivot dovedeşte cât de mult se îndepărtaseră de Domnul. Istoria nu raportează nici o deportare a israeliţilor în câmpiile de coastă asemănătoare cu deportările spre Asiria şi Babilon, totuşi trebuie că Israel s-a asociat cu filistenii aproape în orice fază a vieţii, slujindu-le (1 Samuel 4,9), plătindu-le tribut anual cu diferite feluri de produse, şi făcându-şi plăcerile în orgii ale înălţimilor atât de obişnuite pe tot cuprinsul ţării. Restituirea chivotului în nici un caz n-a însemnat renunţarea la stăpânirea lor asupra israeliţilor.

Samuel apare în naraţiune pentru prima dată de la lupta de la Afec în rolul unui reformator care încearcă să întoarcă la Dumnezeu un popor egoist şi idolatru. Numai imaginaţia poate descrie ce au însemnat aceşti ani pentru el în timp ce mergea din loc în loc. El nu numai că a vizitat regiunile învecinate cu Filistia. Tot Israelul a auzit apelurile, avertizările şi rugăciunile lui, până ce, încet dar sigur, a pus stăpânire pe întreaga naţiune un simţământ al păcatului lor şi a nevoii lor de o încredere reînnoită în Dumnezeu. El a descris lămurit starea lor prezentă în comparaţie cu ceea ce Dumnezeu plănuise pentru ei, şi a făgăduit eliberare de filisteni, numai dacă aveau să devină israeliţi adevăraţi – în mod literal, guvernaţi de Dumnezeu. Samuel ştia că, dacă poporul părăseşte idolatria şi refuză să slujească zeilor filisteni, aceasta avea să fie interpretat ca fiind egal cu răzvrătire împotriva supremaţiei filistene şi desigur însemna război. Dar Samuel avea încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu şi a continuat să inspire nădejde unui popor deznădăjduit.

Baalii şi Astarteele. Vezi cele despre Judecători 2,11.13.

Au slujit numai Domnului. Israel fusese în robia filistenilor timp de 40 de ani în timpul lui Samson şi Eli, iar acum, după moartea lui Eli, ei şchiopătau între două convingeri timp de alţi 20 de ani. Poporul pocăit cu greu ştia ce pas să facă mai departe, atât de mult timp fusese sub puterea idolatră. Chivotul fusese dus din cortul întâlnirii, şi serviciul de la cortul întâlnirii fusese întrerupt (vezi PP, p. 609). Nu existau sărbători anuale la care închinătorii să primească instrucţiuni. În mod practic, de când fusese luat chivotul, apăruse o nouă generaţie. Poporul lui Israel era ca o turmă pierdută pe coasta muntelui. Ei ştiau că sunt pierduţi, dar nu ştiau cum să se întoarcă la staul. În anticiparea timpului când poporul Său avea să dorească să se întoarcă de la căile lor rele, Dumnezeu a pregătit un păstor credincios să-i caute pe cei pierduţi şi să-i aducă înapoi acasă. Aşa cum plănuise Dumnezeu, în neliniştea lor, copiii lui Israel s-au întors acum la Samuel. Una dintre cele mai mari încurajări pe care le are creştinul este asigurarea că Dumnezeu nu este găsit niciodată nepregătit, oricare ar putea fi împrejurările. Pentru El, care cunoaşte sfârşitul de la început, nu există nici grabă, nici întârziere. Ce i s-ar fi întâmplat lui Israel în acea vreme dacă n-ar fi fost Samuel? Ce i s-ar fi întâmplat lui Israel în Egipt dacă n-ar fi fost Moise? Cum ar fi fost instruit Nebucadneţar în căile lui Dumnezeu dacă n-ar fi fost Daniel? În decursul istoriei, ori de câte ori s-a ivit o criză care cerea acţiune, un conducător era la îndemână, bine instruit pentru însărcinare. Aceasta nu înseamnă neapărat că totdeauna conducătorul a fost ceea ce putea să dorească Domnul. Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi, din cauză că, întocmai ca Samson, mulţi refuză să ia seama la instrucţiunile trimise lor de Dumnezeu. Desigur că Ieremia a fost educat pentru o lucrare specială, şi şi-a îndeplinit bine rolul său, cu toate acestea, Israel a suferit teribil pentru că Ioiachim, împăratul, a refuzat să ţină seama de sfatul dat lui de Ieremia. Atât pentru naţiuni, cât şi pentru indivizi, marea întrebare din ziua judecăţii va fi: Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? (Isaia 5:4).

Miţpa. Sau Miţpe. Cuvântul înseamnă punct de observaţie. În ebraică o mizpeh era un turn de veghe, şi aşa este tradus în Isaia 21:8. Cele două ortografieri sunt folosite alternativ chiar când se referă la aceeaşi poziţie. Miţpa lui Samuel s-a socotit timp de ani de zile (şi se mai socoteşte încă de către unii a fi modernul Nebi Samwîl, cam la 5 mile (8 km) nord-vest de Ierusalim, dar excavările în acel loc n-au fost posibile din cauza unui mormânt care este sacru pentru arabi, ca locul de înmormântare al lui Samuel. Totuşi excavările tind să susţină identificarea Miţpei cu modernul Tell en-Nasbeh, cam la 7,5 mile (12,2 km) nord de Ierusalim, pe drumul principal spre Samaria.

Au scos apă şi au vărsat-o. Comentatorii n-au căzut de acord în ce priveşte înţelesul acestui text. Unii cred că el se referă la durerea lui Israel pentru păcatul lor după recunoaşterea că fără puterea lui Dumnezeu ei ar fi fost cu apa vărsată pe pământ (2 Samuel 14,14). Alţii sugerează că aceste cuvinte se referă la apa şi vinul vărsate de preot în marea zi a Sărbătorii Corturilor, reprezentând bucuria cu care ei au scos apă din izvoarele mântuirii (Isaia 12,2.3). Sărbătoarea Corturilor a fost o aducere-aminte a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în timpul Exodului, când, din stânca lovită, a curs apă din belşug. Referindu-se la această întâmplare din pustie, Hristos a declarat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea (Ioan 7:37). Poate că adevărata însemnătate se află în combinarea celor două idei. Hristos a fost în mod sigur vărsat ca apa (Psalm 22,14), pentru ca să poată fi făcută posibilă mântuirea. Vărsând această libaţie la Miţpa, Israel a exprimat recunoaşterea propriei lor nevrednicii şi în mod solemn s-au bucurat în nou-găsita lor încredere într-un Tată ceresc, care în ciuda peregrinării lor spirituale, i-a primit cu braţele deschise.

Judeca. Acesta a fost începutul îndelungatei slujbe de judecător a lui Samuel.

Filistenii… s-au suit. Odată hotărâţi să o rupă definitiv cu idolatria, poporul s-a adunat la Miţpa. Domnitorii filistenilor au recunoscut aceasta ca egal cu o declaraţie de independenţă, şi s-au grăbit să anticipeze orice încercare din partea israeliţilor să acţioneze în consecinţă. Filistenii i-au atacat cu aşa viteză încât israeliţii adunaţi din diferitele părţi ale ţării, cu intenţii paşnice, au fost obligaţi să le iasă înainte, nepregătiţi pentru luptă. Singura cale de ieşire era prin rugăciune.

Nu înceta să strigi. În mod literal, Să nu fii liniştit pentru chemare. Pentru toţi oamenii vin momente de încercare, pentru fiecare în propria sferă de activitate. Pentru Samuel aceasta a fost o încercare, mai întâi dacă el avea să aştepte ca Domnul să conducă, şi în al doilea rând, dacă poporul avea să se încreadă în Domnul mai degrabă decât să fugă îngrozit de oştile care înaintau. Pentru popor aceasta era o aspră încercare, deoarece, renunţând la idolii lor cărora ei le-au servit în toţi aceşti ani, ei se întrebau dacă acest profet, care din timp în timp îi vizitase, avea să le garanteze biruinţa. A lor trebuia să fie o demonstraţie practică a declaraţiei lui Iosafat: Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui, şi veţi izbuti (2 Cronici 20,20).

Ascultat. În mod literal, a răspuns. 'Anah este un verb obişnuit, tradus în engleză în diferite feluri, dar cu înţelesul fundamental de a răspunde. Din partea lui Dumnezeu, aceasta adesea implică un răspuns vizibil ca în cap. 28,15, când Saul s-a plâns spiritului adus de vrăjitoarea din Endor că Dumnezeu nu vrea să-i mai răspundă.

Domnul a tunat. În cazul acesta, răspunsul lui Dumnezeu (vezi Psalm 99,6) a venit ca o furtună. Pentru alte cazuri de folosire miraculoasă de către Dumnezeu a forţelor naturii, vezi cele despre 1 Samuel 14,15). Renunţând la idolii lor şi mărturisind plecarea lor de la Domnul, în umilinţa duhului, ei aveau să fie martori la cât de dispus este Dumnezeu să-i ia din nou sub ocrotirea sa, şi cum a dovedit iubirea Tatălui ceresc pentru întoarcerea celui pierdut. Dumnezeu n-a arătat nici asprime, nici n-a stat de-o parte până ce poporul Său, în decursul anilor de umilinţă jertfitoare să-şi fi dovedit schimbarea lui de atitudine. De îndată El Şi-a întins peste ei braţul Său ocrotitor. Pe drept şi-au putut îngădui să facă din acest loc un monument de aducere-aminte a veşnicei devoţiuni şi purtări de grijă a lui Dumnezeu şi a puterii Lui de a ocroti şi a elibera.

Bet-car. Aşezarea este nesigură, dar se crede de către unii a fi modernul modern 'Ain Kaµrim, cam la 4,25 mile (6,7 km) vest de Ierusalim. Aceasta era opinia generală, dar mai recent a fost identificată cu Ramath-Rahel, 2,9 mile (4,6 km) la sud de Ierusalim. Poate că furtuna a venit de la nord, şi deoarece Baal era considerat ca fiind un zeu al furtunii, filistenii aveau să fugă superstiţioşi de un zeu a cărui locuinţă se presupunea a fi în munţii de la nord. Fugind spre sud, probabil că filistenii au luat cel mai uşor drum spre înapoi către ţara câmpie, care avea să conducă de-a dreptul prin Bet-Şemeş şi mai departe spre Ecron. De-a lungul acestui drum, ei au fost hărţuiţi de Izraeliţii adunaţi. Şi acolo, aşa cum a declarat Isaia secole mai târziu, Dumnezeu le-a dat binevoitor de-odată cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului (Isaia 61:3).

Eben-Ezer. În mod literal, 'eben ha'ezer, piatra de ajutor, referindu-se în mod hotărât la eliberarea providenţială amintită mai sus. După cum ajutorul a fost specific, tot aşa monumentul trebuia să fie de o formă definită şi permanentă. Faptul că Dumnezeu cu această ocazie i-a eliberat de vrăjmaş a fost numai o arvună a Providenţei viitoare. Samuel a dorit ca Israel să înţeleagă că ajutorul Domnului era al lor numai dacă ei zi de zi ascultă de El, iar nu o dată pentru totdeauna, independent de atitudinea lor. Este bine pentru creştin să se întoarcă mereu la Ebenezer-urile vieţii, unde eliberările providenţiale au venit să încoroneze neîncrederea de sine, deplina supunere şi încredere în Dumnezeu.

Mâna Domnului. Aceeaşi întâmplare providenţială poate să aducă şi favoare şi defavoare, favoare pentru cei care se supun sub mâna călăuzitoare a Domnului, şi defavoare pentru acei care aleg să slujească sieşi. Aceeaşi furtună a adus biruinţă israeliţilor neajutoraţi şi înfrângere filistenilor, care s-au încrezut în puterea zeilor falşi şi în isprava de vitejie a propriilor braţe. Acelaşi stâlp al prezenţei lui Dumnezeu care a aruncat lumină asupra oştilor Domnului a învăluit în întuneric oştile egiptene. Poate că filistenii au conchis că Baal, zeul furtunii (vezi p. 40) se lupta acum împotriva lor şi pentru oştile lui Israel. Dar israeliţii, din cauza relaţiilor lor reînnoite faţă de Dumnezeu, au putut să profite de punctul de vedere tradiţional păgân şi să urmărească până la capăt victoria asupra vrăjmaşului.

Aşa a fost atunci; aşa este şi astăzi. Omul ajunge până la punctul când recunoaşte că viaţa lui este foarte nesatisfăcătoare. El se găseşte pe sine legat de idolii săi, oricare ar putea să fie. El îşi dă seama de zădărnicia obiceiurilor cultivate din trecut şi mărturiseşte neputinţa lui de a se schimba prin propriile eforturi. Atunci, el se supune Duhului Sfânt şi găseşte creat înăuntrul său un control de sine, o acceptare a unor astfel de ajutoare pe care le dă Dumnezeu în mod înţelept pentru a-l face potrivit pentru o viaţă mai înaltă decât cunoscuse el până acum. Greşelile din trecut devin în felul acesta o punte de trecere. Văile Acor devin uşi ale nădejdii (Osea 2,15).

Samuel a fost judecător. Talente mai multe i-au fost date bărbatului care îi influenţase deja cu succes pe aceia care i-au fost daţi în primire. Puţin a visat Samuel despre răspunderea care avea să fie pusă pe umerii lui când a venit el de prima dată la Silo. Nici Petru n-a visat, când a părăsit Betsaida să viziteze pe Ioan la Betabara, că el avea să devină într-o zi un pescar de oameni. Cu cât mai puţin a visat el că într-o zi avea să stea cu Hristos pe tronul universului!

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–17 PP 589–591; SR 191 1, 2 PP 589, 593

3 4T 517

5–10 PP 590

6, 8 4T 517

11, 12 PP 591

12 SC 130; 2T 274

15 PP 663

17 PP 593