Misiunea în beneficiul celor greu de abordat (II)

Text de memorat

„Atunci, Isus i-a zis: «O, femeie, mare este _ ta! Facă-ţi-se cum __.» Şi fiica ei _ chiar în __ acela” (Matei 15:28). 

De la bun început, Dumnezeul iubitor Și-a căutat copiii pierduți (Geneza 3:9) și până în zilele noastre același Dumnezeu iubitor încă este în căutarea celor pierduți (vezi Apocalipsa 14:6-12), inclusiv a celor pierduți din orașe. În 2018, Organizația Națiunilor Unite a publicat descoperiri recente care spun că 55 la sută din populația planetei locuiește în zone urbane, iar acest procent va ajunge la 68 la sută până în anul 2050 (dacă vom ajunge până acolo). Nu avem de ales. Trebuie să dăm mărturie pentru cei din orașe.
Cu toate acestea, mulți din poporul lui Dumnezeu acționează ca Iona când a fost chemat să dea mărturie în Ninive: din cine știe ce motiv, fug de această sarcină. „Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15:4). Acest fapt e valabil și în dreptul a ceea ce s-a scris despre Iona.
Când S-a aflat pe pământ, Isus a lucrat nu numai în beneficiul celor din cetățile lui Israel, ci și al celor din regiunile străine; adică, pentru cei din afara națiunii evreiești și a poporului ales.

În această săptămână vom studia pasajul biblic despre misiunea lui Hristos în Tir și Sidon și vom extrage lecții pe care să le aplicăm în viața noastră din prezent.
 

Comentariu EGW

Căderea omului în păcat a umplut cerul de durere. … Îngerii și-au încetat cântecele de laudă. Peste tot în curțile cerului era plânset din cauza ruinei pe care o adusese păcatul.
Fiului lui Dumnezeu, Comandantului glorios al cerului, I s-a făcut milă de neamul omenesc căzut. Inima Sa a fost mișcată de o nețărmurită milă, atunci când vaietele lumii s-au înălțat până la El. Dar iubirea divină concepuse un plan prin care omul să poată fi răscumpărat. Legea lui Dumnezeu călcată cerea viața păcătosului. În tot universul nu se afla decât Unul singur care, în folosul omului, putea să satisfacă cerințele ei. Deoarece Legea divină este tot atât de sfântă ca Dumnezeu, numai cineva deopotrivă cu Dumnezeu putea face ispășire pentru călcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea să răscumpere neamul omenesc de sub blestemul Legii și să-l aducă iarăși în armonie cu cerul. … Hristos avea să coboare până în adâncurile mizeriei, pentru a salva neamul omenesc din ruină. – Patriarhi și profeți, p. 63

Noi trebuie să cultivăm spiritul cu care a lucrat Domnul Hristos pentru salvarea celor rătăciţi. Ei sunt la fel de preţioşi pentru El cum suntem noi. Sunt la fel de capabili să fie trofee ale harului Său şi moştenitori ai Împărăţiei Sale. Dar ei sunt expuşi capcanelor unui vrăjmaş viclean, sunt expuşi pericolelor şi pervertirii şi, fără harul mântuitor al Domnului Hristos, îi aşteaptă o ruină sigură. Dacă am vedea această situaţie în adevărata ei lumină, zelul nostru ar fi trezit şi am face mai multe eforturi serioase şi mai multe sacrificii ca să ne putem apropia de aceia care au nevoie de ajutorul nostru, de rugăciunile, de simpatia şi de dragostea noastră. …

Trăiesc pentru Hristos şi onorează Numele Său doar aceia care Îi sunt credincioşi Domnului lor, căutând să mântuiască ce este pierdut. Evlavia autentică va manifesta cu siguranţă aceeași dorinţă arzătoare şi efortul plin de zel ale Mântuitorului crucificat, pentru mântuirea celor pentru care El a murit. Dacă inimile noastre vor fi înduplecate şi supuse de harul lui Hristos şi dacă vor străluci de sentimentul bunătăţii şi al iubirii lui Dumnezeu, atunci se va produce o revărsare firească a iubirii, a simpatiei şi a afecţiunii spre alţii. Adevărul exemplificat în viaţă îşi va exercita puterea, la fel ca aluatul ascuns în făină, asupra tuturor acelora cu care vine în contact. – Mărturii, vol. 5, p. 605–606
Omul este proprietatea lui Dumnezeu  și îngerii privesc cu un mare interes să vadă oameni care vor lucra cu și pentru semenii lor. Când ființele cerești îi văd pe aceia care susțin că sunt fii și fiice ale lui Dumnezeu cum fac eforturi intense, asemenea lui Hristos, pentru a-i ajuta pe cei care rătăcesc, îi văd manifestând un spirit plin de înțelegere și delicatețe față de cei care regretă și față de cei căzuți, îngerii vin mai aproape de ei și le amintesc exact cuvintele care vor înmuia sufletul și îl vor ridica. Îngerii sfinți sunt pe urmele fiecăruia dintre noi. Noi nu trebuie să îl nesocotim nici pe cel mai neînsemnat dintre oameni. – In Heavenly Places, p. 100
 

Citim că Isus Și-a luat ucenicii din Ghenezaret (Matei 14:34) și „S-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului” (Matei 15:21). De ce i-a luat din Galileea pentru a-i duce în acele locuri păgâne? El Și-a dus ucenicii în acele regiuni străine ca ei să poată învăța, la fața locului, ce nu puteau învăța la fel de ușor în Galileea. El voia să Își învețe ucenicii lecții în vederea pregătirii lor pentru a se duce la toate categoriile de populații, inclusiv cele urbane.
 

1. Citește Judecătorii 3:1-6; 1 Împărați 5:1-12; 11:1-6. Cum ne ajută aceste texte să înțelegem câteva detalii despre aceste cetăți?

În Judecătorii 3:1-6 vedem că aceste popoare antice au fost folosite de Dumnezeu pentru a testa credința israeliților. Din nefericire, poporul lui Dumnezeu a picat și acel test, cel puțin în acest caz: „Au luat de neveste pe fetele lor şi au dat de neveste fiilor lor pe fetele lor şi au slujit dumnezeilor lor” (Judecătorii 3:6). Prin urmare, chiar de la început, aceste popoare au fost o piatră de poticnire pentru Israel.
În 1 Împărați 5:1-11, putem vedea relația apropiată dintre sidonieni și evrei. Deși la un anumit nivel legăturile economice erau reciproc avantajoase, fără îndoială că evreii tot au fost influențați negativ de păgânismul și idolatria partenerilor lor de comerț.

Din 1 Împărați 11:1-6 aflăm cât de dăunătoare a devenit acea influență în cele din urmă – regele Solomon s-a căsătorit cu prințese sidoniene, care l-au dus în rătăcire: „Solomon s-a dus după Astarteea, zeița sidonienilor, și după Milcom, urâciunea amoniților” (1 Împărați 11:5). 
În ciuda îndelungatei istorii de politeism și idolatrie din acele locuri, care au influențat negativ poporul ales, Isus tot Și-a dus ucenicii în acele ținuturi. În acest mod, El i-a inițiat în lucrarea urbană interculturală, punându-le la încercare prejudecățile și bigotismul și oferind urmașilor Săi un model de lucrare urbană holistică pentru toate culturile și naționalitățile.
Adventiștii misionari din zonele urbane se confruntă cu multe di­fi­­cultăți, printre acestea numărându-se aspecte legate de sănătate și de mediu. Altele sunt costurile mari de trai, rasismul, bigotismul, națio­nalismul și limitarea libertății religioase și de exprimare. Dar, în ciuda acestor obstacole, trebuie să lucrăm în beneficiul locuitorilor din orașe.

Ce poți face pentru a-i ajuta pe cei implicați în lucrarea urbană?

Comentariu EGW

… Domnul Hristos spune: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18). … Fiecare suflet pe care l-a salvat Domnul Hristos este chemat să lucreze în Numele Său pentru salvarea celor pierduți. …
… Când le întorci spatele celor care nu îți par simpatici și promițători, îți dai seama că neglijezi tocmai sufletele pe care le caută Domnul Hristos? Poate că ei au cea mai mare nevoie de înțelegerea ta, chiar în momentul când le întorci spatele. În fiecare adunare de rugăciune și închinare, există suflete care doresc cu disperare pace și odihnă. Poate că par să aibă o viață neglijentă, dar nu sunt insensibile față de influența Duhului Sfânt. Multe dintre ele ar putea fi câștigate pentru Hristos. – Parabolele Domnului Hristos, p. 191

Tot cerul este interesat de lucrarea de salvare a celor pierduți. Îngerii cercetează cu un mare interes să vadă cine va fi dispus să lase cele nouăzeci și nouă de oi la adăpost și să pornească prin ploaie, vijelie și furtună să caute prin locurile pustii oaia pierdută. Cei pierduți sunt peste tot în jurul nostru și. din păcate, sunt neglijați și pier. Dar ei sunt de mare preț înaintea lui Dumnezeu, pentru că au fost răscumpărați cu prețul sângelui lui Hristos. – In Heavenly Places, p. 100
Când vă angajați în această lucrare, alături de voi se află tovarăși nevăzuți de ochii omenești. Îngerii cerului au fost alături de samariteanul care s-a îngrijit de străinul rănit. Îngerii din curțile cerești stau alături de toți cei care Îi slujesc lui Dumnezeu, împlinind nevoile semenilor lor. Voi vă bucurați de cooperarea personală a Domnului Hristos. El este cel care înnoiește totul și, dacă lucrați sub îndrumarea Sa, veți vedea rezultate mari. …
… Domnul Hristos caută să-i înalțe pe toți cei care vor fi aduși într-o relație strânsă cu Sine, pentru ca noi să putem fi una cu El, după cum El este una cu Tatăl. El ne îngăduie să venim în contact cu suferințe și nenorociri pentru a ne chema să renunţăm la egoismul nostru. El caută să dezvolte în noi atributele caracterului Său – compasiunea, duioșia și iubirea. Când acceptăm această lucrare de slujire, ne înscriem de bunăvoie în școala Sa, ca să fim pregătiți pentru curțile cerului. – Parabolele Domnului Hristos, p. 388. 

El [Mântuitorul] le-a încredințat urmașilor Săi o misiune mondială. În zilele Domnului Hristos, egoismul, mândria și prejudecata înălțaseră un mare și puternic zid de despărțire între cei rânduiți să fie păzitorii descoperirilor sfinte și orice altă națiune de pe lume. Dar Mântuitorul venise să schimbe toate acestea. … Domnul dărâmă zidul de despărțire, iubirea de sine, prejudecata separatistă de naționalitate și vestește iubirea pentru toată familia omenească. El îi înalță pe oameni din cercul strâmt de egoism, desființează orice hotar teritorial și orice deosebire artificială de clasă socială. Nu face nicio deosebire între vecini și străini, între prieteni și dușmani. El ne învață să privim pe oricine se află în nevoie, ca fiind aproapele nostru, iar lumea, ca fiind câmpul nostru de lucru. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 42
 

În ciuda provocărilor, externe și interne, Isus ne adresează cu bunătate chemarea de a lucra pentru El în orașe.

2. Citește Matei 9:35-38. Ce ne învață acest pasaj despre lucrarea pentru mul­țimile de oameni, indiferent unde le găsim?

Domnului Isus I s-a făcut milă de „gloate”, așa cum sunt și cele care se găsesc în orașe. În Luca 19:41 Isus apare plângând pentru Ierusalim. S-ar putea să nu înțelegem profunzimea iubirii Lui, inclusiv pentru masele de anonimi care trăiesc în orașe. De aceea, în Matei 9:38, Isus ne spune să ne rugăm, pentru ca motivele și inimile noastre să fie ca ale Lui. 

3. Citește Matei 4:23-25. Când Isus Și-a început lucrarea, din ce zone provenea publicul Lui? 

În Matei 4:25, mulțimile care Îl urmau pe Isus veneau din Galileea; din cele zece orașe-stat din Decapolis, la est; din Ierusalim și din Iudeea, la sud. În afară de Samaria, ce regiune lipsea? Regiunea de coastă a Tirului și Sidonului, parte din Fenicia, de-a lungul Mării Mediterane, precum și nord-vestul Galileei. Vedem acum de ce a mers Isus în această zonă. Această excursie în regiunea Tirului și Sidonului a fost una dintre călătoriile misionare interculturale ale lui Isus.
„După confruntarea cu fariseii, Isus S-a retras din Capernaum și, străbătând Galileea, a mers către ținutul muntos de la hotarele Feniciei. Privind spre vest, putea vedea întinzându-se în câmpia de la poale vechile orașe Tir și Sidon, cu templele lor păgâne, palatele lor mărețe și târgurile și porturile lor pline de corăbii” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 399).

Ce simțăminte de misiune te încearcă atunci când privești semnele civi­lizației moderne, cultura și piețele ei? Din ce motiv au nevoie oamenii de Isus Hristos? 

Comentariu EGW

Isus a urcat pe un munte și acolo mulțimea a alergat la El, aducându-i pe bolnavi și pe schilozi și așezându-i la picioarele Lui. El i-a vindecat pe toți, iar oamenii, așa păgâni cum erau, Îl preamăreau pe Dumnezeul lui Israel. Timp de trei zile au continuat să se adune în jurul Mântuitorului, dormind noaptea sub cerul liber, iar ziua îmbulzindu-se, gata să asculte cuvintele lui Hristos și să vadă lucrările Lui. După trei zile, hrana lor se isprăvise. Isus nu voia să le dea drumul flămânzi și le-a spus ucenicilor să le dea ei de mâncare. Ucenicii și-au manifestat din nou necredința. La Betsaida ei văzuseră cum, prin binecuvântarea lui Hristos, puținul pe care-l aveau îndestulase cu hrană toată mulțimea, dar acum ei n-au adus tot ce aveau cu încredere în puterea Lui de a-l înmulți pentru gloatele înfometate. Mai mult, cei pe care îi hrănise la Betsaida erau iudei, dar aceștia erau neamuri și păgâni. Prejudecata iudaică era încă plină de putere în inima ucenicilor și ei I-au răspuns lui Isus: „Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceștia, aici, într-un loc pustiu?” Dar, ascultători de cuvântul Lui, au adus ceea ce aveau – șapte pâini și doi pești. Mulțimea a fost hrănită și s-au adunat șapte coșuri mari de firimituri. Patru mii de bărbați, în afară de femei și copii, au fost întăriți prin hrană și Isus le-a dat drumul să plece cu inima voioasă și recunoscătoare. – Hristos, Lumina lumii, p. 404

Ca popor, noi nu suntem suficient de conștienți de timpul scurt pe care îl avem la dispoziție pentru lucrare și nu înțelegem dimensiunile misiunii pentru timpul acesta. 
În curând vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra. Dumnezeu cheamă bărbați și femei să se pregătească în vederea lucrării Sale speciale pentru aceste zile din urmă, consacrându-se împlinirii voinței Lui și studiind Scripturile cu seriozitate. El îi cheamă acum pe toți cei care pot să lucreze. Dacă se vor angaja în lucrare cu sinceritate și cu umilință și vor face tot ce le stă în putere, vor dobândi o experiență mai vastă. Ei vor avea o mai bună cunoaștere a adevărului și vor ști mai bine cum să ajungă la sufletul oamenilor și cum să-i ajute exact acolo unde au cea mai mare nevoie de ajutor. Acum, chiar acum, este nevoie de lucrători pentru Dumnezeu. Lanurile sunt deja albe și gata pentru seceriș, dar secerătorii sunt puțini. – Schițe din viața mea, p. 211

Există posibilitatea pentru cel care crede în Hristos să obțină o experiență care va fi cu totul suficientă ca să îl pună în poziția de a avea o relație corectă cu Dumnezeu. Fiecare făgăduință din Cartea lui Dumnezeu ne aduce încurajarea că putem deveni părtași naturii divine. Aceasta este posibilitatea care ne este oferită – să ne sprijinim pe Dumnezeu, să credem Cuvântul Său, să facem lucrările Sale. … Posibilitatea aceasta valorează pentru noi mai  mult decât toate bogățiile din lume. Nu este nimic pe pământ care să se poată compara cu aceasta. Atâta vreme cât ne prindem strâns de puterea pusă astfel la îndemâna noastră, vom avea o speranță foarte puternică, știind că ne putem bizui pe făgăduințele lui Dumnezeu și, prinzându-ne cu putere de aceste posibilități oferite de Hristos, noi devenim fii și fiice al lui Dumnezeu. – Review and Herald, January 14, 1909
 

Cercetătorii Bibliei cred că Evanghelia după Matei fusese scrisă în mod special pentru evrei și că Marcu a scris avându-i în mod special în minte pe neevrei.

4. Citește Matei 15:22-28 și Marcu 7:24-30. Ce diferențe observi la descrierea femeii?

Observăm cum Matei o descrie pe această mamă folosindu-se de naționalitatea sau de etnia ei. Era canaaneancă. Marcu este condus de Duhul Sfânt să folosească și alți termeni pentru a o descrie pe această mamă, „grecoaică”, apoi oferă informații suplimentare: „de obârșie siro-feniciană”, adică o siriancă din Fenicia – singura dată când se folosește acest termen în Biblie. 
Gândește-te ce impact e posibil să fi avut această situație din Matei 15 asupra ascultătorilor inițiali, date fiind perspectiva lor asupra lumii și trecutul lor. Publicul lui Matei avea să vadă în această mamă o păgână demnă de dispreț – fapt cauzat de interacțiunea poporului evreu cu locui­torii din Canaan, niște închinători la idoli ale căror rele practici fuseseră vreme îndelungată o piatră de poticnire pentru națiunea lor. Nici măcar ucenicii lui Hristos nu au luat în considerare posibilitatea ca această femeie să aibă credință și să fie parte din împărăția lui Dumnezeu.

În Marcu 7, publicul lui Marcu, alcătuit mai ales din neevrei, avea să aibă o reacție diferită de cea a publicului lui Matei. Neevreii nu avuseseră aceleași experiențe cu locuitorii din Canaan. În schimb, ei se puteau identifica cu această femeie, „o grecoaică de obârșie siro-feniciană”. Isus o vindecase pe una de-a lor. Cei dintre neamuri o puteau privi pe această femeie ca o mamă dragă care era îngrijorată cu privire la soarta fetiței ei și voia ca Învățătorul să o vindece, indiferent de etnia și naționalitatea ei. 
„Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El S-a raportat la această reprezentantă a unui popor disprețuit așa cum s-ar fi raportat un evreu. Prin aceasta urmărea ca ucenicii să fie impresionați de purtarea rece și fără inimă pe care ar fi manifestat-o iudeii față de un asemenea caz și de felul milostiv în care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, dovedit de El mai târziu, când i-a împlinit acesteia cererea” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 400).

Citește 1 Ioan 2:2. Cât de mult simți că suntem toți la fel înaintea lui Dumnezeu?
 

Comentariu EGW

Privind spre apus, [Isus] putea să vadă, pe câmpia dinaintea Lui, orașele vechi, Tirul și Sidonul, cu templele lor păgâne, palatele lor mărețe, târgurile și porturile pline de corăbii. În depărtare, se întindea fața albastră și nemărginită a Mediteranei, peste care trimișii Evangheliei aveau să ducă vestea cea bună până la centrele marelui imperiu universal. Dar încă nu venise timpul. Lucrarea care-I stătea înainte acum trebuia să-i pregătească pe ucenici pentru misiunea lor. …
…  Oamenii din ținutul acesta erau din neamul vechilor canaaniți. Ei erau idolatri și erau disprețuiți și urâți de iudei. Din această clasă făcea parte și femeia care a venit la Isus. Era păgână și, din cauza aceasta, exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi. Printre fenicieni, trăiau mulți iudei și vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunsese în această regiune. …

Hristos cunoștea situația acestei femei. Știa că ea dorea să-L vadă și i-a ieșit în cale. Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecției pe care intenționa să o lase. Din cauza aceasta îi adusese și pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neștiința din orașele și satele vecine cu țara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înțelege adevărul nu cunoșteau nevoile celor din jurul lor. Nu se făcea niciun efort pentru a ajuta sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărțire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi făcea chiar și pe ucenici să nu aibă iubire față de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să fie sfărâmate. – Hristos, Lumina lumii, p. 399–400 
În timpul lucrării Sale pe pământ, Domnul Hristos a început să dărâme zidul de despărțire dintre iudei și neamuri și să predice mântuirea omenirii întregi. Deși era iudeu, El Se amesteca fără reținere printre samariteni, făcând inutile obiceiurile fariseice ale iudeilor cu privire la acești oameni disprețuiți. El a dormit sub acoperișurile lor, a mâncat la mesele lor și a învățat pe străzile lor.

Mântuitorul dorea foarte mult să le dezvăluie ucenicilor Săi adevărul cu privire la surparea „zidului de despărțire” dintre Israel și celelalte națiuni – adevărul că „neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi”, cu iudeii, și „se împărtășesc de aceeași făgăduință în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 2:14; 3:6). Adevărul acesta a fost descoperit în parte atunci când El a răsplătit credința sutașului din Capernaum și, de asemenea, când le-a predicat Evanghelia locuitorilor din Sihar. Mult mai lămurit a fost descoperit cu ocazia vizitei Sale în Fenicia, când a vindecat-o pe fiica femeii canaanite. Experiențele acestea i-au ajutat pe ucenici să înțeleagă faptul că, printre aceia pe care mulți îi socoteau nedemni de mântuire, se găseau suflete care flămânzeau după lumina adevărului. – Faptele apostolilor, p. 19 
 

Ce îi împiedica pe oamenii din vremea lui Hristos să ducă spe­ra­n­ța lui Mesia în orașe străine precum Tirul și Sidonul? Naționalis­mul, mândria și prejudecata împiedicau poporul lui Dumnezeu să vadă oportunitățile de a-i observa pe cei de aproape și care tânjeau după speranța prezisă de profețiile primei veniri a lui Isus. Astăzi, în orașe, sunt multe categorii de persoane cărora Isus Hristos vrea ca poporul Său să le împărtășească „fericita nădejde” privind a doua Sa venire (Tit 2:13). Și întocmai cum naționalitatea acestora nu a fost o piedică pentru Domnul Isus, nici pentru noi nu ar trebui să fie.

5. Citește Faptele 10:9-16,28,34,35. Cum ai rezuma lecția pe care Duhul Sfânt ne-o transmite aici?

Dumnezeu a folosit această viziune pentru a contesta mândria religioasă și bigotismul lui Petru în ceea ce îi privea pe neevrei. În cele din urmă, Petru a înțeles acest adevăr: „Atunci, Petru a început să vorbească şi a zis: «În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El»” (Faptele 10:34,35). 
Cu această idee în minte, să medităm la episodul biblic analizat și să găsim lecții din Tir și Sidon. Să ne uităm din nou la interacțiunea dintre Isus și această mamă. Ce lecții, conținute și în viziunea lui Petru, au învățat ucenicii în urma acestei călătorii? Cum putem aplica aceste lucruri la viața noastră din prezent și la chemarea lui Hristos din zilele finale de a lucra în beneficiul orașelor? Ce prejudecăți ne împiedică să vedem nevoile oamenilor de la oraș? Ce oportunități ne-a oferit Dum­nezeu în orașe – de a ne amplifica înțelegerea asupra lucrării misionare și de a ne pune la zid, cu blândețe, fanatismul religios, naționalismul și mândria noastră spirituală?
Isus i-a învățat cu răbdare pe ucenicii Săi, care nu înțelegeau încă pe deplin că marele plan de mântuire al lui Dumnezeu era dedicat întregii familii omenești, nu doar unei națiuni sau unei categorii etnice rurale. Duhul Sfânt ne poate ajuta să ne învingem prejudecățile și preferințele pentru a ne duce la bun sfârșit lucrarea misionară în orașe.

Citește Galateni 2:11-13. Ce ar trebui să învățăm de aici cu privire la cât de greu ne putem debarasa de prejudecățile care ne-au fost imprimate încă din copilărie?

Comentariu EGW

Mântuitorul Și-a manifestat mila dumnezeiască față de femeia siro-feniciană. Când i-a văzut durerea, inima Lui a fost mișcată. El ar fi dorit mult să-i dea imediat asigurarea că rugăciunea ei a fost ascultată, dar voia să le dea o lecție ucenicilor Săi și, de aceea, pentru un timp, a lăsat impresia că neglijează strigătul inimii ei zbuciumate. Totuși, când credința ei a devenit evidentă, Domnul i-a adresat cuvinte de laudă și i-a dăruit binecuvântarea prețioasă pe care o ceruse. Ucenicii n-au uitat niciodată lecția aceasta și ea a fost cuprinsă în raportul biblic pentru a arăta care este rezultatul rugăciunii stăruitoare.
Domnul Hristos Însuși a fost cel care a pus în inima mamei o stăruință care nu putea fi refuzată. Domnul Hristos a fost acela care i-a dat văduvei curaj și hotărâre în atitudinea ei față de judecător. Domnul Hristos a fost Acela care, cu veacuri înainte, i-a inspirat lui Iacov aceeași credință stăruitoare în lupta sa tainică de la pârâul Iaboc. Iar Domnul nu putea să nu răsplătească tocmai credința pe care El Însuși o sădise în inima acestor oameni. – Parabolele Domnului Hristos, p. 175 
Isus cunoaşte povara inimii fiecărei mame. El, care a avut o mamă care s-a luptat cu sărăcia şi lipsurile, Se arată simţitor faţă de fiecare mamă în necazurile ei. El, care a făcut o călătorie lungă pentru a uşura inima zbuciumată a unei femei canaanite, va face la fel de mult pentru mamele de astăzi. El, care i l-a redat văduvei din Nain pe singurul ei fiu şi care, în agonia Sa de pe cruce, Şi-a amintit de propria mamă, este sensibil şi astăzi față de suferinţele mamelor. Pentru fiecare durere şi pentru fiecare nevoie, El va oferi mângâiere şi ajutor. …

În copiii care au fost aduşi la El, Isus i-a văzut pe adulţii care aveau să devină moştenitori ai harului Său şi slujitori ai Împărăţiei Sale, dintre care unii aveau să devină martiri pentru El. El ştia că aceşti copii erau dispuşi să-L asculte şi să-L accepte ca Răscumpărător al lor cu mult mai grabnic decât voiau cei maturi, dintre care mulţi erau înţelepţi în felul lumii şi cu inima împietrită. Învăţându-i, El a coborât la nivelul lor. El, Maiestatea cerului, a răspuns la întrebările lor şi a simplificat lecţiile Sale importante, pentru ca acestea să corespundă înţelegerii lor de copii. El a sădit în minţile lor seminţele adevărului, care aveau să răsară și să se înalţe în anii următori şi să aducă rod în viaţa veşnică. – Divina vindecare, p. 42
Dacă nu este adusă înapoi în staul, oaia pierdută rătăcește până când moare. Tot astfel, multe suflete merg spre ruină, deoarece nicio mână nu este întinsă pentru a le salva. Poate că aceia care greșesc par nepăsători și aspri, dar, dacă ar fi beneficiat de aceleași avantaje pe care le-au avut alții, ar fi manifestat mult mai multă noblețe sufletească și o aptitudine mai mare pentru slujire. Îngerilor le este milă de acești rătăciți. Îngerii plâng, în timp ce în ochii oamenilor nu sunt lacrimi și inima lor este lipsită de compasiune. 

O, câtă lipsă de simpatie profundă și mișcătoare este arătată față de cel ispitit și greșit! O, câtă nevoie este ca în atitudinea noastră să se manifeste mai mult spiritul lui Hristos și mai puțin, cu mult mai puțin, spiritul firii noastre! – Parabolele Domnului Hristos, p. 191–192
 

În Luca 18:8, Isus pune această întrebare la sfârșitul uneia dintre parabolele Sale: „Când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?” Ca ucenici ai lui Hristos din prezent, trebuie să știm ce caută Domnul. În această istorisire putem vedea că Isus caută credința care strălucește chiar și în mijlocul întunericului. 

6. Citește Matei 8:10,13; 9:2; 20:29-34; Marcu 2:5; 10:46-52 și Luca 18:35-43. În aceste pasaje, despre cine spune Isus că are/au credință?

Această listă include oameni cu o credință care a strălucit chiar și în întunecatele orașe. În Capernaum, Isus evidențiază câțiva oameni cu credință. În Matei 8:10,13 vedem un centurion păgân care fusese convertit și avea acum o mare credință. Întâlnim patru prieteni plini de credință care au desfăcut acoperișul pentru a-și aduce prietenul paralizat la Isus (Matei 9:2; Marcu 2:5). În Marcu 10 îl întâlnim pe Bartimeu, care fusese orb și a cărui credință strălucea cu putere în Ierihon. 
În același timp, ne-am aștepta ca în poporul lui Dumnezeu să fie o mare credință. Cu toate acestea, chiar și în localitatea natală a lui Isus, Nazaret, puțina credință – sau chiar necredința totală – a fost factorul care a limitat lucrarea lui Hristos. Aflat între ucenici, Isus Se adresează de câteva ori celor din Israel: „Puțin credincioșilor!” (Matei 6:30; Matei 8:26; Matei 14:31; Matei 16:8). Iar în Matei 17:17, Isus exclamă: „O, neam necredincios și pornit la rău!”
O lecție pe care o putem aplica la zilele noastre este următoarea: credința se găsește în locuri neașteptate – în orașe, printre străini, necreștini și oameni cu diverse religii. În umilință, trebuie să mergem în orașe așa cum a făcut Isus, căutându-i pe cei care, atunci când li se prezintă adevărul, vor răspunde cu o credință mântuitoare în Isus. Fără îndoială acești oameni există. 
Implică-te!  Deschide-ți inima în rugăciune pentru a primi o cre­din­ță mai mare prin care să îți împărtășești iubirea pentru cei de aproape și de departe.
Implică-te și mai mult!  Cum ai ajuns să-L cunoști pe Isus și soliile prețioase ale celor trei îngeri? Enumeră trei binecuvântări spirituale de care te-ai bucurat pentru că L-ai avut pe Isus în viața ta. Formulează-le într-un mesaj și, în timp ce te rogi, trimite-l unei persoane care are nevoie de el. 

Comentariu EGW

După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului, tot astfel bunul Dumnezeu urmărește ca lumina Evangheliei să ajungă la fiecare suflet de pe fața pământului. Dacă biserica lui Hristos ar fi împlinit planul Domnului nostru, atunci lumina s-ar fi revărsat asupra tuturor acelora care se află în întuneric și în ținutul umbrei morții. În loc să se adune laolaltă și să fugă de răspundere și de purtarea crucii, membrii bisericii ar trebui să se împrăștie în toate țările, lăsând ca lumina lui Hristos să lumineze prin ei, lucrând așa cum a lucrat și El pentru mântuirea sufletelor, și Evanghelia Împărăției ar fi dusă cu repeziciune în toată lumea.
Numai astfel poate fi adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu început prin chemarea poporului Său, de la Avraam, pe câmpiile Mesopotamiei, și până la noi, cei de azi. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 42– 43

Hristos a renunțat la tot ca să le poată aduce mântuire tuturor oamenilor, din orice popor, națiune și limbă. El a construit un pod peste prăpastia făcută de păcat, pentru ca, prin meritele Sale, omul să poată fi împăcat cu Dumnezeu. De ce nu se vede o armată de lucrători luptând sub steagul însângerat al Prințului Emanuel, gata să meargă înainte … pentru a scoate suflete din întuneric și a le aduce la lumină? De ce nu îi învățăm pe cei care sunt gata să piară să creadă în Hristos ca Mântuitor al lor personal și de ce nu îi ajutăm să Îl vadă pe Hristos prin credință și să se spele în izvorul deschis pentru a curăți păcatele lumii? Noi ar trebui să îi învățăm cum să se dezbrace de omul vechi, de haina lui mânjită de păcat, și cum să îmbrace în loc haina neprihănirii lui Hristos. Ar trebui să semănăm în mintea lor întunecată de păcat gânduri înnobilatoare despre lucrurile cerești. Prin credință, prin înțelegere și urmând exemplul Domnului Hristos, îl putem conduce pe cei întinați de păcat spre o viață curată și sfântă. Noi trebuie să ducem înaintea lor o viață care să îi ajute să vadă deosebirea dintre rătăcire și viciu și puritate, neprihănire și sfințire. – The Southern Work, p. 27
În oraşele mari există anumite categorii de oameni la care nu putem ajunge prin întâlnirile publice. Aceştia trebuie să fie căutaţi așa cum îşi caută păstorul oaia pierdută. Pentru ei trebuie să fie depus un efort personal stăruitor. Atunci când lucrarea personală este neglijată, se pierd multe ocazii preţioase care, dacă ar fi folosite, ar face ca lucrarea să înainteze în mod hotărât. …

… Aceia care doresc să cerceteze adevărul au nevoie să fie învăţaţi să studieze în mod sârguincios Cuvântul lui Dumnezeu. Cineva trebuie să-i ajute să clădească pe o temelie sigură. În acest moment critic al experienţei lor religioase, cât de important este ca lucrători biblici, îndrumaţi cu înţelepciune, să vină în ajutorul lor şi să deschidă înţelegerii lor tezaurul Cuvântului lui Dumnezeu! – Mărturii, vol. 9, p. 111
 

„Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni erau și oameni care înțelegeau mai bine decât învățătorii lui Israel profețiile biblice cu privire la Mesia. Erau unii care sperau în venirea Sa ca eliberator de sub robia păcatului. Filozofii se străduiau să pătrundă tainele din sistemul iudaic. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Isus, p. 33).
„Domnul Isus, Mântuitorul atotputernic, a murit pentru aceste suflete. El le poate scoate din indiferența lor, le poate trezi compasiunea, le poate înmuia inima, le poate dezvălui sufletelor lor frumusețea și puterea adevărului. Maestrul lucrător este Dumnezeu, nu un om limitat; cu toate acestea, El îi cheamă pe oameni să fie agenți prin care El să le transmită lumina celor aflați în întuneric. Dumnezeu are comori în toate bisericile și nu este treaba noastră să aducem acuzații zdrobitoare celor care se declară religioși, ci în smerenie și iubire să le prezentăm tuturor adevărul așa cum se manifestă în Isus. Dacă oamenii vor vedea evlavie și devotament și vor privi un caracter asemenea lui Hristos, vor fi atrași la adevăr […]. Aceștia trebuie să Îl înalțe pe Isus, Răscumpărătorul lumii; să prezinte cuvântul vieții” (Ellen G. White, în The Advent Review and Sabbath Herald, 7 ianuarie 1893). 

Studiu zilnic:

Isaia 10
Isaia 11
Isaia 12
Isaia 13
Isaia 14
Isaia 15
Isaia 16

Ellen G. White, Divina vindecare, capitolul „Ajutor pentru cei ispitiți”.

1. Unde va trimite Dumnezeul oștirilor ofilirea?

2. Cu cine va locui lupul și ai cui pui se vor culca împreună? 

3. De unde aveau să scoată apă cu bucurie israeliții?

4. De ce și unde avea să fie un culcuș de arici?

5. Ce este întotdeauna umilitor?

Studiu suplimentar: Schițe din viața mea, „Semănați de-a lungul apelor”, p. 213–214.
 

Privire generală
Deși Evanghelia după Matei a fost scrisă în mod special pentru un public evreiesc, prezența neamurilor – a neevreilor – în apropierea lui Isus este o temă constantă în această narațiune, uneori pusă în contrast cu devoțiunea evreilor. De exemplu, în timp ce magii (astrologii persani) au făcut cale lungă pentru a-L onora pe adevăratul Rege al lui Israel, preoții cei mai de seamă și scribii (înțelepții lui Irod) nu au făcut niciun efort în acest sens. Credința unui centurion este lăudată de Isus drept mai mare decât cea a israeliților (Matei 8:10). Plutonul de execuție a lui Isus, alcătuit din neevrei, este primul care mărturisește, după crucificarea Lui, faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Matei 27:54). În acest mod deosebit, Matei evidențiază trei lucruri: (1) planul de răscumpărare al lui Dumnezeu a inclus dintotdeauna toate națiunile de pe pământ; (2) neamurile nu sunt nepăsătoare față de lucrarea Duhului Sfânt și (3) a lăsa deoparte prejudecățile etnice, culturale și religioase pentru a-i iubi și a le sluji altora, așa cum a făcut Isus, este o condiție necesară pentru o misiune interculturală eficientă. Prin urmare, pe lângă faptul că este o chemare la misiune globală, Evanghelia după Matei este și un mesaj de împăcare etnică în Hristos. 
Ceilalți scriitori ai evangheliilor evidențiază, la rândul lor, interacțiuni notabile între Isus și neamuri: El Și-a extins misiunea în regiunea neevreiască Gadara (Marcu 5:1), a vindecat robul unui centurion roman (Luca 7:1-10) și a acordat atenție unei cetăți samaritene (Ioan 4). Interacțiunile lui Isus cu străinii au transmis ideea că împărăția lui Dumnezeu este pentru toate popoarele, iudei și neamuri deopotrivă. Isus a demonstrat în moduri practice că Dumnezeu a căutat dintotdeauna să Își extindă iubirea și iertarea asupra tuturor popoarelor.

Comentariu
Preocuparea misionară a lui Dumnezeu ­pentru neevrei, în Vechiul Testament
Dumnezeu a dorit dintotdeauna o relație de legământ cu toate so­cietățile umane. El a urmărit nu numai salvarea israeliților, ci, prin Avraam, Dumnezeu a vrut ca harul Lui răscumpărător să ajungă la fiecare popor (Geneza 12:1-3). Chemarea lui Avraam de a fi o binecuvântare pentru toate familiile pământului indică în mod clar că includerea acestora în planul lui Dumnezeu de salvare nu a fost un gând ulterior. Cu alte cuvinte, dorința lui Dumnezeu ca toate grupurile etnice să aibă parte de mântuirea Lui nu a fost planul B. Secole mai târziu după chemarea lui Avraam, urmașii biologici ai lui Avraam (Israel) au primit de la Dumnezeu aceeași chemare de a fi un popor de preoți pentru toate popoarele (Exodul 19:6). De multe ori Dumnezeu i-a amintit poporului Israel că a fost ales nu pentru că era cel mai măreț dintre popoare (de exemplu, în Deuteronomul 7), ci pentru că Dumnezeu l-a iubit. Israel a fost ales să fie mijlocul prin care celelalte națiuni aveau să Îl cunoască pe Dumnezeu și să I se închine. Israel trebuia să fie o lumină pentru restul popoarelor. În Ieremia 2:3, se face referire la Israel ca la cele dintâi roade ale secerișului lui Dumnezeu, însemnând că era un seceriș mai mare în afara lui Israel. Încă de când l-a chemat pe Avraam să fie purtătorul stindardului Său, planul lui Dumnezeu a fost să ducă mântuirea atât evreilor, cât și neevreilor. Prin urmare, Israel ca națiune a fost ales nu în direcția excluderii oricărei alte națiuni. Vechiul Testament este plin de relatări despre oameni dintre neamuri care L-au primit pe Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeu personal. Printre aceștia se numără: Rahav, Rut, hititul Urie și împărăteasa din Seba.
Deși l-a ales pe Israel ca popor pentru a fi reprezentantul Lui, Dumnezeu nu a lăsat doar în seama lui Israel intermedierea planului Său de răscumpărare. În multe alte moduri, Dumnezeu S-a descoperit fără încetare oamenilor din alte popoare. Ellen G. White face următoarea observație importantă: „În afara națiunii iudaice au existat oameni care au prevestit ivirea unui învățător dumnezeiesc. Oamenii aceștia cercetau adevărul și lor le-a fost împărtășit Duhul Inspirației. Unul după altul, ca stelele pe cerul întunecat, se ridicaseră învățători de acest fel. Cuvintele lor profetice aprinseseră speranța în inima miilor de oameni dintre neamuri” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 33). 

Melhisedec, un rege-preot canaanit, este un astfel de neisraelit căruia Dumnezeu i S-a descoperit fără a Se folosi de alți oameni. Melhisedec era preot al Celui Preaînalt (El Elyon). Relatarea întâlnirii lui Melhisedec cu Avraam, din Geneza 14:14-24, este încărcată de lecții. În trei moduri Îl identifică Avraam pe Dumnezeul Său, pe Iahve, cu El Elyon. În primul rând, el unește cele două nume divine – Iahve și El Elyon – într-un gest care sugerează că fac trimitere la același Dumnezeu (Geneza 14:22). În al doilea rând, Avraam folosește în dreptul lui Iahve descrierea făcută de Melhisedec lui El Elyon: „Ziditorul cerului și al pământului” (Geneza 14:22). În al treilea rând, faptul că Avraam a acceptat binecuvântările de la Melhisedec și că i-a dat zecime acestui preot canaanit denotă că Avraam a legitimizat preoția lui Melhisedec (Geneza 14:19,20). Dumnezeu îl alesese pe Melhisedec „să fie reprezentantul Lui printre popoarele din vremea aceea, deși acesta făcea parte din comunitatea canaanită” (Jacques B. Doukhan, Genesis, 2016, p. 214). 
Este important de notat că demersurile misionare neobosite ale lui Dumnezeu, făcute în diferite moduri pentru făpturile Sale, nu fac ca implicarea credincioșilor în misiune să fie irelevantă. Matei 28:18-20 și 1 Petru 2:9 indică faptul că facerea de ucenici pentru Hristos este rațiunea fundamentală a existenței noastre atât ca biserică, cât și ca indivizi credincioși. Este un privilegiu să fim colaboratori cu Dumnezeu la ceea ce El ar putea realiza foarte bine fără participarea noastră. De asemenea, faptul că știm că Dumnezeu merge înaintea noastră, pregătind terenul pentru plantarea seminței Evangheliei, este un alt stimulent pentru a accepta privilegiul de a face parte din echipa Sa, pe care ni-l oferă în bunătatea Sa.

Preocuparea misionară a lui Dumnezeu pentru neevrei, în Noul Testament
După cum am notat anterior, deși cea mai mare parte din lucrarea publică a lui Isus s-a desfășurat pe teritoriul iudaic, este remarcabil numărul întâlnirilor Lui personale cu cei dintre neamuri. Isus merge până într-acolo încât declară că are alte oi în afara comunității iudaice (Ioan 10:16). Din viața și lucrarea lui Isus și din sarcina dată ucenicilor Săi de a face ucenici din toate neamurile (Matei 28:18-20; Faptele 1:8), primii creștini au înțeles treptat că promisiunea legământului lui Dumnezeu – aceea de a-i primi ca moștenitori ai Săi nu numai pe urmașii lui Avraam, ci pe oamenii din toate celelalte națiuni – avea să fie pusă în aplicare prin mărturia bisericii. Odată cu convertirea lui Corneliu și a familiei lui (Faptele 10), ceva nou a intrat în viața comunității creștine aflate în curs de formare. Acest eveniment și îndelungata deliberare care a urmat cu privire la semnificația acestui lucru nou pe care îl făcea Dumnezeu (Faptele 15) au convins biserica primară că primirea neevreilor în comunitatea de credincioși, ca beneficiari deplini ai lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Hristos, era rânduită de Dumnezeu. Prin urmare, primii creștini nu puteau face nimic pentru a invalida această hotărâre divină. În schimb, acum era responsabilitatea lor să nu treacă pe nimeni cu vederea când răspândeau Evanghelia.
În calitate de comunitate incluzivă a lui Dumnezeu, chemată dintre toate popoarele să constituie o singură entitate spirituală (1 Petru 2:9), biserica a fost formată, înzestrată de Duhul Sfânt și însărcinată să îndeplinească îndatorirea misionară de a fi lumină pentru întreaga lume, lucru pe care Israel ca popor nu reușise să îl facă. Prin urmare, 1 Petru 2:9 arată clar că întreaga comunitate creștină este moștenirea specială a lui Dumnezeu din toate popoarele de pe pământ. Acest verset combină afirmarea identității credincioșilor ca popor ales și sfânt al legământului cu responsabilitatea lor de a proclama faptele minunate ale lui Dumnezeu tuturor celor care nu și-au predat încă viața stăpânirii lui Isus Hristos.
Convins de misiunea sa de apostol pentru neamuri (Romani 11:13; 15:16; Galateni 2:7) și încurajat de acțiunile Conciliului de la Ierusalim (Faptele 15), Pavel le-a dedicat neevreilor cea mai mare parte a lucrării sale. Devotamentul lui total pentru această misiune a propulsat Evanghelia în afara granițelor naționale. Scopul lui Dumnezeu cu trimiterea lui Pavel la neamurile neevanghelizate a fost acela de a arăta că oferta Lui de salvare era pentru toți oamenii.

 Aplicație
Conștienți de intenția lui Dumnezeu ca fiecare grup etnic să aibă parte de mântuirea Lui, suntem chemați să acceptăm misiunea Lui. La fel cum Israel, ca popor, a fost însărcinat să fie o lumină pentru neamuri, noi, în calitate de creștini – sau Israel spiritual – suntem de asemenea instruiți să fim ambasadori ai lui Dumnezeu pentru oamenii care nu L-au acceptat încă pe Isus ca Domn și Mântuitor (Matei 28:18-20; 2 Corinteni 5:20). În mod clar, ucenicii lui Isus au o obligație față de cei neevanghelizați. Vestea bună este că nu trebuie să mergem neapărat la marginile pământului pentru a-i găsi pe cei neabordați încă. În fiecare context al vieții găsim oameni care nu au răspuns încă chemării Evangheliei. S-ar putea ca aceștia să fie vecinii, colegii, clienții, pacienții sau elevii noștri. S-ar putea să îi întâlnim ca imigranți, ca refugiați, ca studenți internaționali, ca diplomați sau ca oameni de afaceri în multinaționale. Oricare ar fi proveniența socială, culturală și religioasă a oamenilor neevanghelizați pe care îi întâlnim și cărora le slujim, trebuie să recunoaștem că nu putem sluji eficient niciunei categorii de oameni fără a ne debarasa mai întâi de stereotipuri, de prejudecăți și de discriminare în ceea ce îi privește. Prin urmare, trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne elibereze de oricare astfel de prejudecăți.