Motivația și pregătirea pentru misiune

Pavel le-a scris locuitorilor din Filipi: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii, din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă, vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura” (Filipeni 1:15-18). 
Ce cuvinte categorice! Fie „de ochii lumii, fie din toată inima”, Hristos este predicat – și aceasta era ceea ce conta pentru Pavel. Totuși, ideal ar fi ca motivele noastre pentru predicarea lui Hristos, pentru misiune, pentru prezentarea Veștii Bune în fața altora să izvorască din iubire și din adevăr – nu din ambiție egoistă, invidie sau ceartă.
Care sunt, așadar, motivațiile pentru predicarea lui Hristos și care sunt modurile în care ne putem pregăti în această direcție?
În această săptămână vom analiza câteva evenimente din biserica timpurie care ne pot oferi îndrumare în aspecte cruciale ale misiunii con­temporane.

11 noiembrie: Ziua AMiCUS
 

Comentariu EGW

Isus Şi-ar dori ca cei angajaţi în lucrarea Sa să nu fie dornici de răsplată sau să considere că trebuie să primească vreo recompensă pentru tot ce fac. Domnul vrea ca gândurile noastre să se îndrepte într-o altă direcţie, căci El nu se uită la ce se uită omul. El nu judecă după înfăţişare, ci îl preţuieşte pe om după sinceritatea inimii. …
Pavel avea în vedere cununa vieţii pe care urma să o primească şi considera că nu numai el o va primi, ci toţi cei care iubesc venirea lui Isus. Biruinţa obţinută prin credinţa în Isus Hristos făcea ca această coroană să fie atât de dorită. Pavel Îl lăuda mereu pe Isus. Orice act de mândrire cu talanţii şi cu biruinţa prin propriile puteri este nepotrivit. „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” – Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, p. 339

Domnul dorește să ne încredem în El fără să punem nicio întrebare cu privire la măsura în care vom fi răsplătiți. Când în suflet locuiește Hristos, gândul răsplătirii nu este predominant. Nu acesta este motivul care determină slujirea noastră. Este adevărat că, într-o măsură oarecare, ar trebui să privim spre răsplată. Dumnezeu dorește să prețuim binecuvântările pe care ni le-a făgăduit. Dar El nu vrea să fim absorbiți de dorința după răsplată și nici să considerăm că trebuie să primim o recompensă pentru fiecare îndatorire îndeplinită. Nu ar trebui să fim atât de nerăbdători să câștigăm răsplata, ci, mai degrabă, să dorim să facem ce este bine indiferent de câştig. Ar trebui să fim motivați de iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru. – Parabolele Domnului Hristos, p. 398
Slujirea de bunăvoie și jertfirea de sine bucuroasă a lucrătorilor de la tabernacul se întâlnesc rareori. Dar acesta este singurul spirit care ar trebui să-i conducă la acţiune pe urmașii lui Isus. Maestrul nostru divin ne dă un exemplu de felul cum trebuie să lucreze ucenicii Lui. Acelora pe care i-a chemat: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4:19), nu le-a oferit o plată stabilă pentru slujirea lor. Ei urmau să fie părtași cu El la renunțare și la sacrificii. 

Trebuie să lucrăm nu pentru plata pe care o primim. Motivul care să ne îndemne la lucrare pentru Dumnezeu nu trebuie să conțină nimic care tinde către slujirea de sine. Consacrarea neegoistă și un spirit de jertfire de sine au fost și vor fi întotdeauna prima condiție a unei slujiri primite de Dumnezeu. Domnul și Învățătorul nostru dorește ca în lucrarea Sa să nu fie țesut niciun fir de egoism. În străduințele noastre trebuie să punem tactul și priceperea, precizia și înțelepciunea pe care Dumnezeul desăvârșirii le-a cerut de la clăditorii sanctuarului pământesc, însă, în toate lucrările noastre, trebuie să ne amintim că cele mai strălucite talente sau cele mai scumpe servicii sunt primite numai atunci când eul este mistuit pe altar, ca o jertfă vie. – Profeți și regi, p. 65
 

1. Citește Luca 24:1-12. Care a fost reacția celor care au auzit despre Hristos cel înviat?

Duminică dimineața devreme după moartea lui Isus, un grup de femei a mers la mormânt. Pentru că se așteptau să găsească un mormânt încă sigilat, ele au fost șocate când au descoperit că mormântul era gol. Neștiind ce să facă, s-au speriat când li s-au arătat doi bărbați în haine strălucitoare. Însă acei bărbați aveau un mesaj pentru ele. Amintindu-le de cuvintele lui Isus, aceștia le-au spus femeilor că Isus înviase într-adevăr așa cum spusese. Pline de bucurie la auzul veștii, femeile s-au întors repede acolo unde se aflau ucenicii și mulți dintre adepții lui Isus și le-au spus ceea ce văzuseră și auziseră, pentru că nu mai puteau de bucurie. Adică le împărtășeau altora ceea ce aflaseră despre Hristos. 

Îți poți imagina cum trebuie să se fi simțit acele femei? Tocmai avuseseră o experiență extraordinară, care cu siguranță le umpluse de venerație, dar ucenicii le-au catalogat drept „basme” și nu voiau să creadă. Totuși, Petru a fugit la mormânt să vadă cu ochii lui.
În cazul lui Petru – și al multora dintre noi – există o ezitare în acceptarea unui lucru doar pentru că l-a zis altcineva. Deși le luase în serios pe femei, Petru nu a putut să le împărtășească experiența decât mai târziu. La început nu a avut parte decât de un mormânt gol, care, așa cum spune Luca, l-a lăsat „mirat de cele întâmplate” (Luca 24:12). Experiența lui la mormânt nu a fost aceeași cu cea a femeilor.

De îndată ce au auzit vestea despre Isus, aceste femei au vrut să o împărtășească altora. Ce motivație mai importantă ar putea exista pentru misiune decât aceea de a le face altora cunoscut ce a făcut Isus pentru noi personal? Ce ne poate inspira mai mult decât răspândirea veștii bune cu privire la salvarea prin Isus, singura speranță pe care o are oricare dintre noi? Desigur, avem nevoie de o experiență personală cu Dumnezeu înainte să o putem împărtăși altora. Dorința noastră de a împărți cu alții ceea ce iubim foarte mult trebuie să fie o parte esențială a motivației noastre pentru misiune. La urma urmei, nu putem împărtăși ceea ce noi înșine nu avem, nu-i așa?
 

Care sunt experiențele pe care le-ai avut când ai înțeles prezența lui Dumnezeu și realitatea iubirii Sale? De ce sunt acele ocazii atât de prețioase pentru tine și cum te motivează să le duci și altora Vestea Bună?

Comentariu EGW

Cea dintâi lucrare a lui Hristos pe pământ, după învierea Sa, a fost aceea de a-i convinge pe ucenicii Lui de iubirea Sa nemicșorată și de grija Lui duioasă pentru ei. Pentru a le dovedi că era Mântuitorul lor viu, că sfărâmase lanțurile mormântului și că nu mai putea fi reținut de vrăjmașul numit moarte, pentru a le dovedi că are aceeași inimă plină de iubire ca atunci când era cu ei ca Învățător al lor iubit, El li S-a arătat de nenumărate ori. Dorea să strângă mai mult legăturile iubirii în jurul lor. Mergeți și spuneți-le fraților Mei, a zis El, că Mă voi întâlni cu ei în Galileea.
Când au auzit invitația aceasta atât de precisă, ucenicii au început să se gândească la cuvintele lui Hristos, când le prevestise învierea Lui. Dar nici acum nu se bucurau. Nu puteau să scape de îndoială și tulburare. Chiar și atunci când femeile au declarat că L-au văzut pe Domnul, ucenicii nu voiau să creadă. Gândeau că ele au închipuiri. – Hristos, Lumina lumii, p. 793–794
Câţi de mulți nu fac și astăzi ce au făcut acești ucenici! Câţi nu fac să răsune din nou cuvintele de disperare ale Mariei: „Au luat pe Domnul … și nu știu unde L-au pus!” Cât de mulţi sunt aceia cărora li s-ar putea spune cuvintele Mântuitorului: „Pentru ce plângi? Pe cine cauţi?”! El este chiar lângă ei, dar ochii lor orbiţi de lacrimi nu-L recunosc. El le vorbește, dar ei nu pricep.
 
Să se ridice capul plecat, să se deschidă ochii pentru a-L privi, urechile să asculte glasul Lui! „Mergeţi repede și spuneţi ucenicilor Lui că a înviat.” Îndemnaţi-i să nu privească la mormântul nou al lui Iosif, care a fost închis cu o piatră mare și pecetluit cu sigiliul roman. Hristos nu este acolo. Nu priviţi la mormântul gol! Nu vă jeliţi ca aceia care n-au nici nădejde, nici ajutor! Isus trăiește și, pentru că El trăiește, vom trăi și noi. Din inimi recunoscătoare, de pe buze atinse de un foc sacru, să se înalţe imnul de bucurie: Hristos a înviat! El trăiește pentru a mijloci spre binele nostru. Agăţaţi-vă de nădejdea aceasta și ea va ţine sufletul ca o ancoră sigură, încercată! Credeţi și veţi vedea slava lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 794
Ar trebui să cultivăm bunăvoința și amabilitatea în relațiile cu cei pe care îi întâlnim. Să ne străduim întotdeauna să prezentăm adevărulîntr-un mod simplu. Acest adevăr înseamnă viață, viață veșnică pentru cel ce îl primește. De aceea învățați cum să treceți ușor și într-un mod plăcut de la subiectele de natură vremelnică la cele spirituale și de interes veșnic. În timp ce mergeți pe drum sau sunteți așezați undeva, pe obancă, puteți semăna într-o inimă semințele adevărului.
Avem de făcut o lucrare pentru Învățătorul și Domnul nostru. Există suflete care, prin influența noastră pot fi conduse la Hristos. Cine este gata să se angajeze cu toată inima în această lucrare? – Our High Calling, p. 301
 

2. Citește Luca 24:36-49. Ce s-a întâmplat aici și de ce a fost aceasta o expe­riență esențială pentru apostoli?

La început, de frică, ucenicilor nu le-a venit să creadă. Apoi, după ce L-au văzut pe Isus și au fost asigurați că El era într-adevăr în viață, ucenicilor tot nu le-a venit să creadă, dar de bucurie (Luca 24:41). Ai considerat vreodată că ceva era prea bun ca să fie adevărat? Aceasta a fost experiența ucenicilor și a celorlalți din camera de sus. Dacă Isus i-ar fi lăsat doar cu această experiență, era posibil ca după plecarea Lui credința lor să nu fi fost de durată. În timp, puterea experienței ar fi putut să se estompeze; aveau să uite sau poate chiar să înceapă să o pună la îndoială. Prin urmare, Isus nu S-a limitat doar să le arate cicatricile Sale și să mănânce pește în fața lor. Ci El i-a dus la Cuvânt și le-a arătat baza profetică a lucrării și slujirii Sale. Adică, indiferent cât de măreață ar fi fost experiența lor cu El, Isus tot voia ca credința lor să se întemeieze pe Cuvântul lui Dumnezeu. 

Citește Luca 24:44. Și aici găsim o motivație puternică pentru mărturie, pentru misiune: Cuvântul lui Dumnezeu. Isus știa că, pentru a le consolida experiența, ucenicii trebuiau să înțeleagă de ce fusese nevoie ca El să moară și ce însemna învierea Lui. Aveau nevoie ca perspectiva lor asupra lumii să se reorienteze, dinspre împărăția politică și pământească spre marea soluție pentru păcat și biruința lui Hristos asupra morții. Evanghelia însemna mult mai mult decât dobândirea suveranității politice pentru Israel. Evanghelia dezvăluia biruința lui Hristos asupra lui Satana și garanta că într-o zi toată răutatea din lume avea să fie distrusă, că pământul avea să fie creat din nou, că Dumnezeu avea să fie în mijlocul poporului Său. El „le-a deschis mintea” (Luca 24:45) pentru a înțelege aceste adevăruri pe care trebuiau să le împărtășească lumii.
Experiențele noastre cu Isus nu pot sta în picioare fără a avea la bază Cuvântul Său, inclusiv profețiile cu trimitere la istorie și la evenimentele legate de prima și a doua venire a lui Isus. Înțelegând pe deplin aceste adevăruri, putem fi pregătiți și motivați pentru misiune.
 

Cât de bine cunoști profețiile care vorbesc despre Hristos, atât la prima, cât și la a doua Lui venire? Mai ales în zilele finale, de ce trebuie să avem o bază puternică în Cuvântul lui Dumnezeu, inclusiv în profeții, și de ce este înțelegerea lor atât de importantă, mai ales pentru misiune?

Comentariu EGW

Isus a rămas cu ucenicii Lui timp de patruzeci de zile, făcându-i fericiţi şi umplându-le inimile cu bucurie, în timp ce făcea tot mai clare înaintea lor realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Îi mandatase să dea mărturie despre lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră, despre suferinţele, moartea şi învierea Sa, despre faptul că El Se adusese pe Sine ca jertfă pentru păcat şi toţi cei care voiau puteau să vină la El şi să găsească viaţa. Cu o gingăşie plină de credincioşie, le-a spus că vor fi prigoniţi şi chinuiţi, dar vor găsi mângâiere reamintindu-şi experienţa şi cuvintele pe care li le-a spus El. Le-a zis că El biruise ispitele lui Satana şi că obţinuse victoria prin încercări şi suferinţă. Satana nu mai putea avea putere asupra Lui, dar urma să-şi aducă ispitele pentru a-i apăsa pe ucenici, în mod direct, şi pe toţi cei care aveau să creadă în Numele Lui. Dar ei puteau birui, aşa cum a biruit El. Isus i-a înzestrat pe ucenici cu puterea de a face minuni şi le-a spus că, deşi vor fi prigoniţi de oameni răi, El Îşi va trimite din când în când îngerii pentru a-i izbăvi. Vieţile lor nu puteau fi curmate până când nu-şi împlineau misiunea, iar atunci va fi posibil să li se ceară pecetluirea cu propriul sânge a mărturiilor pe care le dăduseră. – Scrieri timpurii, p. 188–189

Aceia care Îl au pe Isus locuind în inima lor prin credință au primit de fapt Duhul Sfânt. Fiecare om care Îl primește pe Domnul Isus ca Mântuitor personal primește la fel de sigur și Duhul Sfânt care să-i fie Îndrumător, Sfințitor, Călăuză și Martor. Cu cât credinciosul rămâne pe cale mai aproape de Domnul, cu atât mărturia sa este mai clară și, ca urmare sigură, cu atât mai puternică va fi influența declarațiilor sale despre iubirea Mântuitorului și mai evident faptul că el pune preț pe Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este hrana lui, este pentru el apa care satisface sufletul însetat. El prețuiește privilegiul de a cunoaște voia lui Dumnezeu direct din Cuvântul Său. – The Upward Look, p. 19
Credința în El [Hristos] este esențială pentru viața spirituală. Aceia care se hrănesc cu Cuvântul lui Dumnezeu nu vor flămânzi niciodată, nu vor înseta niciodată și nu vor dori niciodată un bine mai înalt sau mai mare. 
Cunoștința cea mai sigură și cea mai înaltă se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu. În simplitatea lui este elocvență. …

Biblia este ghidul nostru pe calea sigură care duce la viața veșnică. Dumnezeu a inspirat oameni care să scrie și să ne prezinte adevărul atrăgător prin care, practicându-l, vom primi puterea morală de a ne număra printre cele mai înalt educate minți. Mintea tuturor acelora care fac din Cuvântul lui Dumnezeu studiul lor se va îmbogăți. Cu mult mai mult decât orice alt studiu, acesta este de natură să dezvolte capacitatea de înțelegere și să înzestreze fiecare facultate cu o nouă putere, cu o vigoare sporită. El ne aduce într-o strânsă legătură cu cerul întreg, oferindu-ne înțelepciune, cunoștință și înțelegere. Evanghelia este adaptată pentru a fi o hrană spirituală, pentru a satisface apetitul spiritual al omului. În orice situație, ea este exact lucrul de care omul are nevoie. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 70 (4 mart.) 
 

Luca 24 se încheie cu înălțarea Domnului Isus la cer (Luca 24:50-53). Dar acesta nu este sfârșitul narațiunii. Luca o continuă în cartea Faptele apostolilor. Chiar înainte de înălțarea Lui la cer, Isus le-a dat ucenicilor o misiune, o făgăduință și indicații precise să aștepte în Ierusalim o „putere de sus” (Luca 24:49; vezi și Faptele 1:4-8). Isus i-a îndemnat pe ucenici să aștepte în Ierusalim până când El Își va fi împlinit promi­siunea de a le trimite „făgăduința Tatălui” (pe Duhul Sfânt).

3. Citește Faptele apostolilor 1:12-26. Ce făceau ucenicii, acum în număr de 120 de bărbați și femei, în timp ce așteptau?

Isus le dăduse ucenicilor o misiune clară: trebuiau să fie martorii Lui în lume. Așa că, în timp ce așteptau, se pregăteau pentru misiune în două moduri. În primul rând, Luca spune că stăruiau în rugăciune și în cereri. Nu era nicio îndoială în mintea lor cu privire la ce fel de misiune le încredințase Isus și fiecare dintre ei acceptase acea misiune. Lucrul acesta i-a inspirat să se unească în rugăciune. Luca nu precizează pentru ce se rugau, dar cu siguranță cereau înțelepciune, putere și curaj să ducă împreună la îndeplinire această misiune. Ce exemplu pentru noi! 

Al doilea lucru făcut în timp ce așteptau a fost să se pregătească logistic pentru misiune. Iuda Îl trădase pe Isus trimițându-L la moarte, apoi își luase propria viață. Astfel rămăsese un loc liber printre cei 12. Așa că, în timp ce așteptau, ucenicii au căutat călăuzirea lui Dumnezeu și au ales un înlocuitor. De fapt, ucenicii se organizau și făceau planuri pentru a-și începe misiunea. În luarea acestor decizii, Petru a jucat un rol de conducere. Nimeni nu a pus la îndoială decizia lui; toți au văzut în ea o dovadă de înțelepciune de la Dumnezeu. Toți înțelegeau și credeau că Dumnezeu acționa în mijlocul lor. Timpul lor de așteptare nu a fost un timp de leneveală, ci a fost bine folosit și orientat în acțiuni legate de misiune.
În timp ce așteptăm revărsarea Duhului Sfânt care să ne ajute să definitivăm marea misiune a lui Dumnezeu, trebuie să ne unim pentru a ne încuraja unii pe alții (Evrei 10:24,25), rugându-ne pentru Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. De asemenea, ar trebui să ne aliniem atât noi, cât și biserica noastră la ceea ce are prioritate pentru Dumnezeu – salvarea celor pierduți.
 

Cum poți învăța să aștepți înaintea Domnului și să nu îți pierzi credința între timp? Cum îți poți folosi cel mai bine timpul de așteptare, așa ca ucenicii?

Comentariu EGW

Neliniştiţii Săi ucenici [ai lui Hristos] I-au ascultat cu bucurie învăţăturile, savurând cu nesaţ fiecare cuvânt care ieşea de pe buzele Sale sfinte. Acum ştiau cu certitudine că El era Mântuitorul lumii. Cuvintele Lui au pătruns adânc în inimile lor şi ei s-au întristat că trebuiau să se despartă curând de Învăţătorul lor ceresc și că nu aveau să mai audă de pe buzele Lui cuvinte de har, de mângâiere. Dar inimile lor au fost din nou încălzite de iubire şi de o mare bucurie când Isus le-a spus că merge să le pregătească locuinţe şi Se va întoarce să-i ia, pentru a fi întotdeauna cu El. A făgăduit, de asemenea, să-L trimită pe Mângâietorul, Duhul Sfânt, pentru a-i călăuzi în tot adevărul. Apoi „Şi-a înălţat mâinile şi i-a binecuvântat.” – Scrieri timpurii, p. 190

Și noi trebuie să avem un timp pus deoparte pentru meditație și rugăciune și pentru a primi înviorare spirituală. Noi nu prețuim așa cum ar trebui puterea și eficiența rugăciunii. Rugăciunea și credința vor face ceea ce nu poate izbândi nicio putere de pe pământ. …
Ispitele la care suntem expuși zilnic fac din rugăciune o necesitate. Primejdiile stau la pândă pe orice cărare. Cei ce caută să-i salveze pe alții de la viciu și ruină sunt îndeosebi expuși ispitei. Fiind confruntați neîncetat cu răul, au nevoie să se prindă cu putere de Dumnezeu, pentru a nu fi ei înșiși corupți. …
… Când îngăduim ca părtășia noastră cu Dumnezeu să fie ruptă,atunci ne-am pierdut apărarea. Toate scopurile voastre bune, toate in­tențiile voastre bune nu vă vor ajuta să vă împotriviți răului. Trebuie să fiți bărbați și femei ale rugăciunii. Cererile voastre nu trebuie să fie slabe, făcute de formă și dacă vă aduceți aminte, ci din toată inima, perseverente și continue. Nu este întotdeauna necesar să vă plecați pe genunchi pentru a vă ruga. Cultivați obiceiul de a vorbi cu Mântuitorul când sunteți singuri, când mergeți în drumul vostru și când sunteți ocupați cu munca zilnică. Inima voastră să se înalțe neîncetat, cerând în tăcere ajutor, lumină, tărie, cunoaștere. Fiecare respirație să vă fie o rugăciune. – Divina vindecare, p. 509–510

Frații în credință nu ar trebui să neglijeze niciodată participarea la adunările lor laolaltă, pentru că acesta este mijlocul desemnat de Dumnezeu să-i conducă pe copiii Săi la unitate, pentru ca, în iubire creștină și părtășie să se poată ajuta, întări și încuraja unul pe celălalt.
Ca frați ai Domnului nostru ne-a fost adresată o chemare sfântă la o viață fericită și sfântă. Pornind pe calea cea strâmtă a ascultării, să ne împrospătăm mereu mintea prin comuniune unul cu altul și cu Dumnezeu. Pentru că vedem că ziua Domnului se apropie, să ne întâlnim adesea ca să studiem Cuvântul Său și să ne îndemnăm unii pe alții să rămânem credincioși până la sfârșit. Aceste întâlniri de aici, de pe pământ, sunt mijloacele rânduite de Dumnezeu prin care avem oportunitatea de a vorbi unul cu altul și de a folosi orice ajutor pentru a ne pregăti, în modul potrivit, ca să primim în adunările cerești împlinirea a ceea ce a fost doar arvuna moștenirii noastre. – Our High Calling, p. 166
 

4. Citește Faptele apostolilor 2:1-41. Ce s-a întâmplat cu ucenicii ca rezultat al primirii Duhului Sfânt la Cincizecime?

Ucenicii au început să vorbească în alte limbi „după cum le dădea Duhul să vorbească” (Faptele 2:4). Esențial aici este că Dumnezeu i-a dat putere fiecărei persoane spre binele celor necredincioși. Binecuvântarea nu era doar în propriul beneficiu. Era o binecuvântare care să îi pregătească pentru cer sau o binecuvântare care să le faciliteze activitatea într-o limbă străină. Binecuvântarea le-a fost dată pentru îndeplinirea misiunii lui Dumnezeu pentru cei pierduți. Astăzi, Dumnezeu Își cheamă urmașii să își folosească darurile personale spre binele misiunii Sale pentru cei necredincioși. Ne-au fost date daruri: Ce chemare mai mare la misiune să existe decât aceea de a folosi ce ne-a fost dat, pentru a ajunge la alții?

Revărsarea Duhului Sfânt a avut ca rezultat pocăirea multor oameni de respingerea lui Mesia, căci fără îndoială unii dintre ei se aflaseră în Ierusalim când El murise. Gândește-te la forța acestei situații: Petru i-a acuzat pe unii dintre ei că L-au răstignit pe Hristos. Evident, aceștia au realizat ce făcuseră și, fiind condamnați, au strigat: „Fraților, ce să facem?” (Faptele 2:37).
Da, până și ei au primit iertarea. „Pocăiți-vă […] și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh” (Faptele 2:38).

Lucrând împreună, în armonie cu Duhul Sfânt și unii cu alții, acești urmași ai lui Isus au predicat pocăința și iertarea păcatelor – până și celor care ar fi putut fi implicați direct în răstignirea lui Isus. Aceasta este puterea Evangheliei. Dacă nici acest mesaj nu ne motivează la misiune, atunci ce să ne mai motiveze? Suntem chemați să-i prezentăm lumii Evanghelia, unei lumi păcătoase, decăzute, corupte, cu oameni păcătoși, decăzuți și corupți. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba noastră este să dăm mărturie despre puterea salvatoare a lui Isus. 
 

Până și complicilor la moartea lui Isus le-a fost oferită mântuirea. De ce această idee ar trebui: (1) să ne încurajeze în privința propriei noastre persoane și (2) să ne încurajeze să le dăm altora mărturie, indiferent cât de răi ar părea să fie?

Comentariu EGW

În Ziua Cincizecimii, Cel Infinit S-a descoperit în puterea acordată bisericii. Prin Duhul Sfânt, El a coborât din înălțimea cerului ca vâjâitul unui vânt în camera în care erau adunați ucenicii. Cuvintele de pocăință și mărturisire se împleteau cu cântări de laudă pentru păcatele iertate. Se auzeau cuvinte de recunoștință și se profetiza. Cerul întreg s-a plecat să privească în adorare înțelepciunea iubirii fără seamăn și de neînțeles de mare. 
Apostolii și ucenicii erau pierduți în uimire și exclamau: „Aceasta este iubirea”! Ei au înțeles darul care le era dat. Inimile lor au fost umplute cu o dorință de a lucra atât de mare, atât de profundă, atât de larg cuprinzătoare, încât îi determina să meargă până la marginile pământului să ducă mărturia, despre nimic altceva decât despre crucea Domnului Isus Hristos. Ei erau plini de dorința de a se adăuga bisericii toți cei care puteau fi mântuiți. – That I May Know Him, p. 344

… Trei mii de suflete au fost adăugate bisericii. Apostolii vorbeau prin puterea Duhului Sfânt, iar cuvintele lor nu puteau fi contrazise pentru că erau confirmate de mari minuni făcute de ei prin revărsarea Duhului Sfânt. Înșiși ucenicii erau uimiți de rezultatele acesteia și de secerișul rapid și abundent de suflete. Toți oamenii erau plini de mirare. …
Numai argumentele apostolilor, deși clare și convingătoare, n-ar fi îndepărtat prejudecata evreilor care rezistase la atâtea dovezi. Dar Duhul Sfânt a adus acele argumente la inima lor, cu putere divină. Ele erau ca niște săgeți ascuțite ale Celui Atotputernic, convingându-i de vina lor teribilă de a-L fi respins și răstignit pe Domnul slavei. „După ce au auzit aceste cuvinte ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: «Fraților, ce să facem?»
«Pocăiți-vă», le-a zis Petru, «și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. »” – Istoria mântuirii, p. 245

Schimbări speciale şi rapide vor avea loc în curând, iar poporul lui Dumnezeu urmează să fie înzestrat cu Duhul Sfânt, astfel încât, cu înţelepciune cerească, să poată face faţă situaţiilor de criză ale acestui veac şi, pe cât posibil, să contracareze acţiunile descurajatoare ale lumii. Dacă biserica nu doarme, dacă urmaşii lui Hristos veghează şi se roagă, ei pot să aibă lumina de a înţelege şi aprecia mişcările vrăjmaşului. 
Sfârşitul este aproape! Dumnezeu cheamă biserica să pună în ordine lucrurile care au mai rămas până atunci. Lucrând împreună cu Dumnezeu, voi sunteţi împuterniciţi de Domnul să-i luaţi şi pe alţii cu voi în Împărăţie. Voi sunteţi uneltele vii ale lui Dumnezeu, canale de lumină către lume, iar în jurul vostru sunt îngerii cerului, care au primit de la Hristos misiunea de a vă susţine, de a vă întări şi de a vă ridica în lucrarea de salvare a sufletelor. – Mărturii, vol. 6, p. 436
 

5. Citește Faptele 2:41-47. Ce imagini ale bisericii primare te impresionează aici?

Capitolul 2 din Faptele apostolilor se încheie cu un tablou frumos al bisericii timpurii. Versetul 41 spune că aceia care erau botezați „s-au adăugat” la numărul ucenicilor. Am putea înțelege de aici că cineva a făcut calculul și a adunat numărul noilor credincioși cu numărul credincioșilor existenți, făcând un total al membrilor. Însă aceasta este o înțelegere superficială. Cuvintele din original transmit printre rânduri ideea că acești credincioși nou-botezați au devenit parte din grup ca egali. 
O funcție de bază a bisericii creștine timpurii era ucenicia – facerea de ucenici. Noii membri care se alăturau grupului erau pregătiți ca ucenici în trei moduri. În primul rând, le erau prezentate în continuare învățătura apostolilor și legătura frățească. Cuvintele „învățătura apostolilor” și „legătură frățească” din Faptele 2:42 înseamnă literal „instruire” și „cooperare”. Predicarea apostolilor corecta credințele eronate și oferea noi explicații pentru ceea ce oamenii vedeau și experimentau, însă nu îi învăța și cum să trăiască acel nou adevăr în viața lor. Aplicarea adevărului la viața celui nou-convertit avea loc în cadrul relației, ca parte a grupului. Noii credincioși erau pregătiți cu atenție și în mod conștiincios atât prin învățare directă, cât și prin participarea la viața de zi cu zi a celorlalți credincioși, totul sub supravegherea și conducerea apostolilor, maturi și bine ancorați din punct de vedere spiritual. 

A le spune oamenilor ce să facă, dar nu și cum să facă lucrul respectiv înseamnă o predicare slabă. Chiar dacă cineva citește cărți despre cum să acționeze sau ascultă predici care îi explică ce și cum să facă, nimic nu poate înlocui faptul de a-i vedea pe oameni acționând și apoi de a le urma exemplul. Pavel știa lucrul acesta și și-a îndemnat frații de credință să îi urmeze exemplul, așa cum el urma exemplul lui Isus (1 Corinteni 11:1). Când alții te pot vedea și pot urmări realitatea experienței tale cu Hristos, acest lucru va avea un impact și asupra lor.
Implică-te!  Gândește-te la o persoană din viața ta pe care ai vrea să o vezi credincioasă. Roagă-te în fiecare zi pentru ca acea persoană să aibă o experiență personală cu Isus. Ce altceva mai mult ai putea face?
Implică-te și mai mult!  Cine este ucenicul pe care tu îl conduci la o relație cu Isus? Caută moduri prin care respectiva persoană să aibă o legătură frățească cu ceilalți credincioși. 
 

Comentariu EGW

După coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au plecat să proclame un Mântuitor înviat, singura lor dorinţă fiind mântuirea sufletelor. Ei se bucurau într-o dulce comuniune cu sfinţii. Erau plini de afecţiune, de grijă şi de consideraţie faţă de cei din jur, dispuşi să-şi tăgăduiască eul şi să facă orice sacrificiu de dragul adevărului. În relaţiile lor de fiecare zi unul cu altul, dădeau pe faţă dragostea pe care le-o poruncise Hristos. Prin cuvinte şi fapte altruiste, ei se străduiau să aprindă această dragoste şi în alte inimi. 
Credincioşii urmau să cultive întotdeauna dragostea care a umplut inimile apostolilor după coborârea Duhului Sfânt. Ei urmau să meargă mai departe ascultând de bunăvoie porunca cea nouă: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Ioan 13:34). Atât de strâns trebuiau să fie uniţi cu Hristos, încât să fie făcuţi în stare să împlinească poruncile Lui. Puterea unui Mântuitor care era capabil să-i îndreptăţească prin neprihănirea Sa trebuia să fie proslăvită. – Mărturii, vol. 8, p. 241

Apostolul [Pavel] îşi îndeamnă fraţii să manifeste în viaţa lor pu­terea adevărului pe care el li l-a prezentat. Prin blândeţe şi prin bunătate, prin răbdare şi prin dragoste, ei trebuiau să exemplifice caracterul lui Hristos şi binecuvântările mântuirii Lui. Există un singur trup, un singur Duh, un singur Domn şi o singură credinţă. Ca mădulare ale trupului lui Hristos, toţi credincioşii sunt animaţi de acelaşi spirit şi de aceeaşi speranţă. Divizările din biserică aduc dezonoare religiei lui Hristos înaintea lumii şi le dau duşmanilor adevărului ocazia de a-şi justifica purtarea. Învăţăturile lui Pavel nu au fost scrise doar pentru biserica din timpul său. Dumnezeu a plănuit ca ele să ajungă până la noi. Ce facem noi pentru a păstra unitatea prin legăturile păcii?

Când Duhul Sfânt a fost revărsat peste biserica primară, fraţii se iubeau unii pe alţii. „Toţi împreună ... luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.” Acei creştini de la început erau puţini la număr, fără avere sau onoare, dar exercitau o influenţă puternică. Lumina lumii strălucea din ei. Erau un motiv de groază pentru făcătorii de rele oriunde caracterul şi învăţăturile lor erau cunoscute. Din această cauză, erau urâţi de cei nelegiuiţi şi persecutaţi chiar până la moarte. – Mărturii, vol. 5, p. 239
Pavel purta cu el atmosfera cerului. Toți aceia care erau conlucrători cu el simțeau unirea sa cu Hristos. Faptul că însăși viață lui era o pildă despre adevărul pe care-l vestea dădea putere convingătoare predicării sale. În aceasta stă puterea adevărului. Influența nestudiată și naturală a unei vieți sfinte este predica cea mai convingătoare ce poate fi rostită în favoarea creștinismului. Discuțiile, chiar când se aduc argumente de necontestat, pot duce la împotrivire, dar un exemplu evlavios are o putere căreia este cu neputință să-i reziști. – Faptele apostolilor, p. 510
 

Misiunea noastră trebuie să vină dintr-o profundă iubire și recu­noștință pentru ceea ce a făcut și face Isus în viața noastră. Oricare altă motivație este greșită. A rămâne în Cuvânt și în armonie cu Cuvântul este cheia misiunii și evanghelizării de succes.
„Viața noastră trebuie să fie strâns legată de Hristos. Trebuie să primim continuu putere de la El, să ne împărtășim din Pâinea vie care S-a coborât din cer, să bem din fântâna mereu proaspătă a vieții și să transmitem mai departe, fără încetare, comorile ei abundente. Dacă Îl păstrăm pe Domnul în atenția noastră, îngăduind inimii noastre să-și exprime mulțumirea și laudele la adresa Lui, viața noastră religioasă își va păstra o stare de vigoare continuă. Rugăciunile noastre vor lua forma unei conversații cu Dumnezeu, ca și când am vorbi cu un prieten. El ne va descoperi tainele Sale în mod personal. Adesea vom trăi un simțământ fericit al prezenței Domnului Isus și ne va arde la suflet pe măsură ce Domnul ne va atrage tot mai aproape de El, stabilind o relație de comuniune cu noi, așa cum a făcut cu Enoh. Când creștinul va avea cu adevărat această experiență, în viața lui se vor vedea o simplitate, o umilință, o blândețe și o smerire a inimii care le vor arăta tuturor celor cu care se va asocia că a fost cu Isus și că a învățat de la El” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 129, 130).

Studiu zilnic:

Proverbele 26
Proverbele 27
Proverbele 28
Proverbele 29
Proverbele 30
Proverbele 31
Eclesiastul 1

Ellen G. White, Divina vindecare, capitolul „Mântuit pentru a sluji”.

1. Ce speranță poți avea în omul care se crede înțelept?

2. Cum va fi răsplătit cel ce-și păzește stăpânul?

3. Cum e numit omul care se încrede în inima lui?

4. Când se scoală femeia cinstită?

5. Cum e întărită credința să ceară și să primească mai mult? 

Comentariu EGW

Studiu suplimentar: Asemenea lui Hristos, „Proslăviți pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru”, p. 138 (4 mai).