Credinţa în Vechiul Testament

Text de memorat

„Tot aşa şi Cuvântul Meu care iese din gura Mea nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.” Isaia 55:11

Aţi auzit vreodată teoria că oamenii Vechiului Testament erau mântuiţi într-un mod diferit decât cei din Noul Testament? Multe biserici învaţă că, înainte ca Hristos să fie crucificat, evreii erau mântuiţi prin fapte; dar, după înălţare, creştinii sunt salvaţi prin credinţă. Acest lucru nu poate fi adevărat. Un om care a păcătuit nu poate fi salvat prin faptele sale. Analiză: Imaginează-ţi că un om este în sala de judecată, iar judecătorul îl întreabă dacă se face vinovat de o hoţie. Cum ar fi ca omul să spună: „Onorată instanţă, da, am furat, recunosc! Dar nu am mai furat de când am fost arestat şi deci sunt nevinovat de şase zile încoace. Prin urmare, pledez «nevinovat».”

Ar putea nevinovăţia celor şase zile să ispăşească pentru hoţia sa anterioară? Nu, bineînţeles că nu! E clar că este imposibil pentru un om care a încălcat legea să „aranjeze” achitarea vinii sale prin faptele lui bune. Mai mult decât atât, dacă ar fi fost posibil să fim mântuiţi prin faptele noastre bune, Tatăl ceresc nu L-ar fi trimis nicicând pe Fiul Său să moară. Aşadar, dureroasa moarte a lui Isus dovedeşte că faptele ascultării nu vor putea plăti niciodată pentru păcatele noastre. 

Galateni 3:21 „Atunci, oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.”
Există un alt mod de a dovedi că şi oamenii Vechiului Testament erau mântuiţi prin credinţă. Care este acesta? Pentru a lămuri cum să devii neprihănit prin credinţă, Biblia foloseşte mereu ca exemple personaje ale Vechiului Testament.

Romani 4:3 „Căci ce zice Scriptura? «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.»”

Evrei 11:7 „Noe... a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.” Orice am face, nu putem plăti păcatul sufletului nostru. Şi chiar dacă am da pe unul dintre copiii noştri să moară în locul nostru, tot nu ar fi de ajuns!

Mica 6:7 „Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu, pentru păcatul sufletului meu?” Singura noastră speranţă este să ni se acorde neprihănirea ca dar. Şi este ceea ce ne oferă Dumnezeu dacă vom face ce ar fi trebuit să facă Adam: să aleagă să trăiască prin credinţă şi azi, şi mâine, şi mereu. Avraam a fost socotit neprihănit prin credință. Şi de ce l-a pus Dumnezeu pe Moise să scrie istoria lui Avraam? Ca noi să aflăm cum este cu neprihănirea.

Romani 4:23,24 „Dar nu numai pentru el este scris..., ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru.”

1. Gândeşte-te la cuvântul „rodul” din Mica 6:7. Ce asemănări vezi între jertfa lui Cain şi sacrificarea copiilor săvârşită în generaţiile următoare?

2. Când renunţi la ceva preţios pentru a-L sluji pe Domnul Isus, acel sacrificiu plăteşte în vreun fel măcar pentru unul dintre păcatele tale? De ce nu?

Deja ştim că Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă, lucru clarificat de Biblie, după cum am văzut. Dar cum s-a întâmplat aceasta? Ce a făcut, gândit sau spus Avraam ca să-i fie considerat „credinţă”?
Avraam a crezut două lucruri despre Dumnezeu: că Dumnezeu poate aduce morţii la viaţă şi că Dumnezeu anunţă evenimentele înainte ca ele să se întâmple, ca şi cum deja s-ar fi întâmplat.

Romani 4:17 Dumnezeu „înviază morţii şi... cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi”.
Al doilea punct al versetului este uimitor! Este o minciună să vorbeşti despre ceva care „nu este” ca şi cum „ar fi”. Oamenii mint adesea. De ce o pot face? Dacă tu spui că cerul este violet, cuvântul tău nu va schimba culoarea cerului.
Iată un alt motiv pentru care Dumnezeu „nu poate” să mintă. Cuvântul Său are superputere.

Tit 1:2 „Dumnezeu... nu poate să mintă.”

Isaia 55:11 „Tot aşa şi cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.”
Ce minunat este să te gândeşti la puterea Cuvântului lui Dumnezeu! Isaia ilustrează această putere într-un mod unic. Zice că Dumnezeu este ca o ploaie. Cum adică?

Isaia 55:10 „Căci ... ploaia şi zăpada se coboară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă.”
Când se întoarce ploaia în cer? Nu înainte să ude pământul. Nu înainte să facă florile să crească. Nu înainte să-i ajute pe fermier şi pe oamenii flămânzi. Aşa este Cuvântul lui Dumnezeu. El spune: „Să fie lumină!” Cuvântul Său nu se întoarce înapoi la El până nu este lumină.

Uneori însă, cuvintele lui Dumnezeu întârzie să se întoarcă la El. Când Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ” (Geneza 1:11), acel cuvânt a fost eficace imediat; dar tot atunci a început un proces care este valabil încă, chiar şi la gazonul din faţa casei tale. Timp de şase mii de ani, acel cuvânt a împodobit frumos câmpurile planetei noastre.
Este uşor să crezi Cuvântul lui Dumnezeu când înţelegi puterea acestui Cuvânt.

În secţiunea următoare vom discuta despre al doilea lucru pe care l-a crezut Avraam, şi anume că Dumnezeu poate să învieze morţii. Era mai greu pentru Avraam să creadă în înviere decât este pentru tine. Îţi poţi da seama de ce, înainte de a citi secţiunea III?

3. De ce „Dumnezeu nu poate să mintă”?

4. Gândeşte-te la câteva exemple din Biblie în care Dumnezeu vorbeşte (fie El Însuşi, fie prin unul din profeţii Săi). Cum s-a împlinit Cuvântul Său?

Ţi-ai dat seama de ce pentru Avraam era mai greu să creadă în înviere decât pentru tine? Cine a fost înviat primul? Ştiai că a fost Moise? Aflăm aceasta din Romani 5 şi din cartea lui Iuda. 
Atunci când trăia Avraam, nu avusese loc nicio înviere în întreaga istorie a universului. Toţi cei care muriseră rămăseseră... morţi. Nu circulau povestiri despre oameni care să fi înviat. Nu existau versete biblice despre înviere. Nici măcar nu exista Biblia. Cu toate acestea, Avraam a crezut că Dumnezeu poate învia pe cineva din morţi. Cum şi-o fi dat seama? Era logic. Dacă îţi place logica, gândeşte-te astfel: Dumnezeu a promis că Isaac va fi tatăl unei mari naţiuni. Apoi Dumnezeu porunceşte ca el să fie sacrificat. Înţelegi de ce Avraam a crezut că Dumnezeu o să-i învie băiatul?

Evrei 11:17-19 „Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac când a fost pus la încercare, el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El, căruia i se spusese: «În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!» Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi; şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.”
Deci care sunt cele două lucruri despre Dumnezeu pe care Avraam le-a avut în minte? Îţi mai aminteşti?
- Dumnezeu poate învia morţii.
- Dumnezeu vorbeşte despre lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi, iar apoi ele sunt aduse la existenţă.
Ambele sunt legate de imaginea Cuvântului lui Dumnezeu din Isaia 55. Cuvântul lui Dumnezeu are putere. Putem să ne încredem în el ca să nu cădem. Într-un anumit fel, putem spune că este viu.

1 Petru 1:23 „Cuvântul lui Dumnezeu... este viu şi... rămâne în veac.”

Evrei 4:12 „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător.”

Acum suntem gata să privim la al doilea lucru pe care îl putem învăţa din credinţa lui Avraam. Avraam a crezut atunci când perspectiva era fără speranţă. Când totul părea să zică: „Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi crezut”, atunci Avraam a crezut. Şi de aceea el a devenit tatăl multor oameni.

Romani 4:18 „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut şi, astfel, a ajuns tatăl multor neamuri.” Ai cunoscut vreodată pe cineva care avea o speranţă deşartă? Era odată o femeie care spera ca, prin hrana foarte scumpă pe care o consuma, să se vindece de cancer. S-a sprijinit cu totul pe această speranţă. A prins curaj din această speranţă. Dar speranţa aceasta era în van. Nu este bine deloc să te bazezi pe o speranţă falsă.
Speranţa lui Avraam însă nu era falsă. De ce a sperat când totul părea fără speranţă?

Romani 4:18 „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut..., după cum i se spusese: «Aşa va fi sămânţa ta.»” Avraam a crezut pentru că Dumnezeu i-a zis aşa. Şi, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu are putere, era suficient. Dacă era nevoie, Dumnezeu l-ar fi înviat pe Isaac. Această încredere în puterea nelimitată a Cuvântului lui Dumnezeu ne reaminteşte de sutaş, despre care deja am învăţat. Aceasta este credinţa. Aşa se obţine neprihănirea.
Dezvoltare: „Credinţa lui Avraam trebuie să ne fie pildă; totuşi, cât de puţini vor suporta cu răbdare o simplă încercare de reproş pentru păcate care pun în pericol bunăstarea veşnică! Cât de puţini primesc mustrarea cu umilinţă, profitând de ea!”
– Mărturii, vol. 4, p. 265

5. Citeşte Isaia 55:6,7. Dacă încerci în puterea proprie să asculţi de porunca lui Dumnezeu pentru a renunţa la calea ta rea, ştii că este un lucru imposibil de realizat. Cum poţi avea totuşi speranţă în situaţia aceasta lipsită de speranţă? (Indiciu: citeşte Isaia 55:10,11).

6. „Credinţa lui Avraam trebuie să ne fie pildă”, deoarece credinţa lui a fost testată. Dar credinţa ta? Poţi îndura un simplu test, cum ar fi mustrarea pentru un păcat? Primeşti mustrarea cu umilinţă şi cu mulţumire?

7. Cum ai putea avea o credinţă ca cea a lui Avraam?

Chiar la timp – partea întâi

Cum au auzit despre Isus oamenii dintr-un sat îndepărtat din Laos, o ţară comunistă? Boonpranee Wannadee, preşedintele Bisericii Adventiste din Lao, a descoperit că mulţi ascultau radioul creştin. Iată istoria.

Într-o zi, am primit mai multe scrisori trimise de oamenii dintr-un sat de munte din regiunea nordică Hmong, în care se solicitau profesori care să-i înveţe mai multe despre Dumnezeul adevărat, despre care aflaseră ascultând la „micile cutii negre”. Song Somboon, un misionar ASAP cu care lucram, era bucuros să afle de aceste scrisori, întrucât proveneau din satul în care el crescuse.
– Ai vrea să fii ghidul meu când merg acolo? l-am întrebat.
– Desigur, mi-a spus el. Dar acum e sezonul ploios.
– Nu mai putem amâna. Vom merge îndată, pentru că la Domnul toate lucrurile sunt cu putinţă, am insistat eu.

După o lungă călătorie, Song a oprit maşina şi a început să descarce portbagajul plin de Biblii şi alte materiale evanghelistice.
– Unde este satul? am întrebat, uitându-mă împrejur înspre vasta junglă. Song a arătat către o cărare abruptă şi noroioasă care urca în sus pe munte, pe care era imposibil să conduci maşina. Am legat strâns bagajele la spate şi am început urcuşul prin ploaia care şiroia. La fiecare patruzeci de metri ne opream pentru a ne curăţa cu un băţ noroiul de pe talpa încălţămintei. Uzi, murdari şi epuizaţi, continuam să punem un pas în faţa altuia pe cărarea piezişă. După un drum de o oră, am dat de o poiană unde erau tăiaţi copaci şi unde se găseau câteva adăposturi. Ploaia continua să toarne, aşa că ne-am decis să ne oprim şi să ne odihnim.
– Trebuie să ne rugăm Domnului să trimită pe cineva să ne ajute, a spus Song gâfâind.

Am îngenuncheat şi ne-am deschis inimile înaintea lui Dumnezeu, cerându-I putere şi călăuzire pentru fiecare pas al călătoriei noastre misionare. Pe când luam o gustare şi mai discutam, un sătean a trecut prin preajmă. Am sărit şi l-am întrebat:
– Cât mai e până în sat? A clătinat din cap şi a spus:
– Mai sunt cel puţin două ore de călătorie în condiţiile astea.

I-am aruncat o privire prietenului meu şi l-am văzut oftând. Ne întrebam cum vom mai putea căra acele bagaje grele restul călătoriei. Va trimite Dumnezeu pe cineva să ne ajute? Ştiind ce ne aştepta, am pornit la drum, sperând să ajungem în sat înainte de căderea nopţii. „Doamne Isuse, trimite pe cineva să ne ajute!”, continuam eu să mă rog în gând.
(Va urma)

Îndreptăţirea prin credinţă – partea întâi

Credinţa în Hristos este singura condiţie pentru ca îndreptăţirea să fie primită; şi darul acesta este oferit numai acelora care îşi recunosc starea păcătoasă şi nevoia după harul nemeritat. Meritele sângelui lui Hristos sunt prezentate înaintea Tatălui, ca dar pentru iertarea păcatelor oamenilor. Când păcătoşii Îl caută pe Dumnezeu şi, în pocăinţă, îşi recunosc păcatul, El le iartă fărădelegile, le anulează pedeapsa şi îi primeşte în comuniune cu Sine ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. El le împărtăşeşte neprihănirea lui Hristos.

Credinţa care Îl acceptă pe Hristos ca singurul capabil să-i salveze în mod absolut pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El înseamnă încredere perfectă. A avea convingeri intelectuale nu este suficient. Apostolul Iacov scria: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci, dar şi dracii cred… şi se înfioară!” Mulţi cred că Hristos a murit pentru păcatele lumii, dar nu îşi însuşesc acest adevăr pentru sufletele lor. Inimile lor nu s-au angajat în serviciul Domnului, iar în viaţa lor nu a avut loc nicio reformă. Ei nu sunt sfinţiţi prin adevărul pe care îl spun cu buzele. Neavând credinţa care lucrează prin dragoste şi care purifică sufletul, niciun bine real nu apare în viaţa lor. „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” a întrebat apostolul. „Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire» şi el a fost numit «prietenul lui Dumnezeu».”

Jertfa lui Isaac a fost hotărâtă de Dumnezeu ca o prefigurare a sacrificiului Fiului Său. Isaac a fost tipul Fiului lui Dumnezeu, care S-a oferit ca jertfă pentru păcatele lumii. Dumnezeu dorea să imprime în mintea lui Avraam Evanghelia salvării oamenilor. Pentru a-i transmite acest adevăr şi pentru a-i testa credinţa, i-a cerut să îl sacrifice pe scumpul său fiu, Isaac. Toată agonia pe care Avraam a îndurat-o pe parcursul acestei încercări teribile a fost pentru a-l face să înţeleagă planul mântuirii pentru omul căzut. A fost făcut să înţeleagă prin propria experienţă cât de mare era renunţarea infinitului Dumnezeu când a dat pe Fiul Său să salveze omul de la ruină.

Pentru Avraam nu era o durere sufletească mai mare decât aceea de a asculta de porunca sacrificării fiului său. Dar el şi-a încins cu tărie sufletul, gata de a acţiona după cum Dumnezeu îi cerea. Cu inima zdrobită şi mâna tremurândă, a luat focul, în timp ce Isaac a întrebat: „Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?” Dar Avraam nu putea încă să-i spună! Tată şi fiu au construit altarul şi a sosit momentul teribil când Avraam avea să-i dezvăluie motivul agoniei pe care a trăit-o pe parcursul întregii călătorii – Isaac însuşi urma să fie victima.

Isaac nu era un puşti; era un tânăr în toată puterea cuvântului. Putea să refuze să se supună planului tatălui său, dacă ar fi dorit; nici măcar nu a încercat să-l convingă să facă altfel. El s-a supus. Credea în dragostea tatălui său şi era convins că el nu ar fi făcut un lucru atât de cumplit dacă Dumnezeu nu i-ar fi cerut. Mâinile tremurânde, pline de iubire ale tatălui milos l-au legat pe Isaac, pentru că aşa a zis Dumnezeu. Fiul se lasă sacrificat pentru că el crede în integritatea tatălui. Dar când totul era gata, când credinţa tatălui şi supunerea fiului sunt complet încercate, îngerul lui Dumnezeu opreşte mâna ridicată a lui Avraam, spunându-i că este suficient. „Ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” – The Youth’s Instructor, 1 martie 1900

1. Care este singura condiţie pentru a primi îndreptăţirea?

2. Care sunt cele două lucruri pe care trebuie să le recunoaştem înainte de a primi îndreptăţirea?

3. Care sunt cele patru lucruri pe care Isus le face pentru cei păcătoşi care Îl caută pe Dumnezeu şi, în pocăinţă umilă, îşi mărturisesc păcatele?

4. Mulţi cred că Isus a murit pentru păcatele lumii, dar ei nu au o credinţă reală, salvatoare şi personală. Care sunt patru indicii care te-ar putea ajuta să vezi dacă ai făcut această greşeală?

5. Cum ştim că Avraam a avut o credinţă reală? Evrei 11:17-19; Iacov 2:14-24

6. De ce i-a cerut Dumnezeu lui Avraam să-l jertfească pe Isaac?

7. Descrie caracterul lui Dumnezeu, aşa cum reiese din istoria lui Avraam şi Isaac.

8. Ţi-a provocat vreuna din cerinţele lui Dumnezeu durere sufletească?

9. Citeşte cu atenţie Geneza 22:1-19. Cum te ajută exemplul conformării prompte a lui Avraam să alegi ascultarea de Dumnezeu?

Nu din întâmplare: fregatele

Fregata magnificens este una dintre pasările care îşi petrec cel mai mult timp în zbor. Creatorul a înzestrat-o, nu din întâmplare, cu un corp perfect aerodinamic, cu o deschidere a aripilor de aproximativ doi metri şi cu o greutate a corpului de doar 1,3 kg.

Fregatele hărţuiesc adesea alte păsări până ce acestea lasă să le cadă din cioc mâncarea, pe care ele o preiau în grabă. Coada lungă şi bifurcată le conferă o deosebită agilitate în aer atunci când prind din zbor hrana care cade de la alte păsări, chiar şi înainte de a atinge suprafaţa apei! Şicanele acestea le folosesc şi cu suratele lor, astfel că şi-au dobândit denumirea de „războinice”, după navele de război sau fregatele folosite cu secole în urmă.

Cercetătorii au descoperit că fregatele, de multe ori, sunt purtate de vânt zile întregi, ca nişte zmeie care întârzie pe cer, aterizând în copaci sau pe stânci doar pentru a dormi, a construi cuiburi sau pentru împerechere. Acest zbor continuu nu este întâmplător. Ele nu pot să-şi ia zborul de pe o suprafaţă plană – de pe suprafaţa apei sau a solului. Nu sunt echipate pentru mers sau pentru înot. Zborul este însă altceva. Cei care zăresc culoarea aripilor lor cu reflexe irizante de violaceu şi negru închis, care se ridică în zbor, pot cunoaşte astfel direcţia vântului. Mulţi reuşesc să prezică o schimbare a vremii observând comportamentul acestor graţioase „maşini”, care se avântă în zbor cu ajutorul curenţilor calzi.

Un alt comportament neîntâmplător este acela al zăbovirii tinerelor fregate în cuiburi pentru o perioadă de 11 luni. Astfel, ele petrec în cuib o perioadă mai lungă decât orice altă pasăre. Puii de fregată cresc în grabă şi curând sunt la fel de mari ca adulţii. Dar nu ştiu să zboare – totuşi trebuie să mănânce. Aşa că puii mari stau uneori multe ore sub soarele arzător în aşteptarea hranei aduse de părinţi. Nu întâmplător, Creatorul lor i-a programat să îşi ascundă capul sub corp (par morţi), economisind fiecare dram de energie până la momentul sosirii mamei. Atunci capul imensului pui răsare cerând hrană. Când mama îşi deschide pliscul, puiul îşi înfige ciocul pe gâtul mamei şi-şi umple burta cu hrana regurgitată de ea. Bărbătuşul nu are pene sub cioc, pe piept, pe burtă, ci mai degrabă o pată roşie de piele golaşă, ca un balon roşu pe care îl poate umple cu aer timp de 20-25 de minute, până ajunge de mărimea unui cap de om!

Dumnezeu, în mod evident, i-a rezervat femelei plăcerea de a se bucura de aceste culori. Ea îşi alege partenerul care i se pare cel mai arătos şi se caţără pe creangă, lângă el. Nu din întâmplare, Dumnezeu le-a hărăzit acest comportament pentru a-i aduce împreună; tot astfel, Creatorul plănuieşte căi prin care şi nevoile noastre sunt satisfăcute. De fapt, planul lui Dumnezeu pentru viitorul creaturilor Sale include şi un nou pământ, unde nici fiinţele umane, şi nici pasările nu vor mai fura una de la alta. Cel mai minunat este că El a rânduit o cale, nu din întâmplare, ca prin Fiul Său, toţi să poată alege să fie acolo.