Trăind prin credinţă

Ce este credinţa? Credinţa înseamnă pur şi simplu a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt. Sau, altfel spus, credinţa înseamnă a trăi prin orice cuvânt care vine din gura Domnului. Compară următoarele pasaje. Observi că există două moduri de a trăi? Ori trăim o viaţă efemeră, susţinută doar de hrană, ori o viaţă veşnică, susţinută de ascultarea de fiecare cuvânt al lui Dumnezeu.

Romani 1:17 „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (vezi Galateni 3:11; Evrei 10:38)
Matei 4:4 „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (vezi de asemenea Luca 4:4; Deuteronomul 8:3)

Aceste versete ne înlesnesc înţelegerea capitolului 11 din Evrei, unde găsim multe exemple de oameni care au trăit după cuvântul lui Dumnezeu. Biblia le califică pe toate ca fiind exemple de credinţă. Întrebare: Există şi în Noul Testament oameni care au avut o credinţă mare? Isus identifică doi dintre ei. Intuiţi care sunt aceşti oameni cu „o credinţă mare”?
Unul dintre ei este centurionul roman. Despre el, Isus a zis: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare” (Matei 8:10). A doua persoană este femeia canaanită. Isus a spus despre ea: „O, femeie, mare este credinţa ta!” (Matei 15:28). Cercetare biblică: Ia-ţi timp chiar acum pentru a citi următoarele două istorisiri: Matei 8:5-10 şi 15:22-28. Caută asemănări între aceste două persoane. Apoi compară lista întocmită astfel cu cea de mai jos. Ai observat şi tu următoarele caracteristici?
- Ambii au făcut o cerere din inimă.
- Ambii erau stăruitori.
- Ambii cereau în mod altruist vindecarea pentru o altă persoană.
- Ambii se simţeau nedemni de ajutorul lui Isus. (Femeia canaanită chiar a permis să fie numită „căţel”.)
- Ambii erau dintre neamuri, adică din afara „bisericii”.
- Ambii depindeau cu totul de dragostea lui Isus, în ciuda nevredniciei lor.

Păstraţi în minte aceste asemănări pe parcursul studiului din această săptămână despre trăirea prin credinţă. Deja putem vedea că atunci când este „mare”, credinţa este sinceră, umilă, perseverentă, dezinteresată, depinzând de puterea lui Dumnezeu. Să-I cerem Domnului să ne mărească credinţa.

„Credinţa este ceva foarte simplu. Este încredere în Dumnezeu.” (Youth’s Instructor, 30 august 1894

1. Conform cu Matei 8 şi 15, credinţa mare este a căuta binecuvântări pentru altcineva, pentru un rob sau pentru o fiică. Pentru a practica altruismul în rugăciune, ai putea să te rogi pentru cineva?

2. Compară Iacov 5:16 cu aceste istorisiri. Cum exemplifică personajele acestea rugăciunea „fierbinte”?
Sutaşul:
Femeia:

Ai fost vreodată comparat într-un mod nefavorabil ţie cu un frate sau cu o soră mai tânără? Poate el era mai priceput la citire sau ea era mai isteaţă la matematică decât tine. Aceste comparaţii sunt greu de suportat, nu-i aşa?
Puneţi-vă în locul ucenicilor. Erau acolo când Isus a zis despre sutaş că nu a mai văzut o asemenea credinţă „în Israel”. Iar ucenicii erau toţi „din Israel”. Mai târziu, în acelaşi capitol, Isus le-a zis că au puţină credinţă (Matei 8:26).
Ucenicii erau acolo şi când Isus i-a zis femeii că are o credinţă mare (vezi Matei 15:28). Iar în Matei 14 şi 16, Isus le spune atât lui Petru, cât şi celorlalţi ucenici că au puţină credinţă. Gândiţi-vă: Dumnezeu ne-ar putea folosi pentru a face o lucrare mare pentru El. Am putea predica sau am putea face altceva chiar mai important, cum ar fi predarea unui studiu biblic. Am putea face parte dintr-o grupă mică de lucrători activi, aşa cum şi Petru făcea parte din grupa celor doisprezece. Ar putea fi şi credinţa noastră la fel de mică precum cea a lui Petru?

Petru se afla în barcă atunci când L-a văzut pe Isus venind spre el pe ape. Petru a cerut să fie chemat de Isus să meargă şi el pe ape. Şi i-a fost acordată această şansă: a mers pe ape! Mulţi ar zice: „Iată ce credinţă mare!” Dar să citim restul povestirii din Biblie:
Matei 14:30,31 „Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi, fiindcă începea să se afunde, a strigat: «Doamne, scapă-mă!» Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?»”
Puţina credinţă a lui Petru a fost suficientă ca el să se poată bizui pe puterea lui Isus. Dar a fost uşor de abătut atunci când a avut de înfruntat probleme.
 

Şi odată abătută, ea a uitat de prezenţa lui Isus până când a ajuns într-un grav pericol. Puţina credinţă este o experienţă cu urcuşuri şi coborâşuri. Ne ajută să mergem pe ape numai uneori. Spre deosebire de credinţa femeii canaanite, puţina credinţă nu reuşeşte să persevereze atunci când apar circumstanţe descurajante. Amintiţi-vă cum părea că Isus aproape o alungă pe femeie, şi totuşi ea a rămas acolo pentru a primi ajutor. Nu este acesta un exemplu grandios de credinţă mare?
Apoi, după puţin timp, ucenicii uită să cumpere pâine pentru drum. Când Isus îi avertizează să se păzească de „aluatul fariseilor”, ei deodată îşi amintesc că au uitat să facă rost de pâine. Această aducere-aminte i-a costat însă. Gândindu-se la greşeala şi la foamea lor, uitând de puterea şi de prezenţa lui Isus, ei nu au priceput înţelesul cuvintelor Sale. Aşa este puţina credinţă. Nu pricepe lucrurile spirituale pentru că este abătută de lucrurile mărunte – cum ar fi hrana vremelnică.

Matei 16:8,9 „Isus, care cunoştea lucrul acesta, le-a zis: «Puţin credincioşilor, pentru ce vă gândiţi că n-aţi luat pâini? Tot nu înţelegeţi? Şi nici nu vă mai aduceţi aminte de cele cinci pâini pentru cei cinci mii de oameni şi câte coşuri aţi ridicat?»”

Deci Dumnezeu Se aşteaptă să ne amintim de minunile făcute de El în trecut pentru noi. Se aşteaptă să ne concentrăm pe lecţiile spirituale. De aceea El doreşte ca ucenicii să aibă o credinţă mai mare. Şi de aceea avem şi noi nevoie de ea.

 

3. Ai mers vreodată pe ape ca imediat după aceea să te scufunzi în furtună? Ce anume te-a abătut de la prezenţa şi puterea lui Dumnezeu?

4. De ce nu au priceput ucenicii lecţia spirituală privind aluatul?

Nu am studiat încă relaţia dintre credinţă şi neprihănire. Acest subiect va fi tratat ulterior. Ne-am oprit la ce înseamnă a trăi prin credinţă. Cercetare biblică: Isus a amintit această lecţie în Predica de pe Munte, când a vorbit despre crini şi păsări. Aţi observat ca Isus să fi amintit ceva în această predică despre ce este o credinţă mică?

Matei 6:25,26,28-30 „De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul, mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare, şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?”

Versetele din Matei 6:31-33 încep să prezinte relaţia dintre credinţă şi neprihănire, însă acest aspect îl vom studia săptămâna viitoare. Să revedem ceea ce am studiat deja în această săptămână: Credinţa înseamnă a trăi prin orice cuvânt al lui Dumnezeu. Când căutăm cu sinceritate binele altora şi recunoaştem cu adevărat că nu avem merite, atunci trăim prin credinţă. Iar aceia care fac acest lucru în mod stăruitor, chiar dacă nu fac parte din biserică, au o „credinţă mare”.

Când ne preocupăm de hrană, haine, probleme şi furtuni, chiar şi atunci când suntem lucrătorii Domnului, putem fi abătuţi de aceste lucruri, aşa încât să uităm că Dumnezeu este cu noi, că El ne iubeşte şi că veghează asupra noastră. Atunci am putea să ne scufundăm chiar şi pentru câteva minute sau secunde, imediat după mersul nostru pe ape. Şi dacă este fluctuantă, credinţa noastră este prin urmare mică, întrucât este amestecată cu îndoiala.

Sărmanul Petru! A avut parte de o experienţă inutilă şi terifiantă. Şi ceilalţi ucenici au avut o experienţă inutilă şi jenantă. Puţina credinţă ne jefuieşte de pacea profundă pe care credinţa mare o aduce. Iată un motiv pentru care ar trebui să ne gândim mai mult la lucrurile cereşti şi la Cuvânt şi să cultivăm o credinţă mai mare.

5. Ce minuni a făcut Dumnezeu ca să te ajute şi să te binecuvânteze? Cum te-ar putea ajuta rememorarea lor în viaţa ta spirituală?

6. Care sunt caracteristicile unei credinţe mari?

Alfabetizare spirituală

M-a cuprins teama când mi s-a cerut să plantez o biserică în mijlocul unui grup tribal animist care trăia în jungla din Myanmar. Cu toate acestea, am acceptat chemarea lui Dumnezeu. Oamenii aceştia erau neprietenoşi. Au ţinut să precizeze faptul că singurul motiv pentru care am fost invitat în satul lor era să-i învăţ pe copiii lor să citească. „Fără creştinism!” a decretat şeful satului. Mă întrebam cum aş putea eu să duc Evanghelia poporului Akha?

În prima dimineaţă, am îngenuncheat şi m-am rugat din tot sufletul, invocând Psalmul 91. Am păşit afară şi am zâmbit unui grup de copii, unor ochi curioşi care, cu câteva momente înainte, mă priveau printre şipcile de bambus ale colibei mele. Au fugit ca nişte şoricei speriaţi.

O săptămână mai târziu, am reuşit să adun în clasă aproximativ douăzeci de copii din sat. La prima oră mi-am plecat capul şi m-am rugat în linişte. Mă gândeam că, dacă aş fi făcut-o cu voce tare, copiii le-ar fi spus părinţilor, şi aceştia m-ar fi alungat din sat. În acea perioadă m-am rugat mai mult decât oricând. Rugăciunea a ajutat la alungarea temerilor mele şi a înmuiat rezistenţa oamenilor. După trei luni, am simţit îndemnul să mă rog cu voce tare în clasă. Ca urmare a acestui fapt, copiii au pus multe întrebări:
– Cui te rogi? m-a întrebat un copil îndrăzneţ.
– Mă rog lui Dumnezeu, Cel care a creat toată suflarea, am răspuns eu.
– De ce nu Îi aduci bani lui Dumnezeu înainte să-I faci cereri?
– Dumnezeu-Creatorul a făcut toate lucrurile şi, deci, El este proprietarul lor. El nu are nevoie să-I aduc eu bani. Dar El doreşte să-I dau toată inima mea. În timpul special de închinare din fiecare dimineaţă, au pus multe întrebări. După opt luni, trecusem prin toate istoriile Bibliei, de la Geneza la Apocalipsa, folosind imagini.

Cinci luni mai târziu, mai mulţi părinţi au venit să mă viziteze. Zâmbind, au spus: „Voi, adventiştii, sunteţi foarte buni! Predaţi bine copiilor.” Le-am mulţumit şi L-am lăudat în sinea mea pe Domnul pentru această zi care a marcat o mare victorie. În acea noapte, am sărbătorit în tăcere, bucurându-mă prin cânt şi rugăciune de faptul că, în sfârşit, sătenii mă acceptaseră. Copiii iubeau istoriile biblice şi doreau să le audă iar şi iar. Aşa că le-am spus:
– Dacă părinţii vă lasă, puteţi veni şi diseară şi vă voi spune şi alte povestiri. Pot veni şi ei dacă vor. În continuare, treisprezece oameni de toate vârstele au început să vină cu regularitate să înveţe despre Dumnezeu. Ceea ce m-a surprins a fost că ei ar fi vrut mai degrabă să cânte şi să audă istorisiri despre dragostea lui Dumnezeu decât să se uite la unicul televizor al satului, care se afla în casa şefului. Odată, am fost chemat la coliba şamanului satului. Mă întrebam dacă se simţea ameninţat. Când am ajuns, m-a salutat cu amabilitate şi mi-a spus pe un ton şoptit:
– Fiica mea m-a înştiinţat că vrea să fie botezată. Ea are doar doisprezece ani acum. Dar, când va mai creşte, o voi lăsa să devină adventistă. Ea mi-a povestit tot ce a învăţat de la tine şi acum cred şi eu că Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu. Nu văd cum aş putea să-mi schimb religia, deoarece am responsabilităţile mele de şaman în acest sat. Ca să devin creştin, ar trebui să mă mut în alt sat. Poate că pe viitor o voi face.

Mi s-a topit inima de bucurie când am auzit acele cuvinte. În următoarele Sabate, i-am invitat pe toţi din sat să se închine împreună cu mine şi mulţi au venit. Cred că aceasta este puterea lui Dumnezeu, care ascultă rugăciunea. Ştiu că este nevoie de timp ca oamenii să lase în urmă superstiţiile şi fricile şi să accepte cu totul stilul de viaţă creştin adventist. Vă mulţumesc că vă veţi uni în rugăciune cu mine, pentru ca fiecare persoană din acest sat să fie mântuită.
Rugăciune pentru misionari: Tată ceresc, Te rugăm, ajută-ne pe mine şi pe misionarii ASAP să fim puternici şi să avem curaj! Ajută-ne să ne amintim că Tu nu ne vei părăsi niciodată.

O credinţă statornică

În oraşul Capernaum, fiul unui slujbaş împărătesc zăcea în pat, muribund. În zadar a încercat tatăl să-l salveze. Un mesager a venit în grabă la locuinţa lui şi a cerut să-l vadă pe slujbaş. El spunea că numai ce a venit de la Ierusalim şi că în Galileea era un profet al lui Dumnezeu despre care mulţi declarau că este mult-aşteptatul Mesia. Mesagerul povestea că lucrarea Sa a trezit un interes intens în oraşul Ierusalim, iar mulţimile Îl urmează oriunde merge. El ar putea vindeca copilul. Pe măsură ce slujbaşul asculta, expresia feţei lui se schimba de la disperare la speranţă. Hotărât să încerce totul pentru a-şi salva copilul, se decide să meargă el însuşi să-L întâlnească pe Profet. Speranţa născută în sufletul său creşte pe măsură ce se pregăteşte de călătorie. Înainte de revărsatul zorilor, era deja pe drumul spre Cana Galileei, unde se credea că S-ar afla Isus. Călătoria era lungă şi drumul, dificil, dar nimic nu-l putea opri pe tatăl îngrijorat. Găsindu-L pe Isus, Îl roagă să vină la Capernaum şi să îi vindece fiul. „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” i-a răspuns Isus. Într-un anumit fel, slujbaşul a crezut, altfel nu ar fi făcut o călătorie atât de lungă într-un timp de criză. Dar Isus dorea să-i mărească credinţa. Cu inima frântă, tatăl Îl imploră: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu!” El se temea că fiecare moment care trecea îl va plasa pe fiul său dincolo de puterea Vindecătorului. Credinţa tatălui era imperfectă. Dorind să îl conducă spre o credinţă mai mare, Salvatorul îi răspunde: „Du-te! Fiul tău trăieşte.”

„Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum.” Cu asigurarea că temerile lui nu se vor adeveri cu fiul său, slujbaşul nu a mai întrebat nimic, nici nu a mai căutat alte explicaţii. Doar a crezut. Din nou şi din nou, el repeta cuvintele: „Fiul tău trăieşte.”

Şi puterea cuvintelor Răscumpărătorului a luminat precum fulgerul, din Cana către Capernaum, iar copilul a fost vindecat. Slujbaşul şi-a arătat credinţa prin faptul că nu a mai insistat în prezenţa lui Isus şi, imediat, puterea lui Satana a fost zădărnicită. Băieţelul muribund a simţit bucuria vindecării. Veghetorii de la patul copilului priveau cu răsuflarea întretăiată cum acesta se zbătea între viaţă şi moarte. Şi, când febra a dispărut dintr-odată, au fost umpluţi de uimire. Cunoscând îngrijorarea tatălui, i-au ieşit în întâmpinare să-i dea vestea fericită. El avea pentru ei o singură întrebare: „Când a început copilul să se simtă mai bine?” Ei i-au spus, iar el s-a bucurat. El a crezut din momentul când a pornit spre casă. Acum însă, credinţa sa era încununată cu o siguranţă deplină. O atmosferă sfântă îl înconjura şi, pe când se uita la fiul său vindecat de toate bolile, viaţa spirituală îi sfinţea sufletul. El era convertit. Cu credinţa simplă a unui copilaş, a primit marele dar al Împărăţiei cerurilor. Aceeaşi putere care a vindecat copilul a alungat necredinţa din inima tatălui. Ce martor minunat are Hristos în persoana acestui slujbaş! El a cerut viaţa pentru fiul său fără să aştepte ceva pentru sine. Şi a realizat că o mare putere a pus stăpânire pe sufletul său. El L-a recunoscut pe Hristos ca medic, atât al sufletului, cât şi al trupului.

Plin de bucurie, umplut cu pace şi voie bună, el a exclamat: „Astăzi, mântuirea a intrat în casa aceasta!” Viaţa spirituală, cu toată puterea ei transformatoare, a fost insuflată în inima sa şi el a proclamat în Capernaum puterea minunată a Salvatorului. În lucrarea noastră pentru Hristos, avem nevoie de credinţa necondiţionată a acestui slujbaş. „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Prin credinţă Îl descoperim pe Dumnezeu în promisiunile Sale, şi astfel suntem înarmaţi cu putere. Creştinul ştie în Cine a crezut. El nu doar citeşte Biblia, el experimentează puterea cuvintelor ei. Nu numai că a auzit de neprihănirea lui Hristos, el şi-a deschis fereastra sufletului luminii Soarelui neprihănirii. El are o cunoaştere care nu-i poate fi luată. Cel care se încrede în Salvatorul său în mod implicit găseşte porţile cerului deschise şi inundate de gloria tronului lui Dumnezeu. – Youth’s Instructor, 4 decembrie 1902

1. Ştii persoane care, ca şi slujbaşul, se luptă cu simţăminte de disperare şi descurajare?  ACum Îl împărtăşeşti pe Isus acestor oameni în aşa fel încât să le aduci speranţă şi cum îi conduci să-L caute pe Salvator pentru ei înşişi?

2. Slujbaşul dorea ca Hristos să îi facă un singur lucru – să-i vindece fiul. Care sunt cele două lucruri pe care Hristos le-a făcut pentru el?
O binecuvântare temporară.
O binecuvântare spirituală.
Ce vrea Dumnezeu să facă pentru tine? Efeseni 3:20

3. Adesea, Dumnezeu întârzie să răspundă rugăciunilor pentru binecuvântări trecătoare. Bazându-ne pe povestirea de mai sus, de ce se întâmplă astfel?

4. Caută în dicţionar cuvintele „simplu” şi „încredere”. Apoi scrie această propoziţie în cuvintele proprii: „Credinţa este ceva foarte simplu. Este încredere în Dumnezeu.”

5. Cum poate o credinţă mai mare să ofere ocazii pentru mărturisirea lui Hristos?

6. De ce tip de credinţă avem nevoie în lucrul nostru pentru Hristos?

7. Cum mă va ajuta credinţa mărită să fiu mai statornic, mai ferm, mai hotărât în consacrarea mea pentru Hristos?

8. Cum îmi va influenţa modul de a gândi şi de a acţiona încrederea neclintită în Dumnezeu şi Cuvântul Său? Enumeraţi trei căi specifice.

9. Care este răsplata pentru încrederea totală în Hristos?

Nu din întâmplare: O minune pentru un papagal

Era într-o vineri dimineaţă din ianuarie, în New York. Ningea. Papagalul nostru amazonian, Ruthie, îl sâcâia pe soţul meu, Merlin, să îl lase să intre cu el în cabina de duş. Vedeţi voi, lui Ruthie îi place foarte mult apa – oriunde şi oricând. Merlin, grăbindu-se, a încercat să reziste insistenţei păsării. În cele din urmă, pasărea a câştigat, şi Merlin a lăsat-o să intre în duş, căţărată pe umerii săi. Bucuria lui Ruthie de a se juca în apă era o răsplată pe măsură. Dar, în cele din urmă, Merlin a pus pasărea cu grijă la uscat pe cantul uşii întredeschise a băii, deoarece, pentru pasărea udă, aerul mai cald de sus era necesar. Ruthie se odihnea mulţumit, lăsându-şi penele să se usuce, în timp ce Merlin se grăbea.

Deodată, am auzit glasul înspăimântat al lui Merlin, care mă chema:
– Juanita, vino repede! Cred că l-am omorât pe Ruthie!
Am alergat către Merlin şi am văzut cum el îl aşeza pe Ruthie ciopârţit şi sângerând pe o bucată de ziar, pe podeaua coliviei deschise, care se afla lângă uşa dormitorului. Ruthie era ghemuit şi tremura. Ziarul se îmbiba cu sângele care îi curgea de la un picior. Acum doar câteva tendoane subţiri mai ţineau piciorul care atârna de corp, zdrobit. Cu glas agonizant, Merlin a explicat cum s-a întors rapid în baie să ia ceva de acolo. Uitând total de pasărea care moţăia cocoţată pe uşă, a trântit uşa băii. Speriată, pasărea s-a trezit într-o secundă şi a ţipat când piciorul i-a fost strivit cu forţă între uşă şi tocul uşii.

Nu mai era timp de pierdut. Deoarece Merlin trebuia să plece repede la serviciu, mi-a spus mie să duc pasărea la veterinar. Am apucat în grabă cartea de telefon, dar literele erau şterse. M-am simţit complet neajutorată, aşa că am venit cu ideea de a ne ruga pentru pasăre înainte de a face orice altceva. Imediat ne-am plecat capetele deasupra lui Ruthie, care bineînţeles era în şoc din cauza durerii şi a pierderii de sânge. Mă aşteptam în orice moment ca trupul său plăpând să cedeze. Merlin s-a rugat spunându-I lui Dumnezeu cât de rău îi pare că a rănit pasărea. I-a cerut lui Dumnezeu în Numele lui Isus să îl vindece pe Ruthie, dacă vrea. Cererea mea a fost asemănătoare. L-am rugat pe Dumnezeu să vindece neajutorata pasăre şi I-am spus cât de mult avem nevoie de ajutorul Său şi că numai El putea face ceva. I-am mulţumit pentru că ne-a auzit.

Am deschis ochii. Ruthie stătea în picioare. Piciorul accidentat era reparat total, cu excepţia unui vârf de unghie. Nu mai existau tendoane vizibile, piciorul nu-i mai era zdrobit, ci era întreg şi la locul lui. Starea de normalitate a păsării ne-a şocat. A fost doar un vis? Nu. Pe jos, pe covor şi la baie, era încă dâra de sânge. Ziarul pe care a stat Ruthie era încă îmbibat cu sânge. Ruthie ne privea ca şi cum ar fi zis: „Dragilor, care este problema?”
Merlin a spus:
– Cred că papagalul a fost vindecat! Era evident. A fost una dintre ocaziile în care aş fi dorit să am ochii deschişi la rugăciune! Ne bucuram că am fost amândoi acolo ca să vedem minunea.
Merlin a pus nerăbdător mâna în faţa lui Ruthie, iar pasărea a sărit şi s-a prins cu ambele picioare de degetul lui. Merlin l-a dus pe Ruthie la colivie şi papagalul a început imediat să mănânce. Se făcuse deja târziu. Curăţenia necesară putea aştepta până seara, la întoarcere. Astăzi, după douăzeci de ani, Ruthie este încă în viaţă, martor al unui minunat, voit şi neîntâmplător act de milă al Dumnezeului-Creator faţă de o micuţă pasăre căreia îi plăcea apa!