Campioni ai rugăciunii

Text de memorat

„__ pe Domnul, căci El __ glasul meu, __ mele. Da, El Şi-a plecat __ spre mine, de aceea-L voi chema __ __ mea” (Psalmii 116:1,2).

Imaginează-ți că vorbești foarte rar cu cel mai bun prieten al tău sau cu partenerul de viață! Foarte curând relația s-ar destrăma și ar apărea probleme. Tot la fel, rugăciunea este o parte esențială a unei relații strânse cu Dumnezeu. Este un obicei devoțional esențial, de care fiecare dintre noi are nevoie și pe care îl poate întări. Dacă nu ne rugăm des și constant, mai devreme sau mai târziu ne vom îndepărta de Domnul.


Din Biblie aflăm despre viața diverselor persoane care s-au rugat în diverse moduri. Putem face un pas în spate ca să observăm cum comuniunea lor cu Dumnezeu le-a influențat relația cu El, cum și pentru ce ne putem ruga și noi, precum și în ce fel rugăciunile lor au schimbat viața altora. Adevărul este că viața noastră de rugăciune are un impact nu doar asupra noastră, ci și asupra altora.


Asemenea studiului biblic, subiectul rugăciunii este și vast, și important și mult mai amplu decât ce putem noi analiza în doar două săptămâni. În această săptămână vom învăța câteva lecții din viața unor oameni din Biblie care s-au rugat și ne-au arătat cât de importantă este rugăciunea pentru o relație puternică cu Dumnezeu. Hai să învățăm din exemplul lor!

9 mai: Dar ADRA (colectă)

Comentariu EGW

Dumnezeu ne vorbeşte prin natură şi prin revelaţie, prin providenţa Sa şi prin influenţa Duhului Său Sfânt. Dar toate acestea nu sunt de ajuns – este nevoie ca şi noi ne deschidem inima faţă de El. Pentru a avea viaţă şi putere spirituală, trebuie să avem o legătură reală cu Tatăl nostru ceresc. Se poate ca inima noastră să fie atrasă spre El, să medităm la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările Sale, dar toate acestea nu înseamnă, în adevăratul sens, a avea comuniune cu Dumnezeu. Pentru a avea comuniune cu El, trebuie să avem ceva să-I spunem cu privire la viaţa noastră de fiecare zi.


Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Nu pentru că ar fi necesar să-I explicăm ceva despre noi, ci pentru ca noi să ajungem în stare să Îl cunoaştem. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi la El.
Când a fost pe pământ, Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să-şi prezinte nevoile zilnice înaintea lui Dumnezeu şi să lase toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este valabilă şi pentru noi.


Domnul Însuşi S-a rugat des atunci când a trăit printre oameni. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunile noastre şi, astfel, a devenit Unul care Se ruga stăruitor, un petiţionar care căuta să primească de la Tatăl Său rezerve noi de putere pentru a-Și împlini datoria şi pentru a rezista încercărilor. El este exemplul nostru în toate lucrurile. În ceea ce priveşte slăbiciunile noastre, El este un frate „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15), dar, pentru că El era fără păcat, natura Lui se îndepărta cu repulsie de la săvârşirea răului. El a îndurat toate luptele şi frământările omului care trăieşte într-o lume a păcatului. Datorită naturii Lui omeneşti, rugăciunea a fost pentru Domnul o necesitate şi un privilegiu. El a găsit mângâiere şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Iar dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia de a Se ruga, cu atât mai mult ar trebui ca noi, fiinţe muritoare şi slabe, să simţim nevoia de a ne ruga continuu şi cu ardoare.


Tatăl nostru ceresc aşteaptă să-Și reverse asupra noastră plinătatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru să bem cu îndestulare din fântâna iubirii nemărginite. Ce ciudat că ne rugăm atât de puţin! Dumnezeu este binevoitor şi gata să asculte rugăciunea sinceră a celui mai umil dintre copiii Săi, şi totuşi noi suntem atât de reţinuţi când ar trebui să-I facem cunoscute nevoile noastre. Ce ar putea gândi îngerii cerului când noi, bieţi oameni neajutoraţi şi supuşi ispitei, în ciuda faptului că inima iubirii infinite a lui Dumnezeu se pleacă spre noi, gata să ne dea mai mult decât cerem sau gândim, ne rugăm totuşi atât de puţin şi avem atât de puţină credinţă? Îngerii se închină înaintea lui Dumnezeu cu bucurie şi simt plăcere să stea aproape de El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu cea mai mare bucurie a lor, totuşi fiii acestui pământ, care au atât de mult nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate da, par mulţumiţi să umble fără lumina Duhului Său şi fără însoţirea prezenţei Sale. – Calea către Hristos, p. 93, 94

Daniel este unul dintre marii eroi ai Bibliei. Cunoaștem primul episod relatat din viața lui (vezi Daniel 1): „Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului” (Daniel 1:8). Tot aici citim despre Daniel și cei trei prieteni ai săi că „Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri şi înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele” (Daniel 1:17). Biblia spune despre Daniel că era înțelept (Daniel 1:20; Daniel 2:14,21,23,48), pentru că Duhul lui Dumnezeu era în el (Daniel 4:9,18; Daniel 5:14; Daniel 6:3) și pentru că era preaiubit în cer (Daniel 9:23; Daniel 10:11). Acestea sunt câteva caracteristici ale unui om care avea o legătură puternică și neclintită cu Dumnezeu.


În Daniel 2, când împăratul Nebucadnețar a emis un decret cu pedeapsa capitală pentru toți înțelepții din Babilon, Daniel a cerut îndurare de la Dumnezeu pentru taina visului împăratului (Daniel 2:18). Când Dumnezeu i-a descoperit visul, Daniel a început imediat să se roage.

  1. Citește Daniel 2:20-23! De ce s-a rugat Daniel și ce putem învăța din această rugăciune?

Anii au trecut, unii împărați au căzut și s-au ridicat alții, dar Daniel a rămas sfetnic imperial și a fost descris ca fiind deosebit „pentru că în el era un duh înalt, și împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăția” (Daniel 6:3). Daniel „era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău” (Daniel 6:4). În ciuda geloziei aprige și a intrigilor malefice (Daniel 6:5-9) din partea colegilor săi, Daniel a rămas mereu statornic și neînfricat în viața lui de rugăciune.

2. Ce ne spune Daniel despre el, în Daniel 6:10,11?

Când s-a confruntat cu greutăți, Daniel s-a rugat. Chiar și atunci când viața lui era pusă în pericol, a fost consecvent și insistent în rugăciune (de trei ori pe zi, așa cum obișnuia), dar și previzibil (la fereastra sa deschisă, se ruga de trei ori pe zi cu fața spre Ierusalim). Rugăciunea lui era un act fizic (îngenunchea) și se concentra pe mulțumire și pe mijlocire.

În lumina unei astfel de relatări, cât de slabe sunt scuzele tale pentru a nu te ruga?

Comentariu EGW

Pentru reușita planurilor lor, duşmanii prorocului contau pe atașa­mentul său față de principii. Și nu s-au înșelat în aprecierea caracterului său. El a sesizat repede scopul lor răutăcios în redactarea poruncii, dar nu și-a schimbat calea nici cu o iotă. De ce să nu se mai roage acum, când avea cea mai mare nevoie de rugăciune? Mai degrabă și-ar pierde viața decât speranţa de ajutor din partea lui Dumnezeu. Își îndeplinea în liniște îndatoririle ca șef al dregătorilor, iar la ceasul rugăciunii mergea în camera lui și, cu ferestrele deschise către Ierusalim, după obiceiul lui, își îndrepta cererile către Dumnezeul cerurilor. N-a încercat să-și ascundă practica. Deși cunoștea prea bine urmările credincioșiei față de Dumnezeu, curajul său nu s-a clătinat. Înaintea acelora care complotau distrugerea, el nu și-a îngăduit nici măcar să lase de înțeles că legătura lui cu Cerul era întreruptă. În toate situațiile în care împăratul avea dreptul să poruncească, Daniel era gata să asculte, dar nici împăratul și nici porunca lui nu-l puteau face să se clatine în supunerea lui față de Împăratul împăraților.
Astfel, prorocul a declarat cu îndrăzneală și, în același timp, cu smerenie că nicio putere a pământului nu are dreptul să se așeze între om și Dumnezeu. Înconjurat de idolatri, a fost un martor credincios în favoarea acestui adevăr. Atașamentul lui neînfricat de partea dreptății era o lumină strălucitoare în întunericul moral al acelei curți păgâne. Daniel a rămas înaintea lumii de astăzi ca un exemplu valoros de credincioșie și îndrăzneală creștină.


O zi întreagă, căpeteniile l-au urmărit pe Daniel. De trei ori l-au văzut intrând în camera lui și de trei ori i-au auzit glasul înălțat în mijlocire stăruitoare înaintea lui Dumnezeu. În dimineața următoare i-au prezentat împăratului plângerea. Daniel, omul lui de stat cel mai onorat și cel mai credincios, sfidase porunca împărătească. „N-ai scris tu oare o oprire”, i-au reamintit ei, „prin care oricine va înălța, timp de treizeci de zile, rugăciuni vreunui Dumnezeu sau vreunui om, afară de tine, împărate, să fie aruncat în groapa cu lei?”


„Lucrul acesta este adevărat”, a răspuns împăratul, „după legea mezilor și perșilor, care nu se poate schimba!”
Triumfători, i-au făcut cunoscută lui Darius purtarea sfetnicului celui mai de încredere. „Daniel, unul din prinșii de război ai lui Iuda”, au exclamat ei, „nu ține deloc seama de tine, împărate, nici de oprirea pe care ai scris-o și își face rugăciunea de trei ori pe zi!” …


Din istoria eliberării lui Daniel, putem învăța că, în timpuri de încercare și întuneric, copiii lui Dumnezeu trebuie să fie exact ce au fost și atunci când perspectivele erau strălucitoare, pline de speranţă, iar împrejurările le ofereau tot ce-și doreau. Daniel în groapa cu lei a fost același Daniel care a stat înaintea împăratului ca șef al slujbașilor de stat și ca proroc al Celui Preaînalt. Un om a cărui inimă se sprijină pe Dumnezeu va fi același în ceasul celei mai mari încercări cum este și în timp de prosperitate, când lumina și favoarea lui Dumnezeu și a omului strălucesc asupra lui. Credința ajunge la cele nevăzute și se prinde de realitățile veșnice.


Cerul este foarte aproape de aceia care suferă din pricina neprihănirii. Hristos Își identifică interesele cu interesele poporului Său credincios; El suferă în persoana sfinților Săi și tot ce îi atinge pe aleșii Săi Îl atinge și pe El. Puterea care este gata să elibereze din suferinţă fizică sau necaz este aproape pentru a salva de un rău și mai mare, făcând posibil ca slujitorul lui Dumnezeu să-și păstreze integritatea în toate împrejurările și să biruiască prin har divin. – Profeți și regi, p. 540, 542, 545

Când ni se întâmplă ceva rău, cei mai mulți dintre noi sunăm un prieten apropiat ca să îi povestim. Când avem vești bune, căutăm pe cineva căruia să i le împărtășim. Putem face același lucru cu Dumnezeu. „Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten” (Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 93). Rugăciunea nu doar menține legătura noastră cu Dumnezeu, ci și îi spune diavolului cui aparținem. Rugăciunea înălțată pe genunchi dimineața este ca o declarație fizică adresată puterilor întunericului că în ziua aceea Îl alegem pe Dumnezeu. Și nu doar atât. Dumnezeu trimite îngeri lângă noi atunci când ne rugăm și suntem întăriți și feriți de negrul dușman (Psalmul 91).


Actul fizic de a îngenunchea în semn de supunere exprimă o atitudine smerită. Este cumva altceva decât atunci când stăm pe un scaun sau întinși în pat în timp ce ne rugăm, deși ne putem ruga și în aceste poziții. Dar, când îngenunchem înaintea lui Dumnezeu, arătăm că suntem gata să Îi slujim din toată inima, iar cuvintele noastre exprimă că El este suveran și că noi suntem doar copiii creați de El.


3. Citește Daniel 6:10; Luca 22:41; Faptele apostolilor 7:60; Faptele apostolilor 9:40; Faptele apostolilor 20:36 și observă viața acelor persoane care au îngenuncheat atunci când s-au rugat!

Rugăciunea în picioare era o practică obișnuită în vechime (2 Cronici 20:5,6,13; 1 Samuel 1:26; Iov 30:20; Marcu 11:25; Luca 18:11,13). Biblia oferă și exemple de oameni care s-au rugat așezați (2 Samuel 7:18, NTR, BTF). Alții s-au prosternat, s-au înclinat cu fața la pământ – o postură asociată mai rar cu rugăciunea și mai degrabă cu supunerea în fața unui superior (1 Împărați 1:47; Marcu 14:35).


Care este poziția ta obișnuită la rugăciune? Biblia nu ne cere să adoptăm o anumită postură la rugăciune, dar pozițiile noastre contează, pentru că ele reflectă reverența, trăirea lăuntrică și dorința noastră de a ne preda lui Dumnezeu. Unii oameni nu pot îngenunchea, deci, în cele din urmă, starea inimii este cea care contează cel mai mult. Dacă poți îngenunchea, dar de obicei nu o faci, de ce nu încerci data viitoare să îngenunchezi când te rogi și să vezi cum îți influențează timpul petrecut cu Dumnezeu?

Biblia ne invită să ne rugăm „neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17), ceea ce presupune consecvență (Coloseni 4:2) și răbdare (Romani 12:12). 
Astăzi, când stai în picioare, când te așezi, când te întinzi sau când mergi, îndreaptă-ți gândurile către Dumnezeu și vorbește-I ca unui prieten! Începe chiar acum!

Comentariu EGW

Făgăduinţa este cuprinzătoare şi nelimitată şi Cel care a făcut-o este credincios în împlinirea ei. Dacă nu primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci când ne-am rugat, trebuie totuşi să credem că Dumnezeu aude şi că va răspunde rugăciunilor noastre. Noi suntem atât de supuşi greşelii şi avem o înţelegere atât de limitată, încât, uneori, cerem lucruri care nu ar fi o binecuvântare pentru noi, dar, pentru că ne iubeşte, Tatăl nostru ceresc răspunde rugăciunilor noastre dându-ne ceea ce este cu adevărat spre binele nostru şi noi înşine am dori să avem dacă, iluminaţi de Duhul lui Dumnezeu, am putea să vedem lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Când ni se pare că rugăciunile noastre nu primesc răspuns, trebuie totuşi să rămânem încrezători în făgăduinţele sfinte, căci timpul răspunsului va veni în mod sigur şi vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugăciunea să fie întotdeauna împlinită exact în felul dorit de noi şi să primim exact ce am cerut este o încumetare. Dumnezeu este prea înţelept ca să poată greşi şi prea bun ca să reţină vreun bine de la cei ce au o purtare corectă. Deci nu te teme să te încrezi în El, chiar dacă nu vezi imediat un răspuns la rugăciunile tale. Ai încredere în făgăduinţa Lui sigură: „Cereţi, şi vi se va da.”


Dacă ne lăsăm conduși de îndoielile şi de temerile noastre sau dacă nu suntem dispuşi să credem până când nu reuşim să găsim răspuns la orice problemă pe care nu o înţelegem cu claritate, dificultăţile noastre vor deveni tot mai multe şi mai complicate. Dar, dacă venim la Dumnezeu cu simțământul profund al neputinței și conștienți de dependența noastră de El şi dacă Îi facem cunoscute nevoile noastre, cu umilinţă şi cu încredere, Cel a cărui cunoştinţă este fără margini, care vede toată creaţia Sa şi conduce totul prin voinţa şi Cuvântul Său, poate şi va asculta strigătele noastre şi va face ca lumina să strălucească în inima noastră. Prin rugăciune sinceră, noi suntem aduşi în legătură cu inima Celui Atotputernic. Poate că nu vom avea, în momentul acela, dovada clară că faţa Mântuitorului nostru este plecată asupra noastră cu o expresie de milă şi dragoste, şi totuşi aşa este. Poate că nu simţim clar atingerea Sa, dar mâna Sa este îndreptată spre noi cu iubire, milă şi înţelegere. – Calea către Hristos, p. 96


Ar trebui să ne rugăm în cercul familiei şi, mai presus de toate, nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este viaţa sufletului. Este imposibil să creştem în cele spirituale, dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălţată doar în familie sau în public nu este suficientă. Deschide-ţi inima înaintea ochiului cercetător al lui Dumnezeu, în linişte, când eşti doar tu cu El! Rugăciunea în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu. Nicio ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de cereri. În rugăciunea tainică, mintea este ferită de influenţele înconjurătoare şi este eliberată de agitaţie. Astfel, rugăciunea se va înălţa la Dumnezeu în mod liniştit, dar fierbinte. Cel care vede în ascuns, a cărui ureche este deschisă ca să audă rugăciunea pornită din inimă, va avea o influenţă durabilă şi plăcută. Printr-o credinţă simplă şi liniştită, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu şi îşi adună raze de lumină dumnezeiască, pentru a fi întărit şi susţinut în conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetăţuia puterii noastre.


Roagă-te în cămăruţa ta şi, în timp ce mergi la lucrul tău zilnic, inima ta să fie mereu înălţată spre Dumnezeu. Aşa a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni tăcute se înalţă la tronul harului asemenea mirosului preţios al jertfei de tămâie. Satana nu poate să-l înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină în felul acesta pe Dumnezeu.


Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a ne înălţa cererile către Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată împiedica să facem ca inima să ne fie cuprinsă de spiritul înălţător al rugăciunii stăruitoare. În aglomeraţia străzilor, în mijlocul ocupaţiilor zilnice, noi putem aduce cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să ne acorde călăuzirea divină, aşa cum a făcut Neemia, când i-a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Noi ar trebui să avem uşa inimii deschisă în permanenţă, adresând mereu invitaţia ca Domnul Hristos să vină şi să locuiască în ea ca oaspete ceresc. – Calea către Hristos, p. 98, 99

4. Ce ni se spune în Geneza 5:22-24 despre Enoh?

Biblia nu ne oferă prea multe detalii despre viața lui Enoh, dar ne spune că a umblat cu Dumnezeu 300 de ani, până când Dumnezeu l-a luat la cer. Cât de frumos că viața unui om este definită de devotamentul constant față de Dumnezeu! 
Enoh trebuie să fi fost un om care stăruia „în rugăciune” (Romani 12:12), apropiindu-se tot mai mult în credință de Dumnezeu prin experiențele sale zilnice. Starea lumii se înrăutățea în vremea în care trăia el, iar Enoh era ocupat să-L slujească pe Dumnezeu. Nu ar fi putut face acest lucru cu adevărat fără a rămâne în El.

„În mijlocul unei vieți de muncă activă, Ehoh a menținut cu stăruință comuniunea sa cu Dumnezeu. Cu cât erau mai mari și mai presante activitățile lui, cu atât erau mai constante și mai fierbinți rugăciunile lui. [...] După ce rămânea un timp între oameni, lucrând în beneficiul lor prin sfat și exemplu, el se retrăgea, pentru a petrece un timp în singurătate, flămânzind și însetând după cunoașterea divină pe care numai Dumnezeu o poate da. Având o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. [...] Chiar cei nelegiuiți priveau cu teamă manifestarea cerului pe chipul său” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 86, 87.
Dumnezeu nu ne cere să trăim ca niște sihaștri sau călugări, atât de separați de lume încât să nu mai fim de folos pe pământ. La fel ca Enoh, putem fi productivi și conștienți de nevoile celor din jurul nostru, dar numai dacă noi umblăm și vorbim cu El, având o relație puternică și trainică, Dumnezeu poate reflecta caracterul Său minunat prin noi.

Ne putem ruga oricând, oriunde. Nu există loc pe pământ în care Dumnezeu să nu ne vadă sau să nu ne audă (Psalmii 139:7-12); El întotdeauna aude strigătul inimii noastre, indiferent unde ne aflăm (Plângerile lui Ieremia 3:55-57). 
Totuși, trebuie spus ceva și despre rugăciunea cu voce tare, nu doar despre cea în gând. Când ne rugăm în tăcere, putem fi distrași sau ajungem să nu ne ducem la bun sfârșit gândul ori propoziția, fiindu-ne mai greu să rămânem concentrați. Dar, atunci când ne rugăm cu voce tare, fie în șoaptă, fie pe tonul nostru obișnuit, ne amintim că Dumnezeu este real, că ne ascultă și că avem ceva anume să-I spunem.

În timpul activităților tale de astăzi, unde sau cum vei șopti o rugăciune în părtășie cu Domnul Isus?

Comentariu EGW

Enoh a fost un reprezentant al lui Hristos la fel de sigur ca Ioan, ucenicul iubit. Enoh a umblat cu Dumnezeu și nu a mai fost văzut, pentru că Dumnezeu l-a luat la cer. Lui i-a fost încredințat mesajul celei de-a doua veniri a lui Hristos. „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: «Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor …»” Mesajul predicat de Enoh și faptul că a fost luat la cer au fost un argument convingător pentru toți cei care au trăit în acel timp. Aceste lucruri au fost un argument pe care Metusala și Noe l-au putut folosi cu putere pentru a arăta că cei drepți vor fi luați la cer.


Acel Dumnezeu care a umblat cu Enoh era Domnul și Mântuitorul nostru, Isus Hristos. El era lumina lumii atunci, așa cum este și astăzi. Cei care trăiau atunci nu erau lipsiți de învățători care să le arate cărările vieții, căci Noe și Enoh au fost creștini. Evanghelia apare sub formă de precepte în Leviticul. Ascultarea de aceste precepte ale Evangheliei este necesară și acum, la fel ca atunci. Cât de important este să înțelegem sensul acestui cuvânt! Doar două clase vor exista în lume – cei ascultători și cei neascultători. Acest lucru trebuie să fie evident în tot ce facem. O, dacă am păstra în minte gândul că Hristos este în mod constant alături de noi! „Eu sunt la dreapta ta ca să-ți ajut.” Noi trebuie să fim martorii Lui pentru a-l convinge pe păcătos de păcat. Nimeni nu poate fi constrâns împotriva voinței sale, dar poate fi convins. Hristos are puterea de a face minuni, El poate să facă lucrul acesta. – Hristos Biruitorul, p. 63


Despre Enoh este scris că a trăit șaizeci și cinci de ani și apoi a avut un fiu. După aceea, el a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani. În acei primi ani, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu, se temuse de El și păzise poruncile Sale. ... Dar, după nașterea primului său fiu, Enoh a atins o experiență mai înaltă, a fost atras într-o relație mai strânsă cu Dumnezeu. Și-a înțeles mai bine propriile obligații și responsabilități ca fiu al lui Dumnezeu. … Ce binecuvântat exemplu avem în Enoh! ... În ciuda marii corupții care era în jurul lui, el a umblat cu Dumnezeu, iar lumina lui a strălucit în acea epocă degenerată. Și dacă Enoh a umblat cu Dumnezeu în mijlocul corupției atunci, de ce nu pot oamenii de astăzi să umble cu Dumnezeu, în această vreme în care domină lumea?


Mulți dintre noi știm câte ceva despre această experiență. Știm că în tristețe și necaz ne simțim foarte slabi, dar știm că Isus este chiar lângă noi, El ne înțelege și ne va ajuta. Noi putem să comunicăm cu cel mai bun Prieten al nostru, El este chiar lângă noi. Nu trebuie să mergem în ceruri ca să-L coborâm la noi, căci El este ne este chiar alături, gata să ne ajute. În timp ce mergem pe stradă alături de cei cărora nu le pasă de Dumnezeu, de cer sau de lucrurile cerești, putem vorbi cu ei despre Isus. Avem ceva mai prețios decât ei la care să privim – Îl avem pe Isus. El este cu noi în întunericul moral al acestui veac. Îi putem spune Lui despre necazurile sufletului nostru și despre răutatea din lume și niciunul dintre aceste lucruri nu trebuie să ne afecteze. Putem să stăm de vorbă cu Isus. Putem vorbi cu Isus așa cum a vorbit Enoh cu Dumnezeu; el putea să-I spună Domnului său totul despre încercările sale. ... 


Enoh și-a format un caracter neprihănit și urmarea a fost faptul că a fost mutat la cer fără să cunoască moartea. Când Domnul va veni a doua oară, vor fi unii care vor fi luați la cer fără să vadă moartea și am vrea să știm dacă vom fi și noi printre ei. Vrem să știm dacă suntem cu totul de partea Domnului – părtași naturii divine, după ce am scăpat de stricăciunea care este în lume prin pofte – nu încercând să ne facem o cale ușoară pentru picioarele noastre, pe care să nu avem încercări sau dificultăți de întâmpinat, ci având o relație bună cu Dumnezeu și lăsându-L pe El să aibă grijă de consecințe. – Hristos Biruitorul, p. 42

Deși Enoh a avut în mod clar o relație foarte apropiată cu Dumnezeu, mai multe cunoaștem despre relația lui Moise cu Dumnezeu și putem chiar citi numeroase relatări ale conversațiilor dintre ei. Pe măsură ce îl însoțim pe Moise prin suișurile și coborâșurile vieții, observăm din nou și din nou că cel mai important lucru din viața lui și secretul succesului său ca lider evlavios a fost comunicarea sa constantă și relația profundă și statornică cu Dumnezeu.

5. Care este conținutul și tonul conversației dintre Moise și Domnul din Exodul 33:15-23?

Imaginează-ți cum ar fi să vorbești cu Dumnezeu și să-I auzi vocea atât de clar! Este incredibil că israeliții nu au căutat ei înșiși o astfel de comuniune cu Dumnezeu, ci l-au rugat pe Moise să le vorbească în numele lui Dumnezeu (Exodul 20:18-21). Dar Dumnezeu Îl pregătise pe Moise pentru acest lucru, începând cu interacțiunea lor de la rugul aprins, chiar pe același munte. Deși citim și despre alte rugăciuni personale ale lui Moise, vedem că el este aproape mereu în prezența lui Dumnezeu, cerând călăuzire și mijlocind pentru poporul pe care îl conduce.

6. În două ocazii, Moise mijlocește pentru membrii familiei sale. Care a fost contextul acestor mijlociri și ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi intervenit pentru a remedia acea ruptură?
•Aaron: Exodul 32:1-14,31-34; Deuteronomul 9:20        
•Maria: Numeri 12:13

Ceea ce este cu adevărat uimitor în situația cu Maria este că Moise fusese cel care a avut parte de un tratament nedrept și de invidie din partea ei. Ar fi putut foarte ușor să nu intervină și să-L lase pe Dumnezeu să-i pedepsească pe Maria și pe Aaron, așa cum meritau. Însă el a fost gata să ierte și să mijlocească pentru vindecarea surorii sale. Ce elocventă oglindire a harului iertător al lui Dumnezeu față de păcătoși putem vedea aici în acțiunile lui Moise!

Cum poți învăța să faci ceea ce ți se spune în Matei 5:44 și Coloseni 3:13? De ce este important să acționezi așa?

Comentariu EGW

Trecuseră numai câteva zile de când evreii făcuseră un legământ solemn cu Dumnezeu, că vor asculta de vocea Sa. Ei stătuseră tremurând și plini de groază înaintea muntelui, ascultând cuvintele Domnului: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Exodul 20:3). Slava lui Dumnezeu plana încă deasupra Sinaiului, în fața întregii adunări, dar ei I-au întors spatele și au cerut alți dumnezei. „Au făcut un vițel în Horeb. S-au închinat înaintea unui chip turnat și au schimbat Slava lor pe chipul unui bou care mănâncă iarbă” (Psalmii 106:19,20). Cum s-ar fi putut manifesta o mai mare lipsă de recunoștință sau o mai îndrăzneață insultă față de Acela care Se descoperise față de ei ca un Tată duios și ca un Împărat atotputernic!


Moise a fost înștiințat pe munte de apostazia din tabără și i s-a spus să se înapoieze fără întârziere. … Dumnezeu ar fi putut împiedica mișcarea chiar de la început, dar El a îngăduit să ajungă la apogeu pentru ca să le poată da tuturor o lecție, prin pedepsirea trădării și a apostaziei.
Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese rupt și El i-a spus lui Moise: „Acum, lasă-Mă; Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare” (vers. 10). Poporul Israel, în mod deosebit mulțimea pestriță, avea să fie totdeauna pornit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei aveau să cârtească și împotriva conducătorului lor și aveau să-l necăjească prin necredința și încăpățânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în Țara Făgăduinței avea să fie grea și chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea Cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare. …


„Lasă-Mă… și-i voi mistui”, au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Și-a propus să-l nimicească pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de puțini ar fi fost aceia care să nu fi voit să-i lase pe păcătoși să-și urmeze soarta, cât de puțini ar fi fost aceia care să nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara și sacrificiul, răsplătite cu nerecunoștință și cârtire, pentru o poziție de viață ușoară și de cinste, când Însuși Dumnezeu era Acela care oferea acest lucru!


Dar Moise a găsit temei pentru speranță acolo unde se vedea numai descurajare și mânie. El a înțeles cuvintele lui Dumnezeu: „Lasă Mă”, nu în sensul că interziceau mijlocirea, ci în sensul că o încurajau, înțelegându-se că numai rugăciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacă ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu Și-ar fi cruțat poporul.  – Patriarhi și profeți, p. 317, 318

7. Ce ne învață Exodul 32:31,32 despre Moise și despre rugăciune?

Moise a mijlocit cu îndrăzneală pentru poporul lui Dumnezeu în repetate rânduri. A apelat la Dumnezeu când poporul era însetat (Exodul 15:25; 17:2-6), când era flămând (Numeri 11:21,22) și în momente de disperare profundă (Numeri 11:11-15). Când israeliții au construit vițelul de aur, Moise și-a amintit: „Căci mă îngrozisem la vederea mâniei şi urgiei de care era cuprins Domnul împotriva voastră, până acolo încât voia să vă nimicească. Dar Domnul m-a ascultat şi de data aceasta” (Deuteronomul 9:19). Apoi, după episodul cu iscoadele, Moise declară: „M-am aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului: patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi m-am aruncat cu faţa la pământ, pentru că Domnul spusese că vrea să vă nimicească” (Deuteronomul 9:25). Iar când Levi a fost pus deoparte dintre seminții pentru a sluji în sanctuar, Moise consemnează: „Eu am rămas pe munte, ca şi mai înainte, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Domnul m-a ascultat şi de data aceasta; Domnul n-a voit să vă nimicească” (Deuteronomul 10:10). Dumnezeu a ascultat rugăciunile lui Moise.

Putem învăța multe din viața lui Moise:
•    Moise a avut o dragoste profundă pentru Dumnezeu și o imagine clară asupra caracterului Său. Dumnezeu S-a descris astfel în fața lui Moise, în Exodul 34:6 – „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie.”
•    Moise a fost atât curajos, cât și credincios, punându-și încrederea în Dumnezeu prin toate suișurile și coborâșurile călătoriei istovitoare spre țara promisă. Deși a avut parte de greutăți, la fel ca noi toți, Moise s-a încrezut în puterea, prezența și călăuzirea lui Dumnezeu în propria lui viață (Exodul 33:13).
•    Moise I-a reamintit lui Dumnezeu de legământul Său (Exodul 32:13), a revendicat promisiunile făcute de Dumnezeu în beneficiul poporului Său (Deuteronomul 7:8) și și-a amintit cum i-a condus Dumnezeu în trecut (Deuteronomul 8:2).
•    Moise a acceptat răspunsurile lui Dumnezeu la rugăciunile lui, indiferent dacă erau afirmative sau negative. Faptul că avem o relație apropiată cu Dumnezeu nu înseamnă neapărat că vom primi tot ce ne dorim (Deuteronomul 3:23-29), dar tot ar trebui să ne rugăm stăruitor (Luca 18:1-8).

Cine are nevoie acum de rugăciunile tale de mijlocire? Ce te împiedică să te rogi chiar acum?

Comentariu EGW

După ce ascultaseră la Sinai glasul care rostise Cele Zece Porunci, copiii lui Israel au căzut în idolatrie, iar Domnul S-a mâniat pe ei. El i-a spus lui Moise: „Acum, lasă-Mă; mânia Mea se va aprinde împotriva lor și-i voi mistui, dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare.” Dar nu, omul care învățase să caute oaia pierdută în pustie, care îndurase frigul și furtuna mai degrabă decât să lase o oaie să piară, nu putea părăsi poporul care îi fusese dat în grijă. El L-a implorat pe Dumnezeu să nu-i lase, ci să le ierte fărădelegea. …


Moise a declarat: „Dacă nu mergi Tu Însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” El nu mai avea nicio încredere în sine. Cuvântul lui de ordine era: Dumnezeul lui Israel este Tăria mea și Conducătorul meu. El nu primea închinare așa cum primeau regii altor națiuni. În repetate rânduri, le-a spus copiilor lui Israel că el nu era decât ceea ce Dumnezeul lui Israel îl făcuse să fie. În toate bătăliile în care au câștigat victoria, le-a spus că nu trebuiau să își revendice onoarea, căci Dumnezeul lui Israel era cel care obținuse victoria pentru ei.


Când Domnul i-a spus lui Moise: „Voi merge Eu Însumi cu tine”, am putea crede că acest puternic om al lui Dumnezeu a fost mulțumit. Dar nu a fost. El a insistat în continuare cu cererea sa. El a zis: „Arată mi slava Ta!” A fost Moise mustrat pentru această îndrăzneală? ... El [Dumnezeu] l-a luat pe acest puternic bărbat al credinței, l-a pus în crăpătura unei stânci și apoi Și-a arătat slava. …


Când Moise s-a întors la popor, oamenii nu puteau privi fața lui, pentru că el vorbise cu Dumnezeu, iar fața lui reflecta slava lui Dumnezeu, care îi fusese descoperită. „Pielea feței lui strălucea.” Când vorbea cu poporul, Moise trebuia să-și acopere fața cu un văl.


Nu cel plin de sine, lăudăros și necredincios este puternic în ochii lui Dumnezeu, ci cel smerit și credincios. Ca să le poată răspunde la rugăciuni, Domnul dorește de la cei ce sunt poporul Său să obțină o experiență individuală. Cu cât se apropie mai mult de Isus Hristos, cu cât văd mai de aproape frumusețea și viața Lui, cu atât mai smerită va fi părerea lor despre ei înșiși. Cu cât își prețuiesc mai puțin eul lor, cu atât mai clare vor fi vederile lor despre slava și măreția lui Dumnezeu. Când oamenii pretind că sunt buni și sfinți, nu este nevoie de vreo altă dovadă mai clară pentru a demonstra că nu sunt ceea ce pretind. – Hristos Biruitorul, p. 116

„Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi ne ascultă când Îi vorbim despre ele. Să aducem la El orice dificultate cu care ne confruntăm! Nimic nu este prea greu pentru El, deoarece El ţine lumile şi guvernează toate activitățile universului. Nimic din ceea ce are o oarecare legătură cu pacea noastră nu este atât de neînsemnat încât să nu fie luat în considerare de El. Nu există în experienţa noastră niciun capitol atât de întunecat încât El să nu-L poată citi şi nici încurcături atât de mari încât El să nu le poată rezolva. Nicio nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nicio îngrijorare nu-i poate chinui sufletul, [...] fără ca El să nu manifeste un viu interes pentru toate acestea” (Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 99, 100).


De reținut: Când citim despre uriașii rugăciunii din Biblie, putem ajunge ușor să credem că noi nu putem avea o relație atât de apropiată cu Dumnezeu sau că noi nu putem fi la fel de devotați. Dar putem. La fel ca Daniel, putem fi statornici și credincioși, plecându-ne pe genunchi în fiecare zi, în ciuda opoziției. La fel ca Enoh, putem alege să umblăm și să vorbim cu Dumnezeu, întorcându-ne spre El înainte de a ne face lucrarea la care ne-a chemat. La fel ca Moise, îi putem conduce pe cei din cercul nostru de influență, mijlocind pentru familiile noastre și pentru cei din comunitățile noastre, atunci când alegem să rămânem sub ocrotirea Celui Atotputernic, Conducătorul și Prietenul nostru.
Zilnic:
2 Cronici 8
2 Cronici 9
2 Cronici 10
2 Cronici 11
2 Cronici 12
2 Cronici 13
2 Cronici 14; Ellen G. White, Dietă și hrană, cap. 13, „Un sfat întemeiat pe îndrumări divine” – „Învățați-i să aibă oroare…”

1. Ce a făcut Solomon cu lemnul mirositor adus de slujitorii lui Hiram? 

2. Ce a părăsit Israelul când Roboam s-a întărit? 

3. Despre cine se spune că era „tânăr și fricos”? 

4. Conform rugăciunii lui Asa, împotriva cui trebuia să nu iasă biruitor omul? 

5. De ce e important ca mama, când alăptează, să aibă o stare mintală fericită, controlându-și spiritul în mod desăvârșit?

Comentariu EGW

Hristos Biruitorul, „Cum a umblat Enoh?”, p. 43 (6 februarie); „Credința lui Enoh era întotdeauna evidentă”, p. 48 (11 februarie).

Privire generală
Ne rugăm pentru că știm că Dumnezeu ne aude și pentru că știm și că El ne va răspunde (Psalmii 116:1,2). Așadar rugăciunile noastre sunt, în esență, o reacție la ceea ce a făcut Dumnezeu, care a luat inițiativa de a ne aduce înapoi la Sine. Cât de semnificativ este atunci faptul că închinarea din cartea Psalmii, care conține rugăciunile poporului Israel din vechime, apare ca un răspuns față de Dumnezeu, Creatorul, Dătătorul vieții (Psalmii 95:1-6; Psalmul 100:1-3)! Prin rugăciune supraviețuiește viața noastră spirituală. Așa cum afirmă Ellen G. White, „rugăciunea este respirația sufletului” (Rugăciunea, p. 12).
Pentru a înțelege mai bine sensul și rolul rugăciunii, am ales două exemple din cartea Daniel, o carte în care rugăciunea joacă un rol important. Exemplele, în mod special reprezentative pentru caracterul lui Daniel, se găsesc în capitolele 2 și 6.


În capitolul 2, Daniel și cei trei prieteni ai săi Îl roagă pe Domnul să descopere înțelesul visului profetic al împăratului, care privea destinul lumii (Daniel 2:20-23). Rugăciunea ulterioară a lui Daniel, de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru răspunsul Său plin de har, este redată sub formă poetică.
În capitolul 6, Daniel, care ocupa cea mai înaltă funcție administrativă în Imperiul Persan, se roagă și Îi mulțumește lui Dumnezeu, chiar dacă acest lucru îi punea viața în pericol (Daniel 6:10,11). Această rugăciune nu este consemnată în cartea Daniel, dar capitolul o plasează în contextul dificultăților îndurate de Daniel la curtea imperială.

Comentariu
Rugăciunea apocaliptică (Daniel 2:20-23) – Această umilă invocație și laudă este prima rugăciune din carte. Rugăciunea este provocată de un eveniment precis. Împăratul babilonian avea vise care îi provocau insomnii. Mai grav, nu își putea aminti conținutul viselor. Niciunul dintre sfetnicii săi nu a putut să răspundă solicitării de a dezvălui visul și, prin urmare, de a-l interpreta. În acel moment, Nebucadnețar își dă seama că respectivii caldeeni nu sunt altceva decât o ceată de șarlatani. Împăratul se înfurie și hotărăște să-i omoare pe toți înțelepții Babilonului (Daniel 2:14), inclusiv pe Daniel și pe cei trei prieteni ai săi – care, la această amenințare, răspund prin rugăciune. Deși cuvintele rugii lor nu sunt consemnate, textul biblic ne spune că Daniel îi cheamă pe cei trei prieteni ai săi să „ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor” (Daniel 2:18). Ca răspuns la rugăciunea lor, Dumnezeu îi descoperă lui Daniel într-o vedenie de noapte visul și interpretarea lui (Daniel 2:19). Apoi Daniel Îl binecuvântează pe Dumnezeul cerurilor într-o frumoasă rugăciune de mulțumire. Aceste rugăciuni de cerere și de recunoștință au mai multe trăsături, printre care:
A. Un caracter specific – Rugăciunea lui Daniel și a prietenilor lui este o rugăciune precisă, cu o cerere clară, o reacție la un eveniment neașteptat care îi punea față în față cu moartea sigură. Această primă rugăciune din cartea Daniel are ca subiect o „taină”, ceva ce nimeni nu putea descoperi, un mister a cărui dezlegare avea să salveze viața lui Daniel și a prietenilor săi (Daniel 2:18). Astfel, Daniel și prietenii lui nu se roagă doar pentru că aveau acest obicei sau pentru că rugăciunea era o parte naturală a culturii lor. Și, pentru că rugăciunea lor este adaptată situației și experienței punctuale prin care treceau, este o rugăciune autentică, izvorâtă din inimă.


B. O întâlnire – Rugăciunea lui Daniel și a prietenilor săi nu este o experiență mistică, un simplu moment de meditație spirituală în speranța obținerii relaxării și păcii. Daniel dorește să se întâlnească cu o Persoană, pe care nu o poate controla sau prevedea, Cineva din afara lui însuși, „Dumnezeul cerurilor” (vezi Daniel 2:18). Acest Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu tocmai pentru că Se ascunde. Isaia exprimă astfel această realitate: „Tu ești un Dumnezeu care Te ascunzi” (Isaia 45:15). Pentru că Dumnezeu Își ascunde fața (spre deosebire de idoli), Daniel nu presupune că cererea lui va primi răspuns automat. Astfel, Daniel și prietenii lui se apropie de Dumnezeu cu smerenie, căutând îndurarea Lui. Cererea lor este o suplicație, la fel cum rugăciunea văduvei stăruitoare din parabola Domnului Isus este o rugăminte fierbinte (Luca 18:1-8). Insistența ei, la fel ca a lui Daniel și a prietenilor săi, amintește de rugăciunea lui Iacov când s-a luptat cu Dumnezeu: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26).


C. O mișcare în sus și în jos – Deși rugăciunea omului ridică sufletul către Dumnezeu, procesul răspunsului Său presupune coborârea Lui spre noi. Aceasta este principala diferență dintre rugăciunea lui Daniel și a prietenilor săi și rugăciunea caldeenilor, a căror religie cuprinde practica vrăjitoriei. Pentru caldeeni, întregul proces de respectare a poruncii imperiale are loc jos, în sfera existenței lor pe acest pământ – axându-se pe abilitățile lor tehnice și pe formule magice. Pentru ei, accesul la sfera divină era imposibil deoarece locuința zeilor „nu este printre muritori” (Daniel 2:11).
În cazul lui Daniel, pe de altă parte, Dumnezeul cerului coboară și dezvăluie „tainele” visului (Daniel 2:28). Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre nu se datorează meritelor noastre sau calității rugăciunii noastre. Răspunsul lui Dumnezeu nu depinde de noi, ci de El și de meritele Sale. Această idee a dependenței totale de meritele lui Dumnezeu este semnificația jertfei levitice, care arată spre jertfa lui Hristos. Din acest motiv, Domnul Isus, împlinirea jertfei levitice, a recomandat să ne rugăm Tatălui în numele Lui (Ioan 16:23).


D. O manifestare de recunoștință – Pentru că Dumnezeu a răspuns cererii lui Daniel, mulțumirea este o parte importantă a rugăciunii lui Daniel (Daniel 2:20-23). El Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru că i-a dat „înțelepciunea și puterea”, care Îi aparțin Lui (Daniel 2:20). Astfel, Daniel își recunoaște dependența de Dumnezeu. Mai mult decât atât, recunoaște harul plin de milă al lui Dumnezeu. Ceea ce primim de la Dumnezeu este un dar de la El, un har care nu are nimic de-a face cu propria noastră înțelepciune (Daniel 2:30).


E. O profeție – Chiar dacă răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Daniel le salvează viața înțelepților, inclusiv pe a lui Daniel, mai importantă este salvarea viitoare a lumii și salvarea împăratului. Daniel Îl binecuvântează pe Dumnezeu nu doar pentru salvarea vieții lui, ci în mod deosebit pentru prezența Sa în istorie și pentru controlul Său asupra evenimentelor mondiale. Daniel Îi mulțumește lui Dumnezeu și pentru puterea Sa de a schimba vremurile, de a îndepărta împărați și de a-Și întemeia împărăția veșnică (Daniel 2:44). La fel, rugăciunea Domnului Hristos din Predica de pe Munte se axează pe aceeași speranță: „Vie împărăția Ta” (Matei 6:10).


Rugăciunea înțeleaptă (Daniel 6:10,11) – În capitolul 6, evenimentele nu au niciun impact asupra rugăciunii lui Daniel, ci ea este rostită în ciuda evenimentelor. Deși știa de semnarea decretului care interzicea oricui să se roage vreunui dumnezeu sau om în afară de împărat, Daniel a continuat să se roage (Daniel 6:10). O astfel de rugăciune face parte din cursul zilnic al vieții. Ea are mai multe caracteristici, printre care:


A. Un caracter intim – Daniel s-a dus în camera de sus să se roage, conform sfatului ulterior al Domnului Isus: „Tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Matei 6:6). Rugăciunea lui Daniel este atât privată, cât și personală, o rugăciune „în ascuns” (Matei 6:6), pe care nu o aude nimeni în afară de Dumnezeu. Dacă ne rugăm cu intenția de a fi auziți, preocupându-ne de ce ar putea crede ceilalți despre cuvintele noastre și despre reputația noastră, rugăciunea devine un exercițiu de imagine sau o paradă de cuvinte și mândrie. Mai rău, devine o ocazie de laudă personală, în loc să fie un loc de întâlnire cu Domnul. O rugăciune trufașă poate fi apreciată de alții, dar nu va ajunge niciodată la Dumnezeu.


B. Un refugiu – Daniel se roagă într-o cameră pe care a pus-o deoparte pentru acest moment spiritual special. Camera de sus era situată la nivelul acoperișului, departe de activitatea agitată și zgomotoasă. Rugăciunea este astfel asociată cu un loc separat de preocupările cotidiene, un loc unde grijile și distragerile existenței se opresc la ușă. Un astfel de loc este un refugiu, unde atenția noastră nu poate fi abătută, un loc liniștit, departe de haosul lumii.


C. Un caracter regulat – Daniel a păstrat obiceiul de a se ruga de trei ori pe zi, marcând astfel ritmul zilei: dimineața, când se trezea și se pregătea pentru activitatea din ziua respectivă; la prânz, în mijlocul activității sale; apoi la sfârșitul zilei, după ce își încheia munca și înainte de a se pregăti de somn. Astfel, Daniel își menținea viața de rugăciune prin disciplină și consecvență. Acest exemplu ne învață valoarea integrării rugăciunii în însuși ritmul vieții. Rugăciunea nu trebuie să depindă de dispoziția noastră sau de emoțiile noastre. Rugăciunea trebuie să facă parte din viața noastră de zi cu zi, asemenea meselor, muncii sau a altor rutine și întâlniri regulate.


D. O dovadă de umilință – Deși Biblia consemnează diferite poziții fizice pentru rugăciune (în picioare cu mâinile întinse, cu capul plecat etc.), preferată este îngenuncherea, care exprimă umilință. Înge­nuncherea înaintea Domnului este o recunoaștere a finitudinii și nevredniciei noastre, precum și a reverenței și a angajamentului nostru de a-L sluji pe Dumnezeu.


E. O manifestare a speranței – Rutina lui Daniel de a se ruga de trei ori pe zi coincidea cu programul jertfelor din templul din Ierusalim (1 Cronici 23:30,31). În Babilon, Daniel se orienta spre vest, adică în direcția templului din Ierusalim. În rugăciunea sa de inaugurare a templului din Ierusalim, Solomon a făcut aluzie la nevoia crucială de rugăciune în timpul exilului, când israeliții nu ar fi avut acces la templul din Ierusalim (1 Împărați 8:47-49). Asocierea rugăciunii exilice cu templul din Ierusalim era în același timp un gest de speranță care exprima dorința exilatului de a se întoarce la Ierusalim pe acest pământ, precum și de a locui în noul Ierusalim, cel ceresc.

Aplicație
Sugestie pentru instructor: Sugerează-le membrilor grupei următoarele activități personale pentru a-i ajuta să-și îmbogățească viața de rugăciune! Încurajează-i să încorporeze aceste atitudini și obiceiuri în viața lor de rugăciune în săptămâna care urmează! Roagă-i să vină pregătiți să împărtășească Sabatul următor modul în care aceste activități le-au crescut credința și i-au apropiat mai mult de Domnul Isus.
Activitatea 1: O rugăciune specifică – Rugăciunea obișnuită, cum ar fi rostirea binecuvântării la masă, riscă să devină atât de mecanică încât uneori uităm că ne-am rugat.
1.    Propuneți-vă să rostiți o rugăciune specifică și originală la masă, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu!
2.    Alternativ, citiți o rugăciune din Psalmi în locul rugăciunii voastre obișnuite de la masă!
Activitatea 2: O rugăciune de recunoștință
1.    Când Îi mulțumiți lui Dumnezeu în rugăciune, evitați generalizările! Fiți preciși în legătură cu motivul recunoștinței voastre!
2.    În fiecare dimineață când vă treziți, mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru că sunteți în viață și El v-a înviat din moartea spirituală!
3.    În fiecare seară înainte de culcare, mulțumiți-I pentru lucrurile bune pe care le-ați primit și trăit!
Activitatea 3: O rugăciune a speranței
1.    Meditați la salutul creștinilor timpurii: „Maranata! (Domnul nostru vine!)” (1 Corinteni 16:22)!
2.    Când vă rugați, faceți-vă un obicei din a vă gândi la a doua venire a Domnului Isus! Rugați-L pe Domnul să vină!
Activitatea 4: Un loc secret și special
1.    Alegeți o cameră sau un loc special din casă unde vă puteți ruga!
2.    Aranjați acest loc special pentru a inspira liniște și meditație!
Activitatea 5: Un timp al smereniei (de citit Plângerile lui Ieremia 3:29)
1.    Faceți-vă un obicei din a îngenunchea atunci când vă rugați!
2.    Gândiți-vă la lipsa personală de viață spirituală departe de Dumnezeu! Rugați-L să vă umple cu Duhul Său și să vă dea o viață nouă!