Mândrie sau smerenie?

Am cunoscut cu toții oameni vanitoși, din aceia care cred că nu greșesc niciodată. Sau poate cunoști pe cineva care vrea mereu să dețină controlul, care nu este niciodată deschis la sfaturi sau critici constructive. Sau pe cineva care pare să fie mereu în conflict sau este as în a-i pune pe alții la pământ. Poate că gândul ne fuge imediat la alții, dar adevărata întrebare este: Cum stăm fiecare dintre noi? Atunci când arătăm cu degetul spre alții și negăm mândria din propria viață, ne amăgim singuri.

Cu toții ne luptăm cu mândria. Cu toții avem momente în care vrem să arătăm, să acționăm, să vorbim sau să părem mai buni decât cei din jurul nostru, pentru că avem impresia că suntem mai buni decât ei, măcar în anumite privințe. Cineva a spus odată că orgoliul izvorăște din dorința de a arăta că viața noastră are valoare. Totuși ar trebui să știm deja că viața noastră are valoare, pentru că am fost creați de Dumnezeu și pentru că suntem cei pentru care a murit Hristos.

Săptămâna aceasta vom explora impactul pe care îl poate avea mândria asupra relației noastre cu Dumnezeu și cu ceilalți și vom analiza ce ne învață Biblia despre umilință în raport cu alții și, desigur, în raport cu Dumnezeu.

11-18 aprilie: Săptămâna Libertății Religioase18 aprilie: Ziua Libertății Religioase (colectă)

Comentariu EGW

Satana a căzut din cauza ambiţiei lui de a fi egal cu Dumnezeu. El dorea să participe la sfatul şi la planurile divine de la care era exclus din cauza incapacităţii lui, ca fiinţă creată, de a înţelege înţelepciunea Celui Infinit. Această mândrie plină de ambiţie l-a dus la răzvrătire şi el caută să provoace şi ruina omului prin aceleaşi mijloace.

Originea păcatului este în manifestarea egoismului. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter.

Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Preaînalt, Lucifer n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în cer, deoarece spiritul Celui Preaînalt se manifestă în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte şi orice fiinţă care e stăpânită de spiritul lui face la fel. Când mândria și ambiţia sunt îngăduite, viaţa se ruinează, căci mândria nu simte nicio nevoie și închide inima faţă de binecuvântările nemărginite ale Cerului.
Mândria este o trăsătură de caracter înfricoşătoare. „Mândria merge înaintea pieirii.” Lucrul acesta este adevărat în familie, în biserică şi chiar pentru o naţiune. – The Faith I Live By, p. 68

Astăzi, vocea plăcută și dulce a harului ajunge la urechile tale. Astăzi, invitația Cerului îți este adresată. Chiar astăzi, în ceruri totul spune: „Vino!”
Vino, căci toate lucrurile sunt gata acum! Toți cei care vor să vină și să ia apa vieții fără plată! Acum este timpul când trebuie să ne dorim o simplitate copilărească, să ne dorim să vedem îndepărtate complet din noi mândria, deșertăciunea și nebunia. Noi trăim în perspectiva judecății. Oamenii, bărbați și femei deopotrivă, vor avea nevoie de o putere mai mare decât orice ajutor omenesc pe care s-ar putea sprijini. Ei trebuie să se sprijine pe brațul cel puternic al lui Iehova. Noi așteptăm acea zi când faptele oamenilor vor fi cercetate și testate și dorim să fiți și voi gata. … Facem un apel la voi să părăsiți mândria lumii, deșertăciunea și nebunia vieții. Domnul Isus vă iubește. Lui Îi este milă de voi. Oștile îngerești au fost trimise să vă slujească. Și acum, când întreg cerul este interesat de voi, veți fi și voi interesați de voi înșivă?

Unii oameni par a se teme să-L creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, de parcă ar avea îndoieli și bănuieli. Ei se roagă ca Domnul să îi învețe și, cu toate acestea, se tem să acorde credit Cuvântului sigur al lui Dumnezeu și să creadă că au fost învățați de El. Atâta timp cât venim în umilință la cerescul nostru Tată, cu un spirit dispus să se lase învățat, doritor și binevoitor să învețe, de ce să ne îndoim că Dumnezeu Își va aduce la îndeplinire făgăduințele? … Când ai căutat să cunoști voia Lui, partea ta în această acțiune cu Dumnezeu este acum aceea de a crede că vei fi condus, călăuzit și binecuvântat în a împlini voia Sa. … Domnul Hristos este Acela care Își călăuzește astăzi poporul, arătându-i unde și cum să lucreze. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 67 (1 martie)

Mândrie. Orgoliu. Fală. Când te gândești la aceste cuvinte, s-ar putea să îți vină în minte imaginea unui politician arogant, a unei persoane bogate sau faimoase sau a unui păun. Mândria este sentimentul că ești mai important sau mai bun decât ceilalți. Este o trăire pe care nu te poți baza și nici nu ar trebui să te bazezi. 

Mândria a început cu Lucifer, heruvimul ocrotitor care Îi slujea îndeaproape lui Dumnezeu. Nu știm când sau cum s-au strecurat în inima lui acele gânduri de egoism, dar știm că acestea au prăbușit universul în ceea ce cunoaștem astăzi ca „marea luptă”. Vedem că Satana este opusul lui Dumnezeu. (Compară Isaia 14:12-14 cu Filipeni 2:5-11.) Drept urmare, lumea noastră se confruntă cu consecințele păcatului încă de când Satana a sădit îndoiala în mintea lui Adam și a Evei și apoi i-a ispitit să se iubească pe sine și să se încreadă în sine mai mult decât în Dumnezeu.

1. Care sunt cele trei idei principale despre mândrie și iubirea de lume pe care le desprindem din 1 Ioan 2:15-17?

Poate mândria să fie ceva pozitiv? Poate că nu așa cum o cunoaștem noi, dar uneori folosim cuvântul cu sens pozitiv, când vorbim despre realizările cuiva sau în contextul unei aprecieri profunde pentru ceva făcut de cineva („Sunt atât de mândru de tine!”). Este important de înțeles că a căuta excelența, recunoașterea și aprecierea darurilor și abilităților date de Dumnezeu nu înseamnă neapărat că ești mândru. Potrivit Scripturii, există un tip corect de iubire de sine (gândește-te la porunca Domnului Isus din Marcu 12:31, unde ne spune să îi iubim pe ceilalți așa cum ne iubim pe noi înșine), dar această iubire este întotdeauna lipsită de egoism. De asemenea, oamenii nu sunt mândri atunci când au prezența lui Dumnezeu în viața lor și au o direcție precisă (vezi 1 Timotei 3:1). Oamenii sunt mândri atunci când nu Îi dau lui Dumnezeu slavă pentru ceea ce El face în viața lor.

Ar trebui să avem grijă să ne amintim că nu bunurile, capacitățile și realizările noastre ne determină valoarea, ci aceasta ar trebui să vină întotdeauna de la Dumnezeu, pentru că tot ceea ce avem – chiar și lucrurile care ne ispitesc la mândrie – vine oricum doar de la El. Iată un adevăr pe care nu trebuie să-l uităm niciodată!

Întreabă-te: Cât de mândru sunt eu, cu adevărat? Cum ar putea mândria să-mi afecteze relația cu Dumnezeu și cu ceilalți?

Comentariu EGW

Nimic nu va slăbi puterea unei biserici mai mult decât mândria și pasiunea. ... Hristos ne-a dat un exemplu de dragoste și smerenie și le-a poruncit urmașilor Săi să se iubească unii pe alții așa cum ne-a iubit El. Noi trebuie să-i considerăm pe ceilalți mai presus de noi înșine. Trebuie să fim severi cu defectele noastre de caracter, să fim rapizi în a ne discerne propriile erori și greșeli și să acordăm mai puțină atenție defectelor altora. Trebuie să simțim un interes special față de alții – să nu poftim ce au ei, să nu le găsim defecte, să nu le remarcăm și să le prezentăm într-o lumină falsă, ci să facem dreptate strictă în toate privințele față de frații noștri și față de toți cei cu care avem de-a face. Spiritul de a face planuri pentru interesul nostru egoist, astfel încât să obținem un mic câștig, sau de a ne strădui să arătăm o superioritate sau rivalitate este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Spiritul lui Hristos îi va face pe urmașii Săi să fie preocupați nu numai de succesul și binele lor, ci să fie la fel de interesați de succesul și binele fraților lor. Aceasta va însemna să ne iubim aproapele ca pe noi înșine...

Numai Isus trebuie să fie înălțat. Oricare ar fi abilitatea sau succesul fiecăruia dintre noi, acestea nu ni se datorează nouă, nu ne-am fabricat singuri aceste puteri; ele sunt încredințarea sacră pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a fi folosite cu înțelepciune în slujba Lui, spre gloria Lui. Tot ce avem este capital încredințat de Domnul. Atunci, de ce ar trebui să fim înălțați noi? De ce am atrage atenția asupra defectelor noastre? Ceea ce posedăm ca talent și înțelepciune este primit de la Sursa înțelepciunii, ca să-L putem glorifica pe Dumnezeu. …

Mândria pentru talentul sau inteligența pe care le avem nu pot exista în inimile care sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu. ... De aceea să ne smerim și să-L adorăm pe Isus, dar niciodată, niciodată să nu ne înălțăm pe noi înșine câtuși de puțin! … Dacă țelul întregii noastre vieți este să-I slujim Domnului Hristos, să-L onorăm și să aducem binecuvântare oamenilor din această lume, atunci cea mai sumbră cale a datoriei va deveni o cale luminoasă, o cale trasată pentru cei răscumpărați de Domnul, ca să meargă pe ea. – That I May Know Him, p. 176

Cei aflați în poziții de răspundere să nu uite că ne apropiem de pericolele zilelor din urmă. Întreaga lume este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu. … Nimeni să nu-și ia ca ghid ființele mărginite și supuse greșelii. Dumnezeu este Cel care este dincolo de muritori, Cel de la care toți primesc înțelepciunea și cunoștințele care îi fac capabili de orice lucru bun. Și Dumnezeu este dispus să ajute pe fiecare. El nu este părtinitor.

Cei asupra cărora Domnul revarsă daruri bogate să aibă grijă ca nu cumva mândria și mulțumirea de sine să preia controlul. Persoana care exercită o influență largă și pe care oamenii sunt dispuși să o urmeze trebuie să fie constant ținta rugăciunilor și a sfaturilor celorlalți lucrători. Aceștia să se roage ca persoana respectivă să fie ferită de mândrie și de înălțare de sine. – Hristos Biruitorul, p. 158 (31 mai)

Doi bărbați merg la biserică să se roage. Unul este un bărbat respectat, cu funcție în biserică, ce stă în față înainte să înceapă serviciul divin, ca să poată fi văzut. Se roagă cu voce tare, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru presupusa lui bunătate. Celălalt bărbat, unul dintre membrii marginalizați ai societății, stă în cel mai îndepărtat colț al bisericii. Ochii îi sunt încețoșați de lacrimi din cauza poverii păcatelor sale. Acolo, în spatele bisericii, cade în genunchi și șoptește cu disperare: „Te rog, Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”

2. Ce părere ai despre cei doi bărbați din Luca 18:9-14? Ce părere a avut Mântuitorul? Ce lecție importantă găsim aici pentru noi toți?

Este foarte ușor să ne ridicăm singuri în slăvi. Uneori ni se pare ceva normal să le spunem altora cât de multe am realizat și cât de buni suntem. Dar numai aceste lucruri nu schimbă cu nimic reputația noastră în ochii Cerului. De fapt, lucrurile stau tocmai invers, pentru că „oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat” (Luca 18:14). Domnul Isus ne sfătuiește de asemenea să ocupăm locul cel mai din spate și să lăsăm gazda să ne invite mai în față dacă dorește (Luca 14:8-10). Această împărăție cu susul în jos predicată de Isus este opusul așteptă­rilor noastre. „Numai acela care recunoaște că este un păcătos poate fi mântuit de Domnul Hristos” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 158). 

După ce ne recunoaștem adevărata stare de păcătoșenie și nevoia disperată de Hristos, putem veni la El cu încredere, știind că, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Cu cât ne apropiem mai mult de Hristos, cu atât ne conștientizăm mai bine păcătoșenia și nevrednicia. „Există un singur mod în care se poate obține adevărata cunoaștere de sine. Trebuie să privim la Domnul Hristos. Necunoașterea lui Hristos îi face pe oameni atât de mândri de propria neprihănire” (Parabolele Domnului Hristos, p. 159). Deci ce crede Dumnezeu despre cel mândru? „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har” (1 Petru 5:5). Mai clar de atât nu se poate.

Când ai simțit cel mai recent harul lui Dumnezeu în viața ta? (Ar trebui să îl simțim în fiecare zi.) Ar trebui de asemenea să dăm dovadă de har față de alții. Roagă-te chiar acum lui Dumnezeu să te smerească sub mâna Sa puternică, astfel încât numai El să te poată înălța, când va fi cazul!

Comentariu EGW

Tu crezi că greșelile și păcatele tale au fost atât de grave, încât Domnul nu va mai asculta rugăciunile tale și nu te va mai binecuvânta și mântui. … Cu cât te vei apropia mai mult de Isus, cu atât te vei vedea mai păcătos și cu defecte, căci viziunea ta va fi mai clară, iar imperfecțiunile tale vor fi văzute într-un mare și clar contrast cu natura Sa desăvârșită. Dar nu te descuraja. Aceasta este o dovadă că amăgirile lui Satana și-au pierdut puterea, că influența înviorătoare a Duhului lui Dumnezeu te trezește, iar indiferența și nepăsarea ta dispar.

În inima care nu își vede și nu își dă seama de propria păcătoșenie, nu poate să existe o dragoste profundă pentru Isus. Sufletul transformat prin har va admira caracterul Său divin, dar, dacă nu ne vedem propria diformitate morală, este o dovadă inconfundabilă că nu am avut o perspectivă clară a frumuseții și a desăvârșirii lui Hristos. Cu cât vedem mai puțin de prețuit în noi înșine, cu atât vom vedea mai mult de prețuit în puritatea și frumusețea infinită a Mântuitorului nostru. O perspectivă asupra propriei noastre păcătoșenii ne conduce la Cel care poate ierta. …

Dumnezeu nu Se poartă cu noi așa cum se poartă oamenii mărginiți unii cu alții. Gândurile Sale sunt gânduri de milă, de dragoste și de cea mai caldă înțelegere. „Dumnezeul nostru nu obosește iertând.” El spune: „Eu îți șterg fărădelegile ca un nor.”…
Priviți în sus, voi, cei încercați, ispitiți și descurajați, priviți în sus! … Este întotdeauna sigur să priviți în sus și este fatal să priviți în jos. Dacă priviți în jos, pământul se clatină sub voi și vă fuge de sub picioare, nimic nu este sigur.

Dar cerul de deasupra voastră este liniștit și neclintit și există ajutor divin pentru fiecare dintre cei care vor să urce. Mâna Celui Infinit se întinde peste meterezele cerului pentru a vă cuprinde în îmbrățișarea ei puternică. Atotputernicul Ajutor este aproape, ca să-i binecuvânteze, să-i ridice și să-i încurajeze pe cei mai greșiți și pe cei mai păcătoși, dacă ei vor privi către El prin credință. Dar păcătosul trebuie să privească în sus. – Our High Calling, p. 27

Dumnezeu … le-a dat [israeliților] Legea Sa și făgăduința unor mari binecuvântări, cu condiția ascultării: „Dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu… Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Exodul 19:5,6). Israeliții nu și-au dat seama de păcătoșenia inimii lor și de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să țină Legea lui Dumnezeu; și, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt în stare să fie neprihăniți prin propria putere, au declarat: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exodul 24:7). Ei au fost martori la proclamarea Legii într-o măreție înfricoșătoare și au tremurat de groază înaintea muntelui, dar, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni și au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ și s-au închinat înaintea unui idol. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoința lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră și acum, văzându-și păcătoșenia și nevoia de iertare, au fost aduși în situația de a-și da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul avraamic și preînchipuit în jertfele rânduite. – The Faith I Live By, p. 78

Sălile mărețe ale palatului egiptean erau pline de opulență, plăcere și confort. „Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte” (Faptele apostolilor 7:22). Moise putea să se bucure de o viață de putere, bogăție și popularitate, dar a ales ceva cu totul diferit. „Ca istoric, poet, filozof, general de armată și legiuitor, el este fără egal. Cu toată lumea la dispoziția lui, Moise a avut tăria morală de a refuza perspectivele îmbietoare ale bogăției, măreției și faimei, alegând mai degrabă «să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului» (Evrei 11:25)” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 246).

3. Ce ne spune Evrei 11:24-26 despre motivul lui Moise de a alege o altă cale și a se smeri?

Este remarcabilă smerenia lui Moise de mai târziu, având în vedere cât de puternic era și de unde venea. În urma unui act păcătos impulsiv (Exodul 2:12) a ajuns să-și piardă încrederea în sine și convingerea că se poate descurca singur. Cu munții drept săli de clasă și cu mândria spulberată, Moise a fost învățat de Dumnezeu, timp de 40 de ani, ce trebuia să știe pentru a conduce o națiune din robie către țara promisă. Puterea și bogățiile unei vieți cu totul diferite în Egipt păleau în ochii lui Moise atunci când le compara cu veșnicia. Dumnezeu îl chemase pe nume, iar Moise a răspuns chemării. Poate cel mai puternic argument în acest sens este versetul din Numeri 12:3 – „Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe fața pământului.” Moise, unul dintre marii patriarhi ai Bibliei, este cunoscut pentru umilința, smerenia lui. Gândește-te cât de diferite ar fi fost viața și conducerea lui dacă mândria s-ar fi strecurat în oricare dintre marile evenimente din viața lui: rugul aprins, plăgile din Egipt, trecerea Mării Roșii, căderea manei din cer, vorbirea directă cu Dumnezeu, primirea Celor Zece Porunci și ascultarea glasului lui Dumnezeu după ce a lovit stânca!

Dacă cineva ar trebui să te descrie, ar folosi cuvintele „smerit” sau „blând”? De ce da sau de ce nu? Adevărul este că nu putem fi smeriți prin forțe proprii. Păcatul face parte din viața noastră, de aceea avem multă nevoie de Domnul Isus. Ascultă sau citește cuvintele imnului „Eu vreau pe Isus și iubirea Sa” (Imnuri creștine, nr. 372) și gândește-te la cum se aplică aceste cuvinte în viața lui Moise – și în a ta!

Comentariu EGW

În pustietăţile Madianului, Moise a petrecut patruzeci de ani ca un cioban la oi. Aparent despărţit pentru totdeauna de misiunea vieţii lui, de fapt, el primea disciplina necesară împlinirii ei.

Moise învățase multe lucruri de care trebuia să se dezvețe. Influențele care-l înconjuraseră în Egipt – iubirea mamei sale adoptive, poziția sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate privințele, rafinamentul, subtilitățile și misticismul unei religii false, splendoarea închinării idolatre, măreția solemnă a arhitecturii și a sculpturii – toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minții sale în dezvoltare și, într-o măsură oarecare, îi modelaseră obiceiurile și caracterul. Timpul, schimbarea condițiilor și a locului și comuniunea cu Dumnezeu puteau să îndepărteze aceste influențe. Din partea lui Moise însuși se cerea o luptă ca, pentru propria viață, să lepede ce era greșit și să accepte adevărul, dar Dumnezeu avea să fie ajutorul său atunci când lupta avea să fie prea grea pentru puterea omenească. …

Pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie să-și dea seama de slăbiciunea și de lipsurile lui, să-și pună mintea la lucru ca să înțeleagă marea schimbare ce trebuie săvârșită în el. … Mulți nu ajung niciodată la înălțimea pe care ar putea s-o atingă pentru că așteaptă ca Dumnezeu să facă în locul lor lucrul pe care El le-a dat putere să-l facă singuri. …

Ascuns în fortăreața munților, Moise era singur cu Dumnezeu. Templele mărețe ale Egiptului nu-i mai impresionau mintea cu superstițiile și falsitatea lor. În măreția solemnă a dealurilor veșnice, el contempla maiestatea Celui Preaînalt și, prin contrast, își dădea seama cât de lipsiți de putere și de însemnătate erau zeii Egiptului. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise avea sentimentul că se află în prezența Sa și era copleșit de puterea Lui. Aici, mândria și mulțumirea de sine s-au spulberat. În simplitatea aspră a vieții din pustie, urmările vieții sale de lux și lipsite de griji din Egipt au dispărut. Moise a devenit un om răbdător, respectuos și umil, „mai blând decât orice om de pe fața pământului” (Numeri 12:3), dar, în același timp, întărit în credința în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov. – Conflict and Courage, p. 86

Moise era pregătit să ocupe un loc de frunte printre oamenii mari ai lumii, să strălucească în curțile celei mai glorioase împărății și să înalțe sceptrul puterii ei. Puterea lui intelectuală îl situează mai presus de oamenii mari ai lumii din toate veacurile. Ca istoric și poet, ca filozof, conducător de oști și legiuitor, el este fără egal. Dar, cu toate că avea lumea înaintea sa, Moise a avut tăria morală de a refuza perspectivele îmbietoare ale bogăției, ale măririi și ale faimei. …
Moise fusese învățat despre răsplata de pe urmă, care avea să le fie dată slujitorilor umili și ascultători ai lui Dumnezeu și, prin comparație, câștigul lumesc nu avea nicio valoare pentru el. Palatul magnific și tronul faraonului erau ademenitoare pentru Moise, dar el știa că, la curtea imperială, existau plăceri păcătoase, care-i făceau pe oameni să uite de Dumnezeu. El privea dincolo de palatul luxos, dincolo de coroana împăratului, la onorurile cele mari care vor fi date sfinților Celui Preaînalt, într-o împărăție nemânjită de păcat. Prin credință, el a văzut o coroană nepieritoare, pe care Împăratul cerurilor o va așeza pe fruntea biruitorului. – Conflict and Courage, p. 81

Imaginează-te unul dintre ucenicii Domnului Isus! Călătorești cu El, mănânci cu El, dormi lângă El și înveți de la El în timp ce El transformă nenumărate vieți, inclusiv pe a ta. Oamenii se înghesuie în jurul Lui, iar tu îți dai seama cât de semnificativ este faptul că El te-a ales să fii unul dintre cei 12 apropiați ai Săi. Apoi începi să te întrebi: Cine este cu adevărat cel mai mare dintre toți ucenicii?

4. Care este răspunsul Domnului Isus, din Luca 22:24-27, la disputa dintre ucenici despre ce înseamnă măreția? Care afirmație surprinde esența mesajului?

Te-ai fi așteptat ca, după atâta timp petrecut în apropierea Domnului Isus, un astfel de subiect să fie ultimul la care să se gândească. Dar n-a fost și cazul lor. În loc să fie mulțumiți cu chemarea lor, în inima acestor bărbați s-a strecurat mândria, fiecare crezând că este mai bun decât ceilalți. Nu e nevoie de mult ca să ajungem cu mintea dominată de astfel de gânduri. Dar ni se spune că „nimic nu este atât de ofensator la adresa lui Dumnezeu sau atât de periculos pentru sufletul uman ca mândria și mulțumirea de sine. Acestea sunt cele mai lipsite de speranță și mai greu de vindecat dintre toate păcatele” (Parabolele Domnului Hristos, p. 154).

Acest adevăr ar trebui să ne dea serios de gândit. Mândria noastră Îl jignește pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva și este o trăsătură de caracter greu de învins, pentru că deseori nu o recunoaștem ca atare. În starea noastră de mulțumire de sine, alegem să nu ne cercetăm, pentru că, bineînțeles, mândria este rege. Trebuie să ne oprim, să ne analizăm sincer și să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă ochii asupra adevăratei noastre stări, pentru că mândria ar putea fi factorul principal care ne împiedică astăzi să avem o relație apropiată cu Dumnezeu.

Dacă îți dai seama că doar Dumnezeu poate elimina mândria și egoismul din sufletul tău, oprește-te și înalță chiar acum această rugăciune: „Doamne, ia-mi inima, pentru că eu nu o pot da! Ea este proprietatea Ta. Păstreaz-o Tu curată, căci eu nu o pot păstra pentru Tine! Salvează-mă în ciuda propriei mele persoane, în ciuda firii mele slabe și necreștinești! Modelează-mă, șlefuiește-mă, înalță-mă într-o atmosferă curată și sfântă, în care curentul bogat al dragostei Tale să-mi poată străbate sufletul” (Parabolele Domnului Hristos, p. 159).

Comentariu EGW

Schimbarea inimii reprezentată de nașterea din nou poate fi făcută numai prin lucrarea eficientă a Duhului Sfânt. … Mândria și iubirea de sine se împotrivesc Duhului lui Dumnezeu, fiecare înclinație naturală a sufletului se opune schimbării de la părerea bună despre sine și mândrie la blândețea și smerenia lui Hristos. Dar, dacă vrem să umblăm pe calea spre viața veșnică, nu trebuie să ascultăm șoaptele eului. În umilință și căință trebuie să-L implorăm pe Tatăl nostru ceresc: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic” (Psalmii 51:10). Pe măsură ce primim lumină divină și cooperăm cu inteligențele cerești, prin puterea lui Hristos, suntem „născuți din nou”, eliberați de întinarea păcatului. – The Faith I Live By, p. 137

Iacov și Ioan au prezentat, prin mama lor, o rugăminte, cerând ca să le fie îngăduit să ocupe cele mai înalte și cele mai de cinste poziții în Împărăția lui Hristos. Cu toate că Hristos a repetat de mai multe ori învățătura cu privire la natura Împărăției Sale, acești tineri ucenici mai nutreau încă nădejdea unui Mesia care avea să-Și ocupe tronul și să-Și exercite puterea regească potrivit dorințelor oamenilor. …

Mântuitorul însă a răspuns: „Nu știți ce cereți. Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” Ei și-au amintit că aceste cuvinte tainice vorbeau despre încercare și suferință, totuși au răspuns plini de încredere: „Putem!” Ei au socotit ca cea mai înaltă cinste faptul de a-și dovedi loialitatea prin împărtășirea de tot ce avea să se I întâmple Domnului.

„Este adevărat că veți bea paharul Meu și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu”, a declarat Hristos, … Iacov și Ioan aveau să aibă parte, ca și Domnul, de suferință – unul sortit la o moarte fulgerătoare prin sabie, iar celălalt având să-L urmeze, dintre toți apostolii, cel mai îndelung pe Învățătorul Său în trudă, ocară și prigoană. „Dar cinstea de a ședea la dreapta și la stânga Mea”, a continuat El, „nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” …

În Împărăția lui Dumnezeu, locul nu este dobândit prin favoritism. Nu este câștigat și nici nu este primit printr-o împărțire arbitrară. El este rezultatul caracterului. Cununa și tronul sunt semnele atingerii unei anume stări – semne ale biruinței asupra ta însuți prin harul Domnului nostru Isus Hristos. …
Cel care va sta cel mai aproape de Hristos va fi acela care a băut mai din plin din spiritul Său de sacrificiu de sine plin de iubire – iubire care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie…, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău” – iubirea aceasta l-a făcut pe ucenic, cum L-a făcut și pe Domnul nostru, să dea totul, să trăiască, să lucreze și să se sacrifice chiar până la moarte, pentru salvarea omenirii. – Conflict and Courage, p. 314

5. Care este mesajul principal din Luca 22:27 pentru toți urmașii lui Hristos?

Spre totala deosebire de dorința ucenicilor de a fi superiori și la polul opus față de convingerea lor că erau mai buni decât ceilalți, Îl vedem pe Domnul Isus – exemplul suprem de smerenie. Pe Domnul Isus, care a spus: „Eu totuși sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește la masă” (Luca 22:27); pe Domnul Isus, care în fiecare zi Se îngrijea de cei din jurul Lui aflați în nevoie, pentru că era plin de compasiune și vedea mulțimile ca pe niște oi fără păstor; pe Domnul Isus, care știa că oamenii aveau nevoie de El mai mult decât de orice altceva în viață, deși puțini înțelegeau acest adevăr simplu; pe Domnul Isus, care a renunțat la cer ca să moară pentru oameni, în speranța că vor înțelege acest act de har și vor răspunde invitației Lui de a avea o relație cu El.

6. Ce ne învață Filipeni 2:3-8 despre cum ar trebui să trăim în lumina crucii?

Domnul Isus a făcut totul. A purtat toată povara. Când ne oprim suficient de mult cât să Îl vedem – cu adevărat și cu claritate –, nu putem să nu ne dăm seama de propria noastră necurăție, de murdăria din noi și de nevoia disperată de El în viața noastră de azi. Când privim spre El, toate celelalte (mai ales propria persoană și falsa noastră măreție) își pierd orice importanță. Vom fi pe deplin preocupați de persoana Lui, de ceea ce a făcut El și de cât de mult Își iubește creația. Eul nostru dispare cu siguranță când privim spre El. Isus. Ce nume minunat și puternic! El este expresia desăvârșită a smereniei. Când inima noastră deschisă află despre El, când înțelegem ce a făcut pentru noi și când lăsăm cuvintele Lui dătătoare de viață să pătrundă în mintea noastră, ne dăm seama cât de mândri și nedemni de milă suntem în realitate. Dacă propriii Lui ucenici, care au trăit cu El și au învățat de la El, s-au luptat cu mândria, să nu ne mințim că noi suntem altfel! În definitiv, putem crește în relația noastră cu Domnul Isus doar atunci când suntem smeriți.

Petrece chiar acum puțin timp în plus cu El! Ia-ți Biblia, un pix și un jurnal sau o coală de hârtie și găsește un loc liniștit – poate chiar în aer liber! Invită-L pe Dumnezeu să-ți înmoaie inima și să-ți vorbească! Copiază Psalmul 138 sau 131, cuvânt cu cuvânt! În timp ce scrii, ce cuvinte îți atrag atenția cel mai mult?

Comentariu EGW

Mulți sunt slabi din punct de vedere spiritual pentru că privesc la ei înșiși în loc să privească la Hristos. … Hristos este marele izvor din care, în fiecare ocazie, putem lua putere și fericire. Atunci, de ce ne luăm ochii de la plinătatea Lui pentru a privi la slăbiciunea noastră și a ne plânge de ea? De ce uităm că El este gata să ne ajute în orice vreme de nevoie? Noi Îl dezonorăm vorbind despre ineficiența strădaniilor noastre.

În loc să ne uităm la noi înșine, să privim neîncetat la Isus, devenind zi după zi tot mai asemenea Lui, din ce în ce mai capabili să vorbim despre El, mai bine pregătiți să ne folosim de bunătatea și ajutorul Lui și să primim binecuvântările care ne sunt oferite. Pe măsură ce trăim astfel în comuniune cu El, devenim mai puternici în tăria Lui, un ajutor și o binecuvântare pentru cei din jurul nostru.

Hristos a luat toate măsurile ca noi să fim puternici. Ne-a dat Duhul Său Sfânt, a cărui misiune este să ne aducă aminte de toate făgăduințele pe care ni le-a dat Hristos ca să avem pace și un plăcut simțământ că suntem iertați. Dacă vom privi doar la Mântuitorul și ne vom încrede în puterea Lui, vom fi umpluți de un sentiment de siguranță, pentru că neprihănirea lui Hristos va deveni neprihănirea noastră. …

Când ispitele vă asaltează – așa cum, cu siguranță, o fac –, când grija și nedumerirea vă împresoară, când, nefericiți și descurajați, sunteți aproape gata să cedați disperării, priviți! O, priviți acolo unde, cu ochiul credinței, ați văzut ultima dată lumina, iar întunericul care v-a cuprins va fi risipit de strălucirea puternică a slavei Sale. Când păcatul se luptă pentru a stăpâni sufletul vostru și vă împovărează conștiința, când necredința vă întunecă mintea, mergeți la Mântuitorul! Harul Său este de ajuns pentru a învinge păcatul. El ne va ierta, făcându-ne să ne bucurăm în Domnul.

Dumnezeu dorește ca mintea noastră să poată cuprinde tot mai mult. El dorește să pună harul Său asupra noastră. … Trebuie să fim una cu Hristos, așa cum El este una cu Tatăl, iar Tatăl ne va iubi așa cum Îl iubește pe Fiul Său. Putem avea același ajutor pe care L-a avut Hristos, putem avea tărie pentru orice stare de urgență, pentru că Dumnezeu va fi avangarda și ariergarda noastră. El ne va înconjura pe dinainte și pe dinapoi. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 259 (10 septembrie)

Dumnezeu a făcut atât de mult pentru ca noi să putem fi liberi în Hristos, liberi de sclavia obiceiurilor greșite și a înclinațiilor rele! Dragi prieteni tineri, vă veți strădui voi să fiți liberi în Hristos? Voi arătați spre câte un creștin declarat sau altul, spunând: „Nu avem încredere în el. Dacă viețile lor sunt exemple de creștinism, atunci nu ne dorim creștinismul.” Nu vă uitați la cei din jurul vostru, ci priviți la singurul model perfect, Omul Hristos Isus! Privind la El, veți fi schimbați după chipul Lui. – Our High Calling, p. 29

„Cu cât ne vom apropia mai mult de Hristos și cu cât vom vedea mai clar puritatea caracterului Său, cu atât vom înțelege mai bine caracterul nespus de rău al păcatului și cu atât vom simți mai puțin dispoziția de a ne înălța pe noi înșine. Aceia pe care Cerul îi consideră sfinți sunt ultimii care să facă paradă cu propria bunătate” (Parabolele Domnului Hristos, p. 160). „Înainte de onoare este umilinţa. Pentru a pune într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ocupă un loc umil în faţa lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă cel mai mult cu un copil este cel mai eficient în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligenţele cereşti pot colabora cu acela care caută nu să se înalțe pe sine, ci să salveze suflete. [...] Dar, când oamenii se înalţă, considerându-se necesari pentru reușita marelui plan al lui Dumnezeu, Domnul face să fie înlăturaţi” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 436, 437).

De reținut: Mândria poate fi unul dintre cele mai mari obstacole ale dezvoltării relației cu Dumnezeu. Dacă suntem mulțumiți de noi înșine și nu ne conștientizăm nevoia de această relație, pur și simplu nu o vom căuta. În contrast, Domnul Isus a fost cel mai smerit Om de pe pământ și exemplul perfect de relație apropiată cu Dumnezeu.
Zilnic:
1 Cronici 16
1 Cronici 17
1 Cronici 18
1 Cronici 19
1 Cronici 20
1 Cronici 21
1 Cronici 22

Ellen G. White, Dietă și hrană, cap. 11, „Valoarea unei căi consecvente” – „Să nu fim singuri o cauză…”

1. Care era sarcina lui Heman, Iedutun și a celorlalți „aleși și numiți pe nume”? 

2. Câte care a păstrat David din prada de o mie? 

3. Cine l-a ucis pe omul de statură înaltă care avea șase degete la fiecare mână și la fiecare picior? 

4. Ce i-a spus Îngerul Domnului lui Gad să-i vorbească lui David? 

5. Care este unul dintre motivele din care unii n-au avut succes în eforturile lor de a-și simplifica hrana?