Speră în Domnul!

Am ajuns la ultima săptămână din acest trimestru de studiere a psalmilor. De-a lungul acestei călătorii spirituale am trecut prin momente de venerație față de maiestuosul Creator, Împărat și Judecător; prin momente de bucurie generată de eliberarea, iertarea și salvarea divină; prin momente de consacrare în durere și jale și prin glorioasele perspective ale prezenței veșnice a lui Dumnezeu, anticipând nesfârșita închinare universală înaintea lui Dumnezeu. Dar călătoria continuă, deoarece trăim cu speranța venirii Domnului nostru, când dorul nostru după Dumnezeu se va împlini. Dacă ar fi să existe o ultimă idee pe care să o extragem din psalmi, aceasta ar trebui să fie: „Speră în Domnul!”

Speranța în Domnul nu este o așteptare inactivă și disperată, ci este un act de deplină încredere și credință, o încredere și o credință care se manifestă în fapte. Speranța în Domnul ne transformă serile mohorâte, fiindcă așteptăm dimineața senină (Psalmii 30:5; Psalmii 143:8). Ne întărește inima cu o nouă pace și încredere. Ne motivează să lucrăm mai mult, adunând snopii secerișului bogat de pe câmpurile de misiune ale Domnului (Psalmii 126:6; Matei 9:36-38). Speranța în Domnul nu va rămâne niciodată în van, ci va fi răsplătită din belșug pentru că Domnul este credincios tuturor promisiunilor Sale (Psalmii 37:7-11,18,34; Psalmii 71:1; Psalmii 119:137,138).

Comentariu EGW

Aduceţi-vă aminte că sursa voastră de putere este rugăciunea. Un lucrător nu poate avea succes când se roagă în grabă şi aleargă să se îngrijească de ceva care se teme că ar putea fi uitat sau neglijat. El Îi oferă lui Dumnezeu doar câteva gânduri grăbite, nu-şi ia timp să gândească, să se roage, să-L caute pe Domnul pentru înnoirea puterilor sale fizice şi spirituale. În curând, oboseşte. El nu simte influenţa înălţătoare şi inspiratoare a Duhului lui Dumnezeu. Nu este înviorat printr-o viaţă proaspătă. Corpul lui epuizat şi creierul lui obosit nu sunt alinate de contactul personal cu Hristos.

„Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!” „Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului” (Psalmii 27:14; Plângerile lui Ieremia 3:26). Sunt unii care lucrează toată ziua, până noaptea târziu, ca să facă ce li se pare lor că trebuie să fie făcut. Domnul priveşte cu milă la aceşti purtători de poveri obosiţi şi împovăraţi şi le spune: „Veniţi la Mine ... şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). – Mărturii, vol. 7, p. 243

Fiecare dintre noi să nădăjduiască în Domnul, iar El ne va învăța cum să lucrăm. El ne va descoperi lucrările pentru care suntem cel mai bine pregătiți. Acest fapt nu îi va determina pe oameni să pornească într-un spirit independent pentru a răspândi teorii noi. În acest timp, când Satana caută să anuleze Legea lui Dumnezeu prin înălțarea unei științe false, trebuie să veghem cu cea mai mare atenție împotriva oricărui lucru care tinde să ne slăbească credința și ne irosească puterile. În calitate de colaboratori ai lui Dumnezeu, trebuie să fim în armonie cu adevărul și cu frații. Să ne sfătuim și să cooperăm.
Chiar și în mijlocul marilor amăgiri din zilele de pe urmă, când înaintea oamenilor se vor face minuni amăgitoare pentru a susține teoriile lui Satana, avem privilegiul de a fi apărați de Isus Hristos. Fiecare poate să caute și să primească mântuirea. În acest timp de pericol neobișnuit, trebuie să învățăm să rezistăm singuri, având credința întemeiată nu pe declarațiile omenești, ci pe făgăduințele sigure ale lui Dumnezeu. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 490

Mulți, chiar în momentele lor de închinare, nu reușesc să primească binecuvântarea unei adevărate comuniuni cu Dumnezeu. Sunt într-o grabă prea mare. Cu pași grăbiți, încearcă să intre în cercul prezenței iubitoare a lui Hristos, zăbovind poate o clipă în atmosfera sacră, dar nu așteaptă să primească sfat. Ei nu au timp să rămână cu Învățătorul divin. Cu poverile lor, se întorc la muncă.
Nu este de ajuns să ne oprim o clipă în prezența Sa, ci avem nevoie de o legătură personală, avem nevoie să stăm cu Hristos. – The Faith I Live By, p. 225
 

1. Citește (în mai multe traduceri, dacă se poate) Psalmii 27:14; Psalmii 37:7,9,34; Psalmii 39:7; Psalmii 40:1; Psalmii 69:6; Galateni 5:5 și Romani 8:18-25. Ce este îndemnat să facă poporul lui Dumnezeu?

Poate că unul dintre cele mai stresante lucruri din viață este aș­tep­tarea. Dar așteptarea înaintea Domnului cum este? Noțiunea de așteptare înaintea Domnului nu se găsește numai în psalmi, ci este prezentă în întreaga Biblie. Cuvântul-cheie este perseverență. Perseverența este angajamentul nostru suprem de a refuza să renunțăm în fața fricii sau dezamăgirii că s-ar putea ca Dumnezeu să nu reușească să ne ajute. Copiii devotați ai lui Dumnezeu așteaptă știind cu siguranță că Dumnezeu este credincios. Aceia care speră în El pot avea încredere că, dacă lasă totul în seama Lui, pot avea certitudinea că El va face totul pentru binele lor, chiar dacă la un moment dat lucrurile nu par să fie așa. 

Așteptarea cu speranță nu este așadar simplă așteptare. Este un dor adânc după Dumnezeu, comparat cu o sete puternică într-un ținut secetos (Psalmii 63:1). Psalmistul își pune speranța în foarte multe binecuvântări, dar dorința lui de a fi aproape de Dumnezeu depășește orice altă dorință și nevoie din viața lui.
După cum citim în scrierile lui Pavel, Dumnezeu și întreaga creație așteaptă reînnoirea lumii și binecuvântata întâlnire dintre Dumnezeu și poporul Său la sfârșitul timpului. Pavel scrie: „De asemenea, şi creația aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:19, EDCR). Ce promisiune incredibilă! Dar, în timp ce așteptăm salvarea supremă și întâlnirea cu Dumnezeu, chiar dacă „toată creația suspină și suferă chinurile facerii” (Romani 8:22, EDCR), Domnul locuiește în continuare în mijlocul poporului Său acum, prin Duhul Sfânt.

Între timp, suntem chemați să dăm mărturie (Faptele 1:4-8) despre planul de mântuire, care va atinge punctul culminant într-o nouă creație. O lume recreată este, în fond, ceea ce așteptăm, lucrul în care ne punem speranța, și împlinirea finală a speranțelor noastre de creștini adventiști. Așteptăm și sperăm, dar nu în zadar. Moartea și învierea lui Hristos la prima venire reprezintă certitudinea noastră cu privire la a doua venire.

Care sunt lucrurile pe care le aștepți acum de la Dumnezeu și la care speri? Cum învățăm să așteptăm în credință și cu încredere, mai ales atunci când nu ni se împlinesc rugăciunile?

Comentariu EGW

Așteptați-L pe Domnul! Și iarăși spun: Așteptați-L pe Domnul! Putem să le cerem oamenilor să ne ajute și să nu primim nimic. Putem să Îi cerem lui Dumnezeu ajutorul și El ne spune: Veți primi. De aceea, știți la cine trebuie să apelați, știți în cine să vă puneți încrederea. Nu trebuie să vă puneți încrederea în om și să vă sprijiniți pe un muritor. Sprijiniți-vă cât puteți pe Cel Atotputernic care a zis: „… Dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.” Apoi așteptați, vegheați, rugați-vă și lucrați privind mereu spre Soarele Neprihănirii.

Razele strălucitoare de pe fața lui Isus să lumineze inima voastră și să îi lumineze pe ceilalți, prin voi. „Voi sunteți lumina lumii. … Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:14-16). Trebuie să Îl înălțăm pe Isus înaintea oamenilor. – Asemenea lui Hristos, p. 119 (15 apr.)
Noi putem să ducem la El atât micile noastre griji şi încurcături, cât şi necazurile noastre mai mari. Orice ne tulbură şi ne întristează ar trebui să-I prezentăm Domnului în rugăciune.

Liniștit, totuși cu ardoare, sufletul trebuie să facă un efort și să Îl caute pe Dumnezeu și cât de plăcut și durabil va fi efectul prezenței Aceluia care vede în ascuns, a Cărui ureche este deschisă să asculte rugăciunea înălțată din inimă! Cel care Vine înaintea lui Dumnezeu cu o credință simplă, va putea să adune razele divine de lumină pentru a fi întărit și susținut în lupta lui cu Satana.
Dacă Îl avem necurmat pe Domnul înaintea ochilor noștri, dacă lăsăm ca inimile noastre să se reverse în mulțumiri și laude la adresa Lui, vom avea o prospețime continuă în viața noastră religioasă. Rugăciunile noastre vor lua forma unei conversații cu Dumnezeu, așa cum, am sta de vorbă cu un prieten. El ne va descoperi în mod personal tainele Sale. Adesea, vom avea un simțământ plăcut și plin de bucurie al prezenței Domnului Isus. Rugăciunile vor îndepărta atacurile lui Satana. – The Faith I Live By, p. 225

După ce rugăciunea este înălţată, dacă răspunsul nu este observat imediat, nu obosiţi în aşteptare şi nu deveniţi nestatornici! Nu vă îndoiţi! Prindeţi-vă de făgăduinţa: „Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta”. Ca şi văduva stăruitoare, susţineţi-vă cazul, urmăriţi-vă scopul cu fermitate. Este obiectivul acesta important şi cu consecinţe importante pentru voi? Cu siguranţă că da. Atunci, nu şovăiţi, deoarece credinţa voastră poate fi pusă la încercare. Dacă lucrul pe care îl doriţi este de valoare, atunci merită un efort serios, stăruitor. Aveţi făgăduinţa; voi vegheaţi şi rugaţi-vă! Fiţi perseverenţi şi rugăciunea voastră va primi răspuns; nu Dumnezeu este Cel care v-a făgăduit? Dacă vă costă ceva ca să-l obţineţi, când îl veţi primi îl veţi preţui mai mult. Vi se spune clar că, dacă vă veţi îndoi, nu trebuie să vă aşteptaţi să primiţi ceva de la Domnul. Aici este dată avertizarea să nu obosiţi, ci să aşteptaţi cu încredere împlinirea făgăduinţei. Dacă cereţi, El vă va da cu mână largă şi fără mustrare. – Mărturii, vol. 2, p. 131
 

2. Citește Psalmul 131. Ce ne învață acest psalm despre relația cu Dumnezeu?

Poporul lui Dumnezeu trăiește într-o lume care îi năpăstuiește pe cei credincioși, o lume plină de ispite și greutăți pentru aproape orice persoană. Convingerea nou dobândită că el este un copil al lui Dumnezeu și că viața lui depinde de Dumnezeu îl consolează pe psalmist și îl face să mărturisească faptul că mândria sa nu are nicio valoare. Înșelăciunea mândriei constă în faptul că îl face pe cel care o manifestă să devină egocentric și incapabil să privească dincolo de el însuși. Astfel, cei mândri sunt orbi față de realitatea superioară a lui Dumnezeu.

În schimb, cei neprihăniți își ridică ochii spre Dumnezeu (Psalmii 123:1,2). Recunoașterea măreției lui Dumnezeu îi face să fie umili și îi eliberează de propriile interese și ambiții inutile. Psalmistul mărturisește că nu caută „lucruri prea mari și prea înalte” (Psalmii 131:1). Această formulare se referă la lucrările divine care depășesc înțelegerea umană. Știința modernă ne-a arătat că până și cele mai simple lucruri pot fi incredibil de complicate și pot depăși cu mult înțelegerea noastră, cel puțin deocamdată. De fapt, există o mare ironie: cu cât aflăm mai multe despre lumea fizică, cu atât mai mari sunt tainele care ne stau în față.

Comparația din versetul 2 al Psalmului 131, „ca un copil înțărcat care stă lângă mama sa”, ilustrează foarte bine un om care își găsește pacea și liniștea în brațele Domnului. În plus, indică relația de iubire pe care un copil o are cu mama lui. După ce ne înțarcă de ambițiile și mândria noastră, Dumnezeu ne trece la hrana solidă, care este „să fac[em] voia Celui ce [ne]-a trimis și să împlin[im] lucrarea Lui” (Ioan 4:34; vezi și Evrei 5:12-14). Încrederea ca de copil este o credință matură, testată și încercată de greutățile vieții, care L-a găsit pe Dumnezeul fidel Cuvântului Său.

Atenția psalmistului se concentrează la final pe bunăstarea poporului lui Dumnezeu. Suntem chemați să ne folosim experiența cu Dumnezeu pentru întărirea bisericii Lui. Adică, din ceea ce am învățat personal despre credincioșia și bunătatea lui Dumnezeu să le împărtășim și altora care poate încă au probleme cu credința. Mărturia noastră despre Hristos poate fi chiar în biserică, unde mulți trebuie să Îl cunoască personal.

Citește Matei 18:3. Ce ne spune Isus aici? Ce presupune această idee?
 

Comentariu EGW

Noi nu trebuie să rămânem pentru totdeauna copii în cunoașterea și experiența noastră privind lucrurile spirituale. Să nu ne exprimăm întotdeauna în limbajul cuiva care abia L-a primit pe Hristos, ci rugăciunile și predicile noastre trebuie să crească în înțelepciune, pe măsură ce înaintăm în experiența adevărului. …

… Când va veni ultima mare zi și vom vedea ce am fi putut realiza dacă am fi folosit avantajul ajutorului pe care Cerul ni l-a asigurat, când vom vedea cât și cum am fi putut crește în har, privind aceste lucruri așa cum le privește Dumnezeu, văzând ce am pierdut prin faptul că nu am crescut până la statura de bărbați și femei în Hristos, atunci vom dori să fi fost mult mai conștiincioși. … Domnul dorește ca voi să înțelegeți poziția pe care o ocupați ca fii și fiice ale Celui Preaînalt, copii ai Împăratului ceresc. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 330 (19 nov.)

Germinarea seminței reprezintă începutul vieții spirituale, iar dezvoltarea plantei constituie un simbol frumos al creșterii în viața creștină. Așa cum se întâmplă în natură, tot așa este și în lucrarea harului: nu poate exista viață fără creștere. Planta fie va crește, fie va muri. După cum creșterea plantei este tăcută și imperceptibilă, și totuși neîncetată, tot aşa este și creșterea în viața creștină. Viața noastră poate fi desăvârșită în fiecare stadiu al dezvoltării ei. Totuși, dacă planul lui Dumnezeu pentru noi se împlinește întocmai, are loc o dezvoltare neîncetată. Lucrarea sfințirii este o lucrare de o viață întreagă. Pe măsură ce ocaziile se înmulțesc, experiența noastră se extinde și vom ajunge să cunoaștem din ce în ce mai mult. Vom deveni capabili să purtăm responsabilități, iar maturitatea noastră spirituală va fi pe măsura privilegiilor noastre.
Planta crește, primind elementele oferite de Dumnezeu pentru sus­ținerea vieții. Ea își înfige rădăcinile adânc în pământ. Absoarbe razele soarelui, roua și ploaia și primește din aer proprietățile dătătoare de viață. În același fel trebuie să se dezvolte și creștinul, prin cooperarea cu mijloacele prevăzute de Dumnezeu. Deși suntem conștienți de starea noastră de neputință, trebuie să folosim toate ocaziile care ne sunt date pentru a dobândi o experiență deplină. După cum planta își înfige rădăcinile în pământ, tor așa și noi trebuie să fim bine înrădăcinați în Isus Hristos. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 65–66

Dumnezeu îi apropie de El pe cei care sunt poporul Său, prin încercări aspre, dificile, arătându-le slăbiciunile şi incapacităţile şi învăţându-i să se bizuie pe El ca singurul lor ajutor şi singura lor apărare. Atunci, scopul Său este realizat. Ei sunt pregătiţi să fie folosiţi în orice situaţie de urgenţă, să ocupe poziţii importante, de încredere, şi să realizeze planurile măreţe pentru care le-au fost date puterile. Dumnezeu îi pune pe oameni la încercare, îi testează pe o parte şi pe cealaltă şi astfel îi educă, îi instruieşte şi îi disciplinează. Isus, Răscumpărătorul nostru, reprezentantul şi conducătorul omului, a trecut prin acest proces de punere la probă. El a suferit mai mult decât putem fi noi chemaţi să suferim. … Bazându-ne pe meritele Biruitorului, putem deveni şi noi biruitori în Numele Său. – Mărturii, vol. 4, p. 86
 

3. Citește Psalmul 126. Ce îi dă speranță și putere poporului lui Dumnezeu? Ce anume din ce se spune aici putem aplica în viața noastră din prezent?

Izbăvirile miraculoase ale lui Dumnezeu din trecut sunt o sursă inepuizabilă de inspirație pentru poporul lui Dumnezeu și sursa lui de speranță. Izbăvirile din trecut erau atât de minunate încât nu pot fi descrise decât ca un vis devenit realitate (Isaia 29:7,8). De observat că, în Psalmul 126, generația care Îl laudă pe Domnul pentru eliberarea din robie (126:1) este în prezent în robie (126:4). Bucuria și sentimentul de ușurare din trecut sunt retrăite prin cântece și asimilate în experiența prezentă. Noile generații păstrează vie istoria biblică, socotindu-se prezente printre cei care au văzut evenimentele la fața locului. Astfel, o credință vie prețuiește faptele mărețe făcute de Dumnezeu pentru poporul Său în trecut ca pe niște lucruri făcute pentru noi, nu doar pentru ei.

De fapt, amintirea trecutului insuflă o nouă speranță pentru prezent. Imaginea „râuri[lor] în partea de miazăzi” (126:4) este o metaforă adâncă privind modul în care Dumnezeu acționează rapid și cu forță în apărarea poporului Său. În sudul ținutului lui Iuda era o regiune deșertică. Râurile se formau brusc și albiile se umpleau de ape repezi după ploile abundente din timpul sezonului ploios. Ploile timpurii și târzii jucau un rol crucial în reușita anului agricol (Deuteronomul 11:14; Deuteronomul 28:12). În mod asemănător, imaginea semănatului în lacrimi și a seceratului cu imnuri de bucurie (Psalmii 126:5,6) este o promisiune fermă că Dumnezeu îi va conduce pe oameni de la un prezent dificil la un viitor fericit.

Sfârșitul sezonului recoltei era perioada în care pelerinii evrei din vechime aduceau roadele la templul lui Dumnezeu din Ierusalim (Exodul 34:22,26). Secerișul era pentru oamenii din acea vreme o lecție spirituală. La fel cum munca grea de semănare și îngrijire a câmpurilor, livezilor și viilor este răsplătită cu bucuria unei recolte bogate, și încercările prezente ale poporului lui Dumnezeu vor fi încununate cu bucuria mântuirii la sfârșitul timpului. Imaginea marelui seceriș face trimitere la refacerea împărăției lui Dumnezeu pe pământ prin a doua venire a lui Hristos (Amos 9:13-15; Matei 9:37). Și aici însă apare tema așteptării. Ca și în cazul secerișului, trebuie să așteptăm să vedem roadele muncii noastre.

Meditează la ocaziile în care L-ai văzut clar și categoric pe Domnul la lucru în viața ta sau a altora. Cum poți găsi încurajare pentru situațiile cu care te confrunți în prezent?
 

Comentariu EGW

Dacă solii aleşi ai lui Dumnezeu ar aştepta până când toate obstacolele ar fi îndepărtate din calea lor, mulţi nu s-ar duce niciodată să caute oile rătăcite. Satana le va pune înainte multe piedici, pentru a-i opri de la împlinirea datoriei. Dar ei vor trebui să iasă prin credinţă, punându-şi încrederea în Acela care i-a chemat în lucrarea Sa, şi El va deschide calea înaintea lor în măsura în care va fi pentru binele lor şi slava Sa. Isus, marele Învăţător şi Model, nu a avut unde să-Şi aşeze capul. Viaţa Sa a fost o viaţă de trudă, întristare şi suferinţă, apoi S-a dat pe Sine pentru noi. Cei care, în locul lui Hristos, imploră sufletele să se împace cu Dumnezeu şi care speră să domnească împreună cu Hristos în slavă trebuie să se aştepte să fie părtaşi la suferinţele Sale aici. „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii” (Psalmii 126:5,6). – Scrieri timpurii, p. 63

De multe ori, noi (James și Ellen White) suntem dezamăgiți în așteptările noastre, dar atunci când Îl vedem pe Domnul lucrând împreună cu eforturile noastre și suflete venind la Hristos, uităm oboseala, dezamăgirile și încercările pe care le întâlnim în legătură cu această lucrare și ne simțim onorați de Dumnezeu pentru că ne-a îngăduit să avem partea noastră în ea. Noi am avut niște ore de rugăciune foarte prețioase cu unii care erau descurajați și aproape disperați. Ne-am bucurat împreună cu ei când lumina a strălucit în camerele întunecate al sufletului. Într-adevăr, Domnul a încurajat inimile noastre și ne-a întărit pentru marea noastră lucrare. Credem că rodul va fi îmbelșugat spre slava lui Dumnezeu ca urmare a acestei adunări.

Fie ca (prin) rugăciunile voastre … Dumnezeu să aducă la cunoștința adevărului sufletele care sunt încă în întunericul rătăcirii. Lumina, lumina cea prețioasă strălucește de pe fiecare pagină a Cuvântului lui Dumnezeu. El este cel care ne sfătuiește. Când îi studiem paginile cu dorința sinceră de a ști care este datoria noastră, lângă noi sunt îngeri veniți să ne impresioneze mintea și să ne întărească mintea ca discernem lucrurile sacre descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 174 (14 iun.)
Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu. Dumnezeu ține lumea în mâna Sa. Noi Îl avem pe Dumnezeu de partea noastră. Tot cerul așteaptă și dorește nespus să conlucreze cu noi. Domnul este mai presus de oricine și orice. Atunci, de ce să ne temem? Domnul este atotputernic; de ce să tremurăm? În vremurile trecute, Dumnezeu Și-a eliberat poporul și El va fi ajutorul nostru dacă noi ne vom ridica în puterea Sa și vom merge înainte. …

Să lucrăm așa cum nu am mai făcut-o până acum! Să lăsam eul la o parte și să ne prindem strâns de Domnul Isus prin credință! Să-L prezentăm lumii ca pe Acela a cărui ființă este cu totul plină de farmec, deosebindu-se din zece mii! – That I May Know Him, p. 342
 

4. Citește Psalmul 92. Care două aspecte ale Sabatului sunt evidențiate aici?

Lauda la adresa lui Dumnezeu pentru marile lucrări ale mâinilor Sale (Psalmul 92:4,5) și descrierea edenică a celor neprihăniți (Psalmul 92:12-14) fac în mod clar trimitere la săptămâna creației – primul aspect celebrat de Sabat. Apoi psalmul Îl laudă pe Domnul pentru victoria Sa asupra dușmanilor ca Dumnezeu al dreptății (Psalmul 92:7-15) și astfel sugerează al doilea aspect al Sabatului – răscumpărarea din păcat (Deuteronomul 5:12-15). Prin urmare, Psalmul 92 Îl laudă pe Dumnezeu pentru creația Lui din trecut și pentru grija din prezent față de lume și face trimitere la speranța păcii, la ordinea divină veșnică de la sfârșitul timpului.
Oamenii se pot bucura de odihna Sabatului pentru că Dumnezeu este „Preaînalt” (Psalmul 92:1); poziția Lui superioară pe înălțimi Îi oferă un avantaj imbatabil asupra vrăjmașilor. Dar, deși este Preaînalt, Domnul Se coboară degrabă pentru a-i salva pe cei care Îi cheamă numele. Rolul Lui de Creator și Răscumpărător ar trebui să îi inspire pe oameni să se închine lui Dumnezeu și să Îl iubească. 
„Untdelemn[ul] proaspăt” exprimă devotamentul reînnoit al psalmistului de a-I sluji Domnului ca slujitor al Său reconsacrat (Psalmul 92:10). Ungerea cu untdelemn se făcea pentru consacrarea oamenilor aleși, precum preoții și împărații (Exodul 40:15; 1 Samuel 10:1). Cu toate acestea, psalmistul a ales un cuvânt ebraic neobișnuit, balal, pentru a descrie această ungere, care nu denotă de obicei ungerea slujitorilor lui Dumnezeu, ci amestecarea untdelemnului cu alte părți ale jertfei (Exodul 29:2; Leviticul 2:4,5). Folosirea unică a termenului balal implică faptul că psalmistul dorește să se prezinte ca jertfă vie Domnului și să se consacre în totalitate lui Dumnezeu.
Găsim gânduri despre consacrare într-un psalm dedicat Sabatului pentru că Sabatul este semnul că Dumnezeu Își sfințește poporul (Exodul 31:13). Palmierii și cedrii din Liban ilustrează creșterea poporului lui Dumnezeu în credință și în adevărata apreciere a scopurilor și iubirii divine. Sabatul este semnul legământului veșnic al lui Dumnezeu cu poporul Său (Ezechiel 20:20). Prin urmare, odihna Sabatului este esențială pentru poporul lui Dumnezeu pentru că îi dă puterea să aștepte cu încredere ca Dumnezeu să Își îndeplinească toate promisiunile (Evrei 4:1-10).

Citește Psalmul 92 din nou. Ce mare speranță ni se oferă aici și cum putem noi, chiar și acum, să găsim alinare în ceea ce ni se spune?

Comentariu EGW

Întrucât Sabatul este monumentul comemorativ al puterii creatoare, el este ziua mai presus de oricare alta, în care ar trebui să ne familiarizăm cu Dumnezeu prin lucrările Sale. În mintea copiilor, chiar noțiunea de Sabat ar trebui să fie legată de frumusețea lucrurilor naturale. Fericită este familia care poate să se ducă în Sabat la locul de închinare, așa cum Isus și discipolii Săi mergeau la sinagogă – peste câmpuri, de-a lungul malurilor lacului sau prin dumbrăvi. Fericiți sunt tatăl și mama care-și pot învăța copiii Cuvântul scris al lui Dumnezeu prin ilustrații din paginile deschise ale cărții naturii; care se pot aduna sub copacii verzi, în aerul proaspăt, curat, pentru a studia Cuvântul și a înălța cântări de laudă Tatălui de sus. – Educație, p. 251

Lucrarea cerului nu încetează niciodată și nici oamenii n-ar trebui să înceteze să facă bine. Sabatul nu are ca scop să fie un timp de inactivitate. Legea oprește lucrările pământești în ziua Domnului: munca pentru câștigarea hranei trebuie să înceteze, nicio osteneală pentru plăcere sau profit lumesc nu este îngăduită în această zi, ci, după cum Dumnezeu a încetat lucrarea creaţiunii, S-a odihnit în Sabat și l-a binecuvântat, tot așa și omul trebuie să părăsească ocupaţiile de toate zilele și să închine orele acelea sfinte odihnei sănătoase, închinării și faptelor sfinte. Lucrarea lui Hristos de vindecare a bolnavilor era în armonie desăvârșită cu Legea. Ea făcea ca Sabatul să fie onorat. – Hristos, Lumina lumii, p. 207

Sfinţirea pe care o prezintă Scripturile cuprinde întreaga fiinţă. Pavel se ruga pentru locuitorii Tesalonicului ca duhul lor, sufletul lor şi trupul lor „să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23). De asemenea, el le scria credincioşilor: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). În timpul vechiului Israel, orice dar adus ca jertfă lui Dumnezeu era examinat cu atenţie. Dacă se descoperea vreun defect la animalul prezentat, era refuzat, deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie „fără cusur” (Leviticul 3:1). Tot astfel, creştinii sunt îndemnaţi să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. În acest scop, toate puterile lor trebuie să fie păstrate în cea mai bună condiţie posibilă. Orice obicei care slăbeşte puterea fizică sau mintală îl face pe om inapt să-L slujească pe Creatorul său. Va fi Dumnezeu mulţumit cu orice altceva decât tot ce avem noi mai bun? Hristos a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta” (Matei 22:37). Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima vor dori să-şi pună cât mai bine viaţa în slujba Lui şi vor căuta continuu să aducă toate puterile fiinţei lor în armonie cu legile care îi ajută să îndeplinească voia Sa. – Tragedia veacurilor, p. 473
 

5. Citește Psalmii 5:3; Psalmii 30:5; Psalmii 49:14; Psalmii 59:16; Psalmii 92:2; Psalmii 119:147; 2 Petru 1:19 și Apo­calipsa 22:16. Ce perioadă a zilei este descrisă simbolic drept moment al răscumpărării divine și de ce?

În psalmi, dimineața este de obicei perioada în care se așteaptă răs­cumpărarea lui Dumnezeu. Dimineața dezvăluie bunătatea lui Dumnezeu, care pune capăt nopții lungi de disperare și tulburare (Psalmii 130:5,6). Psalmul 143 spune că izbăvirea lui Dumnezeu va transforma întunericul prezent al morții (Psalmii 143:3) în lumina unei noi dimineți (Psalmii 143:8), iar existența din groapă (Psalmii 143:7) în umblarea pe „calea cea dreaptă” (143:10).

6. Citește Marcu 16:1-8. Ce s-a întâmplat în dimineața despre care se vorbește aici și de ce este lucrul acesta important pentru noi?

    
Dimineața învierii lui Isus Hristos a deschis calea pentru eterna dimineață a salvării oferite de Dumnezeu tuturor celor care cred în numele Său. Când L-au întâlnit pe Domnul lor înviat, ucenicii lui Isus au avut parte de puterea deplină a făgăduinței din Psalmii 30:5 – „Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa: seara vine plânsul, iar dimineaţa, veselia”. Numai prin bunătatea lui Dumnezeu și iubirea Lui necondiționată, plânsul nostru este transformat în bucurie (Psalmii 30:5,7).

Așa cum luceafărul dimineții anunță nașterea unei noi zile, credința vestește noua realitate a vieții veșnice în copiii lui Dumnezeu (2 Petru 1:19). Isus este numit „Luceafărul strălucitor de dimineață” (Apoc. 22:16) pe care Îl așteptăm cu nerăbdare să Își instaureze împărăția, în care nu vor mai fi noapte, rău și moarte (Apocalipsa 21:1-8,25). De fapt asta și așteptăm mai mult decât orice altceva, atunci când vorbim despre așteptarea Domnului. Și, cu siguranță, merită așteptarea. 

„Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: «Eu sunt Învierea și Viața». Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voința și puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viața lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 785). 

Se spune că moartea este gravată în celulele noastre încă de la naștere. Ce făgăduință avem prin învierea lui Isus cu privire la caracterul temporar al morții? De ce să nu uităm că moartea este trecătoare pentru noi?
 

Comentariu EGW

Când lumina cerului strălucește peste agentul uman, înfățișarea lui va exprima bucuria Domnului care este locuiește în el. Absența lui Hristos din suflet îi face pe oameni triști și cu mintea plină de îndoieli. Lipsa lui Hristos face ca înfățișarea lor să fie tristă și viața lor este un peregrinaj plin de suspine. Bucuria este nota fundamentală a Cuvântului lui Dumnezeu pentru toți aceia care Îl primesc. De ce? Pentru că ei au Lumina vieții. Lumina aduce bucurie și voioșie, și această bucurie se vede în viață și în caracter. – Comentariile Ellen White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1144

Credința în iubirea lui Dumnezeu și în providența Sa atotstăpânitoare ușurează povara grijii și ostenelii. Ea umple inima de bucurie și mulțumire în împrejurările cele mai însemnate ca și în cele umile. Religia ajută direct la întărirea sănătății, la prelungirea vieții și la sporirea capacității de a ne bucura de toate binecuvântările ei. Ea deschide pentru suflet un izvor nesecat de fericire. Fie ca toți aceia care nu L-au ales pe Hristos să-și dea seama că El le oferă ceva mai bun decât caută ei. Omul îi aduce propriului suflet cel mai mare rău și cea mai mare lipsă atunci când gândește sau lucrează împotriva voinței lui Dumnezeu. Nu se poate găsi bucurie adevărată pe cărarea pe care a interzis-o Acela care știe ce este mai bine și care Se îngrijește de fericirea ființelor pe care le-a creat. Calea neascultării duce la mizerie și ruină. Dar căile înțelepciunii „sunt niște căi plăcute și toate cărările ei sunt niște cărări pașnice” (Proverbele 3:17). – Patriarhi și profeți, p. 600

Ce schimbare s-a produs în inima ucenicilor când au privit încă o dată faţa iubită a Mântuitorului lor! (Luca 24:32). … Fuseseră martorii înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu şi erau convinşi că „nici moartea, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură” nu erau în stare să-i despartă „de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:38,39). …
Domnul a spus: … „Seara vine plânsul, iar dimineaţa, veselia” (Psalmii 30:5). În ziua învierii, aceşti ucenici s-au întâlnit cu Mântuitorul şi inima lor ardea în ei când ascultau cuvintele Sale. I-au privit fruntea, mâinile şi picioarele care fuseseră zdrobite pentru ei. Înainte de înălţare, Isus i-a condus până la Betania şi, ridicându-Şi mâinile în semn de binecuvântare, le-a poruncit: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia”, adăugând „şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele” (Marcu 16:15; Matei 28:20). … După toate aceste momente, chiar dacă drumul lor ar fi trecut prin sacrificiu şi martiraj, ca şi al Domnului lor, ar fi dat ei misiunea Evangheliei harului Său şi „cununa neprihănirii”, care va fi primită la venirea Sa, pe onoarea unui tron pământesc, care fusese speranţa lor în primii ani de ucenicie? El, care „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”, le-a acordat, împreună cu părtăşia la suferinţele Sale, şi părtăşia la bucuria Sa – bucuria de a duce „pe mulţi fii la slavă”, o bucurie nerostită, „o greutate veşnică de slavă”. – Tragedia veacurilor, pp. 349–350 
 

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Calea către Hristos, capitolul 8, „Creș­te­rea în Hristos”.
Psalmii fac apeluri puternice să ne punem speranța în Domnul. Atunci când așteptarea ne face să ne simțim împovărați, nesiguri și însingurați, ar trebui să ne amintim de ucenici în ziua înălțării la cer a lui Isus (Faptele 1:4-11). Ei au fost lăsați să aștepte ca El să Se întoarcă într-o zi necunoscută din viitor. Există cineva care să fi trăit vreodată o dorință mai intensă de a primi pe loc binecuvântările lui Dumnezeu? Cu siguranță că în ziua aceea tânjeau în sinea lor: „Doamne, ia-ne cu Tine acum!” Cu toate acestea, au fost îndrumați să aștepte făgăduința Tatălui și revenirea Domnului. S-au întors la Ierusalim și au făcut exact ce le-a spus Isus – au așteptat să primească în dar Duhul Sfânt, apoi au predicat lumii Evanghelia (Faptele 1:12-14; 2). Porunca Domnului de a ne pune speranța în El este una imposibil de îndeplinit dacă El nu lucrează în noi prin Duhul Sfânt. Niciun entuziasm uman nu va putea face față presiunii exercitate de așteptare asupra fragilității noastre. Un singur lucru face față acestei presiuni: rămânerea în Isus Hristos, adică o relație personală cu El. Când ne vom pune speranța în Domnul, vom găsi pace și mulțumire în psalmi. Rugăciunile și cântecele noastre sunt locul în care inima lui Dumnezeu și inima noastră se întâlnesc zilnic.

Studiu zilnic:
Ieremia 49
Ieremia 50
Ieremia 51
Ieremia 52
Plângerile lui Ieremia 1
Plângerile lui Ieremia 2
Plângerile lui Ieremia 3

Ellen G. White, Divina vindecare, capi­to­lul „Alimentația și sănătatea” (de la „Moduri greșite de a lua masa” la final).

1. Ce a scos Domnul din casa de arme?

2. Ce ființe sunt asemănate cu lăcustele zbârlite?

3. Al cui scaun de domnie a ajuns mai presus de al împăraților care erau în Babilon?

4. Ce rod au mâncat femeile?

5. Care sunt momentele nepotrivite pentru masă?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar: Divina vindecare, „Disciplinarea prin încercări”, pp. 470–473 (cap. 40); Slujitorii Evangheliei, „Lucrarea personală” pp. 185–187.