Imnurile Domnului cântate pe un pământ străin

Nu trebuie să săpăm adânc în cartea Psalmii pentru a descoperi că psalmii sunt rostiți într-o lume imperfectă, o lume a păcatului, a răului, a suferinței și a morții. Lumea stabilă creată și condusă de Domnul suveran și de legile Lui perfecte este constant amenințată de rău. Pe măsură ce păcatul corupe lumea din ce în ce mai mult, pământul devine din ce în ce mai mult „un pământ străin” pentru poporul lui Dumnezeu. Această realitate ridică o problemă pentru psalmist: Cum să trăiești o viață de credință pe un pământ străin?

După cum am văzut deja, psalmiștii recunosc conducerea și puterea suverană a lui Dumnezeu, precum și judecățile Lui drepte. Ei știu că Dumnezeu este locul de adăpost veșnic și de nădejde și un ajutor în vreme de nevoie. De aceea, psalmiștii sunt uneori uimiți (cine nu ar fi?) de aparenta absență a lui Dumnezeu și de înmulțirea răului în fața bunului Domn suveran. Natura paradoxală a psalmilor-rugăciuni apare în reacțiile psalmiștilor la aparenta tăcere a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, psalmiștii răspund atât la presupusa absență a lui Dumnezeu, cât și la prezența Sa.
 

Comentariu EGW

Când dificultăţile şi încercările ne înconjoară, trebuie să fugim la Dumnezeu şi să aşteptăm cu încredere ajutorul Aceluia care este puternic pentru a mântui şi a elibera. Dacă vrem să primim binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie să o cerem. Rugăciunea este o datorie şi o necesitate, dar oare nu neglijăm noi lauda? Nu ar trebui să-I aducem mai des mulţumiri Dătătorului tuturor binecuvântărilor? Trebuie să cultivăm recunoştinţa. Ar trebui să contemplăm adesea şi să ne amintim de bunătăţile lui Dumnezeu, să lăudăm şi să slăvim Numele Său sfânt, chiar şi când trecem prin necazuri şi suferinţe. – Solii alese, cartea 2, p. 268

„Pacea lui Hristos … să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră” (Coloseni 3:15,16). Domnul Isus așa făcea. Era asaltat adesea de ispite, dar, în loc să cedeze sau să se lase provocat, El Îi cânta laude lui Dumnezeu. Cu cântări duhovnicești El liniștea potopul de cuvinte al acelora pe care Satana îi folosea pentru a aduce ceartă.

Când sunt ispitiți, cei care Îl iubesc pe Dumnezeu să Îi aducă laudă Creatorului mai degrabă decât să spună cuvinte care acuză sau să caute motive de ceartă. Domnul îi va binecuvânta pe aceia care încearcă să aducă împăcare. Încredeți-vă în Dumnezeu! Aveți grijă să nu îi oferiți vrăjmașului niciun avantaj prin cuvintele voastre necugetate! Păstrați-vă privirea îndreptată spre Domnul Isus! El este puterea voastră. – That I May Know Him, p. 185

Când începem să punem la îndoială iubirea lui Dumnezeu şi să nu ne mai încredem în făgăduinţele Lui, atunci Îl dezonorăm şi Îl întristăm pe Duhul Său Sfânt. … Când Satana te ispiteşte, nu rosti niciun cuvânt de îndoială sau de tristeţe. Dacă alegi să deschizi uşa în faţa ispitelor lui, atunci mintea ţi se va umple de neîncredere şi întrebări de răzvrătire. Dacă-ţi faci cunoscute sentimentele, orice îndoială pe care ai exprimat-o nu numai că te va influenţa pe tine, dar va fi o sămânţă care va încolţi şi va aduce roade în viaţa altora, astfel că va fi imposibil să lupţi împotriva influenţei cuvintelor rostite de tine. Poate că vei fi în stare să te eliberezi de ispitele şi de cursele lui Satana, dar alţii care au fost conduși la aceasta de influenţa ta poate că nu vor putea să scape de necredinţa pe care le-ai sugerat-o. Cât de important este deci ca noi să rostim numai acele cuvinte care vor da putere spirituală şi viaţă!

Noi toţi avem de făcut faţă încercărilor, avem dureri greu de suportat, ispite cărora cu greu se poate rezista. Dar nu trebuie să-ţi spui necazurile semenilor tăi, ci prezintă totul în rugăciune lui Dumnezeu. Trebuie să îţi faci ca regulă de viaţă să nu rostești niciodată un cuvânt de îndoială sau de descurajare. Poţi face foarte mult pentru iluminarea vieţii altora şi pentru susţinerea eforturilor lor prin cuvinte dătătoare de nădejde şi bucurie sfântă. – Calea către Hristos, pp. 118–119
 

1. Citește Psalmii 74:18-22 și Psalmii 79:5-13. Care este miza aici?

Psalmistul caută să înțeleagă marea luptă dintre Dumnezeu și puterile răului și subliniază răbdarea nemărginită a lui Dumnezeu, precum și înțelepciunea și puterea Sa infinită. 

Problema răului în psalmi este în primul rând teologică și inevitabil vizează întrebări despre Dumnezeu. Prin urmare, distrugerea Ierusalimului și a templului este văzută în primul rând ca o ocară divină, pentru că le-a dat păgânilor oportunitatea de a-L huli pe Dumnezeu. Moștenirea lui Dumnezeu (poporul Israel) este semnul alegerii și al legământului Său divin (Deuteronomul 4:32-38; Deuteronomul 32:8,9) care nu va pieri niciodată. Conceptul de moștenire a lui Dumnezeu conține și o dimensiune a sfârșitului timpului, pentru că într-o zi toate popoarele vor deveni moștenirea lui Dumnezeu și Îi vor sluji. Ideea că națiunile au invadat moștenirea lui Dumnezeu amenință aceste promisiuni divine.

Fără îndoială, psalmistul recunoaște că păcatele comise au afectat relația de legământ a poporului cu Dumnezeu și au adus asupra poporului toate consecințele (Psalmii 79:8,9). Supraviețuirea depinde numai de intervenția plină de har a lui Dumnezeu și de refacerea legăturii de legământ prin ispășirea pentru păcat. Domnul este „Dumnezeul mântuirii noastre”, ceea ce transmite credincioșia lui Dumnezeu în ce privește făgăduințele legământului Său (Psalmii 79:9). 

Cu toate acestea, mai importantă decât restaurarea perspectivelor lui Israel este apărarea caracterului lui Dumnezeu în lume (Psalmii 79:9). Dacă faptele rele ale popoarelor vor scăpa nepedepsite, va părea că Dumnezeu Și-a pierdut puterea (Psalmii 74:18-23; Psalmii 83:16-18; Psalmii 106:47). Numai când Dumnezeu Își va salva poporul, Numele Lui va fi reabilitat și înălțat.

Același principiu există acum ca și atunci. Păcatele noastre, regresul nostru, relele noastre pot să ne discrediteze nu doar pe noi, ci, mai rău, pe Dumnezeul al cărui nume Îl proclamăm. Acțiunile noastre greșite pot avea efecte spirituale dăunătoare pentru mărturia și misiunea noastră. Câți oameni au fost îndepărtați de credința noastră prin acțiunile celor care mărturisesc numele lui Hristos?

„Onoarea lui Dumnezeu și onoarea lui Hristos au legătură cu desăvârșirea caracterului poporului Său” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 671). Cum înțelegi acest adevăr important și ce ar trebui să însemne în viața ta creștină?
 

Comentariu EGW

Pentru mulţi oameni, originea păcatului şi motivul existenţei lui sunt o sursă de mare nedumerire. Ei văd acţiunea răului, cu nenorocirile şi distrugerile pe care le aduce, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este infinit în înţelepciune, putere şi dragoste. Acesta este un mister căruia nu-i găsesc nicio explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile clar prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, adevăruri esenţiale pentru mântuire. Unii, în tentativa lor de a explica existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu a făcut cunoscut niciodată. Ca urmare, nu găsesc nicio rezolvare pentru dificultăţile lor. Înclinaţi spre îndoială şi critică, fac din eşecul lor o scuză pentru a respinge cuvintele Sfintei Scripturi. …

Nimic nu este explicat mai clar în Scriptură decât faptul că Dumnezeu n-a fost în niciun fel răspunzător pentru apariţia păcatului; răzvrătirea nu a luat naştere în urma unei retrageri arbitrare a harului divin sau a vreunui defect al guvernării lui Dumnezeu. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate găsi niciun motiv. Este misterios, inexplicabil. A-l scuza înseamnă a-l apăra. … [El] este manifestarea unui principiu aflat în conflict cu marea lege a iubirii, care este baza conducerii divine. – Tragedia veacurilor, p. 492

În analele omenirii, dezvoltarea naţiunilor, creșterea și prăbușirea imperiilor apar ca fiind dependente de voinţa și dibăcia omului. Cursul evenimentelor pare a fi, într-o mare măsură, determinat de puterea, ambiţia sau capriciile lui. În Cuvântul lui Dumnezeu însă, perdeaua este dată la o parte și, în spatele întregului hăţiș de interese, putere și pasiuni omenești, vedem cum Cel Preamilostiv lucrează în tăcere și cu răbdare și Își aduce la îndeplinire planurile.
Fiecărei naţiuni care a intrat pe scena istoriei i s-a permis să își ocupe locul pe pământ ca să se poată vedea dacă va împlini planul „Străjerului sfânt”. Deși naţiunile au respins principiile lui Dumnezeu, atrăgându-și astfel ruina, s-a văzut totuși clar că planul divin superior se împlinea prin toate acţiunile lor. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 50 (11 febr.)

Bunătatea plină de milă a Domnului faţă de noi este mare. Domnul nu-i va lăsa, nici nu-i va părăsi pe aceia care se încred în El. Dacă ne-am gândi mai puţin la încercările noastre şi am vorbi mai puţin despre ele şi mai mult despre mila şi bunătatea lui Dumnezeu, am constata că suntem ridicaţi deasupra multora dintre mâhnirile şi dificultăţile noastre. Fraţii şi surorile mele, voi, care simţiţi că intraţi pe calea întunecată şi, asemenea robilor din Babilon, trebuie să vă atârnaţi harpele în ramurile salciei, haideţi să facem din încercare un cântec voios. Poate că spuneţi: Cum pot să cânt când în faţa mea se află o perspectivă atât de întunecată, când sufletul meu este apăsat de durere şi de doliu? Oare necazurile pământeşti ne-au lipsit de Prietenul cel atotputernic pe care Îl avem în Isus? … Atâta vreme cât Mântuitorul nostru trăieşte, noi avem un motiv de a-I aduce neîncetat recunoştinţă şi laudă. – Solii alese, cartea 2, p. 268
Luni, 29 ianuarie
 

2. Citește Psalmii 41:1-4; Psalmii 88:3-12 și Psalmii 102:3-5,11,23,24. Ce experiențe traumatice de aici seamănă cu experiența ta?

Aceste rugăciuni pentru eliberarea de boală și de moarte demonstrează faptul că aceia care sunt copii ai lui Dumnezeu nu sunt scutiți de suferințele acestei lumi. Psalmii redau chinurile teribile ale psalmistului. Este lipsit de putere, se usucă precum iarba, nu poate să mănânce, stă întins printre cei morți, zace ca cei uciși și culcați în mormânt, nedorit de prieteni, în suferință și disperare. Oasele i se lipesc de carne.

Mulți psalmi exprimă premisa că Dumnezeu a permis necazurile din cauza neascultării lui Israel. Psalmistul recunoaște că păcatul poate aduce boala, prin urmare, face referire la iertarea care vine înaintea vindecării (Psalmii 41:3,4). Cu toate acestea, unii psalmi, precum Psalmul 88 și Psalmul 102, exprimă faptul că suferința nevinovată a poporului lui Dumnezeu este o realitate a vieții, indiferent cât de greu ar fi de înțeles. 

În Psalmul 88, Dumnezeu este acuzat că l-a adus pe psalmist în pragul morții (Psalmii 88:6-8). De notat însă că, până și atunci când sunt rostite cele mai îndrăznețe plângeri, lamentarea este clar un act de credință, pentru că, dacă Domnul în suveranitatea Lui a permis necazurile, El ar putea reface și bunăstarea copilului Său.

În pragul morții, psalmistul își amintește de minunile, bunătatea, credincioșia și dreptatea lui Dumnezeu (Psalmii 88:10-12). În ciuda senzației că a fost lovit de Dumnezeu, psalmistul se agață de El. Deși suferă, el nu neagă iubirea lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu este singura lui salvare. Aceste apeluri arată că psalmistul nu cunoaște doar suferința, ci cunoaște îndeaproape harul lui Dumnezeu și cele două nu se exclud neapărat reciproc. 

Pe scurt, faptul că Dumnezeu permite atât durerea, cât și eliberarea de durere reprezintă demonstrații ale suveranității Lui supreme. Cunoașterea faptului că Dumnezeu deține controlul inspiră speranță. Când citim Psalmul 88 în lumina suferinței lui Hristos, suntem uimiți de profunzimile iubirii Sale, în virtutea căreia a fost dispus să treacă pragul morții de dragul omenirii.

Gândește-te la Isus pe cruce și la ce a suferit din cauza păcatului. Cum ne ajută această realitate, că Dumnezeu prin Hristos a suferit mai mult decât oricare dintre noi, să ne menținem credința în vremurile de durere și încercare?
 

Comentariu EGW

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați” (Matei 5:4).
Cuvintele Mântuitorului transmit o solie de mângâiere și pentru cei care suferă încercări și pierderea celor dragi. Întristările noastre nu sunt întâmplătoare și lipsite de sens. Dumnezeu „nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plângerile 3:33). Când îngăduie să vină asupra noastră încercări și suferințe, El o face „pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (Evrei 12:10). Dacă este acceptată cu credință, încercarea care pare atât de amară și atât de greu de suportat se va dovedi o binecuvântare. Loviturile nemiloase, care spulberă bucuriile pământești, vor constitui tocmai mijlocul prin care privirile noastre sunt îndreptate spre cer. Cât de mulți sunt aceia care nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Isus, dacă întristarea nu i-ar fi condus să caute mângâierea la El!

Încercările vieții sunt niște instrumente folosite de Dumnezeu pentru a îndepărta petele și asprimea din caracterul nostru. Modelarea, tăierea, purificarea și șlefuirea caracterului constituie un proces dureros; este greu să fii apăsat pe roata polizorului. Dar, în felul acesta, piatra prețioasă este modelată și pregătită să-și ocupe locul în templul ceresc. Domnul nu supune un material lipsit de valoare la o asemenea lucrare atentă și minuțioasă. Numai pietrele prețioase sunt șlefuite pentru a fi folosite la zidirea unui palat. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 10

Și acum, Domnul slavei era pe moarte, o jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc. În jertfirea preţioasei Sale vieţi, Domnul Hristos nu era susţinut de o bucurie a biruinţei. Totul era un întuneric apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea și ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prinţul celor ce au suferit, dar suferinţa Sa provenea din faptul că era conștient de răutatea păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească și cât de puţini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui. El știa că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară și vedea mulţimile pierind, deși aveau la îndemână un ajutor îmbelșugat.

Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor și garant al nostru, a fost pusă nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost pus în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii. Vinovăţia fiecărui urmaș al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu față de păcat, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire umpleau de groază inima Fiului Său. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării și iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită. – Hristos, Lumina lumii, pp. 752–753
 

3. Citește Psalmii 42:1-3; Psalmii 63:1; Psalmii 69:1-3 și Psalmii 102:1-7. Ce îi provoacă psalmistului o mare durere?

Psalmistul este tulburat nu doar de suferințele personale și de cele ale comunității, ci și – sau mai ales – de aparenta nepăsare a lui Dumnezeu față de greutățile slujitorilor Săi. Absența lui Dumnezeu este resimțită ca o secetă puternică într-o țară aridă (Psalmii 42:1-3; Psalmii 63:1) și ca o angoasă ucigătoare (Psalmii 102:2-4). Poetul se simte îndepărtat de Dumnezeu și se compară cu păsările singuratice: „Semăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvea din dărâmături; nu mai pot dormi şi sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiş” (Psalmii 102:6,7).

Menționarea pustiului evidențiază senzația de izolare de Dumnezeu. O pasăre „singuratică pe un acoperiș” se află în afara cuibului ei, a locului ei de odihnă. Psalmistul strigă la Dumnezeu „din fundul adâncului”, ca și când ar fi fost înghițit de ape și s-ar afunda în noroi (Psalmii 69:1-3; Psalmii 130:1). Aceste imagini descriu o situație dificilă din care nu există scăpare decât prin intervenție divină. 

4. Citește Psalmii 10:12; Psalmii 122:1; Psalmii 127:9 și Psalmii 139:12. Cum reacționează psalmistul la aparenta absență a lui Dumnezeu?

Este remarcabil că psalmiștii hotărăsc să nu rămână tăcuți în fața tăcerii lui Dumnezeu. Psalmiștii cred cu tărie în rugăciune, pentru că rugăciunea este îndreptată către Dumnezeul cel viu și milostiv. Dumnezeu este tot acolo, chiar și când pare absent. Este același Dumnezeu care i-a auzit în trecut, așa că au încredere că îi aude și acum. Ocaziile în care El tace îi fac să se cerceteze și să Îl caute pe Dumnezeu, dar cu mărturisire și cereri umile. Ei știu că Dumnezeu nu va rămâne tăcut pentru totdeauna. Psalmii demonstrează că relația și comunicarea cu Dumnezeu trebuie să continue, indiferent de circumstanțele vieții.

Ce putem învăța din reacțiile psalmistului la aparenta indiferență a lui Dumnezeu? Tu cum reacționezi când Dumnezeu pare să nu spună nimic? Ce îți menține credința?

Comentariu EGW

Calea ce duce la ziua cea veșnică nu este cea mai ușoară cale și uneori pare întunecoasă și plină de spini. Dar ai asigurarea că brațele Dumnezeului celui veșnic te vor cuprinde pentru a te apăra de rău. El dorește să-ți manifești credința fierbinte în El și să înveți să te încrezi în El atât în umbră, cât și în lumina soarelui.

În efortul lui de a ajunge la cuib, vulturul este adesea lovit de furtuni în defileurile înguste ale munților. Norii, în mase compacte, negri și furioși, mătură spațiul dintre el și înălțimile însorite unde și-a așezat în siguranță cuibul. Pentru un timp pare derutat, zburând în derivă, bătând cu aripile lui puternice, ca și când ar vrea să împingă înapoi norii denși. În cele din urmă, se avântă în zbor prin negură și scoate un strigăt de reușită atunci când, un moment mai târziu, iese în atmosfera calmă și însorită de deasupra. În sfârșit, întunecimea și furtuna se află jos, sub el, și lumina cerului strălucește deasupra. A ajuns la cuibul său iubit, așezat pe colțul înalt de stâncă, și este mulțumit. Prin întuneric a putut să ajungă la lumină. Pentru aceasta a fost nevoie de efort, dar este răsplătit prin atingerea scopului urmărit.

Aceasta este singura cale pe care putem merge ca urmași ai Domnului Hristos. Noi trebuie să exercităm acea credință vie care să străpungă norii ce ne despart, asemenea unui zid gros, de lumina cerului. Ne stau înainte înălțimi ale credinței de atins, unde totul este numai pace și bucurie în Duhul Sfânt. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 323 (12 nov.)

Dumnezeu este Izvorul veșnic și necreat a tot binele. Toţi aceia care se încred în El vor ajunge la această constatare. Celor care-I slujesc, care Îl privesc ca pe Tatăl lor ceresc, El le dă asigurarea că Își va împlini făgăduinţele. Bucuria Lui va fi în inimile lor și bucuria lor va fi deplină.

Este privilegiul nostru să ne deschidem inimile și să lăsăm să pătrundă înăuntru lumina prezenţei lui Hristos. Fratele meu, sora mea, staţi cu faţa spre lumină! Veniţi în contact real, personal cu Hristos, ca să puteţi exercita o influenţă înălţătoare și înviorătoare. Credinţa voastră să fie puternică, statornică și curată. Mulţumirea faţă de Dumnezeu să vă umple inimile. Când vă sculaţi dimineaţa, îngenuncheaţi lângă pat și cereţi de la Dumnezeu tărie pentru îndeplinirea obligaţiilor zilei și pentru înfruntarea ispitelor ei. Cereţi-I să vă ajute să aduceţi în lucrarea voastră farmecul caracterului Domnului Hristos. Cereţi-I să vă ajute să rostiţi cuvinte care să le inspire celor din jur speranţă și curaj și care să vă atragă tot mai aproape de Mântuitorul. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 199 (11 iul.)
 

5. Citește Psalmul 77. Prin ce experiență trece autorul?

Psalmul 77 începe cu o cerere de ajutor adresată lui Dumnezeu, plină de lamentații și de amintiri dureroase (Psalmul 77:1-6). Întreaga ființă a psalmistului se întoarce cu jale către Dumnezeu. Psalmistul refuză să se lase mângâiat de orice alinare în afară de cea care vine de la Dumnezeu. Însă amintirea lui Dumnezeu pare să îi intensifice angoasa. „Mi-aduc aminte de Dumnezeu și gem” (Psalmul 77:3). Cuvântul ebraic hamah, „gem”, redă adeseori vuietul apelor învolburate (Psalmul 46:3). În mod asemănător, întreaga ființă a psalmistului se află într-o stare de neliniște intensă. 

Cum poate amintirea lui Dumnezeu să producă sentimente de durere atât de profunde? O serie de întrebări tulburătoare trădează cauza neliniștii (Psalmul 77:7-9): S-a schimbat Dumnezeu? Poate Dumnezeu să Își trădeze legământul?

Contrastul izbitor între actele salvatoare ale lui Dumnezeu din trecut și aparenta Lui absență din prezent face ca psalmistul să se simtă abandonat de El. Dacă Dumnezeu S-a schimbat, atunci psalmistul nu are nicio speranță – o concluzie pe care se luptă să o respingă.

Între timp, psalmistul nu poate să doarmă, pentru că Domnul îl ține treaz (Psalmul 77:4). Lucrul acesta amintește de alte personaje biblice a căror insomnie a fost folosită providențial de Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale (Geneza 41:1-8; Estera 6:1; Daniel 2:1-3). Nopțile lungi nedormite îl fac pe psalmist să se gândească la actele de izbăvire ale Domnului din trecut și să ia o nouă decizie (Psalmii 77:5,10).

Asigurarea pe care psalmistul o primește de la Dumnezeu constă nu în explicații cu privire la situația lui personală, ci într-o confirmare a credincioșiei și loialității lui Dumnezeu (la fel ca în cazul lui Iov). Psalmistul este încurajat să Îi slujească Domnului cu credință, știind că El este același Dumnezeu care a făcut minuni în trecutul lui Israel (Psalmul 77:11-18). Psalmistul conștientizează, de asemenea, că „nu [I] s-au mai cunoscut urmele” Domnului (Psalmul 77:19), adică recunoaște îndrumarea divină chiar și în situații în care prezența Lui nu este evidentă pentru ochii omenești. Psalmistul își dă seama că Domnul este în același timp descoperit și ascuns, așa că aduce laudă căilor tainice și suverane ale Domnului.

Gândește-te la situații în care Dumnezeu a lucrat în viața ta. Cum te poate ajuta acest adevăr să faci față lucrurilor cu care te confrunți în prezent?
 

Comentariu EGW

În experiența sa, psalmistul David, a trecut deseori de la o stare la alta. Uneori, când înțelegea voia lui Dumnezeu și căile Sale, era foarte entuziasmat. Apoi, când vedea reversul harului lui Dumnezeu și al iubirii Sale neschimbătoare, totul îi părea învăluit într-un nor de întuneric. Dar, chiar prin întuneric, el a căpătat o înțelegere a atributelor lui Dumnezeu care i-a dat încredere și i-a întărit credința. Când se gândea la greutățile vieții și la pericole, acestea îi păreau atât de amenințătoare, încât se simțea părăsit de Dumnezeu din cauza păcatelor sale. Își vedea păcatul în așa niște culori, încât a strigat: „Va lepăda Domnul pentru totdeauna? Şi nu va mai fi El binevoitor?”
Dar, pe când plângea și se ruga, a primit o viziune mai clară a caracterului și a atributelor lui Dumnezeu. …

Credința lui s-a prins strâns de Dumnezeu și el a fost încurajat și întărit și, cu toate că a recunoscut căile Domnului ca fiind de neînțeles, a priceput că sunt pline de har și bune, pentru că așa este caracterul Său, așa S-a descoperit lui Moise. …

Când și-a însușit aceste făgăduințe și privilegii, David s-a hotărât să nu mai judece cu asprime, să nu se mai descurajeze și să se lase să ajungă într-o stare de disperare. Sufletul lui a prins curaj contemplând caracterul lui Dumnezeu așa cum se vede în învățăturile Lui, în răbdarea Lui, în măreția Sa neîntrecută și în harul Său. Și David a văzut că lucrările minunate ale lui Dumnezeu nu au margini, sunt necuprinse. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 3, p. 1149

Dumnezeu răspândește binecuvântări de-a lungul căii noastre ca să ne lumineze drumul și să ne facă inima să-L iubească și să-L laude; El vrea ca noi să scoatem apă cu bucurie din izvoarele mântuirii pentru ca inima noastră să poată fi înviorată. Noi putem cânta cântările Sionului, ne putem înveseli inima și putem înveseli și inimile altora; speranța poate fi astfel întărită și întunericul transformat în lumină. Dumnezeu nu ne-a părăsit într-o lume întunecată – ca străini și călători în căutarea unei patrii mai bune, patria cerească – fără să ne dea făgăduințe prețioase care să ne ușureze fiecare povară. Pe marginile cărării noastre sunt presărate florile frumoase ale promisiunilor Sale. Ele înfloresc peste tot, răspândind un parfum bogat.

Câte binecuvântări pierdem pentru că neglijăm și trecem cu vederea binecuvântările pe care le primim zilnic, tânjind după ce nu avem. … Florile aflate în locuri modeste și întunecate răspund fiecărei raze de lumină pe care o pot avea și își înalță frunzele. Pasările aflate în colivie cântă de acolo, din închisoarea coliviei lor, în sărmana lor casă lipsită de soare, ca și cum ar trăi într-o locuință domnească, plină de lumină. … Lui Dumnezeu Îi place să avem o inimă plină de recunoștință, care se încrede în făgăduințele din Cuvântul Său și strânge din ele mângâiere și speranță; atunci El ne va descoperi noi profunzimi ale iubirii Sale. …
Să ne prindem printr-o credință vie de promisiunile bogate ale lui Dumnezeu și să fim recunoscători din zori până noaptea! – Our High Calling, p. 10
 

6. Citește Psalmii 37:1,8; Psalmii 49:5-7; Psalmii 94:3-7 și Psalmii 125:3. Cu ce se confruntă psalmistul?

Acești psalmi reclamă bunăstarea prezentă a celor răi și dificultatea pe care acest fapt le-o creează celor neprihăniți. Cei răi nu doar că prosperă, dar uneori Îl disprețuiesc în mod deschis pe Dumnezeu și îi asupresc pe alții. Problema care stârnește uimire este că, în timp ce „toiagul de cârmuire al răutăţii” (Psalmii 125:3) domină lumea, „toiag[ul] de dreptate” (Psalmii 45:6) pare să își piardă puterea. În acest caz, de ce să nu renunțăm și să nu îmbrățișăm răul, așa cum fac alții?
 

7. Citește Psalmii 73:1-20,27. Ce îl face pe autor să iasă din acea criză? Care este sfârșitul celor care se încred în lucruri trecătoare? Vezi și 1 Petru 1:17.

Având atenția concentrată pe nedreptatea actuală din lume, psalmistul din Psalmul 73 nu putea să vadă imaginea de ansamblu din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Încercarea credinței lui din cauza prosperității celor răi era una copleșitoare. El credea, de asemenea, că argumentul lui despre inutilitatea credinței se baza pe realitate.
Dar Psalmul 73 arată că „aceste lucruri îi fac de râs pe cei care ignoră primul verset al acestui psalm, ce constituie rezumatul întregului psalm: «Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată!»” (Johannes Bugenhagen, Reformation Commentary on Scripture, 2018, p. 11).

Psalmistul este condus la sanctuar, locul conducerii suverane a lui Dumnezeu, și i se amintește că ziua de „astăzi” nu este decât o piesă din puzzle și ar trebui să se gândească la „soarta de la urmă”, când cei răi se vor confrunta cu judecata lui Dumnezeu. Faptul că psalmistul a înțeles acest adevăr în sanctuar și și-a mărturisit rătăcirea anterioară arată că realitatea poate fi înțeleasă numai din perspectivă spirituală, și nu prin logica omenească.

Ce încurajare găsești în perspectiva judecății lui Dumnezeu în dreptul lumii și al tuturor relelor ei, când atât de multe rele rămân în prezent nepedepsite?
 

Comentariu EGW

Mulți caută să facă un cer al lor prin acumularea de avuție și putere. Ei „râd și vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus” (Psalmii 73:8), călcând în picioare drepturile omului și disprețuind autoritatea divină. Cei mândri pot, pentru un timp, să fie în mare putere și pot să aibă succes în tot ceea ce întreprind, dar, până la urmă, nu vor avea decât dezamăgire și nenorocire.

Timpul cercetării lui Dumnezeu este aproape. Cel Preaînalt va coborî să vadă ce au zidit fiii oamenilor. Puterea Lui suverană se va manifesta, iar lucrările îngâmfării omenești se vor da pe față. „Domnul privește din înălțimea cerurilor și vede pe toți fiii oamenilor. Din locașul locuinței Lui, El privește pe toți locuitorii pământului.” „Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie şi planurile inimii Lui, din neam în neam. Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care Şi-l alege El de moştenire” (Psalmii 33:13,14,11,12). – Patriarhi și profeți, p. 124

Înaintea noastră stau evenimente mari și vrem să chemăm poporul din nepăsarea lui, ca să fie gata pentru ziua aceea. Nu trebuie să izgonim încrederea noastră, ci să avem o asigurare hotărâtă, mai hotărâtă decât oricând înainte. Până aici, Domnul ne-a ajutat și El ne va ajuta până la sfârșit. Vom privi la stâlpii monumentali de aducere-aminte a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi ca să ne mângâie și să ne scape din mâna nimicitorului. Vrem să avem proaspătă în amintire fiecare lacrimă pe care Domnul a șters-o din ochii noștri, fiecare durere pe care ne-a alinat-o, fiecare îngrijorare îndepărtată, fiecare teamă risipită, fiecare nevoie împlinită, fiecare îndurare acordată și, prin această rememorare a peregrinării noastre, să ne întărim pentru tot ce se află în fața noastră. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 58 (19 febr.)

De la staul până la cruce, viaţa lui Isus a fost o chemare la înfrângerea eului și la părtășie în suferinţă. Aceasta a dezvăluit intenţiile oamenilor. Isus a venit cu adevărul cerului și toţi cei care ascultă de glasul Duhului Sfânt sunt atrași de El. Adoratorii eului aparţin împărăţiei lui Satana. Prin atitudinea lor faţă de Hristos, toţi vor dovedi de ce parte sunt. Și, în felul acesta, fiecare își hotărăște soarta.

În ziua judecăţii de apoi, fiecare fiinţă pierdută va înţelege natura propriei respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată și adevărata ei însemnătate va fi înţeleasă de fiecare minte ce a fost orbită de păcat. În faţa priveliștii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică, păcătoșii vor sta condamnaţi. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor se va arăta sub odioasa ei înfăţișare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată orice întrebare cu privire la adevăr și rătăcire, care a existat în lupta aceasta îndelungată. Întregul univers va vedea că Dumnezeu nu este vinovat de existenţa sau dăinuirea răului. – Hristos, Lumina lumii, pp. 57–58
 

Studiu suplimentar: Psalmul 56; Ellen G. White, Calea către Hristos, capitolul 13, „Bucuria în Domnul”.

Asemenea psalmiștilor, oamenii lui Dumnezeu din toate timpurile s-au întrebat adeseori cum să Îi înalțe imnuri Domnului „pe un pământ străin”. Credința noastră în domnia suverană a lui Dumnezeu este încercată, uneori puternic, atunci când ne întrebăm dacă Dumnezeu Se află la conducere sau dacă este într-adevăr atât de puternic și de bun pe cât susțin Scripturile. 

Credința biblică implică adeseori la fel de multă nesiguranță și suspans pe câtă încredere și claritate. Uneori, nesiguranța și suspansul, mai ales în fața răului și a aparentei absențe a lui Dumnezeu, pot fi aproape de nesuportat. Cu toate acestea, nu ar trebui să ne îndoim niciodată de Dumnezeu, de caracterul Lui drept și iubitor și de credincioșia Lui. Și dacă sunt nesiguri cu privire la viitor, psalmiștii adeseori fac apel la iubirea și devotamentul neclintit al lui Dumnezeu (Psalmii 36:5-10; Psalmii 89:2,8).

Noi trebuie să le urmăm exemplul. „Concentrați-vă toate puterile să priviți în sus, nu în jos, la dificultățile voastre, și atunci nu veți cădea pe cale. Curând Îl veți vedea pe Isus în spatele norului, întinzând mâna pentru a vă ajuta. Și nu veți avea de făcut altceva decât să întindeți mâna într-o credință simplă și să-L lăsați să vă conducă. Pe măsură ce deveniți încrezători, prin credința în Isus, vă umpleți de mai multă speranță” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 5, p. 578-579).

Studiu zilnic:

Isaia 59
Isaia 60
Isaia 61
Isaia 62
Isaia 63
Isaia 64
Isaia 65

Ellen G. White, Divina vindecare, capitolul „Folo­sirea remediilor”.

1. Ce i se întâmplă celui ce se depărtează de rău?

2. Ce dă Domnul în locul unui duh mâhnit?

3. Completează: „Am ajuns ca un popor pe care niciodată………”

4. Ce li se va întâmpla celor ce pun o masă „Norocului” și umplu un pahar în cinstea „Sorții”?

5. Numește patru remedii explicate în secțiunea de studiat. 

Comentariu EGW

Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, cap. „Păstorul cel bun”; Mărturii, vol. 5, p. 209, cap. „Sigiliul lui Dumnezeu”.