Lecțiile trecutului

În mulți psalmi, lauda ia forma narării actelor puternice ale lui Dumnezeu de salvare. Acești psalmi sunt adeseori numiți „psalmii istoriei mântuirii” sau „psalmi istorici”. În unii dintre ei se face apel la cei din poporul lui Dumnezeu să învețe din istoria lor, în mod special din greșelile lor și ale strămoșilor. Alți psalmi istorici au o notă predominant imnică, ce evidențiază faptele glorioase trecute ale lui Dumnezeu pentru poporul Său, care întăresc încrederea în Domnul, care este devotat și capabil să îi elibereze de greutățile lor din prezent.

Farmecul psalmilor istorici este că ne ajută să ne vedem viața ca parte a istoriei poporului lui Dumnezeu și să ne asumăm acest trecut. Întrucât prin Hristos am fost adoptați în familia poporului istoric al lui Dumnezeu (Romani 8:15; Romani 9:24-26; Galateni 4:6,7), moștenirea istorică a poporului Israel din vechime este, fără îndoială, afirmarea descendenței noastre spirituale. Prin urmare, putem și ar trebui să învățăm din trecutul poporului Israel, care este și al nostru. 

Scopul final este să conștientizăm că fiecare generație din poporul lui Dumnezeu joacă un rol mic, dar semnificativ în marea desfășurare istorică a scopurilor suverane ale lui Dumnezeu din marea luptă. 

9 martie – Ziua de Rugăciune a Femeii
 

Comentariu EGW

Un studiu al istoriei copiilor lui Israel, ne va ajuta să învățăm lecții care ne vor feri de repetarea greșelilor care au pătat raportul lor. Domnul a eliberat în mod minunat acest popor din robia unui rege asupritor și El Însuși a purtat povara marii lor oștiri. El i-a călăuzit printr-un stâlp de nor ziua și printr-u stâlp de foc noaptea, un nor în care era învăluită prezența Sa. El le-a asigurat hrană în pustie și oamenii au mâncat pâinea îngerilor.

Curând după ce Israel a tăbărât la Sinai, Moise a fost chemat pe munte să se întâlnească cu Dumnezeu. S-a urcat singur pe cărarea stâncoasă și abruptă și s-a apropiat de norul care marca locul prezenței lui Iehova. Israel urma să fie acum adus într-o strânsă și specială relație cu Dumnezeul cel Preaînalt. Ca națiune, israeliții aveau să fie sub guvernarea specială a lui Dumnezeu. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 237 (16 aug.)
Ar trebui să medităm la Scripturi, să ne gândim cu seriozitate și perseverență la lucrurile legate de mântuirea noastră veșnică. Harul infinit, iubirea lui Isus și sacrificiul adus în locul nostru solicită cea mai serioasă și mai solemnă reflecție. Noi ar trebui să stăruim asupra caracterului iubitului nostru Răscumpărător și Mijlocitor. Ar trebui să ne străduim să înțelegem semnificația planului de mântuire. Să medităm la misiunea Aceluia care a venit pentru a-l mântui pe poporul Lui de păcatele sale.

Printr-o contemplare constantă a subiectelor cerești, credința și iubirea noastră vor deveni mai puternice. Rugăciunile noastre vor fi tot mai plăcute lui Dumnezeu, deoarece vor fi tot mai pătrunse de iubire și de credință. Va exista o încredere mai statornică în Isus și veți avea o experiență zilnică reală în ce privește dorința și puterea lui Hristos de a-i mântui pe deplin pe toți cei care vin la Dumnezeu prin El. – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, p. 732
În analele omenirii, dezvoltarea națiunilor, ridicarea și căderea imperiilor apar ca și când ar depinde de vitejia și de voința omului; cursul pe care îl iau evenimentele pare, într-o mare măsură, să fie determinat de puterea, de ambiția sau de capriciul lui. Dar, în Cuvântul lui Dumnezeu, vălul este dat la o parte și vedem – mai sus, dincolo de și prin acțiunile și contraacțiunile interesului, puterii și pasiunilor – puterea Celui Atotputernic, care, în liniște și cu răbdare, Își aduce la îndeplinire planurile.

În cuvinte de o frumusețe și de o gingășie fără seamăn, apostolul Pavel a prezentat înaintea înțelepților din Atena scopul divin în creșterea și împărțirea raselor și popoarelor. „Dumnezeu care a făcut lumea și tot ce este în ea”, spune apostolul, „este Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi” (Faptele 17:24-27). – Profeți și regi, pp. 499–500
 

1. Citește Psalmul 78. Care sunt cele trei epoci istorice principale evidențiate în acest psalm? Ce lecții repetate extrage Asaf din fiecare perioadă?

Rememorarea trecutului lui Israel evidențiază credincioșia lui Dumnezeu și necredincioșia lui Israel și învață generațiile următoare să nu repete greșelile strămoșilor lor, ci să se încreadă în Dumnezeu și să rămână credincioase legământului Său. Psalmistul folosește istoria ca pildă (Psalmii 78:2), ceea ce înseamnă că poporul ar trebui să mediteze profund la mesajul psalmului și să caute personal semnificația acestuia. Versetul 2 este o descriere profetică a metodei Domnului Isus de a învăța prin parabole, pilde (Matei 13:34,35).

Acest psalm rememorează perioada exodului (Psalmii 78:9-54), așezarea în Canaan (Psalmii 78:55-64) și perioada lui David (Psalmii 78:65-72). Demonstrează faptele glorioase ale lui Dumnezeu și consecințele faptului că poporul a încălcat legământul făcut cu El. Istoria lui Israel conține multe forme de neloialitate față de Dumnezeu, mai ales idolatria (Psalmii 78:58). Psalmistul pune accent pe originile necredincioșiei lui Israel: oamenii au uitat ceea ce făcuse Dumnezeu pentru ei, nu s-au încrezut în Dumnezeu, L-au pus pe Dumnezeu la încercare/L-au „ispitit” (Psalmii 78:18,41,56), s-au răzvrătit împotriva Lui și nu I-au ținut legea, legământul și poruncile (Psalmii 78:10,37,56). Prin accentuarea acestor forme specifice de neloialitate, psalmistul sugerează că respingerea lui Israel în istorie provine dintr-un singur păcat fundamental, și anume, eșecul poporului de a se încrede în Domnul (Psalmii 78:7,8). 

Când citim psalmul suntem copleșiți de încăpățânarea constantă și de orbirea spirituală a poporului, în contrast cu răbdarea Domnului și harul Lui fără margini. Cum se face că fiecare generație a învățat atât de greu? Înainte de a judeca prea aspru generațiile trecute, ar trebui să ne gândim la noi înșine. Nu uităm și noi minunile lui Dumnezeu din trecut și neglijăm cerințele legământului Său? Psalmul nu îi încurajează pe oameni să se bazeze pe propriile fapte, ci arată zădărnicia voinței umane când nu se întemeiază pe conștientizarea constantă a credincioșiei lui Dumnezeu și pe acceptarea harului Său. Luptele pierdute ale poporului lui Dumnezeu (Psalmii 78:9,62-64) clarifică lecția psalmului, că eforturile oamenilor, fără credincioșie față de Dumnezeu, sunt sortite eșecului.

Ce lecții ai învățat sau ar fi trebuit să înveți din greșelile făcute în trecut?
 

Comentariu EGW

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie sfătuitorul nostru și să ne conducă experiența. Lecțiile din istoria Vechiului Testament, dacă sunt studiate cu credincioșie, ne vor învăța cum este posibil acest lucru. Hristos, învăluit într-un stâlp de nor ziua și într-un stâlp de foc noaptea, a fost călăuza și lumina copiilor lui Israel în peregrinarea lor prin pustie. Era o călăuză care nu se rătăcește.

Prin toate experiențele lor, Dumnezeu încerca să îi învețe să asculte de Călăuza lor divină și să creadă în puterea Lui de a-i elibera. Eliberarea lor din robia egipteană și trecerea prin Marea Roșie le-au descoperit puterea Lui de a salva. Când s-au răzvrătit împotriva lui și au mers împotriva voinței Lui, Dumnezeu i-a pedepsit. Când au stăruit în răzvrătire și au fost hotărâți să meargă pe calea lor, Dumnezeu le-a dat ce au cerut și, în felul acesta, le-a arătat că ceea ce le reținuse El, le refuzase pentru binele lor. Fiecare pedeapsă care a venit ca urmare a murmurărilor lor era o lecție pentru acea mare mulțime, că durerea și necazul sunt întotdeauna urmarea călcării poruncilor lui Dumnezeu. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 254 (2 sept.)

Psalmistul spune: „Au ispitit pe Dumnezeu în inima lor, cerând mâncare după poftele lor. Au vorbit împotriva lui Dumnezeu și au zis: «Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustie? Iată că El a lovit stânca de au curs ape și s-au vărsat șiroaie. Dar va putea El să dea și pâine sau să facă rost de carne poporului Său?» Domnul a auzit și S-a mâniat” (Psalmii 78:18-21). Cârtirile și strigătele fuseseră dese în timpul călătoriei lor de la Marea Roșie la Sinai, dar, din milă față de neștiința și orbirea lor, Dumnezeu nu îi pedepsise atunci pentru acest păcat. Dar, de la data aceea, El li Se descoperise la Horeb. Ei primiseră multă lumină, întrucât fuseseră martori oculari ai măreției, ai puterii și îndurării lui Dumnezeu, iar necredința și nemulțumirea făceau ca vinovăția lor să fie mult mai mare. Mai mult, ei se legaseră să-L primească pe Domnul ca Împărat al lor și să se supună autorității Lui. Cârtirea lor era acum adevărată răscoală și, ca atare, trebuia să fie pedepsită prompt și în mod vădit, ca Israel să poată fi scăpat de anarhie și ruină: „S-a aprins între ei focul Domnului și a mistuit o parte din marginea taberei” (Numeri 11:1). Cei mai vinovați dintre nemulțumiți au fost uciși de fulgerele pornite din nor. – Patriarhi și profeți, p. 379

Murmurările repetate ale israeliților și pedepsele mâniei lui Dumnezeu care au venit din cauza nelegiuirilor lor sunt raportate în istoria sfântă pentru binele copiilor lui Dumnezeu care aveau să trăiască după aceea pe pământ, dar îndeosebi pentru a le adresa o avertizare acelora care vor trăi aproape de încheierea timpului. Tot astfel, faptele lor de devotament, energia și generozitatea cu care au adus la Moise darurile lor de bunăvoie sunt raportate pentru binele poporului lui Dumnezeu. Exemplul pe care l-au dat, pregătind cu atâta bucurie materialele pentru tabernacul, este pentru toți aceia care iubesc cu adevărat închinarea adusă lui Dumnezeu. – Istoria mântuirii, p. 152
 

2. Citește Psalmul 105. Ce evenimente istorice și lecții ies în evidență?

Psalmul 105 redă evenimentele cele mai importante ale relației dintre Domnul și poporul Său, Israel. Se concentrează pe legământul lui Dumnezeu cu Avraam de a-i oferi țara promisă lui și urmașilor lui și pe modul în care această promisiune, confirmată lui Isaac și lui Iacov, s-a împlinit providențial prin Iosif, Moise, Aaron și în timpul cuceririi Canaanului. Psalmul oferă speranță poporului lui Dumnezeu din toate generațiile pentru că actele minunate ale lui Dumnezeu din trecut garantează iubirea Lui neschimbătoare din toate timpurile (Psalmul 105:1-5,7,8). 

Psalmul 105 se aseamănă cu Psalmul 78 prin faptul că evidențiază credincioșia lui Dumnezeu față de poporul Său de-a lungul istoriei și face lucrul acesta pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și a inspira credincioșie. Dar, spre deosebire de Psalmul 78, Psalmul 105 nu menționează greșelile poporului din trecut – este un psalm cu un alt scop. Istoria este repovestită prin viața celor mai mari patriarhi, arătând călăuzirea lui Dumnezeu și răbdarea cu care patriarhii au îndurat greutățile. Perseverența și loialitatea patriarhilor față de Dumnezeu au fost răsplătite din belșug. Astfel, Psalmul 105 îi invită pe oameni să ia exemplu de la credința patriarhilor și să aștepte cu încredere eliberarea de la Dumnezeu în vremea lor.
Psalmul 105 se aseamănă cu un imn (Psalmul 105:1-7), arătând că, pentru a-L lăuda cu adevărat pe Dumnezeu, poporul Său trebuie să cunoască evenimentele din propria istorie. Închinătorii sunt numiți sămânța lui Avraam și copii ai lui Iacov (Psalmul 105:6), fiind astfel considerați împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam de a face din el un popor mare (Geneza 15:3-6). Psalmistul evidențiază continuitatea dintre patriarhi și generațiile următoare ale poporului lui Dumnezeu. El accentuează că „judecățile Lui se aduc la îndeplinire pe tot pământul” (Psalmul 105:7, subl.ad.), îndemnându-i astfel pe închinători să nu uite că „Dumnezeul nostru” este și Domnul suveran al întregii lumi și că bunătatea Lui iubitoare se răsfrânge asupra tuturor popoarelor (Psalmul 96:1; 97:1). Este clar o chemare la credincioșie, adresată fiecărei generații de credincioși.

Cum ar trebui să ne vedem noi, ca adventiști de ziua a șaptea, în acest neam de oameni de la Avraam încoace? (Vezi Galateni 3:29.) Ce lecții învățăm din această istorie?

Comentariu EGW

Istoria Vechiului Testament a fost păstrată pentru binele generațiilor următoare. Și lecțiile Noului Testament sunt tot atât de importante și necesare. Aici, din nou, Hristos este Acela care dă învățătură, conducându-l pe poporul Său să caute înțelepciunea care vine de sus și să dobândească înțelepciune (în engl.: învățătură) în neprihănire care va modela caracterul după asemănarea cu cel divin. Scripturile, atât Vechiul, cât și Noul Testament, ne învață principiile ascultării de poruncile lui Dumnezeu ca fiind condiția pentru a ne asigura viața aceea care se măsoară cu viața lui Dumnezeu, pentru că prin ascultare putem să devenim părtași firii dumnezeiești și învățăm să fugim de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, trebuie să studiem învățăturile ei, să împlinim poruncile ei, care sunt mai de preț decât aurul atunci când sunt trăite în viața de zi cu zi. – Letter 342, September 2, 1907, to the workers in Southern California

Lucrările făcute de Dumnezeu pentru poporul Său ar trebui să fie repetate adesea. Cât de des aşeza Domnul pietre de aducere-aminte despre purtarea Sa faţă de vechiul Israel! Ca să nu uite istoria trecutului, El i-a poruncit lui Moise să pună acele evenimente într-o cântare, iar părinţii să-i înveţe pe copii cuvintele cântării. Ei trebuiau să ridice semne de aducere-aminte şi să le aşeze la vedere. S-au făcut eforturi speciale pentru păstrarea lor, pentru ca, atunci când copiii aveau să întrebe despre acele lucruri, întreaga istorie să poată fi repetată. Astfel, erau păstrate vii în minte lucrările providenţiale şi deosebita bunătate şi îndurarea lui Dumnezeu, manifestate prin purtarea Lui de grijă şi prin eliberarea poporului Său. Noi suntem îndemnaţi: „Aduceți-vă aminte de zilele de la început, când, după ce aţi fost luminaţi, aţi dus o mare luptă de suferinţe” (Evrei 10:32). Pentru poporul Său din această generaţie, Domnul a acţionat ca un Dumnezeu făcător de minuni. Este nevoie ca istoria cauzei lui Dumnezeu să fie adusă adesea înaintea poporului, tineri şi vârstnici. Avem nevoie să ne aducem adesea aminte de bunătatea lui Dumnezeu şi să-L lăudăm pentru lucrările Lui minunate. – Conflict and Courage, p. 364

Bărbaţi, femei şi tineri, Dumnezeu vă cere să aveţi tărie morală, voinţă statornică şi perseverenţă în atingerea scopului, o minte care să nu se bazeze pe afirmaţiile altora, ci să cerceteze şi să analizeze singură înainte de a accepta sau respinge ceva, să studieze şi să cântărească dovezile şi să I le prezinte Domnului în rugăciune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Şi acum condiţia: „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul.” Această cerere pentru înţelepciune nu trebuie să fie o rugăciune lipsită de sens şi de importanţă, care să se şteargă din minte imediat ce s-a încheiat, ci una care să exprime dorinţa puternică, sinceră a inimii, o dorinţă care apare atunci când eşti conştient de faptul că îţi lipseşte înţelepciunea de a discerne voia lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 2, p. 130
 

3. Citește Psalmul 106. Ce evenimente istorice te impresionează aici și ce lecții poți învăța? 

Pe toţi cei care susţin că sunt copii ai lui Dumnezeu i-aş invita să se gândească la istoria israeliţilor, aşa cum este ea raportată în Psalmii 105, 106 şi 107. Studiind cu grijă aceste pasaje biblice, vom putea să apreciem mai bine bunătatea, mila şi dragostea Dumnezeului nostru. …

De ce uitau atât de repede cei din vechiul Israel modul în care Se purtase Dumnezeu cu ei? Poporul nu păstra în minte faptele Lui pline de măreţie şi de putere sau cuvintele Lui de avertizare. Dacă şi-ar fi amintit minunata Lui purtare faţă de ei, nu le-ar fi fost adresată mustrarea. …

Dar copiii lui Israel L-au uitat pe Dumnezeu, căruia Îi aparţineau pentru că îi crease, dar îi şi răscumpărase. După ce au văzut toate lucrările Lui minunate, L-au ispitit. – Mărturii, vol. 8, pp. 107, 114
Oare nu putem noi, cei care trăim în timpul sfârşitului, să ne dăm seama de importanţa cuvintelor apostolului: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu” (Evrei 3:12)?

Asupra noastră străluceşte lumina acumulată a vremurilor trecute. Raportul despre uitarea din neglijenţă a lui Israel a fost păstrat pentru luminarea noastră. În zilele noastre, Dumnezeu Şi-a întins mâna ca să adune la Sine un popor din orice neam, din orice seminţie şi de orice limbă. În mişcarea adventă, El a lucrat pentru moştenirea Sa tot aşa cum a lucrat pentru israeliţi când i-a scos din Egipt. În marea dezamăgire de la 1844, credinţa poporului Său a fost pusă la încercare tot aşa cum a fost pusă la încercare credinţa evreilor la Marea Roşie. Dacă ar fi continuat să se încreadă în Mâna călăuzitoare care fusese cu ei în experienţa lor trecută, adventiştii din zilele de început ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu. Dacă toţi aceia care au acţionat uniţi în lucrarea de la 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi proclamat-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi cu ani în urmă, lucrarea ar fi fost finalizată şi Hristos ar fi venit pentru a-Şi răscumpăra poporul. – Mărturii, vol. 8, p. 115

Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu, dacă nu va fi însoţită de o sinceră pocăinţă şi reformă. Trebuie să se vadă schimbări categorice în viaţă; trebuie îndepărtat tot ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Această schimbare va fi urmarea unei păreri de rău sincere şi adevărate pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut ne este prezentată cu claritate: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1:16,17). – Calea către Hristos, p. 39
 

Și Psalmul 106 evocă evenimente majore din istoria lui Israel, inclusiv exodul, rătăcirea în pustiu și viața în Canaan. Accentuează păcatele atroce ale înaintașilor, care au atins punctul culminant în generația care a fost dusă în exil. Prin urmare, psalmul a fost scris, aproape cu siguranță, atunci când Israel se afla în Babilon sau după ce se întorsese în țară, iar psalmistul, inspirat de Duhul Sfânt, a povestit aceste evenimente istorice și lecțiile pe care poporul ar fi trebuit să le învețe din ele. 

La fel ca ceilalți, și acest psalm face trimitere la credincioșia lui Dumnezeu față de legământul harului Său, prin care Și-a salvat poporul în trecut (Psalmul 106:45). Exprimă speranța că Dumnezeu Își va manifesta iarăși bunătatea față de poporul Său pocăit și îl va aduna dintre popoarele păgâne (Psalmul 106:47). Apelul pentru izbăvirea prezentă nu este doar o dorință, ci o rugăciune a credinței bazată pe certitudinea categorică privind izbăvirile divine trecute (Psalmul 106:1-3) și pe caracterul neschimbat al credincioșiei lui Dumnezeu față de legământul și poporul Său.
Rememorarea din Psalmul 106 a eșecurilor din istoria lui Israel este parte din mărturisirea păcatelor de către popor și din recunoașterea faptului că generația prezentă nu este mai bună decât cele trecute. Aceasta recunoaște că este și mai rea decât strămoșii ei pentru că ea cunoaște consecințele nelegiuirilor înaintașilor și modul în care Dumnezeu Și-a dovedit răbdarea și harul în cadrul salvării lor, chiar dacă umblaseră intenționat pe căi rele. Dacă lucrul acesta era valabil în dreptul lor, gândește-te cât de valabil este astăzi în dreptul nostru, care avem revelația caracterului lui Dumnezeu și a harului Său mântuitor manifestat prin Domnul Isus!
Vestea bună din Psalmul 106 este că dragostea statornică a lui Dumnezeu este întotdeauna mai puternică decât păcatele oamenilor (Psalmul 106:8-10,30,43-46). Rolul esențial al lui Moise și al lui Fineas în potolirea mâniei lui Dumnezeu indică importanța mijlocirii Domnului Hristos în favoarea credincioșilor. Numai experimentarea personală a haru­lui lui Dumnezeu poate transforma o istorie trecută în istoria noastră.

„Au uitat curând lucrările Lui și n-au așteptat împlinirea planurilor Lui” (Psalmul 106:13). De ce facem și noi atât de ușor acest lucru?

Comentariu EGW

Pe toţi cei care susţin că sunt copii ai lui Dumnezeu i-aş invita să se gândească la istoria israeliţilor, aşa cum este ea raportată în Psalmii 105, Psalmii 106 şi Psalmii 107. Studiind cu grijă aceste pasaje biblice, vom putea să apreciem mai bine bunătatea, mila şi dragostea Dumnezeului nostru. …
De ce uitau atât de repede cei din vechiul Israel modul în care Se purtase Dumnezeu cu ei? Poporul nu păstra în minte faptele Lui pline de măreţie şi de putere sau cuvintele Lui de avertizare. Dacă şi-ar fi amintit minunata Lui purtare faţă de ei, nu le-ar fi fost adresată mustrarea. …
Dar copiii lui Israel L-au uitat pe Dumnezeu, căruia Îi aparţineau pentru că îi crease, dar îi şi răscumpărase. După ce au văzut toate lucrările Lui minunate, L-au ispitit. – Mărturii, vol. 8, pp. 107, 114
Oare nu putem noi, cei care trăim în timpul sfârşitului, să ne dăm seama de importanţa cuvintelor apostolului: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu” (Evrei 3:12)?
Asupra noastră străluceşte lumina acumulată a vremurilor trecute. Raportul despre uitarea din neglijenţă a lui Israel a fost păstrat pentru luminarea noastră. În zilele noastre, Dumnezeu Şi-a întins mâna ca să adune la Sine un popor din orice neam, din orice seminţie şi de orice limbă. În mişcarea adventă, El a lucrat pentru moştenirea Sa tot aşa cum a lucrat pentru israeliţi când i-a scos din Egipt. În marea dezamăgire de la 1844, credinţa poporului Său a fost pusă la încercare tot aşa cum a fost pusă la încercare credinţa evreilor la Marea Roşie. Dacă ar fi continuat să se încreadă în Mâna călăuzitoare care fusese cu ei în experienţa lor trecută, adventiştii din zilele de început ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu. Dacă toţi aceia care au acţionat uniţi în lucrarea de la 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi proclamat-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi cu ani în urmă, lucrarea ar fi fost finalizată şi Hristos ar fi venit pentru a-Şi răscumpăra poporul. – Mărturii, vol. 8, p. 115
Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu, dacă nu va fi însoţită de o sinceră pocăinţă şi reformă. Trebuie să se vadă schimbări categorice în viaţă; trebuie îndepărtat tot ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Această schimbare va fi urmarea unei păreri de rău sincere şi adevărate pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut ne este prezentată cu claritate: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1:16,17). – Calea către Hristos, p. 39

4. Citește Psalmul 80. Cum e înfățișat în acest psalm poporul lui Dumnezeu împreună cu marea lui speranță?

Israel este descris ca o vie pe care Dumnezeu a smuls-o din Egipt, țara asupririi, și a adus-o în bogata țară promisă. Imaginea unei vii transmite ideea de alegere a lui Israel de către Dumnezeu și grija Lui providențială (citește și Geneza 49:11,12,22; Deuteronomul 7:7-11). 
Cu toate acestea, în Psalmul 80, via lui Dumnezeu face obiectul mâniei Sale (80:12). Profeții anunță distrugerea viei ca semn al judecății lui Dumnezeu, pentru că via s-a stricat (Isaia 5:1-7; Ieremia 2:21). 
Psalmul 80 nu evocă motivele judecății divine. Date fiind profunzimile harului lui Dumnezeu, psalmistul este uimit că Dumnezeu Își poate ascunde prezența de poporul Său pentru un timp atât de îndelungat. Tensiunea dintre mânia lui Dumnezeu și judecată, pe de-o parte, și harul și iertarea lui Dumnezeu, pe de alta, Îl face pe psalmist să se teamă că mânia divină ar putea învinge și ar putea mistui întregul popor (80:16). 

5. Citește Numeri 6:22-27. Cum este folosită această binecuvântare în Psal­mul 80?

Refrenul psalmului evocă promisiunea făcută lui Aaron că Dumnezeu Își va binecuvânta întotdeauna poporul (Numeri 6:22-27) și evidențiază speranța că harul lui Dumnezeu va triumfa asupra cauzelor nefericirii poporului: „Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească faţa Ta şi vom fi scăpaţi!” (Psalmii 80:3; vezi și Psalmii 80:7,19).
Cuvântul ebraic pentru „a ridica” provine aici dintr-un cuvânt uzual care înseamnă „a (se) întoarce” și este folosit în multiple ocazii în Biblie cu referire la Dumnezeu care Își cheamă poporul îndepărtat să se întoarcă la El. Este strâns legat de ideea de pocăință, de renunțare la păcat și de întoarcere la Dumnezeu. „Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, dacă se vor întoarce la Mine cu toată inima lor” (Ieremia 24:7).

Cum ai experimentat la nivel personal pocăința ca o întoarcere la Dumnezeu?

Comentariu EGW

Iudeii consideraseră totdeauna vița ca fiind planta cea mai nobilă și un simbol a tot ce este puternic, minunat și roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în Țara Făgăduită. Iudeii își întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. Dar Isus a zis: „Eu sunt adevărata Viță”. Să nu credeți că, din cauza legăturii voastre cu Israel, puteți ajunge părtași la viața lui Dumnezeu și moștenitori ai făgăduinței Lui. Numai prin Mine se primește viața spirituală.

… Părintele ceresc sădise această viță de soi bun pe dealurile Palestinei și El Însuși fusese vierul. Mulți erau atrași de frumusețea acestei Vițe și recunoscuseră obârșia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel, era ca un lăstar dintr-un pământ uscat. Au luat Vița, au zdrobit-o și au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Vierul ceresc niciodată nu pierduse din vedere Vița Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o și a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădițele Viței atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă Vița cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi și alte ramuri în Viță. Din ele a ieșit rod. Roadele lor îmbelșugate au fost culese de trecători. – Hristos, Lumina lumii, p. 675

Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuși ca o jertfă deplină pentru fiecare fiu și fiică decăzută a lui Adam. Ce umilință a trebuit El să îndure! Cum a coborât El pas cu pas, tot mai jos, pe calea umilinței, și, cu toate acestea, nu Și-a mânjit sufletul cu nicio pată a păcatului respingător! El a suferit toate aceste lucruri pentru a te putea înălța, curăți, purifica și înnobila pe tine și pentru ca tu să poți fi moștenitor împreună cu El pe tronul Său. Cum poți face tu ca alegerea și chemarea ta să fie sigure? Care este calea mântuirii? Domnul Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Oricât ai fi de păcătos, oricât ai fi de vinovat, ai fost chemat, ai fost ales. „Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi.” Nimeni nu va fi forțat împotriva voinței lui să vină la Isus Hristos. Maiestatea cerului, singurul Fiu al viului și adevăratului Dumnezeu, a deschis calea pentru ca tu să poți veni la El, dându-Și viața ca jertfă pe crucea de pe Calvar. … Sângele Domnului Hristos este un pașaport care nu expiră niciodată, prin care toate cererile noastre pot găsi cale de acces la tronul lui Dumnezeu. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 251
 

Studiu suplimentar: Faptele 7 și Evrei 11. 
Care este, potrivit Noului Testament, scopul final al modului suveran în care Dumnezeu Își conduce poporul de-a lungul istoriei?
Psalmii istorici sunt un martor puternic al fidelității lui Dumnezeu față de poporul Său. Fiecare eveniment din istoria acestui popor a fost un pas providențial spre împlinirea finală a promisiunii divine privind Salvatorul lumii în persoana lui Isus din Nazaret. Chiar și încercările, care adeseori i-au șocat pe israeliți și i-au făcut să creadă că Dumnezeu i-a abandonat, se aflau sub controlul suveran al lui Dumnezeu și erau parte din providența Lui, pentru că Dumnezeu este Domnul suprem al istoriei. Cu măiestrie, psalmistul prezintă adevărul că nici măcar lipsa de loialitate a poporului nu Îl poate face pe Dumnezeu să nu fie devotat poporului Său și să nu Își împlinească făgăduințele. Cu toate acestea, cei care nu se pocăiau nu aveau parte de binecuvântările legământului, iar cumplitul lor sfârșit slujește ca ultim avertisment cu privire la modul în care viața trăită fără Dumnezeu sau împotriva Lui distruge oamenii. Psalmii îi încurajează pe copiii lui Dumnezeu din toate vremurile să spere în Domnul și să Îi rămână credincioși. „Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât să nu uităm felul în care ne-a condus Domnul și lecțiile pe care ni le-a oferit El în istoria noastră” (Ellen G. White, Schițe din viața mea, p. 196). 

Studiu zilnic:
Ieremia 28
Ieremia 29
Ieremia 30
Ieremia 31
Ieremia 32
Ieremia 33
Ieremia 34
Ellen G. White, Divina vindecare, capitolul „Igiena printre israeliți”.

1. Pe cine a fript împăratul Babilonului în foc?

2. Cine este întâiul născut al Domnului?

3. Cu ce va însămânța Domnul casa lui Israel și a lui Iuda?

4. Ce nu-I trecuse Domnului prin gând?

5. Ce avantaje aveau israeliții fiind în aer liber în pustiu?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar
Divina vindecare, „Personalitatea lui Dumnezeu descoperită în Hristos”, p. 419.