Îndreptăţirea şi dreptatea

Există o întrebare care îi uimeşte pe îngeri, îi agită pe musulmani, îi deranjează pe învăţaţi şi îi va uimi pentru întreaga eternitate pe cei mântuiţi. Această întrebare este: Dacă Dumnezeu este drept, cum este posibil ca El să mă trateze pe mine aşa cum ar merita Isus, pedepsindu-L în schimb pe El pentru păcatele mele? Să discutăm deocamdată despre dreptate.

Când Chad, un copil de zece ani, a spart din greşeală geamul dormitorului părinţilor săi cu o minge de golf, a trebuit să-l plătească. Singurul său venit erau banii de buzunar pe care-i primea la fiecare două săptămâni, o sumă de patru dolari. Aceşti bani i s-au oprit până la achitarea ferestrei – şi a durat ceva, pentru că era un geam mai scump, triplu, proiectat pentru timpul rece din Alaska, unde ei trăiau. Dreptatea este pedepsirea unui delict, nici prea aspru, nici prea uşor. Face parte din îndreptarea lucrurilor într-o lume nedreaptă. Dacă mingea de golf a lui Chad lovea un copac, şi nu fereastra, dreptatea nu se mai cerea satisfăcută. Citeşte Exodul 22:1,4. Care zice Dumnezeu că este pedeapsa corectă pentru cineva care a furat o oaie şi a sacrificat-o sau a vândut-o? Care ar fi pedeapsa dacă oaia este găsită încă în posesia hoţului? În concepţia lui Dumnezeu, care este pedeapsa dreaptă pentru păcat?

Romani 6:23 „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”
De ce este drept pentru un păcătos să moară? Pentru că păcatul aduce moartea (vezi Iacov 1:15). El produce daune imense şi îl face pe păcătos complet responsabil pentru ele. Dar cine poate şti la ce duce păcatul? Cine poate vedea viitorul şi cine poate bănui cât de distructiv este păcatul? Adam şi Eva nu puteau să-l întrevadă. Acel unic păcat a produs atâta nefericire, încât este uşor pentru noi să vedem că pentru păcatul lor meritau moartea.
Doar prin credinţă ei ar fi putut întrezări urmările alegerilor lor. Dreptatea poate fi evaluată doar de Dumnezeu. Numai El ştie ce merită o persoană şi ce este cu adevărat drept. Mai mult decât atât. Gândeşte-te! Să presupunem că tu şi prietenul tău aveţi fiecare câte douăzeci de dolari în buzunar şi fiecare îi datorează lui Todd douăzeci de dolari. Ce ar zice Todd dacă prietenul tău s-ar oferi să plătească datoria în locul tău, cu cei douăzeci de dolari ai săi? Banii pe care îi avea în buzunar îi datora deja lui Todd! Într-un fel, ei îi aparţineau lui Todd. Deci nu ar fi putut să-i folosească pentru altceva decât pentru propria datorie, dacă voia să nu îl jefuiască pe Todd de ce era al său.
De aceea noi nu putem plăti pentru păcatele unui prieten. Noi deja Îi datorăm întreaga noastră viaţă lui Dumnezeu. Suntem obligaţi prin creaţie să ascultăm. Chiar şi îngerii, ca fiinţe create, datorează serviciul lor Creatorului. Aşa că nici măcar cel mai sfânt heruvim nu poate plăti pentru păcatele noastre.
Nu la fel este cu Isus.

El nu a fost creat. El nu-I datorează Tatălui viaţa. Când făcea voia Tatălui, făcea mai mult decât datoria Sa. Era ca şi cum ar fi lucrat pentru plată. Persoana pentru care lucrezi îţi datorează bani. Astfel, Isus a adunat o comoară pentru noi. De aceea dreptatea (neprihănirea) ne poate fi dată în dar. El o deţine. Ca proprietar, poate face ce doreşte cu ce este al Său. Isus a exprimat această idee în parabola lucrătorilor viei.

Matei 20:15 „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?”
Răspunsul este: „Da, este.” Nu te bucuri că Isus împarte bogăţia Sa de neprihănire cu noi? Iar acum putem explora mai mult despre cum a luat El păcatele asupra Sa.

Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. – Viaţa lui Iisus, p. 25

[Hristos] a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El nu a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. – Viaţa lui Iisus, p. 25

1. De ce moartea este plata păcatului, chiar şi pentru un „păcăţel”?

2. De ce un înger nu poate plăti pentru păcatele noastre? Atât Dumnezeu, cât şi îngerii ne iubesc foarte mult şi ar fi murit pentru noi (vezi Patriarhi şi profeţi, p. 64). De ce sacrificiul unui înger nu ar fi fost suficient pentru mântuirea noastră?

3. De ce sacrificiul lui Isus a fost mai mult decât suficient pentru mântuirea noastră?

4. De ce condiţia de creaturi ne obligă la ascultare de Legea lui Dumnezeu?

Dacă Ted îţi împrumută duba şi îţi cere să conduci cu atenţie, cine va fi responsabil dacă tu conduci nesăbuit maşina? Această întrebare nu are un răspuns foarte simplu.
Pe de o parte, tu eşti responsabil. Tu ai acţionat aşa cum ai hotărât tu să acţionezi. Ar trebui să plăteşti atât daune pentru ambele maşini implicate în accident, cât şi cheltuielile medicale pentru eventualii răniţi. Dacă ar fi accident cu victime, ai putea fi şi urmărit penal. Da, poţi merge chiar la închisoare dacă ai omorât accidental pe cineva în trafic, dacă s-a întâmplat din cauză că ai fost foarte nepăsător când conduceai.
Pe de altă parte, Ted este cel care a decis că poţi conduce duba lui. Nu l-a forţat nimeni să-ţi dea maşina. Ar fi făcut bine dacă ţinea cont de caracterul tău înainte să-ţi dea să conduci. Într-un fel, şi el este responsabil pentru accident, chiar dacă nu a fost vina lui. Dacă ar fi dat maşina unui puşti de cinci ani, ar fi fost complet vina lui, pentru că ar fi dat cheile maşinii cuiva care nu avea deloc îndemânarea de a conduce.
Aşa este şi cu relaţia dintre Creator şi păcatele lumii. Satana spune că Hristos este responsabil de păcatele noastre, argumentând că cei creaţi de Dumnezeu nu pot asculta.

Dar acum îngerii nu mai cred aşa. Prin viaţa Sa perfectă ca om, Isus a demonstrat că Dumnezeu i-a dat omului puterea de a asculta. Deci, când păcătuim, nu avem scuză.
Totuşi, Isus ne-a adus la existenţă. El are responsabilitatea de a plăti pentru deciziile noastre incorecte, după cum proprietarul maşinii are responsabiltatea să plătească daunele provocate de şoferul neatent.
Dar dacă Ted plăteşte daunele, îi rămâi foarte dator. La fel se întâmplă între noi şi Domnul Isus. El a plătit pentru vina noastră. El are dreptul să acţioneze aşa în virtutea dreptului Său de Creator. Noi însă nu merităm deloc un asemenea ajutor. Păcatele noastre reprezintă vina noastră şi a părinţilor noştri înaintea noastră.
Dar Dumnezeu este înţelept şi bun şi, dacă spune că El este „drept” când ne iartă („îndreptăţeşte”), atunci cel mai înţelept lucru pe care îl putem face este să fim mulţumitori, să credem Cuvântul Său şi să îl acceptăm.
Iată ce ne zice El:
Romani 3:26 „Pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”
Citiţi Evrei 2:3. Deoarece Isus ne-a luat păcatele pe când noi nu meritam ajutorul Său, ne-am aştepta să fim socotiţi răspunzători dacă tratăm darul Său minunat ca pe ceva fără valoare, ca şi când nu I-am datora nimic lui Isus. Aceasta Îl întristează pe Duhul Sfânt şi dreptatea cere o pedeapsă mărită. Vom studia, în cele ce urmează, cum să acordăm atenţia cuvenită sacrificiului făcut pentru plătirea datoriilor noastre.

5. Cum ştim că păcatul nu este din vina lui Dumnezeu?

6. Şi totuşi, ce face Dumnezeu pentru a rezolva problema păcatului? Vezi Patriarhi şi profeţi, pp. 63–70; Viaţa lui Iisus, pp. 758–764; Tragedia veacurilor, pp. 492–504.

În mod natural, noi simţim dragoste pentru cine ne iartă o mare greşeală. Cu cât este mai mare boacăna unui copil, cu atât este mai larg şi mai luminos zâmbetului lui când i se spune că este iertat.
Isus a tratat astfel această problemă: Un fost fariseu, care fusese vindecat de Isus, îşi dorea ca o anumită femeie să plece din casa lui. Isus era acolo ca musafir al celui vindecat. La picioarele lui Hristos stătea o femeie. Şi ea, o păcătoasă notorie, atrăgea prea mult atenţia.
Ştii istoria Mariei care I-a spălat picioarele lui Isus cu parfum şi le-a șters cu părul ei (vezi Ioan 12:3). Când s-a adresat severei gazde, Isus i-a vorbit despre dragoste, apreciere şi iertare.

Luca 7:40-43 „Isus a luat cuvântul şi i-a zis: «Simone, am să-ţi spun ceva.» «Spune, Învăţătorule», I-a răspuns el. «Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt, cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?» Simon I-a răspuns: «Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.» Isus i-a zis: «Drept ai judecat.»”
Apoi Isus explică:
Luca 7:45-48 „«Tu nu Mi-ai dat sărutare, dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn, dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.» Apoi a zis femeii: «Iertate îţi sunt păcatele!»”
Cum să devenim şi noi la fel de conştienţi de păcatele noastre precum această femeie? De ce oare greşelile noastre nu ne zdrobesc inimile şi nu ne apasă sufletele? Poţi înţelege din pasajul acesta cum vinovăţia joacă un rol în iubirea pentru Domnul Isus? Ai putea gândi chiar că această vinovăţie ar fi necesară pentru a aprecia mai mult iertarea.
Dacă medităm la ele cu atenţie, Cele Zece Porunci au funcţia de a ne conştientiza de păcat. (Acesta este înţelesul pasajului dificil din Romani 7:8,9.) Poruncile ne expun falsitatea şi ipocrizia. În oglinda lor ne vedem aşa cum suntem. Suntem miraţi cum poate Dumnezeu să ierte pe cineva atât de netrebnic. Iar când El spune că ne iartă şi noi credem aceasta, rămânem uimiţi de această iertare. Suntem uimiţi de măreţia lui Dumnezeu. Aceasta este semnificaţia fricii din versetul următor:

Psalmii 130:4 „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.”
O aşa admiraţie schimbă omul. Vom studia mai mult despre aceasta în studiul următor.
 

7. Cine iubeşte mai mult, conform spuselor lui Isus?

8. Atunci cum putem să avem o dragoste mai mare pentru Dumnezeu?

9. Săptămâna trecută am învăţat că vina este cauza majoră a depresiei. Se întâmplă acest lucru atunci când vina nu este înfruntată aşa cum se cuvine. În ce sens şi în ce circumstanţe este vina un lucru bun?

Omul vânat

Cât de departe ai merge pentru a apăra ceea ce crezi? Cât de mult eşti în stare să suferi pentru Isus? Misionarul Thanh Vinh*, din Vietnam, ne împărtăşeşte o experienţă mai de demult, când credinţa sa a fost încercată. Inima-mi bătea tare când am auzit la uşă ciocănitul insistent al ofiţerilor de poliţie, iar glasurile lor zgomotoase şi grăbite au umplut camera. Am privit pentru o clipă în ochii familiei nou-convertiţilor pe care îi vizitam în acel moment şi am sperat ca, prin privirea mea, să le comunic tăcut asigurarea că Dumnezeu era cu noi. Am şoptit o simplă rugăciune: „Doamne, Te rog, dă-ne curaj! Te rog, protejează-ne!” Poliţia s-a năpustit la mine şi a început să ne întrebe pe mine şi pe misionarul local de ce eram acolo. M-am îndepărtat uşor de lângă coşul de gunoi, unde numai ce aruncasem micul altar budist, rugându-mă ca ei să nu privească în coş.

Pe când interogatoriul creştea în intensitate, am introdus inconştient mâna în buzunar. Am simţit atunci cum atingeam lista care conţinea numele şi adresele membrilor bisericii pe care plănuiam să-i vizităm. M-am înfiorat când m-am gândit ce s-ar putea întâmpla dacă poliţia ar găsi lista cu acei preţioşi copii în Hristos. Mintea mea alerga în toate direcţiile în căutarea unui plan, având doar o secundă pentru rugăciunea: „Doamne, ajută-ne!”

Întrebările hărţuitoare au încetat pentru câteva minute, timp în care poliţia a chemat ajutoare. Am realizat că Dumnezeu a deschis o uşă de scăpare. M-am strecurat pe uşa din dos, fără să mă uit înapoi şi fără să încetinesc pasul nici pentru o secundă. Am luat-o la fugă către jungla care era chiar la marginea satului. Când am ajuns într-un loc în care aveam în jur doar copaci, am rupt lista în mii de bucăţi mărunte şi le-am îngropat în grabă sub frunziş.

Repede am sărit în sus şi am alergat unde vegetaţia era mai bogată. Sunetul puternic al unui clopoţel care alerta sătenii să se alăture căutării mi-a ajuns la urechi. Alergam repede, ca un tigru vânat de oameni. Am început să aud voci înăbuşite nu departe de mine. Vocile creşteau în intensitate şi simţeam că muşchii îmi zvâcneau de durere şi oboseală. Cuvintele Psalmului 91 îmi răsunau în minte: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: «El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!»” Realizam că mulţimea m-a ajuns, dar nu îndrăzneam să privesc în urmă. Deodată, o bucată mare de lemn m-a lovit cu toată forţa în spate, cauzându-mi o durere pătrunzătoare, care îmi trecea prin tot corpul. M-am clătinat şi am căzut la pământ, astupându-mi capul cu mâinile, în timp ce grupul de tineri m-a înconjurat ca nişte animale de pradă flămânde. În timp ce înjurau, mă băteau şi mă târau la secţia de poliţie, un simţământ de pace a venit asupra mea. Cuvintele din Matei 5:11 îmi răsunau în minte: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” Prezenţa plăcută a Spiritului Sfânt mă mângâia în mijlocul durerii.

Când am ajuns la sediul poliţiei, a început interogatoriul. Căutau ceva care să mă condamne. M-au pasat apoi superiorilor. După ce m-au mai chestionat, s-au decis să-mi dea o amendă mie şi proprietarului casei în care ne adunam pentru a ne închina, după care mi-au dat drumul.

Consider acest deznodământ miraculos ca o poartă deschisă vizitării nou-convertiţilor. Când mă gândesc la această experienţă, pot doar să-I mulţumesc Domnului. Fiecare încercare din viaţa de creştin m-a pregătit să devin lucrător pentru Dumnezeu în propria ţară, Vietnam, şi m-a învăţat să fiu tare pentru El, cu orice preţ. Rugăciune pentru putere: Iubite Tată ceresc, prin puterea Ta divină, fă-mă să rezist oricărei ispite şi să fiu victorios în mijlocul încercărilor care-mi vin în cale azi! Învaţă-mă să rămân ferm pentru Tine şi păstrează-i credincioşi pe fraţii mei din Asia de Sud-Est!

Un model perfect

Edenul, locuinţa lui Adam şi a Evei în timpul purităţii şi al inocenţei lor, a ieşit perfect din mâna Creatorului; dar această pereche favorizată a călcat porunca lui Dumnezeu, şi astfel cei doi au fost alungaţi din casa lor iubită, pregătită pentru ei. Păcatul lor şi consecinţele lui au fost consemnate pentru beneficiul nostru, ca să servească de învățătură pentru cei ce vor să ia aminte. În providenţa lui Dumnezeu, în Cuvântul Său, ne sunt oferite modele de caracter, ilustrând viciul şi virtutea, păcatul şi neprihănirea. Oameni inspiraţi au scris aceste istorii, pentru ca noi, având o imagine completă a caracterelor acestor oameni evlavioşi, să le putem copia virtuţile şi să evităm căderile.

Privind în urmă, putem identifica defectele care au pătat caractere, de altfel frumoase şi echilibrate; dar nu ar trebui să ne scuzăm nicicând păcatele şi greşelile proprii, motivând cu greşelile acestor personaje. Adam şi Eva, precum şi alţii care au trăit de mult, nu au avut lumina pe care o avem noi astăzi; însă noi avem beneficiul experienţei lor. Suntem mai favorizaţi ca ei, mai ales pentru că noi avem în faţa noastră standardul excelenţei spirituale în viaţa şi caracterul lui Hristos. Soarele Neprihănirii a răsărit peste noi şi, în lumina razelor Sale, păcatul apare în adevăratul lui caracter. Din învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu şi din exemplele conţinute în el, cunoaştem cât de ofensiv este păcatul şi care vor fi adevăratele lui consecinţe. Aceasta înseamnă că noi avem o responsabilitate chiar mai mare decât primii noştri părinţi.

Isus Și-a lăsat haina regală şi tronul pentru a veni în această lume, ca să răscumpere căderea ruşinoasă a lui Adam. El a trecut pe acolo pe unde Adam a căzut
şi a îndurat ispite de zece ori mai puternice, totuşi El a ascultat în amănunt de voia Tatălui. La batjocura evreilor, El a răspuns: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” Adam şi Eva erau păcătoşi dovediţi. Ei au cedat ispitei, au călcat Legea şi, în consecinţă, lumea a fost timp de secole inundată de nefericire. În contrast, ne este prezentată viaţa lui Isus, care, ispitit de Satana, a venit de pe câmpul de luptă ca învingător, pur şi fără păcat. Victoria obţinută nu era pentru El Însuşi, ci pentru fiicele şi fiii ruinaţi ai lui Adam. Dragă tinere prieten, ar trebui să înveţi de timpuriu cum să copiezi virtuţile unui caracter pur şi neprihănit, conturat în Scripturi. În timp ce din exemplul celor greşiţi ai putea învăţa ce trăsături de caracter şi ce fel de purtare priveşte Dumnezeu cu dezgust, ai putea să păstrezi în inima ta pietatea şi faptele bune ale celor neprihăniţi de toate vârstele. Ar putea să te inspire viaţa lor, care a devenit o binecuvântare pentru alţii.

Mai presus de toate, aspiră să copiezi Modelul perfect. Isus a dus o viaţă de lepădare de Sine. El era implicat în fiecare zi în consolarea celor necăjiţi, cărora le uşura suferinţa, îi ajuta şi îi binecuvânta pe toţi cei care veneau la El. Şi astăzi, El este acelaşi Salvator milos şi nu va refuza pe niciun păcătos pocăit.

Tu poţi avea acces la puterea şi înţelepciunea Sa. Prin meritele sângelui Său, poţi să învingi orice duşman spiritual şi poţi remedia orice defect de caracter. Isus „S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Şi, prin contemplare, tu poţi deveni asemenea chipului Său.
Ce exemplu vei copia? Pe cel al primilor noştri părinţi, care nu au ascultat de Dumnezeu, sau pe cel al preţiosului Salvator? Rezultatul păcatului este înaintea ta; la fel şi cel al ascultării. Adam a pierdut Edenul nu numai pentru sine, dar şi pentru întreaga rasă umană – pentru tine şi pentru mine. Dar, prin Isus, el va fi restaurat mai frumos decât la început. Premiul care îţi stă în faţă este viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu; nu-i aşa că merită să luptăm pentru ea?
„Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Psalmistul spune: „Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice, în dreapta Ta.”—The Youth’s Instructor, 6 august 1884

1. De ce Dumnezeu a inspirat oameni să scrie în Biblie despre alegerile bune, dar şi despre alegerile rele ale oamenilor?

2. De ce păcatul nu este niciodată scuzabil?

3. Care sunt cele două motive pentru care suntem avantajaţi faţă de Adam şi de Eva?

4. Citeşte Faptele 17:29-31. Explică de ce noi avem mai multă responsabilitate decât cei care au trăit cu mult timp înainte.

5. Ce a ales Isus să facă pentru a-i putea salva pe oameni?

6. Numeşte două popoare din Scriptură ale căror greşeli sunt o avertizare pentru noi. Ce putem învăţa din experienţa lor? Numeşte două popoare din Scriptură ale căror alegeri sunt exemple bune pentru noi. Ce putem noi învăţa din experienţele lor?

7. De ce este ideal să urmăm exemplul lui Isus?

8. Gândeşte-te în mod serios al cui exemplu l-ai urmat săptămâna aceasta? Îl vei ruga chiar acum pe Isus să te ajute să faci un scop din urmarea exemplului Său?

9. Care este premiul pentru cei ce urmează exemplul lui Isus?

Nu din întâmplare: caii

Cei 60 de milioane de cai estimaţi a fi pe întreg mapamondul au copita dintr-o singură bucată (nedespicată); şi, nu din întâmplare, ei au cei mai mari ochi dintre toate mamiferele terestre. Aria vederii lor este de 350° fără să-și mişte capul.

Doar două zone nu pot vedea: cea din faţa lor şi cea din spatele lor. De aceea, dacă animalul face o mică mişcare cu capul, poate vedea tot ce este în jurul lui. Motivul pentru care calul are o vizibilitate aşa de mare este acela că Designerul i-a plasat ochii pe cele două laturi ale capului. Creatorul ştia de ce l-a făcut aşa, pentru că, fiind un animal prădat, calul trebuie să fie mereu în gardă cu privire la prezenţa prădătorilor din jurul său şi să fie gata de fugă cât ai clipi din ochi. În plus, pentru a simţi pericolul, nu din întâmplare, calul îşi poate roti urechile la 180°, ca să fie complet conştient de sunetele suspecte. 

Nu din întâmplare, calul este echipat pentru alergare – în viteză, dacă este necesar – pentru că este principalul său mod de apărare, în cazul unui pericol real. Calul are un bun simţ al echilibrului care, la fel, nu este din întâmplare, deoarece este necesar pentru a scăpa de primejdie. Datorită câtorva factori care includ un înalt grad de percepţie, prin care el ştie locaţia fiecărei părţi a corpului său (fenomen numit propriocepţie), calul ştie unde se află membrele sale în orice moment. În plus, copitele sale îi furnizează un simţ tactil, fiind sensibil la solul pe care calcă. Nu din întâmplare, copitele sunt făcute din acelaşi material cu unghiile de la mâinile şi de la picioarele noastre, permiţând calului să „simtă” cu precizie ceea ce este dedesubt. Astfel, calul este „stăpân” pe solul de sub picioarele lui, de oricare tip ar fi acesta.

Născut cu aceste abilităţi, un mânz nou-născut este imediat pe picioarele lui. Începe să meargă menţinându-şi echilibrul, iar într-o oră de la naştere, deja aleargă. Nu din întâmplare, în special în sălbăticie, iapa naşte noaptea, căci binevoitorul Creator a gândit ca mama şi puiul să fie cât mai în siguranţă în orele cele mai vulnerabile, la adăpostul întunericului. Când au nevoie de odihnă, caii stau în picioare, cu membrele întinse într-o poziţie specială, lucru realizabil printr-un sistem de tendoane în jurul osului piciorului şi al încheieturilor, proiectat nu din întâmplare de Creator. Totuşi, cercetătorii au descoperit că un cal trebuie să se așeze pentru câteva ore, la câteva zile o dată, pentru a avea somnul cel mai profund. Este interesant că un cal izolat, singur, nu doarme bine. Are instinctul de a fi atent la pericole şi nu se va întinde pe jos decât dacă sunt şi alţi cai lângă el. Aşa stând lucrurile, dacă un cal este singur, în cele din urmă se va prăbuşi extenuat.

Totuşi, dacă un cal dezvoltă o legătură puternică cu un om, nu numai că se va odihni cu simţământul că este protejat de stăpân, dar va reflecta şi dispoziţia stăpânului său. Ce binecuvântare poate fi un om pentru aceste frumoase animale! Şi cât de recunoscători Îi suntem şi noi lui Dumnezeu, care veghează mereu peste noi şi ne asigură şi nouă seninătatea în tot ce ni se întâmplă.