Neprihănirea prin credinţă

Eşti gata să gândeşti foarte profund? În această săptămână vom învăţa ce vrea să zică Biblia când vorbeşte despre neprihănirea prin credinţă. Acesta este studiul cel mai minunat din întreaga Biblie. Şi, ca să-l înţelegem bine, trebuie să ne întoarcem în timp cu ajutorul imaginaţiei, înainte de momentul când Satana a păcătuit. Analiză: Imaginează-ţi că eşti un înger. Faci tot ce îţi spune Dumnezeu să faci. Te bucuri enorm de viaţa ta ca înger. Şi sursa majoră a satisfacţiei tale este conştientizarea faptului că iubitorul tău Creator este mulţumit de tine.

Calea lui Dumnezeu este singura care aduce fericire, singurul mod de viaţă. Cum ştim aceasta? Cum ştim că nu există alte căi de a fi fericit, alte căi de a trăi? Avem dovada iubirii lui Dumnezeu. Nu cumva El ascunde calea cea mai bună de ochii omului?

Fii atent cu aceste gânduri! Modul îngeresc de a trăi este modul cel mai satisfăcător de a trăi. Toate dovezile arată că Dumnezeu este incredibil de înţelept, grijuliu şi iubitor. De fapt, nu există nici măcar un dubiu ca să te poţi îndoi de înţelepciunea Lui. Cu toate acestea, sunt doar două căi prin care să vezi că drumul trasat de Dumnezeu este superior. Una este să-L crezi pe cuvânt. Adică să trăieşti prin credinţă.

Cea de-a doua este de a experimenta alte căi pentru a vedea dacă apar fisuri în înţelepciunea sau dragostea lui Dumnezeu. Dar cine face acest lucru îşi asumă un mare risc! Dacă este singura cale calea Domnului, atunci un asemenea experiment ar putea conduce la moarte. Neprihănirea este calea cea dreaptă. Şi, de vreme ce pentru îngeri singura cale rezonabilă de a acţiona era să-L creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, asta înseamnă că neprihănirea a fost şi va fi mereu prin credinţă. (Trăirea prin credinţă vine de la sine pentru un înger.) Te-ai putea întreba de ce este așa. Să gândim acum altfel. Cine ne poate spune dacă o anumită cale duce către viaţa veşnică? Singurul care ar putea face acest lucru ar fi o persoană care ar putea vedea în viitor. Numai cineva cu această capacitate ar putea să ne asigure că o anumită cale duce la viaţă, iar alta, la moarte. Şi singurul care poate vedea viitorul este Dumnezeu. A fost mereu valabil acest lucru: dacă vrei să afli modul optim de a trăi şi de a învăţa neprihănirea, crede-L pe Dumnezeu pe cuvânt. Aceasta este credinţa. Vieţuirea prin credinţă este un lucru înţelept pentru oricine vede în Biblie dovada dragostei, a puterii, a cunoaşterii evenimentelor viitorului – caracteristici proprii lui Dumnezeu.

Aceste adevăruri sunt măreţe şi sunt poate greu de urmat. Dar sunt dovezi. Nu este evident că îngerii fie sunt chibzuiţi şi cred în Dumnezeu, fie îşi asumă riscuri neraţionale şi periculoase? Culmea ironiei este că Satana, astăzi, ca şi în vremurile străvechi, încearcă să promoveze simţământul că este o încălcare a libertăţii ca Dumnezeu să ne zică pe ce cale să mergem. Dar ce altă cale am putea alege?

Esenţa neprihănirii stă în credincioşia faţă de Răscumpărătorul. – Parabolele Domnului Hristos, p. 97

1. Ce dovadă ai că Dumnezeu este iubitor şi că El are în plan ce este mai bine pentru tine? Dacă nu găseşti prea multe dovezi în mintea ta, atunci citeşte primul capitol din Calea către Hristos şi vezi dacă această lectură te ajută să răspunzi la întrebare.

2. Ce i-ai spune cuiva care afirmă că Dumnezeu limitează mult libertăţile omului care alege să-L asculte?

Adam şi Eva aveau de ales. Erau liberi să mănânce din pomul vieţii sau puteau să-l evite. Erau liberi să mănânce din fructul cunoştinţei binelui şi răului sau puteau să-l evite. Biblia ne învaţă că pomul cunoştinţei părea bun de mâncat. Părea ca unul care ar fi putut să confere înţelepciune. Dar Dumnezeu spusese că este periculos şi că, dacă vor consuma acele fructe, vor muri. Dumnezeu le poruncise să nu mănânce.

Geneza 2:17 „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”
Geneza 3:6 „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.”
Cercetare biblică: Cum puteau şti Adam şi Eva că Dumnezeu spune adevărul? Chiar acesta a fost şi argumentul şarpelui:
Geneza 3:4,5 „Atunci, şarpele a zis femeii: «Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.»”

Adam şi Eva erau în aceeaşi situaţie în care erau şi îngerii. Întrebarea era: Îl vom crede pe Dumnezeu pe cuvânt sau vom experimenta alte opţiuni care ar putea duce la un rezultat mai bun? Şi dacă vrem să punem întrebarea mai corect, am putea zice astfel: Observăm noi dovada vizibilă a puterii, a înţelepciunii şi a dragostei lui Dumnezeu, dovada profetică a faptului că Dumnezeu poate vedea viitorul ca pe o carte deschisă? Referitor la multele lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut ca să ne ajute şi să ne binecuvânteze, Îl vom crede noi pe cuvânt sau vom ignora toate dovezile şi vom risca totul pentru o aventurare în necunoscut? Pentru Adam şi Eva în grădină, neprihănirea – a face ce este drept – a fost prin credinţă. Era natural pentru ei să trăiască prin credinţă.
După ce au făcut pasul hotărâtor şi au ales nefastul şi răzvrătitul experiment, neprihănirea prin credinţă, aşa cum o cunoşteau ei, a rămas istorie. Adam şi Eva au făcut răul şi de-acum erau sortiţi morţii.

Poate vă întrebaţi: „De ce au fost blestemaţi doar pentru un singur păcat?” Ştiţi mai multe despre acest lucru decât aveţi impresia că ştiţi. Răutatea din jurul nostru mărturiseşte cum un singur păcat a fost mai periculos, mai vătămător şi cu mai multe consecinţe decât ne-am fi putut închipui. Numai Dumnezeu putea cuprinde consecinţele viitoare îngrozitoare pe care acel unic păcat le va provoca şi ce responsabilitate mare era pentru om angajarea în el.
Totuşi, Adam şi Eva ar fi putut şti acest lucru doar prin credinţă, nu era nevoie să-l şi experimenteze.
Este extrem de încurajator faptul că neprihănirea este şi acum prin credinţă. Dumnezeu a întocmit un plan prin care îi permite omului să fie repus în starea de inocenţă primordială, pierdută prin păcat. Dar neprihănirea prin credinţă trebuie să fie adaptată ca să poată ajuta persoane precum Adam, Eva şi copiii lor. Să fie concepută în aşa fel încât să poată ajuta pe cineva aflat deja în păcat.
Şi a fost adaptată. Vom studia aceasta în secţiunea următoare.

3. Dacă pomul cunoştinţei ar fi arătat ca unul otrăvitor, ar mai fi fost un test potrivit al ascultării?

4. Gândeşte-te la o perioadă când ai experimentat o altă opţiune în afară de ascultarea de Dumnezeu. În ce moduri ai descoperit că Dumnezeu este mai înţelept decât tine şi că cerinţele Sale sunt pentru binele tău suprem?

Abel era neprihănit. El este primul personaj al istoriei biblice menţionat pentru exercitarea credinţei. Totuşi, el a păcătuit. Deci, dacă singurul mod de a trăi era conformarea continuă şi exactă la ceea ce Dumnezeu cuvântă, cum de Abel era încă în viaţă?

Evrei 11:4 „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort.”

Abel a făcut ceea ce Adam ar fi trebuit să facă – a trăit prin credinţă. A trăit prin fiecare cuvânt care venea din gura lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a zis lui Abel să facă o faptă de cruzime. Trebuia să sacrifice un miel. Cain a adus şi el un sacrificiu; era rodul muncii sale. Dar nu era exact ceea ce Dumnezeu poruncise. Cain nu trăia după Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, credinţa îi lipsea. Sacrificarea mielului reprezenta genialitatea planului de mântuire. Dumnezeu lua păcatul omenirii şi îl punea asupra unui Înlocuitor. Şi cei care depindeau de cuvintele lui Dumnezeu şi de sacrificiul Său puteau fi iertaţi şi curăţiţi. Ei erau socotiţi ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. Astfel, neprihănirea este din nou prin credinţă, ca înainte de păcătuire. Celor care trăiesc prin Cuvântul lui Dumnezeu li se va oferi viaţa ca un dar. Ei nu îl merită. Nu ar putea să-l merite. În mila Sa, Dumnezeu îi tratează ca şi cum ar fi sfinţi. Le ascultă rugăciunile, trimite îngerii să îi ajute, le pregăteşte un loc în ceruri. Elaborarea acestui plan strălucit trebuie să-l fi deranjat foarte mult pe Satana.

Deci ce este neprihănirea prin credinţă? Este trăirea în concordanţă cu Cuvântul Domnului, ceea ce conduce la viaţa veşnică. Odată cu sacrificiul lui Isus, neprihănirea prin credinţă este disponibilă şi păcătoşilor. Deşi am păcătuit, dacă depindem de sacrificiul lui Isus (după cum Abel a demonstrat sacrificând mielul) şi facem ceea ce Dumnezeu a spus (cum a făcut şi Abel), Dumnezeu ne va conferi statutul de neprihănit şi ne va da şansa să trăim ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată.
Şi dacă nu înţelegem cum se realizează aceasta? Ştiţi, neprihănirea nu depinde de capacitatea de a înţelege de ce Dumnezeu zice ceea ce zice. Depinde doar de a crede în El – chiar şi atunci când nu înţelegem. Dacă trăim prin fiecare cuvânt al Său, chiar dacă nu-i întrevedem importanţa, suntem acceptaţi de El. Trăim atunci pe calea trasată de El, care duce la viaţă.
Dezvoltare: „Îngerul a zis: «Ai credinţă în Dumnezeu.» Am văzut că unii sunt încercaţi prea puternic pentru a crede. Credinţa este atât de simplă, iar voi priviţi dincolo de ea. Satana a încercat să-i înşele pe unii copii sinceri şi i-a făcut să privească la ei înşişi pentru a găsi ceva vrednic acolo. Am văzut că nu trebuie să privească la ei înşişi, ci la meritele lui Isus, să depindă de mila Sa aşa cum sunt, neputincioşi şi nevrednici, şi să primească de la El, prin credinţă, puterea şi hrana spirituală.” – Solii alese, cartea 3, p. 121

5. Care din lucrurile pe care Dumnezeu le face pentru noi ne arată că El ne tratează ca şi cum nu am fi păcătuit? Matei 5:43–48

6. Putem fi salvaţi fără a înţelege de ce sau cum funcţionează exact planul mântuirii?

7. Ai fost vreodată „încercat prea puternic pentru a crede”?

Un sat trezit

Misionarul Hanh* şi mica biserică din casa lui au luat în serios provocarea adresată de pastorul Isah Young de a posti şi de a se ruga pentru zonele neatinse de Evanghelie din Vietnam. Au început să postească şi să se roage pentru un sat aflat la o distanţă de 240 km de ei, unde nu locuia nici măcar un creştin. Deoarece acesta era locul de baştină al unui cuplu care venea la biserică, ei s-au rugat în special pentru rudele lor de acolo. Yen* suferea de o formă terminală de cancer la stomac. A plecat din satul ei la oraş pentru a căuta ajutor medical. Nepotul ei şi soţia acestuia au invitat-o pe Yen la biserica din locuinţa lui Hanh, unde au participat împreună şi unde ea a auzit despre Isus Hristos, primind şi o Biblie. Ea L-a acceptat cu dragă inimă pe Isus ca Salvator. Deoarece era în ultima fază a bolii, medicii nu mai puteau s-o ajute. Singura ei speranţă era în Marele Medic, noua ei dragoste. Cancerul făcea imposibilă păstrarea alimentelor în stomac, dar apetitul ei insaţiabil pentru Cuvântul lui Dumnezeu o ţinea în viaţă. După două săptămâni petrecute în oraş, ea avea nevoie să se reîntoarcă acasă la familie.

După aproximativ o lună, cumnata lui Yen l-a sunat pe Hanh pentru a-i da trista veste că Yen este pe moarte. Biserica s-a adunat imediat pentru a se ruga pentru ea, aşa cum făcuseră de multe ori când ea era cu ei şi chiar şi după ce ea plecase; de data aceasta s-au rugat intens timp de două ore, citând Psalmul 30. Ei I-au spus lui Dumnezeu: „Dacă Tu o laşi să moară, cine Îţi va mai lăuda Numele în acel sat?” La sfârşitul rugăciunii, au simţit pace şi asigurarea că Dumnezeu o va vindeca. Ziua următoare, după o nouă sesiune de rugăciune, pastorul Hanh a sunat să vadă dacă starea de sănătate a lui Yen s-a îmbunătăţit. Au descoperit că era inconştientă şi că abia mai răsufla. Adresându-i-se cumnatei lui Yen, el i-a spus cu seriozitate: „Ţii la Yen? Dacă da, ascultă-mă cu atenţie! Sunt unul dintre prietenii ei din oraş. Ne-am rugat ca Domnul să o vindece pe Yen. Acum El este singurul care o mai poate ajuta. Du-te, te rog, şi deschide Biblia lui Yen la Psalmul 30, îngenunchează lângă ea şi apoi citeşte cuvintele psalmului, punând numele lui Yen în psalm.”

Era linişte la celălalt capăt al firului. „Dumnezeu poate s-o vindece”, a subliniat Hanh. Când au terminat convorbirea, el nu era sigur dacă cumnata lui Yen, care nu era creştină, va face ce i s-a cerut. Însă grupul a continuat rugăciunea, punându-şi încrederea în Domnul pentru vindecare.

Când Hanh, nepotul lui Yen şi soţiile lor au mers să o vizite pe Yen câteva zile mai târziu, au fost întâmpinaţi de strigătele de bucurie ale lui Yen, acum vindecată pe deplin, ale cumnatei sale şi ale celorlalte gazde necreştine. Toţi Îl lăudau pe Domnul. „La puţin timp după ce ai sunat, Yen a încetat să mai respire”, a început să povestească cumnata. „După ce am spălat-o, înainte de a o îmbrăca pentru înmormântare, mi-am amintit ce mi-ai cerut. Nu mai aveam nicio speranţă în afara planului vostru şi a funcţionat! După ce am citit Psalmul 30 rostind numele lui Yen în versurile strofelor, păturile în care era înfăşurată au început să se mişte. Am tresărit mirată în timp ce Yen dădea păturile la o parte! Ea a cerut mâncare şi imediat i-au dat nişte supă de orez şi două bastonaşe lungi de zahăr. Nu a mai vomitat mâncarea. Mulţi veniseră să consoleze familia îndoliată, dar au găsit un coşciug gol şi pe Yen vie şi complet vindecată.”

Hanh şi grupul său, împreună cu Yen, au folosit ocazia ca să povestească sătenilor despre iubitorul Autor al vieţii şi despre puterea cuvintelor Bibliei. Peste cincizeci de săteni au primit darul vieţii veşnice al lui Isus, iar vestea minunii a circulat şi în satele de primprejur. Roagă-te pentru mai multă putere de la Dumnezeu: Dragă Tată, Te laud că ai o putere aşa de minunată, care este aceeaşi ieri, azi şi în veci! Fie ca mult mai mulţi oameni din comunitatea mea, din Asia de Sud şi de peste tot din lume, să experimenteze minunile unei existenţe trezite la viaţă de Hristos!

Un Salvator absolut

Hristos este înlocuitorul şi garantul păcătosului. El a ascultat de Lege în locul păcătosului, pentru a-i da şansa de a crede în El şi de a creşte până la statura unui om dezvoltat în asemănarea cu Isus Hristos, ca astfel să poată fi complet în El. Hristos a realizat reconcilierea şi a purtat toată ruşinea, ocara şi pedeapsa păcatului. Astfel, credinciosul devine curat în faţa lui Dumnezeu. Vine timpul când se va ridica întrebarea: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit, ba mai mult, El a şi înviat.” El, care are veşmântul fără pată al neprihănirii, ţesut în războiul cerului, în care nu se află niciun fir din natura umană păcătoasă, stă la dreapta Tatălui ca să-i îmbrace pe copiii Săi credincioşi cu haina desăvârşită a neprihănirii Sale. Cei salvaţi în Împărăţia Sa nu vor avea nimic cu care să se laude; toată închinarea şi gloria Îi vor reveni lui Dumnezeu, Dătătorul mântuirii.

Există mulţi care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu şi care îşi pun speranţa în cu totul altceva decât doar în sângele lui Hristos. Când sunt chemaţi să îşi pună credinţa cu totul în Hristos, ca Salvator al lor absolut, mulţi dovedesc că, de fapt, se bazează pe ceea ce pot face ei. Ei spun: „Am multe de făcut până să fiu pregătit să vin la Hristos.” Alţii spun: „Când voi face tot ce îmi stă în putinţă, atunci Domnul Isus mă va ajuta.” Îşi imaginează că au multe de făcut pentru salvarea propriilor suflete, înainte ca Isus să vină să pună piesa lipsă şi să desăvârşească mântuirea lor.

Israeliţilor li s-a cerut să ungă tocul uşii cu sângele unui miel înjunghiat, pentru ca atunci când îngerul morţii urma să treacă prin ţară, să nu îi distrugă. Cum ar fi fost dacă, în loc să înfăptuiască acest simplu act de credinţă şi de ascultare, ar fi baricadat uşa. Acest lucru nu era necesar și mărturisea de fapt despre necredinţa lor. Era de ajuns ca sângele să fie văzut pe tocul uşii. La fel este şi cu lucrarea mântuirii. Doar sângele lui Hristos curăţă orice păcat. Lucrarea păcătosului nu este aceea de a face pace cu Dumnezeu, ci de a-L accepta pe Hristos ca pace şi neprihănire a sa. Astfel, omul ajunge una cu Hristos şi una cu Dumnezeu. Nu există altă cale prin care inima omului să fie sfinţită, decât prin credinţa în Hristos. Totuşi, mulţi cred că pocăinţa este un fel de pregătire pe care omul trebuie s-o facă înainte de a veni la Hristos. Ei vor să facă singuri paşii pentru a-L găsi pe Hristos ca Mijlocitor în favoarea lor. Este adevărat că pocăinţa precedă iertarea, dar păcătosul trebuie să vină la Hristos înainte să aibă pocăinţa. Integritatea lui Hristos este cea care luminează şi întăreşte sufletul, aşa încât pocăinţa să fie acceptată. Petru a afirmat cu claritate: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” Pocăinţa este un dar al lui Isus Hristos, la fel cum este şi iertarea de păcate. Pocăinţa nu poate fi o experienţă fără Hristos, pentru că pocăinţa este bazată pe iertarea dată de El. Oamenii sunt conduşi la pocăinţă prin lucrarea Duhului Sfânt. De la Hristos vin atât căinţa, cât şi darul iertării. Atât pocăinţa, cât şi iertarea pot avea loc doar prin sângele ispăşitor al lui Hristos. Pe aceia pe care Dumnezeu îi iartă întâi îi conduce la pocăinţă.

„«Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului.» Ei I-au zis: «Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?» Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.»” Hristos a plătit un preţ imens pentru locuinţele cereşti ale celor care cred în El. Cei care le vor locui trebuie să fie transformaţi de neprihănirea lui Hristos şi de lucrarea Duhului Sfânt. Pregătirea pentru cer trebuie făcută în timpul de probă; acum trebuie realizată supunerea faţă de lucrarea Duhului Sfânt în inimă, pentru ca sufletul să fie adus în comuniune cu cerul şi să poată fi educat să se bucure de realităţile lumii eterne. Neprihănirea lui Hristos, dăruită credinciosului, va fi titlul cu care intrarea lui în cer va fi asigurată. Prin influenţa Spiritului Sfânt, caracterul credinciosului este transformat; gusturile lui devin rafinate, judecata sa este sfinţită, el devenind împlinit în Hristos. Dragostea arătată lui prin moartea lui Hristos suscită în el dragoste şi, ca răspuns la rugăciune, credinciosul este purtat din har în har, din glorie în glorie, până când, prin contemplarea lui Hristos, este schimbat după chipul Său. – The Youth’s Instructor, 6 decembrie 1894

1. Caută în dicţionar cuvintele „înlocuitor” şi „garant”. Apoi rescrie primul paragraf în cuvinte simple, spunând ce a făcut Isus pentru tine în mod personal. (Folosește cuvinte ca „eu” şi „mie”.)

2. Care sunt cele două daruri pe care Isus vrea să ni le dea? Faptele apostolilor 5:30-32

3. A cui lucrare ne conduce la pocăinţă?

4. Cum primim darul Spiritului Sfânt? Luca 11:9-13; Ioan 15:7

5. Când şi cum vom fi pregătiţi pentru a trăi în societatea cerului?

6. Enumeră cel puţin patru schimbări care au loc în noi sub influenţa Spiritului Sfânt.

7. Când trebuie să ne supunem lucrării Spiritului Sfânt asupra inimilor noastre? Evrei 3:7-15

8. Cum suntem schimbaţi pentru a deveni ca Isus?

9. Ce activităţi (chiar şi din cele bune) ar trebui să elimini ca să ai mai mult timp să meditezi la dragostea lui Dumnezeu pentru tine?

Nu din întâmplare: veveriţele

Este incredibil cum cea mai mică specie de veveriţe, cântărind abia 30 de grame (cam cât o felie de pâine), și cea mai mare veveriţă, cea din estul SUA, „categoria grea” între veveriţe (cântărind în jur de 120 de grame), au atâta înţelepciune dată de Dumnezeu.

Veveriţele ştiu să supravieţuiască, nelăsând semne exterioare în preajma vizuinii săpate în pământ, astfel încât intrarea nu poate fi descoperită prea uşor de inamici. Cum reuşesc lucrul acesta?

În primul rând şi nu din întâmplare, Creatorul lor le-a înzestrat cu fălci încăpătoare. Acestea se pot dilata până la de trei ori volumul lor normal. Când aceste micuţe mamifere îşi sapă tunelul pentru o nouă vizuină sau îşi fac o nouă intrare la vizuina deja existentă, ele au înţelepciunea să-şi îndese fălcile cu pământul săpat. Apoi îl cară departe de intrarea în tunel, astfel încât să alunge orice suspiciune. Niciun prădător ocazional nu va găsi vizuina.

Unele veveriţe sunt mai mici decât alte rude de-ale lor; toate însă au coada stufoasă. Speciile mai mici au dungi pe faţă, spre deosebire de celelalte. Nu din întâmplare au aceste veveriţe dungi pe corp. Aceste dungi alternează în nuanţe închise şi deschise, făcând mai dificilă localizarea lor de către prădători pe fundalul solului desenat de razele de soare. Sunt o dovadă tăcută a planului plin de grijă al Creatorului.

Diferenţa dintre micuţa veveriţă şi suratele ei mai mari este că prima ascunde nucile doar în vizuina ei, pe când celelalte depozitează nucile peste tot în apropiere. O veveriţă a fost observată strângând o găleată de hrană în numai trei zile! Nu din întâmplare, Creatorul le-a dat veveriţelor instinctul de a depozita. Dacă am sonda în pământ, am găsi galerii lungi de 60-90 cm, care leagă cămăruţe dispuse pe mai multe niveluri. Veveriţele aduc nuci, seminţe şi grâne la „nivelul” inferior, aşa cum şi noi păstrăm rezervele de hrană într-un beci mai răcoros pentru a le conserva mai bine pe timpul iernii. Totuşi – şi aceasta este o minunată şi neîntâmplătoare părticică din înţelepciunea micilor lor creiere –, ele nu încearcă să depoziteze fructe proaspete sau carne. Dacă o veveriţă găseşte un tip de hrană care se alterează repede, o va mânca imediat şi nu o va depozita niciodată în cămară.

Fiecare încăpere a casei ei subterane este destinată unui scop precis (nu din întâmplare): o încăpere este pentru gunoi, una este toaleta, iar alta este dormitorul. În dormitor vom putea găsi materiale, precum frunze şi fulgi, aranjate ca pentru un pat moale. Aceste mici creaturi curate şi cu ochi scânteietori sunt plăcute la privit. Istoria vieţii lor active – a construirii vizuinilor, pregătindu-se pentru lunile petrecute sub pământ în aţipire, apoi trezindu-se la fiecare două săptămâni pentru a se hrăni din depozit – este cu adevărat minunată. Şi toate acestea sunt făcute sub ochiul atotvăzător al Creatorului.

Cu siguranţă, Domnul trebuie să Se bucure văzând aceste vietăţi drăgălaşe pe care El le-a creat. Şi mai mult, Scripturile spun că El Se bucură privind la oamenii creaţi de El, pe care îi iubeşte atât de mult, încât a devenit unul dintre ei – ca să-i salveze. Şi acest lucru ne priveşte şi pe noi!