„Suntem __ în toate chipurile, dar nu la __; în grea cumpănă, dar __ __; prigoniţi, dar __ __; trântiţi jos, dar __ __. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, __Domnului Isus, pentru ca şi __ lui Isus să se arate în __ nostru” (2 Corinteni 4:8-10).
Săptămâna trecută am văzut că Pavel, afirmându-și sinceritatea și curăția, s-a apărat de acuzațiile de inconsecvență și lipsă de dragoste față de corinteni. El a acționat întotdeauna pentru binele suprem al copiilor săi spirituali. În 2 Corinteni 2:12-17 el începe un șir de argumente, pe care îl continuă până în 2 Corinteni 7, împărtășindu-și astfel reflecțiile cu privire la o slujire autentică a lui Hristos.
Săptămâna aceasta vom studia 2 Corinteni 3 – 7, unde Pavel vorbește despre lucrarea lui de câștigare de suflete pentru Hristos. Ellen G. White spune: „Convertirea păcătoșilor și sfințirea lor prin adevăr constituie dovada cea mai puternică pe care un slujitor al Evangheliei o poate avea că Dumnezeu l-a chemat la slujire. Dovada apostolatului său este scrisă în inima celor convertiți și despre ea dă mărturie viața lor reînnoită. Hristos este în ei nădejdea slavei. Slujitorul Evangheliei este foarte mult întărit de aceste confirmări ale slujirii sale” (Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 328).
5 septembrie: Ziua Educației (colectă)
A lucra pentru Domnul înseamnă a sluji și la aceasta suntem chemați cu toții. Oricine alege o viață de satisfacere de sine Îl dezonorează pe Dumnezeu. Frații și surorile mele, vă dați voi seama că, în fiecare an, mii și mii de suflete pier în păcatele lor pentru că lumina adevărului nu a fost reflectată pe calea lor? ...
Avem de făcut o mare lucrare în lumea noastră. Oamenii nu vor fi convertiți prin darul limbilor, nici prin minuni, ci prin predicarea despre Hristos cel răstignit. De ce să amânăm efortul de a face lumea mai bună? De ce să așteptăm să aibă loc ceva nemaipomenit sau să ni se ofere un echipament costisitor? Oricât de umilă ar fi situația ta, oricât de modestă ar fi ocupația ta, dacă vei lucra în armonie cu învățăturile Mântuitorului, El Se va descoperi prin tine, iar influența ta va atrage suflete la El. El îi va onora pe cei blânzi și smeriți, care caută cu ardoare să-I slujească. În tot ce facem, fie că lucrăm într-un magazin, la o fermă sau într-un birou, trebuie să ne străduim să salvăm suflete.
Trebuie să semănăm pretutindeni de-a lungul apelor, păstrându-ne sufletul în dragostea lui Dumnezeu, lucrând cât este ziuă și folosind mijloacele care ne-au fost încredințate pentru lucrarea Domnului. Tot ce găsește mâna noastră de făcut, să facem cu bucurie; orice sacrificiu suntem chemați să facem, să-l facem cu bucurie. Când vom semăna pretutindeni de-a lungul apelor, vom înțelege adevărul cuvintelor: „Cine seamănă mult, mult va secera.”
Noi datorim totul harului, harului suveran. Harul a făcut posibilă răscumpărarea noastră, refacerea noastră și înfierea noastră ca moștenitori împreună cu Isus Hristos. Harul acesta trebuie să le fie descoperit și altora. Mântuitorul îi ia pe cei pe care știe că se vor lăsa modelați și îi folosește pentru slava Numelui Său. El folosește materialul pe care alții l-ar trece cu vederea și lucrează prin toți cei care I se vor preda Lui. El Se bucură să ia un material aparent fără speranță, pe cei pe care Satana i-a pervertit și prin care a lucrat, și să-i facă supuși ai harului Său. El Se bucură nespus să-i elibereze de suferință și de mânia care urmează să cadă asupra celor neascultători. El face din copiii Săi niște agenți prin care Își aduce la îndeplinire lucrarea, iar ei găsesc o răsplată prețioasă, chiar și în această viață, în succesul ei. Dar ce este aceasta în comparație cu bucuria pe care o vor avea în marea zi a dezvăluirilor finale? – Asemenea lui Hristos, p. 256
Scrisorile de recomandare erau obișnuite în lumea greco-romană. Dar Pavel nu avea așa ceva. Puterea transformatoare a Duhului în viața corintenilor era dovada slujirii lui autentice. Pavel era sigur că nu prin inteligența sau eforturile lui a luat naștere biserica din Corint (2 Corinteni 3:4-6). El nu era preocupat de autopromovare (2 Corinteni 3:5; 1 Corinteni 2:2), ci vorbește despre slujirea lui abordând pe scurt cele două legăminte: cel vechi, reprezentat de Moise, și cel nou, reprezentat de el și de colegii lui. Un cititor neatent ar putea crede că legământul vechi nu oferea nicio speranță la mântuire, dar lucrul acesta nu este adevărat. Mântuirea era disponibilă în vechiul legământ la fel ca în noul legământ. Legământul vechi era Evanghelia anticipată. „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine»” (Galateni 3:8).
În 2 Corinteni 3:1 – 4:6 vedem că vechiul legământ este folosit pentru a simboliza experiența legalistă a celor care se bazau pe propriile lor fapte de ascultare ca mijloc de a-I fi plăcuți lui Dumnezeu. Noul legământ însă reprezintă experiența celor care se bizuie în întregime pe harul lui Dumnezeu pentru a împlini tot ce a promis Dumnezeu că va face pentru ei și în ei.
Pavel vorbește despre două reacții la Evanghelie, cea a credincioșilor și cea a necredincioșilor. El nu vorbește despre două Evanghelii diferite, una în Vechiul și alta în Noul Testament – pentru că există o singură Evanghelie, oferită de Dumnezeu, care „ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Timotei 1:9). Elementele istorice din 2 Corinteni 2:14 – 4:6 sunt folosite de Pavel pentru a sublinia că unii oameni „sunt pe calea mântuirii”, iar alții „pe calea pierzării” (2 Corinteni 2:15). Din cauza reacției de neîncredere și a lipsei de credință față de lucrarea lui Moise, slujirea lui putea fi privită ca o slujire a condamnării și a morții. Dar pentru că biserica din Corint a crezut, slujirea lui Pavel printre corinteni s-a dovedit o slujire a neprihănirii, o lucrare a Duhului care dă viață. Această experiență de mântuire a bisericii din Corint este dovada slujirii autentice a lui Pavel.
Când S-a aşezat să Se odihnească la fântâna lui Iacov, Isus venea din Iudeea, unde lucrarea Lui adusese puţine roade. ... Era obosit şi slăbit, cu toate acestea, nu a neglijat ocazia de a-i vorbi unei singure femei, deşi era o străină, fără legături cu Israel, şi ducea în mod făţiş o viaţă de păcat. În timp ce vorbea cu Isus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. … A simţit setea sufletului, pe care apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici nu o atrăsese către o ţintă mai înaltă. Isus a convins-o că citea tainele vieţii ei şi, cu toate acestea, ea a simţit că îi este prieten, că este plin de milă şi de iubire. În timp ce curăţia prezenţei Lui îi condamna păcatul, El nu rostise niciun cuvânt de acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i putea înnoi sufletul. …
Lăsând vasul de apă, s-a întors în cetate, să le ducă vestea şi altora. … Cu inima prea plină de bucurie, ea s-a grăbit să le ducă şi altora lumina preţioasă pe care o primise. „Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut”, le-a zis ea oamenilor din cetate. „Nu cumva este acesta Hristosul?” Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe faţa ei era o nouă expresie, întreaga ei înfăţişare se schimbase. Voiau şi ei să-L vadă pe Isus.
Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca i-a adus şi pe alţii la El. Ea s-a dovedit un misionar mai harnic chiar decât ucenicii. … Gândurile lor erau aţintite asupra unei lucrări mari care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin femeia pe care o dispreţuiau, o întreagă cetate a fost adusă să Îl asculte pe Mântuitorul. …
Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credinţe practice în Hristos. Fiecare ucenic adevărat este născut în Împărăţia lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viaţă. Primitorul devine dătător. – Conflict and Courage, p. 294
În timp ce lângă el se aflau doi ucenici, Ioan L-a văzut din nou pe Isus în mijlocul oamenilor. Faţa profetului s-a luminat din nou de slava Celui Nevăzut, când a strigat: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Cuvintele au mişcat inima ucenicilor. Ei nu le înţelegeau pe deplin. Ce însemna numele pe care I-l dăduse Ioan – „Mielul lui Dumnezeu”? Ioan nu explicase.
Lăsându-l pe Ioan, ei s-au dus să-L caute pe Isus. Unul dintre aceştia doi era Andrei, fratele lui Simon, iar celălalt era Ioan evanghelistul.
Aceştia au fost primii ucenici ai lui Hristos. Mânaţi de o putere căreia nu i se puteau împotrivi, ei au mers după Isus, nerăbdători să stea de vorbă cu El şi cu toate acestea impresionați şi tăcuţi, pierduţi în semnificația acestui gând care era peste puterea lor de înțelegere: „Este acesta Mesia?”
Isus ştia că ucenicii merg după El. Ei erau primele roade ale lucrării Sale şi în inima dumnezeiescului Învăţător era bucurie când acești oameni au răspuns harului Său. Cu toate acestea, întorcându-Se, El a întrebat numai atât: „Ce căutaţi?” El voia să le lase libertatea de a se întoarce sau de a-şi spune dorinţa.
De un singur lucru îşi dădeau ei seama. O singură persoană umplea gândurile lor. Ei au strigat: „Rabi, unde locuieşti?” În cele câteva vorbe pe care le puteau schimba acolo, pe marginea drumului, ei nu puteau să primească ce doreau. Doreau să fie singuri cu Isus, să stea la picioarele Lui şi să asculte cuvintele Lui. …
Numai căinţa, credinţa şi iubirea ajută unui suflet să poată primi înţelepciune din cer. Credinţa care lucrează prin iubire este cheia cunoştinţei şi oricine iubeşte „cunoaşte pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:7). – Lift Him Up, p. 168
2. Enumeră suferințele pe care Pavel le amintește în 2 Corinteni 4:7-18! Cum a trecut prin ele?
Ian Huss, marele reformator al Boemiei, a spus cândva despre Isus Hristos: „El este Stăpânul lumii, iar noi suntem muritori vrednici de dispreţ. Totuși El a suferit. De ce atunci să nu suferim şi noi, îndeosebi atunci când suferinţa este pentru curăţirea noastră?” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 105).
Apostolul Pavel arătase, cu secole înainte, aceeași disponibilitate de a suferi pentru Hristos. El știa că nu era altceva decât un vas fragil de lut (2 Corinteni 4:7). Se simțea constant încolțit, în cumpănă, prigonit și trântit la pământ, totuși nu era zdrobit, nici deznădăjduit, nici părăsit, nici omorât (2 Corinteni 4:8,9). Era dispus să poarte în trup „omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4:10,11).
Prin expresia „omorârea lui Isus” Pavel probabil se referea la suferințele pe care le menționase în versetele anterioare. La rândul ei, expresia „viața lui Isus” se referă probabil, în sens imediat, la izbăvirile din calea morții sau la puterea spirituală pentru viața prezentă. Dar, în final, aceasta este o referire la înviere (2 Corinteni 4:12). Interesant este că perechea moarte-viață apare de trei ori în 2 Corinteni 4:10-12. Aceasta ne amintește că, în veacul prezent, viața este amestecată cu moartea. Dar în slava viitoare vom experimenta viața fără prezența morții (Apocalipsa 20:14; Apocalipsa 21:4).
Cel mai important, 2 Corinteni 4:7-18 arată că Evanghelia este predicată prin ființe omenești fragile, pentru ca slava să fie numai a lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:15). Adesea misionarii suferă în timpul activității lor. Totuși necazul nostru de acum este ușor și pentru puțină vreme în comparație cu greutatea veșnică de slavă care ne așteaptă (2 Corinteni 4:17). Credinciosul trăiește prin credință, nu prin vedere (2 Corinteni 4:18; 2 Corinteni 5:7). Această speranță în viața viitoare l-a captivat pe Pavel atât de mult, încât continuă să vorbească despre ea pe parcursul pasajului (2 Corinteni 5:1-10). El face referire la trupul lui muritor prin metafora unei case pământești. În schimb, clădirea „de la Dumnezeu” este o metaforă pentru trupul înviat (2 Corinteni 5:1), marea speranță a credincioșilor din toate veacurile.
De ce este atât de important ca, indiferent prin ce trecem acum, să păstrăm mereu în atenția noastră speranța învierii (1 Corinteni 15:52)?
Slavă Domnului că avem un Mare-Preot milos și bun, căruia Îi e milă de slăbiciunile noastre. Aici nu ne putem aștepta la odihnă. Nu, nu! Calea spre cer este o cale pe care trebuie să ne purtăm crucea; drumul este drept și îngust, dar vom înainta pe el cu bucurie, știind că Împăratul slavei a pășit pe această cale înaintea noastră.
Nu ne vom plânge de asprimea cărării, ci vom fi urmași smeriți ai lui Isus, călcând pe urmele Lui. El a fost un Om al durerilor și obișnuit cu suferința. El S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogățim. Ne vom bucura în necaz și vom păstra în minte bucuria răsplătirii, „o greutate veșnică de slavă”.
Nu vom murmura din cauza încercărilor. Copiii scumpi ai lui Dumnezeu au trecut întotdeauna prin încercări, dar fiecare încercare trecută cu bine aici ne va face bogați în slavă. Îmi doresc cu ardoare experiența suferinței. Chiar dacă aș putea, nu aș merge fără să sufăr la cer, unde mă voi întâlni cu Isus, care a suferit atât de mult pentru noi ca să ne ofere o moștenire atât de bogată, și cu martirii care și-au dat viața pentru adevăr și pentru Isus. Nu, nu! Doresc să fiu făcută desăvârșită prin suferințe. Îmi doresc să iau parte cu Hristos la suferințele Sale, pentru că, în acest fel, știu că voi avea parte cu El și la slava Sa. Isus este modelul nostru. Să cercetăm cum putem face ca viața noastră să se asemene cât mai mult cu viața lui Hristos.
Sufletul meu strigă după Dumnezeul cel viu. Toată ființa mea tânjește după El. Oh, cât de mult îmi doresc să reflect perfect chipul Său minunat! Oh, cât de mult îmi doresc să fiu pe deplin consacrată Lui! Oh, cât de greu este pentru eul meu să moară! Ne putem bucura pe deplin în Mântuitorul nostru, în Cel care ne mântuiește de orice păcat. Putem să rămânem cu Dumnezeu în fiecare zi și putem spune: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, și îmi dă, „după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.” Slava să fie a lui Dumnezeu. Eu știu că viața mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
Vălul a fost dat la o parte. Am văzut răsplata bogată care îi așteaptă pe sfinți. Am gustat din bucuria lumii viitoare și lumea aceasta nu mi s-a mai părut frumoasă. Sentimentele mele, preocupările și speranțele mele, toate se leagă de cer. Mi-e dor să-L văd pe Împărat în frumusețea Sa, pe Acela pe care sufletul meu Îl iubește! Cer, dulce cer! Mi-e dor să ajung acolo, iar gândul că este atât de aproape mă face să aștept cu nerăbdare venirea lui Hristos. Slavă Domnului pentru fericita speranță de nemurire și viață veșnică, prin Isus Hristos! – Asemenea lui Hristos, p. 350
3. Cum demonstrează 2 Corinteni 5:11-15 că lucrarea lui Pavel Îl are în centru pe Hristos?
Pavel știa că trebuia să Îi dea socoteală lui Hristos pentru slujirea lui (2 Corinteni 5:10). El cunoștea „frica de Domnul” și căuta să-i convingă pe oameni cu privire la Evanghelia lui Hristos (2 Corinteni 5:11). Această frică presupune respect și venerație față de Domnul și, prin urmare, se îmbină cu iubirea lui Pavel pentru Hristos și cu încrederea în iubirea Lui pentru el. În Vechiul Testament, a te teme de Domnul înseamnă a umbla în căile Lui, a-L iubi și a-I sluji cu toată inima și cu tot sufletul (Deuteronomul 10:12).
Slujirea lui Pavel nu era concentrată pe sine, ci pe Hristos. El nu se lăuda singur. Domnul Hristos era obiectul laudei lui (2 Corinteni 12:9). El a spus: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:14). Astfel, ocazia corintenilor de a se lăuda cu el (2 Corinteni 5:12) însemna să fie mândri de slujirea lui, care se concentra pe Hristos, spre deosebire de slujirea concentrată pe propria persoană, a oponenților lui.
4. Studiază 2 Corinteni 5:16-21; Coloseni 1:19-23 și Efeseni 2:13-16! Ce a vrut Pavel să spună prin „slujba împăcării”?
Domnul Hristos este, prin excelență, Cel care realizează împăcarea. Ca atare, El „ne-a încredințat slujba împăcării” (2 Corinteni 5:18). Ideea de împăcare apare constant în 2 Corinteni 5:16-21. Este un concept esențial pentru Pavel și la fel trebuie să fie și pentru noi. Dumnezeu a împăcat omenirea cu Sine prin moartea ispășitoare a Fiului Său. Cei care au fost împăcați cu Dumnezeu sunt o făptură nouă (1 Corinteni 5:17). Acum este de așteptat din partea lor să transmită mai departe „propovăduirea acestei împăcări” prin proclamarea Evangheliei lui Hristos (2 Corinteni 5:19). În acest sens, „noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos [...] ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi” (2 Corinteni 5:20).
Gândește-te la ce a făcut Hristos pentru tine, apoi la vinovăția, păcatul, condamnarea din dreptul tău, dacă nu ar fi fost ceea ce El a făcut pentru tine la cruce! Deci cum te raportezi la alții, mai ales la cei care nu-L cunosc pe Domnul?
Înaintea noastră, atât individual, cât și ca popor, stă o lucrare extrem de solemnă. Trebuie să ne pregătim zilnic inima și mintea pentru a fi pregătiți să îndeplinim scopurile lui Dumnezeu pentru noi. Pericolele zilelor din urmă sunt asupra noastră și, în acest moment, fiecare dintre noi își stabilește destinul pentru veșnicie. Fiecare trebuie să își formeze un caracter care să reziste testului judecății. Fiecare dintre noi trebuie să dea, în biserica în care ne aflăm, un exemplu de credință și de consacrare.
Pastorul care prezintă Cuvântul are menirea de a pregăti un popor care să reziste în vremurile de ispită în care trăim, iar membrii bisericii trebuie să coopereze în lucrarea de slujire, manifestând în viață principiile adevărului –nu va fi rostit niciun cuvânt și nu va fi făcută nicio faptă care să conducă pe căi false sau să creeze o stare de lucruri pe care Dumnezeu nu o poate aproba.
Mi-au fost arătate pericolele grave pe care le vom întâlni în aceste zile din urmă de primejdie și ispită. Singura noastră lumină și unicul ghid de încredere pentru acest timp este Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să luăm acest Cuvânt ca sfătuitor al nostru și să urmăm cu credință instrucțiunile lui, altfel vom descoperi că suntem controlați de propriile trăsături de caracter, iar în viața noastră se va vedea o lucrare egoistă care va fi o piedică, și nu o binecuvântare pentru semenii noștri. …
Este datoria celor care sunt conducători și învățători ai fraților să-i instruiască pe membrii bisericii cum să lucreze în domeniul misionar și apoi să pună în aplicare marea, grandioasa lucrare de proclamare pe scară largă a acestui mesaj, care trebuie să trezească fiecare oraș nelucrat înainte de a veni criza, când, prin lucrarea agenților satanici, ușile deschise acum pentru mesajul îngerului al treilea vor fi închise. …
Judecățile drepte ale lui Dumnezeu, cu greutatea deciziei lor finale, vin asupra țării. Nu zăboviți asupra bisericilor, repetându-le iar și iar oamenilor aceleași adevăruri, în timp ce orașele sunt lăsate în ignoranță și păcat, neavertizate și nelucrate. În curând, calea va fi închisă și aceste orașe vor fi închise pentru mesajul Evangheliei. Treziți-i pe membrii bisericii ca să se poată uni în a face o lucrare bine definită și plină de abnegație! …
Lumea se pregătește pentru încheierea lucrării mesajului îngerului al treilea. Acum, adevărul trebuie să înainteze cu o putere pe care nu a cunoscut-o de ani de zile. Mesajul adevărului prezent trebuie proclamat pretutindeni. – The Upward Look, p. 274
În 2 Corinteni 6:3-10 Pavel continuă să îi îndemne pe corinteni să fie împăcați cu Dumnezeu. El prezintă o lungă listă de dificultăți și biruințe pentru a arăta ce înseamnă să fii urmaș al lui Hristos și slujitor al lui Dumnezeu. Pe scurt, el enumeră situații dificile (2 Corinteni 6:4,5), virtuți (2 Corinteni 6:6), instrumente (2 Corinteni 6:7) și vicisitudini ale slujirii (2 Corinteni 6:8-10). După ce îi instruiește pe membrii bisericii din Corint să fie împăcați cu Dumnezeu, Pavel îi îndeamnă să ducă o viață sfântă și să facă acest lucru ferindu-se de influențele dăunătoare ale necredincioșilor și de lucrurile necurate (2 Corinteni 6:14-17).
5. Potrivit 2 Corinteni 6:11 – 7:1, cum arată o viață sfântă?
Pavel subliniază în acest pasaj importanța afecțiunii și a dragostei în cadrul bisericii (2 Corinteni 6:11-13). Dovada că oamenii au fost împăcați cu Dumnezeu este că ei caută împăcarea unii cu alții. Categoric ei devin un fel de agenți ai împăcării pe orizontală.
În continuare, chemarea la sfințenie este formulată prin intermediul a 6 apeluri:
(1) „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (2 Corinteni 6:14);
(2) „Ieşiţi din mijlocul lor” (2 Corinteni 6:17);
(3) „despărţiţi-vă de ei” (2 Corinteni 6:17);
(4) „Nu vă atingeţi de ce este necurat” (2 Corinteni 6:17);
(5) „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului” (2 Corinteni 7:1);
(6) „să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1). Aceste îndemnuri arată că un Dumnezeu sfânt cere o viață sfântă și separarea de idolatrie.
Pe de altă parte, pasajul aduce și 7 promisiuni, care evidențiază rolul bisericii creștine ca templu sfânt: (1) „Eu voi locui [...] în mijlocul lor”; (2) „voi umbla în mijlocul lor”; (3) „Eu voi fi Dumnezeul lor”; (4) „ei vor fi poporul Meu”; (5) „vă voi primi”; (6) „Eu vă voi fi Tată”; (7) „voi Îmi veţi fi fii şi fiice” (2 Corinteni 6:16-18).
De notat că cele 4 promisiuni din 2 Corinteni 6:16 sunt baza celor 3 imperative din 2 Corinteni 6:17 (vezi locuțiunea adverbială „de aceea” de la începutul versetului 17 din 2 Corinteni). Aceasta arată că sfințenia nu este rezultatul eforturilor proprii, ci lucrarea Duhului Sfânt în inimă. Deși sfințenia vine de la Dumnezeu, credincioșii trebuie să își facă partea și să respingă idolatria și orice practică necurată.
Ce ne învață promisiunile lui Dumnezeu din 2 Corinteni 6:16-18 despre ce este sfințenia?
Hristos va înălţa şi va curaţi mintea omului, purificând-o de toată zgura, ca el să poată aprecia cum se cuvine dragostea ce nu are egal.
Prin pocăinţă, credinţă şi fapte bune, el poate desăvârşi un caracter neprihănit şi, prin meritele Domnului Hristos, el poate cere privilegiile pe care le au copiii lui Dumnezeu. Dacă sunt primite şi cultivate în inimă, principiile adevărului divin ne vor duce la desăvârșire morală, un nivel la care noi nici nu îndrăzneam să credem că este posibil să ajungem. … „Oricine are nădejdea aceasta în el se curăţeşte, după cum El este curat.”
Sfinţirea inimii şi curăţia vieţii sunt cele mai mari teme ale învăţăturii Domnului Hristos. În Predica de pe Munte, după ce a arătat ce trebuie făcut pentru a fi fericit, precum şi ce nu trebuie făcut, El a spus: „Voi fiţi dar desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48). Desăvârşirea, sfinţenia – nimic mai puţin decât aceasta nu le va da succes [credincioșilor] în trăirea principiilor pe care El li le-a dat. Fără această sfinţenie, inima omului este egoistă, păcătoasă şi stricată. Sfinţenia îl va face pe cel ce o are să fie roditor şi plin de tot felul de fapte bune. El nu va obosi niciodată în facerea de bine, nici nu va căuta să fie promovat, înălţat în această lume, ci va căuta să fie promovat de Maiestatea Cerului, atunci când El îi va înălţa pe sfinţii Săi pe tronul măririi Sale. Sfinţenia inimii va da loc la acţiuni drepte.
După cum Dumnezeu este curat în sfera Lui, și omul trebuie să fie curat în sfera sa. Şi el va fi curat dacă Hristos, nădejdea slavei, a luat chip în el, pentru că atunci el va imita viaţa Domnului Hristos şi va reflecta caracterul Său.
Demnitatea princiară a caracterului creştin va străluci ca soarele şi razele de lumină de la faţa lui Hristos se vor reflecta asupra acelora care s-au curăţit, aşa cum El este curat.
Curăţia inimii va duce la curăţia vieţii. – Our Father Cares, p. 13
Inimile noastre sunt rele și nu le putem schimba. … Educația, cultura, exercitarea voinței, efortul omenesc – toate acestea au sfera lor de acțiune, dar aici sunt cu totul fără putere. Ele pot produce un comportament exterior corect, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăți izvoarele vieții. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru și o viață nouă primită de sus, înainte ca oamenii să poată fi întorși de la păcat la sfințenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viață ale sufletului și să-l atragă pe om spre Dumnezeu și spre sfințire.
Niciun om nu primește sfințenia ca drept prin naștere sau ca dar de la vreo altă ființă umană. Sfințenia este darul lui Dumnezeu prin Hristos. Cei care Îl primesc pe Mântuitorul devin fii ai lui Dumnezeu. Ei sunt copiii Săi spirituali, născuți din nou, înnoiți în neprihănire și adevărată sfințenie. Mintea lor este schimbată. Ei înțeleg realitățile veșnice având o viziune mai clară. Sunt adoptați în familia lui Dumnezeu și devin asemenea chipului Său, transformați de Duhul Său din slavă în slavă. De la o iubire supremă pentru sine, ei ajung să aibă o iubire supremă pentru Dumnezeu și pentru Hristos. … Acceptarea lui Hristos ca Mântuitor personal și urmarea exemplului Său de lepădare de sine constituie secretul sfințeniei. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 120
6. Care sunt sentimentele lui Pavel, exprimate în 2 Corinteni 7, după ce aude de pocăința corintenilor?
Câtă dragoste răzbate din cuvintele: „Sunteți în inimile noastre” (2 Corinteni 7:3; vezi și 2 Corinteni 6:11)! Din dorința profundă ca iubirea lui să primească răspuns, Pavel mai spune: „Faceți-ne loc în inima voastră!” (2 Corinteni 7:2, EDCR). Deși expresia „în inima voastră” nu apare în textul grecesc, există traduceri, inclusiv în limba română, care o includ (NTR, NTSBR, BINT), ceea ce este corect, deoarece contextul o susține.
Într-adevăr, corintenii și-au deschis inimile față de Pavel și de cei care lucrau împreună cu el. De aceea versetul 4 este o explozie de bucurie. Cuvintele lui Pavel exprimă sentimentele lui profund pozitive în acel moment: „Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre” (2 Corinteni 7:4). Pavel este plin de mângâiere și bucurie. Câtă mângâiere și bucurie pot aduce bisericile noastre în inima slujitorilor lor, atunci când se consacră cu credincioșie lui Hristos!
În 2 Corinteni 7:5-16 Pavel explică în continuare motivul mângâierii și bucuriei sale. Aceste două concepte domină pasajul. Verbul parakaleō („a mângâia”) sau substantivul paraklēsis („mângâiere”) apar împreună de 7 ori în 2 Corinteni 7. Această secțiune a epistolei se încheie exact cum a început, cu multă mângâiere de la Dumnezeu (2 Corinteni 1:3-7). Mângâierea lui Pavel din 2 Corinteni 7 provine din ușurarea pe care a simțit-o atunci când epistola dură a avut efectul dorit.
Deși această ușurare este rezultatul raportului pozitiv al lui Tit, în cele din urmă Dumnezeu este sursa mângâierii simțite de Pavel (2 Corinteni 7:6). Dumnezeu este într-adevăr „Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre” (2 Corinteni 1:3,4).
Interesant este că, deși este „plin de mângâiere”, Pavel este și plin de bucurie (2 Corinteni 7:4,7,13). Deși scrisoarea lui dureroasă provocase multă întristare, aceea a fost „o întristare după voia lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7:11), având ca scop pocăința (2 Corinteni 7:9-11). Corintenii fuseseră cuprinși de o întristare care „aduce o pocăință care duce la mântuire” (2 Corinteni 7:10). Ce altceva ar putea trezi mai multă bucurie în inima unui slujitor adevărat al lui Dumnezeu?
Ai fost cuprins vreodată de o întristare după voia lui Dumnezeu? Cum ai știut că era o întristare după voia Lui, menită să te ducă la pocăință?
Noaptea trecută [1 decembrie] mi-a oferit o experiență minunată. Mi se părea că sunt la o adunare mare, unde era un mare număr de oameni – mulți credincioși și câțiva necredincioși. La un moment dat, auditoriul a fost împărțit în mai multe grupuri mici. Simțeam o povară deosebită și am făcut câteva remarci adresate câtorva care erau copleșiți de ispitele vrăjmașului. Ei cultivau idei care nu erau întemeiate, dar aveau să îi facă să respingă adevărul. Timpul acesta pe care-l trăim este o perioadă în care este foarte mare ispita de a da atenție unor sentimente greșite și sugestii ale unor duhuri înșelătoare și de a ne uni cu îngerii răii pentru a prezenta acele rătăciri ca fiind adevăr prezent. Exista însă un mare interes pentru studiul Scripturii.
Simțeam o mare nevoie de a mă ruga și pericolul în care se aflau acele suflete apăsa ca o grea povară asupra sufletului meu. Mi-am revărsat povara sufletului înaintea Domnului. L-am implorat cu toată ardoarea pe Domnul să zdrobească puterea vrăjmașului și să ne elibereze, să facă astfel ca mintea celor iubiți care sunt ispitiți să fie eliberată și adevărul prețios să strălucească în mijlocul întunericului moral. Mi-am prezentat rugăciunea înaintea Domnului ca El să vină în ajutorul poporului Său și să înalțe adevărul, pentru ca cei care nu îl cunosc să nu fie înșelați în această perioadă de mare pericol. Am prezentat înaintea Domnului marea noastră nevoie de ajutor special care să fie acordat poporului Său, potrivit cu planul Său care nu se schimbă, nevoia noastră ca El să lucreze pentru noi și să răspundă rugăciunilor noastre spre slava Numelui Său.
Mă ridicam sus și tot mai sus, implorându-L pe Dumnezeu să răspundă rugăciunilor noastre fierbinți ca adevărul Său să apară în acest moment în toată demnitatea, frumusețea și harul Său mântuitor. El Își făcuse adesea cunoscută dragostea Sa specială și puterea Sa deosebită și făcuse ca adevărul să apară în tăria și autoritatea sa, și L-am implorat ca El să facă din nou cunoscut adevărul Său curat și sfânt, neamestecat cu pleavă, ... am implorat și am simțit că Domnul S-a angajat să facă aceasta. Victoria a venit și m-am trezit strigând de bucurie că Domnul Și-a manifestat față de noi harul Său, adevărul Său și mântuirea Sa. Am aflat de la membrii familiei mele că mă rugasem cu voce tare în somn.
Bunătatea lui Dumnezeu și dragostea sa prețioasă față de mine mi-au dat mângâiere, putere și bucurie. Am simțit că aveam o nouă sursă de speranță și încurajare că El va aduce eliberare pentru suflete. … Cuvântul lui Dumnezeu va fi întărit în vecii vecilor. – The Upward Look, p. 350
Suplimentar: Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 31, „Ascultarea soliei”
Săptămâna trecută am avut de citit același capitol din cartea Faptele apostolilor. Merită recitit. De data aceasta zăbovește mai mult asupra părților care se referă la scrisoarea dură a lui Pavel, la sentimentele lui când a scris-o și la bucuria lui când a primit vestea bună despre pocăința sinceră a destinatarilor! Apoi meditează la ce ne spune acest lucru despre autenticitatea slujirii lui Pavel și ce lecții putem aplica la lucrarea noastră pentru Hristos!
„Noi trebuie să arătăm universului, lumii căzute și lumilor necăzute, că există iertare la Dumnezeu, că prin dragostea lui Dumnezeu putem fi împăcați cu El. Omul se pocăiește, își zdrobește inima, crede în Hristos ca jertfă ispășitoare pentru păcatele lui și înțelege că Dumnezeu este împăcat cu el” (Ellen G. White, Special Testimonies on Education, p. 223).
„Ca biserică, am primit o mare lumină. Această lumină ne-a fost încredințată de Domnul pentru binele și binecuvântarea lumii. Nouă ne-a fost dată lucrarea de împăcare. Cu putere de sus, trebuie să îi rugăm fierbinte pe oameni să se împace cu Dumnezeu” (Ellen G. White, Scrisoarea 32, 1903).
Zilnic:
Psalmii 16
Psalmii 17
Psalmii 18
Psalmii 19
Psalmii 20
Psalmii 21
Psalmii 22
Ellen G. White, Dietă și hrană, cap. 25, „Tratați cu înțelepciune problema cărnii” – „Credincioșie în îndatoririle obișnuite”
1. Cine era pentru psalmist toată plăcerea lui?
2. Cum este supranumit Dumnezeul „care îmi supune popoarele”?
3. Ce nu a lăsat Dumnezeu neîmplinit?
4. Cine se va pleca înaintea Lui?
5. Ce cale nu reușește nici pe departe să asigure rezultatele dorite?
Asemenea lui Hristos, „Creștinii să meargă înainte și în sus”, 30 mai, p. 164; În locurile cerești, „Desăvârșiți în El”, 29 februarie, p. 66.
Privire generală
Un pastor tânăr, abia ieșit din seminar, a ajuns la prima biserică pe care avea să o păstorească, având un dosar gros în mână. Înăuntru erau scrisori de recomandare pline de laude – de la profesori, foști pastori și mentori. Le-a înmânat cu mândrie comitetului bisericii, crezând că acestea erau cheia pentru a le câștiga încrederea și pentru a-și dovedi valoarea. Din nefericire, după câteva luni, lucrurile nu au mers cum sperase. Predicile lui păreau lipsite de viață. Membrii bisericii erau distanți. Muncea din greu, dar lipsea ceva.
Într-o zi o membră mai în vârstă l-a invitat la ea acasă. L-a ascultat cu bunătate în timp ce își exprima frustrările, apoi i-a spus ceva ce nu avea să uite niciodată: „Nu avem nevoie de o scrisoare care să ne spună cât de bun ești. Avem nevoie să-L vedem pe Hristos în tine. Arată-ne inima ta! Lasă-ne să vedem cum te-a schimbat Dumnezeu – și apoi lasă-L pe Dumnezeu să ne schimbe pe noi prin tine!” Acela a fost un moment de cotitură. Nu a mai încercat să impresioneze și a început să-și deschidă inima. A făcut vizite la domiciliu. S-a rugat cu oamenii. A plâns cu ei. Și-a împărtășit propriile lupte. Și, în timp, viețile au început să se schimbe – nu datorită recomandărilor care îl vizau, ci pentru că Duhul lucra printr-o inimă sinceră.
În capitolele 3 – 7 din 2 Corinteni apostolul Pavel își concentrează mesajul pe misiunea autentică. Le amintește corintenilor că o astfel de misiune nu are nimic de-a face cu recomandările primite sau cu performanța spirituală. În schimb, are de-a face cu inimi transformate de Duhul, cu lucrători care sunt deschiși și vulnerabili și cu o viață care reflectă slava lui Dumnezeu. Pavel ne invită să avem o viziune mai profundă asupra slujirii: o viziune condusă de Duhul, sinceră din punct de vedere emoțional și cu putere de transformare majoră.
Teme
1. Transformarea spirituală: Slujirea duce la vieți schimbate prin Duhul.
2. Onestitatea emoțională: Adevărata lucrare include vulnerabilitate și deschiderea inimii.
3. Integritatea morală: Lucrătorii sunt chemați la sfințenie și la separare de compromisul lumesc.
4. Reconcilierea relațională: Lucrarea caută refacerea relațiilor prin adevăr și har.
Comentariu
1. Context – scrisorile de recomandare în lumea greco-romană: Fiind un oraș bogat și cosmopolit din Imperiul Roman, cu o populație diversă din punct de vedere etnic și social, Corintul reflecta valorile societăților mediteraneene ale vremii, punând accent pe onoare, pe rușine, pe statut și recunoaștere publică. Patricienii (patronii) bogați își ajutau clienții și câștigau influență, așteptând adesea în schimb laudă publică și loialitate. Oratorii iscusiți erau idolatrizați. Oamenii erau atrași de vorbitori elocvenți, antrenanți și orientați spre autopromovare. Mulți dintre așa-numiții „super-apostoli” se încadrau în acest tipar.
Pavel a evitat deliberat elocința lumească sau manipularea (vezi 1 Corinteni 2:1-5). El a slujit cu slăbiciune și smerenie, punând accentul pe puterea Duhului, nu pe înțelepciunea omenească. Lucrarea smerită a lui Pavel, plină de sacrificiu și suferință, contrasta cu valorile Corintului în ce privește puterea, carisma și statutul.
Într-un astfel de mediu scrisorile de recomandare erau importante. „Astfel de scrisori erau bine cunoscute în lumea greco-romană și funcționau pe fondul conceptelor mediteraneene de onoare și rușine. Călătorii aveau adesea scrisori de recomandare scrise de prietenii lor, pentru a solicita un act de bunăvoință sau o favoare, precum ospitalitate, ajutor sau loc de muncă. Autorul scrisorii recomanda călătorul și în esență îi cerea destinatarului să aibă încredere în judecata lui cu privire la caracterul celui recomandat. Destinatarii scrisorilor de recomandare înțelegeau obligația de a-l trata pe cel care avea scrisoarea în același mod în care l-ar trata pe scriitorul ei. Astfel de scrisori includeau de obicei elemente comune altor scrisori greco-romane, precum o introducere, o încheiere și salutări” (Derek R. Brown, Wendy Widder, cu E. Tod Twist, „2 Corinthians”, în Lexham Research Commentary, ed. John D. Barry, ediția digitală Logos).
Pavel afirmă că nu a venit cu astfel de scrisori (2 Corinteni 3:1), dar că scrisoarea lui de recomandare putea fi „citită” în însăși existența bisericii din Corint: „Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2 Corinteni 3:2). A sluji în Corint însemna a sluji împotriva curentului – mai exact, împotriva unei culturi obsedate de putere, de statut și de promovare de sine. Pavel a exemplificat o slujire dependentă de Duhul, autentică și jertfitoare de sine, care părea slabă după standardele lumii, dar care arăta spre slava lui Hristos.
2. Transformarea spirituală: Misiunea creștină autentică este înrădăcinată în Duhul, nu în acreditări omenești, și duce la vieți schimbate prin Duhul. În 2 Corinteni 3:1-9 Pavel își rezumă viziunea asupra conducerii creștine autentice și a slujirii Evangheliei. El își apără activitatea în fața criticilor din Corint, care erau impresionați de recomandări exterioare – scrisori de recomandare, vorbire elocventă, spectacole spirituale. Pavel răspunde nu prin laudă, ci redefinind însăși lucrarea: nu este o reprezentație sau interpretare omenească, ci o acțiune divină, realizată prin Duhul Sfânt.
Pavel începe arătând că adevărata dovadă a lucrării lui nu constă într-un CV – ci în chiar credincioșii din Corint (2 Corinteni 3:1-3). Adevărata dovadă nu are de-a face cu acreditări și recomandări, ci cu oameni transformați. Duhul scrie pe inima oamenilor, nu pe hârtie. Pavel ilustrează această idee printr-o trimitere la Cele Zece Porunci, care au fost scrise pe piatră. El compară această imagine cu lucrarea Duhului, prin care Dumnezeu interiorizează în noi legământul, scriindu-l în inima noastră – o împlinire a promisiunii noului legământ din Vechiul Testament (compară cu Ieremia 31:33; Ezechiel 36:26,27).
Pavel nu pretinde autosuficiență; nu s-a făcut singur apostol. Lucrarea este „nu a slovei, ci a Duhului” (vezi 2 Corinteni 3:6). Legea, de una singură, omoară (prin faptul că expune păcatul); Duhul dă viață (prin regenerare și har). Competența pentru lucrare este ceva ce Dumnezeu oferă – nu ceva ce dobândim sau moștenim.
În 2 Corinteni 3:7-9, Pavel compară două tipuri de lucrare: slujba morții și slujba Duhului.
Vechiul legământ (Legea)
Scris în piatră
Aduce condamnare
Glorie care pălește
Duce la moarte
Noul legământ (Duhul)
Scris în inimi
Aduce neprihănire
Glorie care se intensifică
Dă viață
Pavel nu minimalizează legea și nici nu spune că ar fi rea. De fapt, legea nu este rea (cum ar putea fi, dacă este dată de Dumnezeu!), ci scoate la lumină păcatul și condamnă răul. Duhul, prin Hristos, transformă și îndreptățește. Slava lucrării Duhului întrece chiar și slava de pe fața lui Moise, de pe Sinai. Toată lucrarea trebuie să Îl aibă în centru pe Hristos, pentru a-i conduce pe oameni spre viața, neprihănirea și slava Lui (idee dezvoltată mai departe în 2 Corinteni 3:18). Strategia fără Duhul nu este decât zgomot.
3. Onestitatea emoțională: În 2 Corinteni 6:11-13 și 2 Corinteni 7:2-4 este consemnat unul dintre cele mai încărcate emoțional și vulnerabile momente pastorale din scrisorile lui Pavel. El începe această secțiune cu un apel personal, aproape intim: „Ni s-a lărgit inima” (2 Corinteni 6:11). Pavel nu este defensiv sau manipulator – el comunică cu sinceritate, claritate și onestitate emoțională. Inima lui largă reflectă o dragoste profundă, chiar dacă relația fusese tensionată. Într-un oraș precum Corintul, unde relațiile erau adesea tranzacționale și conta enorm imaginea publică, deschiderea lui Pavel era contraculturală. Nu juca un rol; își expunea sufletul. Tânjea după dragoste împărtășită, nu ca o obligație, ci ca un semn al unei comunități autentice în Hristos.
Pavel arată că o lucrare creștină autentică nu este unilaterală. Ea implică invitarea altora să ia parte la ea, nu doar instruirea lor. Misiunea creștină autentică creează în același timp un spațiu pentru încredere reciprocă, nu doar pentru conducere. Își asumă riscul respingerii, știind că uneori dragostea nu este împărtășită. La Pavel, exprimarea emoțiilor nu era slăbiciune – era dragoste modelată de Evanghelie.
4. Integritatea morală: O idee centrală în viziunea lui Pavel despre lucrarea autentică este integritatea morală. Lucrătorii nu sunt doar vestitori ai Evangheliei – sunt chemați să o întruchipeze. Viața lor trebuie să reflecte sfințenia Dumnezeului pe care Îl proclamă. Toată misiunea trebuie să fie întemeiată pe adevăr și pe transparență (2 Corinteni 4:2). Nu există loc pentru manipulare, motivații ascunse sau doctrină diluată.
Integritate înseamnă a trăi fără reproș, atât în public, cât și în privat. Lucrătorii trebuie să evite compromisul, mai ales atunci când se confruntă cu presiunea. Sfințenia nu este perfecțiune, ci consecvență (2 Corinteni 6:3). Versetul 14 din 2 Corinteni 6 este adesea aplicat într-un sens larg, dar contextul său vorbește direct despre chemarea slujitorilor la distanțare. Nu la izolare, ci la o viață pusă deoparte – diferită de tiparele și valorile lumii. Pavel nu pledează pentru o atitudine de critică, ci pentru o loialitate radicală față de Dumnezeu, nu față de sistemele lumii. Pavel subliniază că mesajul nu poate fi separat de mesager. Integritatea morală nu este opțională – este esențială pentru credibilitate, pentru forță și pentru o lucrare care aduce rod.
5. Reconcilierea relațională: Unul dintre cele mai frumoase și deseori trecute cu vederea aspecte ale unei misiuni autentice este angajamentul față de împăcarea relațională. Lucrarea nu înseamnă doar proclamarea adevărului, ci și restaurarea relațiilor distruse, atât dintre Dumnezeu și omenire, cât și dintre oameni.
Mesajul lui Pavel din 2 Corinteni este profund relațional. În centrul mesajului său se află lucrarea de împăcare (2 Corinteni 5:18). Evanghelia nu este doar un mesaj al iertării – este o refacere a relației dintre omenirea păcătoasă și un Dumnezeu sfânt. Fiecare credincios a fost însărcinat cu aceeași misiune. O slujire care întruchipează împăcarea îi va conduce întotdeauna pe oameni înapoi la inima lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:20).
Pavel îi îndeamnă pe corinteni să răspundă acum – nu doar Evangheliei, ci harului împăcării (2 Corinteni 6:2). Există aici o senzație de urgență divină. Restaurarea nu este ceva de amânat. Fiecare întârziere prelungește degradarea. Împăcarea nu este doar emoțională – este misionară. Un popor împăcat reflectă inima împăciuitoare a lui Dumnezeu.
Aplicație
Pe baza capitolelor 3 – 7 din 2 Corinteni, discutați următoarele întrebări în cadrul grupei:
1. În ce domenii ale vieții vă simțiți slabi și zdrobiți și cum ar putea Dumnezeu să folosească acele domenii pentru a-Și arăta puterea?
2. Aveți tendința să ascundeți dificultățile cu care vă confruntați în lucrare? Sau le folosiți ca să dați mărturie despre harul lui Dumnezeu? Explicați.
3. Cum arată integritatea într-o cultură care adesea prețuiește mai mult imaginea decât autenticitatea?
4. Cum ne putem feri de compromisuri cu valorile lumii în viața de zi cu zi și în procesul de conducere?
5. Ce ne învață exemplul lui Pavel despre gestionarea relațiilor destrămate din cadrul misiunii?
6. De ce ocupă împăcarea un loc central în Evanghelie? Cum ar trebui să ne influențeze acest fapt abordarea conflictelor?
7. Cum pot adevărul și harul să conlucreze la vindecarea relațiilor?