Unitate în Hristos

Cei care observă fauna sălbatică știu că unele animale trăiesc în haite, în turme sau în colonii de diferite dimensiuni. De la lupi la delfini și până la furnicile-soldat, aceste vietăți tind să stea împreună. Cimpanzeii sunt mai ales cunoscuți pentru legăturile lor sociale strânse, conviețuind uneori în grupuri de la 15 până la 150 de membri. Totuși aceste relații nu sunt întotdeauna armonioase, iar uneori cimpanzeii se ceartă între ei.

Oamenii sunt într-o anumită măsură la fel, adică nu doar că tind să trăiască în grupuri, dar uneori se ceartă în cadrul acelorași grupuri. Și aceasta este o realitate chiar și în bisericile noastre. Se formează partide sau bisericuțe, adesea în jurul unui lider carismatic. Și chiar mai rău, aceste grupuri exclusiviste nu se înțeleg unul cu altul. Ai observat așa ceva în biserica ta?

Dacă da, atunci înțelegi problema cu care s-a confruntat Pavel în Corint. Săptămâna aceasta vom analiza capitolele 1 la 4 din 1 Corinteni, unde apostolul Pavel abordează problema certurilor din biserică și arată cum pot fi depășite, și anume, prin unitatea în Hristos.

18 iulie: Ziua Evanghelistului Laic

Comentariu EGW

Îi îndemn pe membrii noștri să înceteze critica și vorbirea de rău și să se îndrepte către Dumnezeu în rugăciune fierbinte, cerându-I să le dea putere ca să-i ajute pe cei greșiți. Să își dea mâna unul cu altul și cu Hristos. Să studieze capitolul 17 din Ioan, să învețe cum să se roage și cum să trăiască rugăciunea lui Hristos. El este Mângâietorul. El va rămâne în inima lor, făcând ca bucuria lor să fie deplină. Cuvintele Sale vor fi pentru ei ca pâinea vieții și, prin puterea astfel dobândită, vor putea să-și formeze un caracter care să Îi aducă slavă lui Dumnezeu. Între ei va exista o părtășie creștină desăvârșită. În viețile lor se va vedea rodul care apare întotdeauna ca rezultat al ascultării de adevăr.

Să facem din rugăciunea lui Hristos regula vieții noastre, ca să ne putem forma un caracter care să arate lumii puterea harului lui Dumnezeu. Să fie mai puține discuții despre micile deosebiri și să se studieze mai serios ce înseamnă rugăciunea lui Hristos pentru cei care cred în Numele Său. Noi trebuie să ne rugăm pentru unitate și apoi să trăim în așa fel, încât Dumnezeu să ne poată răspunde la rugăciuni.

O unitate perfectă – o legătură la fel de strânsă ca aceea care există între Tatăl și Fiul – va da succes eforturilor lucrătorilor lui Dumnezeu.Unirea totală cu Hristos și unul cu altul este absolut necesară pentru desăvârșirea credincioșilor. Prezența lui Hristos prin credință în inimile lor este puterea lor, viața lor. Ea aduce unitatea cu Dumnezeu. „Tu în Mine.” Unirea cu Dumnezeu prin Hristos face biserica desă­vârșită.

Cel care caută să le slujească celorlalți prin renunțare la sine și sacrificiu de sine va primi atributele de caracter care îl vor recomandă înaintea lui Dumnezeu și va căpăta înțelepciune, răbdare, îngăduință, bunătate, compasiune. Acestea îi vor conferi locul cel dintâi în Împărăția lui Dumnezeu.

Numai spiritul de îngăduință creștină poate realiza o unitate desăvârșită în biserică. Satana poate semăna discordie, dar numai Hristos poate aduce armonie între elementele care se contrazic. … Când voi, ca lucrători individuali ai bisericii, Îl veți iubiți pe Dumnezeu în cel mai înalt grad și pe aproapele vostru ca pe voi înșivă, atunci nu vor exista eforturi mari pentru a se ajunge la unitate, ci va exista unitate în Hristos; urechile care transmit zvonuri vor fi astupate și nimeni nu va aduce reproșuri aproapelui său. Membrii bisericii vor nutri dragostea și unitatea și vor fi ca o mare familie. Atunci vom prezenta lumii dovada că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume. Hristos a spus: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” – Asemenea lui Hristos, p. 200

Apelul lui Pavel: „Să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire” (1 Corinteni 1:10) domină primele 4 capitole din 1 Corinteni. De fapt, majoritatea cercetătorilor sunt de acord că unitatea este tema centrală care leagă toate părțile acestei epistole.

1. Cum ne ajută 1 Corinteni 1:12-17 să înțelegem cât de absurd este să formăm nuclee exclusiviste în jurul unor lideri locali? Care este soluția lui Pavel împotriva acestor bisericuțe?

Pavel folosește cuvinte dure pentru a descrie lipsa de unitate dintre credincioșii din Corint. El folosește termenii grecești schisma („dezbinare”, 1 Corinteni 1:10) și eris („ceartă”, 1 Corinteni 1:11). Substantivul schisma (precum și verbul schizō, „a despărți/scinda”) este folosit și în alte locuri din Noul Testament pentru a descrie diferențele de opinie care duc la formarea de facțiuni sau găști. La rândul său, eris („ceartă”) apare adesea în listele de vicii pe care creștinii nu trebuie să le manifeste.

2. Ce alte păcate sunt menționate alături de eris („ceartă”, „gâlceavă”) în Romani 1:29; Romani 13:13; 1 Corinteni 3:3; 2 Corinteni 12:20 și Galateni 5:20? Ce putem concluziona despre gravitatea situației?

Neînțelegerile din biserica din Corint au ieșit la iveală chiar și prin acțiuni la tribunale (1 Corinteni 6:1-3). „Spre rușinea voastră zic lucrul acesta”, le spune Pavel (1 Corinteni 6:5), referindu-se la aceste litigii între membri. De fapt, ei nu lăsau deoparte dezacordurile nici măcar când sărbătoreau Cina Domnului (1 Corinteni 11:17-22).

Problema lipsei de unitate între membrii bisericii este atât de îngrijorătoare, iar Pavel este atât de preocupat de aceasta, încât este prima problemă pe care o abordează în această scrisoare adresată corintenilor.

Reflectează asupra modului în care 1 Corinteni 1:12-27 ne ajută să înțelegem de ce disidența – formarea de partide, facțiuni sau tabere – este atât de periculoasă pentru unitatea bisericii! Ce poate face biserica ta locală pentru a evita această problemă?

Comentariu EGW

Rugăciunea solemnă și fierbinte a lui Hristos … străbate vremurile, ajungând până în timpul nostru. Ce poziție minunată trebuie atinsă prin ascultare de omul căzut – unitate cu Dumnezeu prin Isus Hristos! La ce înălțimi ni se permite să ne ridicăm dacă vom avea ochii ațintiți spre răsplată! Trebuie să primim putere de la Dumnezeu pentru ca, prin aceasta, natura umană să nu mai poată fi pervertită și să nu se afle sub influența degradantă și corupătoare a păcatului. Natura umană, prin Isus Hristos, devine aliată cu îngerii.

Cei care sunt cu adevărat conectați cu Dumnezeu nu vor fi în conflict unii cu alții. ... Duhul Său care domnește în inimile lor va crea armonie, dragoste și unitate. Opusul acestui lucru lucrează în copiii lui Satana; există între ei o contradicție continuă. Certurile, invidia și gelozia sunt elementele continuu conducătoare. Caracteristica creștinului este blândețea lui Hristos. Bunăvoința, blândețea, bunătatea, mila și dragostea provin din Înțelepciunea Infinită, în timp ce opusul este rodul nesfânt al unei inimi care nu este în armonie cu Isus Hristos. ... În unire este putere. În dezbinare este slăbiciune și înfrângere.

Cel mai convingător argument pe care îl putem oferi lumii despre misiunea lui Hristos se găsește în unitatea perfectă. … Proporțională cu unitatea noastră cu Hristos va fi puterea noastră de a salva suflete.

Dacă atingem standardul perfecțiunii, trăsăturile specifice ale firii noastre trebuie modelate în armonie cu voința lui Hristos. Atunci vom sta împreună în locurile cerești în Hristos. Frații vor lucra împreună, fără gândul la ciocniri. Micile diferențe asupra cărora ne concentrăm și stăruim duc la acțiuni care distrug părtășia creștină. … Să ne apropiem în continuare mai mult de Dumnezeu și El se va apropia de noi. Atunci, ca unul singur, ne vom prinde de El. Bisericile vor fi ca niște grădini ale Domnului, cultivate de El. Cei din poporul lui Dumnezeu vor fi ca niște copaci ai neprihănirii, plantați de Domnul și udați din râul vieții. – Our High Calling, p. 170

Lanțul de aur al iubirii, care leagă inimile credincioșilor, unindu-le în legături de părtășie și iubire și îi face să fie una cu Hristos și cu Tatăl, face legătura perfectă și îi dă lumii o mărturie de netăgăduit despre puterea creștinismului. …

Satana înțelege puterea unei astfel de mărturii date lumii despre ceea ce poate face harul în transformarea caracterului. … El va fo­losi orice instrument imaginabil pentru a rupe acest lanț de aur care unește inimile celor ce cred în adevăr și le aduce într-o legătură strânsă cu Tatăl și cu Fiul. Cei care nu au experimentat niciodată iubirea caldă și cuceritoare a lui Hristos nu îi pot conduce pe alții la izvorul vieții. Iubirea Lui din inimă este o putere constrângătoare, care îi conduce pe oameni să-L descopere în vorbire, într-un spirit blând și milos, în înălțarea vieții celor cu care sunt în legătură. …

În inima reînnoită prin harul divin, iubirea este principiul călăuzitor al acțiunilor. Ea schimbă caracterul, stăpânește impulsurile, controlează pasiunile și înnobilează afecțiunea. Această dragoste, nutrită în suflet, îndulcește viața și răspândește o influență purificatoare asupra tuturor celor din jur.
Cel care Îl iubește pe Dumnezeu în mod suprem și pe aproapele său ca pe sine însuși va lucra cu sentimentul constant că el este o priveliște pentru lume, pentru îngeri și pentru oameni. Făcând din voia lui Dumnezeu voința sa, el va descoperi în viața sa puterea transformatoare a harului lui Hristos. În toate împrejurările vieții, el va lua exemplul lui Hristos ca ghid.

Fiecare lucrător pentru Dumnezeu care este sincer și gata să renunțe la sine este dispus să cheltuiască și să se cheltuiască pentru binele altora. … Prin eforturi serioase și pline de o grijă atentă de a ajuta acolo unde este nevoie de ajutor, adevăratul creștin își arată dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele său. El își poate pierde viața în slujire. Dar, când Hristos va veni să-Și adune nestematele, o va regăsi. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 237

3. Ce crezi că a vrut să spună Pavel în 1 Corinteni 1:10 prin îndemnul: „Să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire”?

Formarea de grupuri disidente, dezbinarea, reprezenta în acest context o negare a loialității față de Hristos (1 Corinteni 1:10). Dumnezeu ne-a chemat „la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1:9). Domnul nostru este Hristos și trebuie să fim ancorați în El. Astfel, răspunsul la întrebările retorice ale lui Pavel: „Hristos a fost împărțit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel ați fost voi botezați?” (1:13) este un „Nu!” categoric. Noi am fost botezați „în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28:19).

Pavel menționează: „Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare, în parte, mădularele lui” (1 Corinteni 12:27, subl.ad.). Deși are multe părți – fiecare cu funcția sa –, trupul este în continuare unul singur și, pentru o bună funcționare, fiecare parte trebuie să-și îndeplinească rolul. Această metaforă arată că Pavel nu caută uniformitate, ci unitate. El dorește unitate în diversitate. Mai mult decât atât, el dorește unitate în ciuda diversității. Dar toate gândurile și opiniile trebuie supuse lui Hristos, Domnul nostru. Faptul că Hristos este Domnul nostru este atât de important pentru Pavel încât el subliniază acest concept în mod repetat, încă de la începutul epistolei (1:2,7,8,9,10). Astfel, înainte de a aborda problema dezbinării și a liderilor umani, Pavel accentuează că toți Îl avem pe Isus ca Domn. Biserica nu se axează pe conducători omenești. Creștinii sunt concentrați pe Isus Hristos.

Accentul pus pe domnia lui Isus, în primele versete din 1 Corinteni, ne ajută să înțelegem ce a vrut să spună Pavel prin cuvintele: „Să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire” (1:10). Termenul grecesc tradus prin „uniți” provine din verbul katartizō, care sugerează ideea de restaurare, de revenire a ceva la starea sa corectă. Când în jurul unor oameni se formează bisericuțe, relațiile din biserica mare trebuie să revină la starea lor firească, iar acest lucru se poate întâmpla doar prin unitate în Hristos și prin moartea față de sine pe care o implică.

Formarea de grupuri disidente, dezbinarea, reprezenta în acest context o negare a loialității față de Hristos (1 Corinteni 1:10). Dumnezeu ne-a chemat „la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Corinteni 1:9). Domnul nostru este Hristos și trebuie să fim ancorați în El. Astfel, răspunsul la întrebările retorice ale lui Pavel: „Hristos a fost împărțit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel ați fost voi botezați?” (1:13) este un „Nu!” categoric. Noi am fost botezați „în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28:19).

Pavel menționează: „Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare, în parte, mădularele lui” (1 Corinteni 12:27, subl.ad.). Deși are multe părți – fiecare cu funcția sa –, trupul este în continuare unul singur și, pentru o bună funcționare, fiecare parte trebuie să-și îndeplinească rolul. Această metaforă arată că Pavel nu caută uniformitate, ci unitate. El dorește unitate în diversitate. Mai mult decât atât, el dorește unitate în ciuda diversității. Dar toate gândurile și opiniile trebuie supuse lui Hristos, Domnul nostru. Faptul că Hristos este Domnul nostru este atât de important pentru Pavel încât el subliniază acest concept în mod repetat, încă de la începutul epistolei (1 Corinteni 1:2,7,8,9,10). Astfel, înainte de a aborda problema dezbinării și a liderilor umani, Pavel accentuează că toți Îl avem pe Isus ca Domn. Biserica nu se axează pe conducători omenești. Creștinii sunt concentrați pe Isus Hristos.

Accentul pus pe domnia lui Isus, în primele versete din 1 Corinteni, ne ajută să înțelegem ce a vrut să spună Pavel prin cuvintele: „Să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire” (1 Corinteni 1:10). Termenul grecesc tradus prin „uniți” provine din verbul katartizō, care sugerează ideea de restaurare, de revenire a ceva la starea sa corectă. Când în jurul unor oameni se formează bisericuțe, relațiile din biserica mare trebuie să revină la starea lor firească, iar acest lucru se poate întâmpla doar prin unitate în Hristos și prin moartea față de sine pe care o implică.

În ultimele decenii, unele părți ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea au pus accent pe studiul biblic în grupe mici. Care este diferența dintre grupările disidente și grupele mici de studiu? Cum ne putem asigura că grupele mici nu se transformă în grupări disidente?

Comentariu EGW

Aici, ochiul credinței este îndreptat către Dumnezeu să privească spre lucrurile care nu se văd, nu spre lucrurile care se văd acum. Credința trăiește în așteptarea unui bine viitor; ea discerne în darul ceresc bunuri care sunt mai presus de cuvinte. Speranța vieții viitoare este o parte esențială a credinței noastre creștine. Când le permitem atracțiilor lumești să se interpună între suflet și Dumnezeu, lumea este tot ce putem vedea. … Privește mai sus, fixează-ți ochii credinței asupra lucrurilor nevăzute și vei deveni tare în puterea divină.

Credința noastră crește prin contemplarea lui Isus, care este centrul a tot ce este atractiv și minunat. Cu cât contemplăm mai mult lucrurile cerești, cu atât le vedem mai puțin de dorit pe cele pământești și mai puțin atractive. Cu cât ne ținem ochii credinței ațintiți asupra lui Hristos, în care sunt adunate speranțele noastre de viață veșnică, cu atât credința noastră crește; speranța se întărește, dragostea noastră devine mai intensă și mai fierbinte odată cu limpezirea înțelegerii noastre spirituale, iar inteligența noastră spirituală crește. Din ce în ce mai mult ne dăm seama de cerința clară a lui Dumnezeu cu privire la noi de a ne purifica de obiceiurile și practicile unei lumi care nu-L cunoaște pe Dumnezeu, nici pe Isus Hristos, pe care L-a trimis El.

Cu cât Îl privim mai mult pe Hristos, vorbim despre meritele Sale și despre puterea Sa, cu atât vom reflecta mai mult chipul Lui în caracterul nostru și cu atât mai puțin ne vom supune mintea și sentimentele influențelor paralizante ale lumii. Cu cât mintea noastră se concentrează mai mult asupra lui Isus, cu atât mai puțin va fi învăluită în ceața îndoielii și cu atât mai ușor ne vom lăsa toate încercările și toate poverile asupra Purtătorului de Poveri. …
Să lăsăm credința să străpungă umbra infernală a lui Satana și să se concentreze în Isus, Marele nostru Preot, care a intrat pentru noi dincolo de perdea. Oricare ar fi norii care ar acoperi cerul, orice furtuni s-ar năpusti asupra sufletului, această ancoră stă fermă și putem fi siguri de biruință. – În locurile cerești, p. 127

Cât de milostiv este Domnul nostru! „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5). „Te-am săpat pe palmele Mele” (Isaia 49:16). „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). Duhul Sfânt le va fi dat celor care Îl cer, așa cum părinții dau daruri bune copiilor lor. Atunci să ne bucurăm și să ne veselim! Să nu privim la lucrarea infernală a puterilor întunericului până când speranța și curajul ne vor pieri. Isus trăiește și trebuie să lăsăm credința noastră să străpungă întunericul... și să rămânem în lumină, să ne bucurăm în lumina Soarelui Dreptății.

Isus trăiește ca să mijlocească pentru noi. În timp ce întunericul acoperă pământul și negură mare, popoarele, viața noastră este în siguranță numai dacă este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Scump Mântuitor! Numai în El trebuie să fie concentrate speranțele noastre de viață veșnică. Atunci vom vorbi despre credință, vom vorbi despre speranță, vom vorbi despre curaj și vom răspândi lumină peste tot în jurul nostru. „Voi sunteți lumina lumii”, spune Hristos, „o cetate așezată pe un munte. … Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei… să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:14-16). Credința trebuie să străpungă cel mai întunecat nor. Încrederea simplă și sinceră în Dumnezeu va slăvi Numele Lui și, prin această încredere, puteți fi lumină în Domnul. Lăudați-L pe Domnul! Lăudați-L și slăviți-L pe Dumnezeu pentru dragostea Lui fără seamăn! – That I May Know Him, p. 284

În general, facțiunile apar din cauza unei păreri prea bune despre anumiți oameni, ceea ce este o amenințare serioasă pentru unitatea bisericii și pentru sănătatea spirituală a membrilor, deoarece o viziune distorsionată asupra lucrării creștine poate determina o importanță excesivă acordată anumitor conducători, în detrimentul altora. Consecința este o atmosferă de competiție, care poate dezbina biserica. Mai mult decât atât, dacă le acordăm conducătorilor umani un rol central pentru identitatea noastră creștină, riscăm ca Hristos să nu mai ocupe locul corect în viața noastră.

4. Cum descrie Pavel imaturitatea spirituală a corintenilor, în 1 Corinteni 3:1-4?

Pavel arată clar că maturitatea spirituală îl face pe credincios să aprecieze înțelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:6,7), care ne este comunicată prin Duhul (1 Corinteni 2:13) și care contrastează cu înțelepciunea acestei lumi (2:6), cu înțelepciunea omenească (1 Corinteni 2:13). Înțelepciunea lui Dumnezeu se face cunoscută prin crucea lui Hristos (1 Corinteni 2:1-4). Mai precis, înțelepciunea divină este revelată în suferința, în moartea și în învierea lui Hristos. Astfel, înainte de a-și relua apelul la unitate (1 Corinteni 3:1-17), Pavel dorește ca cititorii săi să recunoască nevoia de adevărata înțelepciune și maturitate în Hristos.

Creștinii înțelepți și maturi sunt oameni spirituali, nu lumești, nu ca niște copii (1 Corinteni 3:1). Ei compară lucrurile spirituale cu lucrurile spirituale, pentru că „lucrurile duhovnicești [...] trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2:13,14). Creștinii înțelepți și maturi se hrănesc cu hrană solidă, nu cu lapte (1 Corinteni 3:2; compară cu Evrei 5:12). Credinciosul care „nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:13,14). Creștinii înțelepți și maturi nu spun: „Eu sunt al lui Pavel!” sau „Eu sunt al lui Apolo” (1 Corinteni 3:4), referindu-se la persoane diferite. În cele din urmă, acești oameni sunt, ca și ei, „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9). Noi, ca biserică, suntem ogorul lui Dumnezeu, clădirea Lui și templul Lui (1 Corinteni 3:9,16,17). Cu toții Îi aparținem lui Dumnezeu prin Hristos (1 Corinteni 3:11).

Care a fost experiența ta atunci când ai fost profund dezamăgit de cineva pe care l-ai admirat foarte mult? Ce lecții ai învățat?

Comentariu EGW

Istoria lui Ioan oferă o izbitoare ilustrare a modului în care Dumnezeu îi poate folosi pe lucrătorii în vârstă. Când Ioan a fost exilat pe insula Patmos, mulți gândeau că el era trecut de vârsta când mai putea sluji – o trestie veche și frântă, gata să cadă în orice clipă. Dar Domnul a găsit cu cale să-l folosească și mai departe. Deși izgonit din locul unde lucrase mai înainte, el nu a încetat să dea mărturie pentru adevăr. Chiar și pe Patmos, Ioan câștigă prieteni și convertiți. Solia lui era o solie de bucurie, vestind un Mântuitor înviat. …

Cea mai duioasă atenție ar trebui nutrită față de aceia al căror scop al vieții a fost legat de lucrarea lui Dumnezeu. Acești lucrători în vârstă au stat cu credincioșie în mijlocul furtunii și al încercărilor. E posibil ca puterile lor fizice să fi slăbit, dar mai au încă talente care îi califică să rămână în locurile lor în lucrarea lui Dumnezeu. Deși istoviți și neînstare să poarte sarcini mai grele, pe care pot și trebuie să le poarte cei mai tineri, sfatul pe care ei îl pot da este de cea mai mare valoare.

Se poate ca ei să fi făcut greșeli, însă din greșelile lor au învățat să se ferească de greșeli și de primejdii, și oare nu sunt ei în măsură să dea sfaturi înțelepte? Ei au trecut prin încercări și probe și, cu toate că și-au pierdut ceva din vigoarea lor, Domnul nu-i înlătură. El le dă har și o deosebită înțelepciune. … Domnul dorește ca lucrătorii mai tineri să câștige înțelepciune, putere și maturitate prin conlucrarea cu acești bărbați credincioși. …
Când cei care și-au petrecut viața în slujirea lui Hristos se vor apropia de încheierea lucrării lor pământești, ei vor fi inspirați de Duhul Sfânt să povestească experiențele avute în lucrarea lui Dumnezeu. Raportul despre minunata Sa purtare cu poporul Său, despre marea Sa bunătate când i-a scăpat din încercări ar trebui să fie repetat celor nou-veniți la credință. Dumnezeu dorește ca lucrătorii în vârstă și încercați să rămână la locurile lor, făcându-și partea, ferindu-i pe oameni să nu fie trași la fund de puternicul curent al răului. Dumnezeu dorește ca ei să poarte armura până ce El le va cere să o pună jos. – Conflict and Courage, p. 363

Când începi să te simți descurajat, privește la Isus și vorbește cu El! Când crezi că frații tăi te înțeleg greșit, amintește-ți că Isus, Fratele tău mai mare, nu greșește niciodată. El va judeca după dreptate. Cuvintele lui Hristos rostite în marea zi a sărbătorii au o semnificație și o putere minunate. El Și-a ridicat glasul și a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.” Nu trebuie să fim împinși la Hristos. Este datoria noastră să venim – să facem noi înșine această alegere și să venim la Izvorul vieții. De ce să nu venim la Hristos? Căci în El este concentrată speranța noastră de viață veșnică. Lecțiile care au ajuns până la noi prin Hristos nu sunt doar niște maxime repetate adesea, ci sunt pline de gânduri vitale. Dar este datoria noastră să ne însușim adevărul divin. Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne prindem cu toată puterea de speranța pusă înaintea noastră în Evanghelie. Prin credință trebuie să ne însușim promisiunile lui Dumnezeu și să ne bucurăm de binecuvântările bogate care ne-au fost asigurate prin Hristos Isus.

Speranța ne-a fost pusă înainte, speranța vieții veșnice. Nimic altceva decât această binecuvântare pentru noi nu-L va satis­face pe Mântuitorul nostru, dar este datoria noastră să ne prindem de această speranță prin credința în Cel care a făgăduit. Ne putem aștepta să suferim, căci cei care sunt părtași cu El la suferințele Sale vor fi părtași cu El și la slava Sa. El a cumpărat iertarea și viața veșnică pentru oamenii păcătoși și pieritori, dar este datoria noastră să primim aceste daruri prin credință. Crezând în El, avem această speranță ca o ancoră a sufletului, sigură și neclintită. Trebuie să înțelegem că putem aștepta cu încredere favoarea lui Dumnezeu nu numai în această lume, ci și în lumea cerească, deoarece El a plătit un mare preț pentru mântuirea noastră. Credința în ispășirea și mijlocirea lui Hristos ne va menține statornici și neclintiți în mijlocul ispitelor care se năpustesc asupra noastră. Să contemplăm fericita nădejde care ne este pusă înainte și, prin credință, să ne prindem strâns de ea. – Lift Him Up, p. 331

5. Ce ne învață 1 Corinteni 4:1,2 despre perspectiva corectă pe care trebuie să o avem asupra conducătorilor umani?

În 1 Corinteni 3:1-4, Pavel sugerează că dezbinările apar din lipsa maturității spirituale. Totuși, înainte de a aborda acest subiect, el afirmă: „Avem gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2:16). Această expresie se referă probabil la modul de gândire și de acțiune al Domnului Hristos. Cu alte cuvinte, credinciosul are „gândul lui Hristos” atunci când gândește și acționează ca Hristos. Doar că nu este chiar atât de ușor să punem acest gând în practică în toate aspectele vieții, nu-i așa? În lumea greco-romană, exista multă competiție între figuri politice, filozofi, gânditori și conducători religioși. Dorința de apreciere culturală pare să fi determinat biserica din Corint să urmeze standarde seculare. Acest lucru poate fi un pericol și pentru biserica de astăzi.

6. Cum ne ajută Filipeni 2:5-8 să înțelegem expresia „gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2:16)?

Ca în Corint, și în biserica din Filipi aveau loc divizări (Filipeni 2:1-4), poate într-o măsură mai mică. Filipeni 2:1-8 ne învață că o slujire ca a lui Hristos necesită moartea față de sine și față de ambițiile egoiste și căutarea binecuvântării altora mai presus de noi înșine, așa cum a făcut Domnul Isus. O astfel de slujire, ca a lui Hristos, este ceea ce Pavel a avut în vedere prin expresia „slujitori ai lui Hristos” (1 Corinteni 4:1). Această expresie poate transmite ideea că oamenii Îi slujesc lui Hristos ca asistenți sau ca subordonați. Este clar că o concepție corectă despre conducătorii umani se bazează pe exemplul de conducere al Domnului Hristos. Slujitorii sunt descriși în continuare ca „ispravnici” (1 Corinteni 4:1,2). Un „ispravnic” este o persoană căreia i s-a încredințat administrarea proprietății altcuiva. Tot ce avem Îi aparține oricum lui Hristos.

Meditează cu rugăciune la mesajul din Filipeni 2:5-8! Cum înțelegi mesajul despre dragostea jertfitoare a lui Dumnezeu pentru noi? De ce și noi avem nevoie să murim față de noi înșine în același mod, adaptat la sfera noastră?

Comentariu EGW

Cum putea să aducă Hristos aceste biete suflete la acea stare, în care Satana să nu poată să câştige o biruinţă definitivă asupra lor? Cum putea El să le arate că o simplă mărturisire a uceniciei nu făcea din ei adevăraţi ucenici şi nici nu le asigura un loc în Împărăţia Lui? Cum putea El să le arate că adevărata măreţie constă în slujire din iubire, într-o reală smerenie? Cum putea El să aprindă iubirea în inima lor şi să-i facă în stare să înţeleagă ce dorea să le spună?
Ucenicii nu făceau nicio mişcare pentru a sluji unul altuia. Isus a aşteptat un timp, să vadă ce vor face. Apoi El, Învăţătorul ceresc, S-a ridicat de la masă. Lăsând la o parte veşmântul care I-ar fi împiedicat mişcările, a luat ştergarul şi S-a încins. Ucenicii priveau surprinşi şi plini de interes şi, în tăcere, aşteptau să vadă ce va urma. „Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” Fapta aceasta a deschis ochii ucenicilor. O ruşine şi o amară umilinţă le-au umplut inima. Au înţeles mustrarea nerostită şi s-au văzut într-o lumină cu totul nouă.

În felul acesta Şi-a arătat Hristos iubirea faţă de ucenici. Spiritul lor egoist L-a umplut de întristare, dar El n-a intrat în dispută cu ei cu privire la problema lor. În schimb, le-a dat o pildă pe care să n-o uite niciodată. Iubirea Lui pentru ei nu putea fi tulburată prea uşor, nici stinsă. El ştia că Tatăl dăduse toate lucrurile în mâinile Lui şi că El Însuşi venea de la Dumnezeu şi Se ducea la Dumnezeu. Era deplin conştient de divinitatea Sa, dar a lăsat la o parte coroana împărătească şi îmbrăcămintea de domn şi a luat chip de rob. Una dintre ultimele fapte pe care le-a făcut cât a trăit pe pământ a fost aceea de a Se încinge şi de a face o lucrare de rob. …

Pentru cei care primesc spiritul acestei slujiri, niciodată serviciul pregătitor nu poate deveni o simplă ceremonie. Învăţătura lui neîntreruptă va fi: „În iubire, slujiţi unii altora” (Galateni 5:13). Spălând picioarele ucenicilor, Hristos a dovedit că era gata să îndeplinească orice slujire, oricât de umilă, care putea să facă din ei moştenitori împreună cu El ai bogăţiei veşnice din tezaurul cerului. Săvârşind acest ritual, ucenicii se angajau să-i slujească în acelaşi fel pe fraţii lor. Ori de câte ori rânduiala aceasta este îndeplinită aşa cum trebuie, copiii lui Dumnezeu sunt aduşi într-o sfântă părtăşie, prin care fiecare este ajutat şi binecuvântat. Ei făgăduiesc să-şi dedice viaţa unei slujiri neegoiste. Şi aceasta nu numai între ei. Câmpul lor de lucru este tot atât de întins ca al Domnului lor. Lumea este plină de oameni care au nevoie de slujirea noastră. Oameni săraci, nevoiaşi, ignoranţi se găsesc peste tot. Cei care au avut părtăşie cu Hristos în camera de sus vor merge să servească aşa cum a făcut El.

Isus, Cel slujit de toţi, a venit să fie Slujitorul tuturor. Şi, datorită faptului că a slujit tuturor, El va fi din nou slujit şi onorat de toţi. Iar cei care vor să aibă parte de însuşirile Lui dumnezeieşti şi să se împărtăşească de bucuria Lui de a vedea suflete mântuite trebuie să urmeze pilda Lui de slujire neegoistă. Toate acestea sunt cuprinse în cuvintele lui Hristos: „Eu v-am dat o pildă ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu.” Acesta a fost scopul serviciului stabilit de El. Şi El zice: „Dacă ştiţi aceste lucruri”, dacă vă este cunoscut scopul învăţăturii, „ferice de voi, dacă le faceţi.” – Hristos, Lumina lumii, p. 644, 651

Faptul că nu ar trebui să formăm în biserică partide, mai ales în jurul conducătorilor umani, nu înseamnă că nu ar trebui să ne susținem conducătorii. Ar trebui să-i apreciem și să-i ajutăm pe cei care conduc lucrarea bisericii. Dumnezeu îi însărcinează pe oameni să-I îndeplinească lucrarea pe pământ. Conducătorii bisericii care manifestă un stil de viață ce reflectă supunerea reprezentată de Jertfă sunt demni să fie ascultați și urmați.
Și aceasta deoarece doar Golgota are puterea de a răsturna orice formă manipulativă de control și a o înlocui cu supunerea față de Cuvântul lui Dumnezeu. Conducătorii asemenea lui Hristos Îi atribuie doar Lui succesul lucrării lor. În activitatea Sa de pe pământ, chiar și Domnul Isus, ca om, I-a atribuit lui Dumnezeu gloria (Ioan 17:4).

Potrivit lui Pavel, lucrarea creștină conștiincioasă trebuie să se întemeieze pe ceea ce putem numi o teologie a crucii. Crucea este revelația lui Dumnezeu cu privire la înțelepciunea și puterea Sa de a salva. În același timp, ea și demască înțelepciunea umană drept nebunie. În 1 Corinteni 4:1-13, Pavel exprimă clar cum arată o astfel de teologie a crucii. În primul rând, el indică faptul că Dumnezeu este Cel care stabilește standardul pentru conducerea creștină (4:1-5). În al doilea rând, el subliniază faptul că suferința este semnul distinctiv al adevăratei lucrări creștine (1 Corinteni 4:9,11-13). Această a doua idee merită dezvoltată.

7. Ce ne învață 2 Corinteni 11:23-28 și Coloseni 1:24 despre ce înseamnă să suferi de dragul lui Hristos?

Conducătorii creștini calcă pe urmele Domnului Isus, fiind dispuși să sufere pentru frații și surorile lor și la nevoie chiar să moară de dragul lucrării lor. Pavel se referă la el însuși și la Apolo ca la niște „osândiți la moarte” (1 Corinteni 4:9), spunând că sunt lipsiți de hrană și de apă, precum și „goi, chinuiți, umbl[ând] din loc în loc” (1 Corinteni 4:11). De asemenea erau insultați, persecutați, defăimați și au ajuns ca „gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (4:12,13). Mai mult, afirmând ironic despre corinteni că sunt bogați, regi, înțelepți și distinși (1 Corinteni 4:8,10), Pavel demonstrează că mândria nu trebuie să-și găsească loc în adevărata conducere creștină, deoarece ea este rădăcina dezbinării în biserică (1 Corinteni 4:6).

Cât ai suferit de dragul lui Hristos, indiferent de rolul tău în biserică? Ce lecții poți descoperi în răspunsul tău?

Comentariu EGW

Îndepărtează crucea de la creștin și este ca și cum ai stinge soarele care luminează ziua și ai doborî luna și stelele de pe întinderea cerului noaptea. Crucea lui Hristos ne aduce aproape de Dumnezeu, împăcându-l pe om cu Dumnezeu și pe Dumnezeu cu om. Tatăl privește la cruce, la suferința pe care I-a dat-o Fiului Său să o îndure pentru a salva omenirea de la o nenorocire fără speranță și pentru a-l atrage pe om la Sine. El privește la ea cu compasiunea neobosită a iubirii Sale de Tată. Crucea a fost aproape pierdută din vedere, dar fără cruce nu există nicio legătură cu Tatăl, nicio unitate cu Mielul care stă pe tronul din ceruri, nicio primire binevenită a celui rătăcit care se întoarce pe calea dreptății și adevărului, de la care se abătuse, nicio speranță în ziua judecății pentru cel care greșește. Fără cruce nu există nicio posibilitate de a învinge forța puternicului nostru dușman. Fiecare speranță a omenirii atârnă de cruce.

Când păcătosul ajunge la cruce și privește în sus, la Cel care a murit pentru a-l salva, se poate bucura cu o bucurie deplină, căci păcatele sale sunt iertate. Îngenunchind la cruce, el a ajuns în cel mai înalt loc la care poate omul să ajungă. Lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu este descoperită pe fața lui Isus Hristos și sunt rostite cuvintele iertării: Trăiți, voi, păcătoși vinovați, trăiți! Pocăința voastră este acceptată, căci am găsit o răscumpărare.

Prin cruce, învățăm că Tatăl nostru ceresc ne iubește cu o dragoste infinită și veșnică și ne atrage la El cu mai mult dor decât tânjește o mamă după copilul ei rătăcit. Nu e de mirare că Pavel a exclamat: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos!” Este și privilegiul nostru să ne lăudăm cu crucea de pe Calvar, privilegiul nostru să ne dăruim în întregime Celui care S-a dat pe Sine pentru noi. Apoi, având lumina iubirii care strălucește de pe fața Lui asupra noastră, vom ieși să o reflectăm asupra celor aflați în întuneric. – Our High Calling, p. 46

Mintea trebuie antrenată să se concentreze asupra lucrurilor ce­rești. Smerenia va veni ca urmare a descoperirii frumuseții caracterului lui Isus Hristos. Concentrându-ne asupra trăsăturilor desăvârșite ale caracterului Domnului Hristos, vom vedea caracterul ofensator al păcatului și, prin credință, ne vom prinde de neprihănirea lui Isus Hristos. Vom cultiva virtuțile care locuiesc în Isus, pentru a putea reflecta altora o reprezentare a caracterului Său. Când privim la crucea de pe Golgota, nu vom înălța eul, ci vom avea continuu în vedere nevrednicia noastră și cât de scump a plătit Cerul mântuirea noastră, vom discerne iubirea de neegalat a lui Hristos. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 261

Suplimentar: Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 2, „Instruirea celor doisprezece”
„Caracterul unitar și unitatea credincioșilor care alcătuiesc rămășița poporului lui Dumnezeu transmit lumii o convingere puternică în legătură cu faptul că ei dețin adevărul, că sunt poporul deosebit, ales, al lui Dumnezeu. Unitatea dintre ei răstoarnă planurile vrăjmașului, iar acesta este hotărât să o distrugă. Ceea ce face ca poporul lui Dumnezeu să fie una și să aibă o influență puternică este adevărul prezent, crezut în inimă și trăit în viață” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 1, p. 327).

„Dumnezeu conduce un popor care să stea în perfectă unitate pe baza adevărului veșnic. Hristos S-a dat pe Sine Însuși lumii pentru a putea «să-Și curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune» (Tit 2:14). Acest proces de curățire are scopul de a elibera biserica de orice nelegiuire, de discordie și de dispută, pentru ca membrii ei să zidească, în loc să dărâme, și să-și concentreze energiile asupra marii lucrări care se află în fața lor. Dumnezeu dorește ca poporul Său să ajungă la unitatea credinței. Rugăciunea pe care Domnul Hristos a înălțat-o chiar înainte de a fi răstignit a fost ca ucenicii Săi să fie una, așa cum El și Tatăl sunt una, pentru ca lumea să creadă că Tatăl L-a trimis” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, p. 17).
Zilnic:
Iov 9
Iov 10
Iov 11
Iov 12
Iov 13
Iov 14
Iov 15
Ellen G. White, Dietă și hrană, cap. 23, „Alimentația cu carne, o consecință a păcatului” – „Pregătirea pentru luarea la cer”

1. Unde domnesc umbra morții și neorânduiala? 

2. Față de cine nu era mai prejos Iov? 

3. De ce spunea Iov: „Sunt gata să îmi apăr pricina”? 

4. Cum își duce cel rău toate zilele vieții? 

5. La ce lucruri le cere Domnul să renunțe celor din biserica rămășiței și de ce?