Blândețe în mijlocul focului

Cuvintele „blând” și „blândețe” nu sunt folosite prea des. Le întâlnim poate doar atunci când citim despre Moise sau studiem Fericirile. Nu e greu să înțelegem de ce. Blândețea este definită, printre altele, drept
capacitatea de a îndura greutățile cu răbdare și fără resentimente. Nu e de mirare că nu auzim prea mult despre ea. Nu este o trăsătură prea respectată în cultura de astăzi. Uneori, Biblia traduce acest termen cu „umil”. Dar nici umilința, smerenia sau modestia nu este o trăsătură de caracter considerată de dorit în majoritatea culturilor.

Pe de altă parte, capacitatea de a suporta nedreptatea cu răbdare și fără resentimente este una dintre cele mai pregnante caracteristici ale lui Isus și urmașilor Lui. Fără să fie un scop în sine, blândețea poate fi o armă puternică în mâna celor care trec prin durere și chin. De fapt, focul încercării este un bun prilej de deprindere a blândeții, fiindcă, prin blândețea noastră și prin perioadele în care suntem frânți și la pământ, putem fi martori elocvenți pentru Dumnezeu.

De înțeles: Care este relația dintre suferință și blândețe? Cum putem fi mărturie pentru alții când manifestăm blândețe și trecem prin situații grele? Cum poate fi blândețea într-adevăr un punct forte, nu o slăbiciune, la un creștin?

Comentariu EGW

În Predica de pe Munte, Domnul Hristos declară cine sunt cei cu adevărat fericiţi: „Ferice de cei săraci în duh [cei care nu se înalţă pe ei înşişi, ci sunt sinceri şi smeriţi, nu prea mândri ca să se lase învăţaţi, nu plini de vanitate şi de ambiţie după onorurile lumii], căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng [cei pocăiţi, supuşi, care se întristează profund din cauza propriilor greşeli, pentru că L-au întristat pe Duhul Sfânt], căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi [cei care sunt buni şi iertători, care, atunci când sunt insultaţi şi ocărâţi, nu răspund la fel, ci manifestă un spirit supus, care sunt gata să se lase învăţaţi, fără să se preţuiască prea mult pe ei înşişi], căci ei vor moşteni pământul!” Cei care au calităţile enumerate aici nu vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu doar aici, în această viaţă, ci vor fi încununaţi cu slavă, cu onoare şi cu nemurire în Împărăția Sa. – Mărturii, vol. 2, p. 631

În Predica de pe Munte, primele cuvinte care au pornit de pe buzele lui Hristos aveau menirea de a trânti la pământ … ambițiile omenești. „Ferice de cei săraci în duh”, a spus El, „căci a lor este Împărăția cerurilor. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați. Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul. … Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu. Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu. Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor.”

Toată această predică a fost o prezentare a Legii. Hristos a prezentat cerințele larg cuprinzătoare ale Legii lui Dumnezeu. El a încercat să le corecteze ideile lor înalte despre ei înșiși, înălțând sentimentele curate și rostind o binecuvântare asupra acelor trăsături de caracter care erau cu totul opuse atributelor apreciate de ei. El a pus înaintea lor o împărăție în care ambițiile omenești și pasiunile pământești nu pot să găsească intrare. – Lift Him Up, p. 135

Blândețea și smerenia sunt atribute creștine de mare preț. Blândețea și smerenia lui Hristos se învață numai purtând jugul lui Hristos. … Acest jug înseamnă supunere deplină. Universul ceresc privește la lipsa blândeții și a smereniei inimii. Înălțarea de sine, impresia că este foarte important, îl face pe om să simtă că nu are nevoie de un Salvator, că nu are nevoie de jugul lui Hristos. Dar invitația făcută fiecărui suflet este: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:29). …

Supunerea cerută de Hristos [este] adusă prin lucrarea Duhului Sfânt. Trebuie să existe o transformare a întregii ființe: inimă, suflet, caracter. … Numai la altarul de jertfă și din mâna lui Dumnezeu poate omul egoist și lacom să primească lumina cerească ce îi descoperă incompetența sa și îl conduce să plece capul și să ia jugul lui Hristos, să învețe de le El ce înseamnă să fii blând și smerit cu inima. – In Heavenly  Places, p. 236

Oswald Chambers afirmă că noi trebuie să fim „pâine frântă și must turnat” pentru alții. Ce crezi că vrea să spună prin această expresie?

Peste tot în Biblie există exemple de oameni care s-au „frânt” pentru alții. Moise a fost chemat să îndure nesfârșite valuri de bârfe și critici în timp ce îi conducea pe israeliți spre Țara Promisă. Iosif a fost chemat la un parcurs care a implicat trădare și închisoare, ajungând sclav în Egipt. În fiecare caz, Dumnezeu a îngăduit aceste situații pentru ca viața copiilor Săi să devină o scenă a manifestării harului și grijii Sale, în beneficiul nu doar al celor implicați, ci și al altora. Dumnezeu ne poate folosi și pe noi în același fel. E ușor să ajungem nemulțumiți sau răniți în astfel de situații. Dar, așa cum am observat în secțiunea de ieri, blândețea este capacitatea dată de Dumnezeu de a suporta aceste lucruri cu răbdare și fără nemulțumire.

1. Citește Ezechiel 24:15-27. Ce se întâmplă în acest pasaj? De ce a fost Ezechiel trecut printr-un asemenea cuptor?

În Ezechiel 24:24, Dumnezeu spune: „Ezechiel va fi un semn pentru voi. Veți face întocmai cum a făcut el. Și când se vor întâmpla aceste lucruri, veți ști că Eu sunt Domnul Dumnezeu” (sau „Stăpânul Domn”,
NTR). Prin exemplul lui Ezechiel, copiii lui Israel aveau să fie convinși de adevărul cu privire la persoana lui Dumnezeu – Stăpânul Domn – și aveau să vadă acest adevăr pe măsură ce erau martorii împlinirii profeției simbolizate de viața și suferința lui Ezechiel. Cine știe câți oameni Îl vor vedea pe Stăpânul Domn și prin noi în situațiile grele?

Mai devreme sau mai târziu, viața ne pune pe toți la pământ. Care a fost experiența frângerii tale? Ce lecții ai învățat? Cum poate sufletul tău frânt să fie folosit de Domnul pentru a-i ajuta pe alții?

Comentariu EGW

Moise … fusese foarte onorat de Dumnezeu, fiind privilegiat să vorbească faţă către faţă cu Domnul, aşa cum vorbeşte un om cu prietenul său. I s-a îngăduit să vadă lumina strălucitoare şi slava măreaţă care Îl învăluiau pe Tatăl. Prin Moise i-a izbăvit Domnul pe copiii lui Israel din robia egipteană. Moise a fost un mijlocitor pentru poporul său, aşezându-se adesea între el şi mânia lui Dumnezeu. Când mânia Domnului s-a aprins peste măsură împotriva israeliţilor din pricina necredinţei, a cârtirilor şi a păcatelor lor grave, dragostea lui Moise pentru ei a fost pusă la probă. Domnul propunea să-i nimicească şi să facă din el un neam puternic. Moise şi-a arătat iubirea pentru Israel, pledând cu devotament în favoarea lui. În suferinţa lui, el L-a rugat pe Dumnezeu să stingă mânia Sa aprigă şi să-l ierte pe Israel sau, dacă nu, să-i şteargă lui numele din cartea vieţii. – Sfințirea vieții, pp. 162–163

Prin suferință a primit Domnul Isus lucrarea de mângâiere. El suferă în toate durerile oamenilor; și „în toate necazurile lor n-au fost fără ajutor” (Isaia 63:9). „Și, prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2:18). În această lucrare de slujire, fiecare suflet care s-a făcut părtaș suferințelor Lui are privilegiul de a fi părtaș mângâierii Sale. … Celui ce plânge Domnul îi oferă un dar special, iar acest dar are puterea de a impresiona, de a schimba și de a câștiga inima oamenilor. Iubirea lui Isus deschide inima celui lovit și rănit, pătrunde în sufletul lui și devine un balsam vindecător pentru cei care suferă. „Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri … ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” (2 Corinteni 1:3,4). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p.13

Greutăţile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult ușurate de umilinţa aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilinţa Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreţ, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuși în fiecare zi și ele vor înceta să răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de nobleţe la un creștin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când e tratat cu cruzime și insulte, nu păstrează un spirit calm și încrezător Îi răpește lui Dumnezeu dreptul de a descoperi în el desăvârșirea Sa de caracter. Umilinţa inimii este tăria care dă biruinţă urmașilor lui Hristos; ea este dovada legăturilor lor cu cerul.

… Aceia care dau pe faţă spiritul blând și smerit al lui Hristos sunt priviţi cu duioșie de Dumnezeu. Poate că lumea îi privește cu dispreţ, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. Nu numai cei înţelepţi, cei mari, cei bogaţi vor câștiga dreptul de a intra în curţile cerești; nu numai lucrătorul activ, plin de zel, care muncește neîncetat. Nu! Cel sărac în duh, care flămânzește după prezenţa lăuntrică a lui Hristos, cel smerit cu inima, pentru care ambiţia cea mai înaltă este să facă voia lui Dumnezeu – și aceștia vor câștiga o intrare îmbelșugată. Ei vor face parte din numărul celor care și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. – Hristos, Lumina lumii, pp. 301–302

2. Citește Exodul 32:1-14. Ce rol are Moise în acest episod?

După ce israeliții au început să se închine la vițelul de aur, Dumnezeu a hotărât că merseseră prea departe și a anunțat că avea să-i distrugă, iar pe Moise să-l facă un mare popor. Dar, în loc să profite de oferta
lui Dumnezeu, Moise Îl imploră să-i acorde har poporului Său, iar Dumnezeu Se lasă înduplecat.

Pasajul de mai sus ridică două probleme importante. În primul rând, intenția lui Dumnezeu de a distruge poporul rebel și a-l binecuvânta pe Moise a fost un test pentru Moise. Dumnezeu voia ca Moise să demonstreze câtă milă simțea pentru acei oameni deznădăjduit de neascultători. Și Moise a trecut testul. Asemenea lui Isus, el a pledat pe lângă Dumnezeu să manifeste îndurare față de păcătoși. Acest lucru dezvăluie ceva foarte interesant: uneori, Dumnezeu ne poate lăsa și pe noi să dăm piept cu adversitatea; poate îngădui să ajungem în cuptorul încercării pentru ca El, noi și universul care ne privește să vedem câtă compasiune avem pentru cei îndărătnici.

3. Ce motive a adus Moise când I-a cerut Domnului să nu nimicească poporul?

În al doilea rând, acest pasaj arată că opoziția și neascultarea constituie o chemare la manifestarea harului. Este nevoie de har atunci când oamenii îl merită cel mai puțin. Totodată, când oamenii îl merită cel mai puțin este și momentul când noi ne simțim cel mai puțin îndemnați să-l oferim. Totuși, când sora lui, Maria, l-a criticat, Moise a strigat către Domnul ca să o vindece de lepră (Numeri 12). Când Dumnezeu S-a mâniat pe Core și pe adepții lui și a amenințat că îi va distruge pe toți, Moise s-a aruncat cu fața la pământ și a pledat pentru viețile lor.

Următoarea zi, când israeliții au protestat la adresa lui Moise din cauză că muriseră rebelii și când Dumnezeu a amenințat iarăși că-i va distruge pe toți, Moise a căzut cu fața la pământ și i-a cerut repede lui Aaron să facă ispășire pentru toți (Numeri 16). În blândețea sa, în caracterul lui dezinteresat manifestat în acest cuptor al încercării, Moise a căutat harul pentru cei care cu siguranță nu îl meritau.

Gândește-te la cei despre care crezi că merită cel mai puțin harul. Cu blândețe dezinteresată, cum poți fi tu o descoperire a harului divin pentru ei?

Comentariu EGW

Moise a fost un om smerit și blând; Dumnezeu l-a numit cel mai blând om de pe pământ. … El putea să îi sfătuiască pe frații lui, pentru că viața lui era o reprezentare vie a ceea ce poate să ajungă un om și ce poate realiza împreună cu Dumnezeu, ca slujitor al Său, o reprezentare a ceea ce îi învăța, a felului în care dorea să fie ei și a ceea ce aștepta Dumnezeu de la el. El vorbea din inimă și în felul acesta le atingea inimile. Era un om  cu vaste cunoștințe și totuși simplu ca un copil în manifestarea profundei sale identificări cu ei. Înzestrat cu un instinct remarcabil, el putea să înțeleagă imediat nevoile tuturor celor din jurul lui, lucrurile care nu erau în ordine și cereau atenție și nu neglija pe nimeni și nimic. …

… Dumnezeu a vorbit cu el față către față, așa cum vorbește un om cu prietenul lui. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1113

Moise și-a dat seama cât de îngrozitoare avea să fie soarta păcătoșilor, dar, cu toate acestea, dacă poporul Israel avea să fie lepădat de Dumnezeu, el dorea mai bine ca numele său să fie șters din cartea vieții odată cu al lor; el nu putea suporta să vadă judecățile lui Dumnezeu căzând asupra acelora care fuseseră atât de minunat eliberați. Mijlocirea lui Moise în favoarea poporului Israel ilustrează mijlocirea lui Hristos pentru cei păcătoși. Dar Domnul n-a îngăduit ca Moise să poarte vina celui păcătos așa cum a purtat-o Hristos. „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea”, a spus El, „pe acela îl voi șterge din cartea Mea.” – Patriarhi și profeți,  pp. 326–327

Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se lase în voia sentimentelor. Când oscilează între speranță și teamă, inima lui Hristos este îndurerată, pentru că Domnul le-a dat dovezi inconfundabile ale iubirii Sale. El dorește ca ei să fie întemeiați, întăriți și înrădăcinați în cea mai sfântă credință. El vrea ca ei să-și îndeplinească lucrarea încredințată și apoi, în mâinile Sale, inima lor ajunge asemenea unei harpe sfinte, ale cărei corzi vor intona laude și mulțumiri la adresa Aceluia pe care Dumnezeu L-a trimis să îndepărteze păcatele lumii.

Iubirea lui Hristos pentru copiii Lui este pe cât de duioasă, pe atât de puternică. … Ea este neschimbătoare și fără umbră de mutare – aceeași ieri, astăzi și în veșnicii.

Dumnezeu îi iubește pe îngerii fără păcat, care Îi slujesc și ascultă de toate poruncile Sale, dar lor nu le dă har, ei nu au avut niciodată nevoie de har, pentru că nu au păcătuit niciodată. Harul este un atribut care se manifestă față de făpturile omenești nevrednice. Nu noi suntem cei care am căutat harul, ci harul a fost trimis să ne caute pe noi. Dumnezeu Se bucură să reverse har asupra tuturor celor ce însetează și flămânzesc după el, nu pentru că noi am fi vrednici, ci pentru că suntem nevrednici. Nevoia noastră este calificarea care ne dă siguranța că vom primi darul. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei,  pp. 518–519

Cineva a zis cândva: „A-i iubi pe dușmanii noștri nu înseamnă că trebuie să iubim mizeria în care este îngropată perla, ci înseamnă să iubim perla care zace în mizerie. [...] Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem din fire buni de iubit. Ci ajungem buni de iubit pentru că El ne iubește.” Când te uiți la „dușmanii” tăi, ce vezi de obicei – perla sau mizeria din jurul ei?

4. Citește Matei 5:43-48. Isus ne cheamă să ne iubim vrăjmașii și să ne rugăm pentru ei. Ce exemple din natură ne oferă Isus în acest pasaj care ne ajută să înțelegem de ce ar trebui să ne iubim dușmanii? Ce vrea El să ne învețe?

În Matei 5:45, Isus folosește exemplul Tatălui Său din cer pentru a ilustra cum ar trebui să-i tratăm pe cei care ne fac rău și care probabil ne fac să ajungem în cel mai încins cuptor. Isus spune că Tatăl Său trimite binecuvântarea ploii atât peste cei buni, cât și peste cei răi. Dacă Dumnezeu le dă până și celor răi ploaie, cum ar trebui atunci să-i tratăm și noi?

Isus nu încearcă să ne spună că ar trebui să avem întotdeauna simțăminte calde, plăcute, față de toți cei care ne fac necazuri, deși și aceasta ar putea fi posibil. În esență, iubirea față de inamicii noștri nu ar trebui să fie un simțământ avut față de ei, ci acțiuni practice făcute pentru ei care să denote grijă și atenție.

Isus încheie acest pasaj cu un verset care adesea dă naștere la multe discuții: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Matei 5:48). Dar sensul este foarte clar în context: aceia care vor să fie desăvârșiți așa cum este Dumnezeu trebuie să manifeste iubire față de cei care li se opun, așa cum manifestă Dumnezeu iubire față de cei care I se opun Lui. A fi perfect, sau desăvârșit, în ochii lui Dumnezeu înseamnă a-ți iubi dușmanul, iar pentru aceasta este necesară o blândețe a inimii pe care numai Dumnezeu o poate da.

Ținând cont de definiția blândeții din contextul nostru („a suporta răul cu răbdare și fără nemulțumire”), ce schimbări ar trebui să faci ca Domnul să-ți dea acea blândețe care să îți dea atitudinea potrivită față de „vrăjmași”?

Comentariu EGW

Nu îngăduiți gândurilor amare să vă umple mintea fără încetare. ... Mer­geți la fratele vostru și, cu umilință și sinceritate, vorbiți cu el despre lucrurile care v-au nemulțumit. ...

Conversația dintre cel jignit și cel care a greșit se află în atenția întregului cer. ... Untdelemnul iubirii vindecă amărăciunea și durerile provocate de o greșeală. Spiritul lui Dumnezeu unește inimă cu inimă și cerul cântă de bucurie când armonia se instaurează în relațiile dintre frați. …

… Nu poziția socială, naționalitatea sau originea familială și nici poziția și privilegiile religioase nu sunt cele ce dovedesc faptul că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu, ci iubirea, o iubire care cuprinde întreaga omenire. Chiar și păcătoșii a căror inimă Îl respinge în mod categoric pe Duhul lui Dumnezeu vor răspunde la bunătate. … Numai Duhul lui Dumnezeu poate înlocui ura cu iubirea. A fi binevoitor cu cel nemulțumitor și cu cel rău și a face binele fără să aștepți nimic în schimb sunt semnul regalității cerului și certificatul prin care copiii  Celui Preaînalt își dezvăluie statutul nobil pe care îl dețin. – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, pp. 529–530

Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge o minte omenească. „Fiţi desăvârșiţi după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” Porunca aceasta este o făgăduinţă. Planul de mântuire urmărește recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos îl desparte întotdeauna de păcat pe cel zdrobit. El a venit să nimicească lucrările Diavolului și a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărui om care se pocăiește, pentru a-l feri de păcat. …

Idealul caracterului creștin este asemănarea cu Hristos. … În toate lucrurile, Isus a fost făcut asemenea fraţilor Săi. El S-a făcut trup așa cum suntem și noi. A fost flămând, însetat și obosit. El a fost întărit prin hrană și înviorat prin somn. El a împărtășit viaţa omului, dar, cu toate acestea, a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, Domnul zice: „Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu” (2 Corinteni 6:16). – Hristos, Lumina lumii, p. 311

Tot ce are nevoie sau ce poate omul să cunoască despre Dumnezeu a fost descoperit în viaţa şi în caracterul Fiului Său. …

Blând, plin de compasiune, milostiv, gândindu-Se mereu la ceilalţi, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu şi a fost mereu angajat în slujirea lui Dumnezeu şi a omului. …

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, i-a îndemnat El; „binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”, „căci El este bun şi cu cei nemulţumitori, şi cu cei răi.” „Căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” „Fiţi dar milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Matei 5:44; Luca 6:35; Matei 5:45; Luca 6:36). – Mărturii, vol. 8,  pp. 286–287

Cele mai grăitoare exemple de blândețe manifestată în focul cuptorului vin de la Isus. Când a zis să venim și să învățăm de la El, căci El este „blând și smerit cu inima” (Matei 11:29), Isus S-a referit la modalități pe care noi probabil nu ni le imaginăm.

5. Citește 1 Petru 2:18-25. Petru le oferă sclavilor niște sfaturi surprinzătoare. El arată cum a reacționat Isus la nedreptate și durere și le sugerează că El le-a lăsat „o pildă, ca să calc[e] pe urmele Lui” (1 Petru 2:21). Ce principii ale blândeții și smereniei în focul încercărilor putem extrage din exemplul lui Isus, așa cum este prezentat de Petru?

Este cumplit să vezi pe cineva cum nedreptățește pe altcineva. Și este extrem de dureros când noi suntem cei nedreptățiți. Deoarece în mod normal avem un puternic simț al dreptății, în caz de nedreptate instinctele noastre vor să îndrepte lucrurile, în timp ce manifestăm ceea ce credem că este o mânie „sfântă”, îndreptățită.

Nu e ușor de trăit așa. Poate e chiar imposibil, cu excepția cazului în care adoptăm un adevăr crucial – în toate situațiile de nedreptate să credem că Tatăl nostru din cer deține controlul și El va acționa în favoarea noastră la momentul oportun, după voia Sa. Aceasta mai înseamnă și că trebuie să fim deschiși la posibilitatea ca, asemenea lui Isus, să nu fim mereu scutiți de nedreptate. Dar întotdeauna trebuie să ne amintim că Tatăl nostru ceresc este încă alături de noi și deține controlul.

Sfatul lui Petru, formulat pe baza modelului lui Isus, ne surprinde pentru că sugerează că tăcerea în fața nedreptății este o mărturie mai bună pentru slava lui Dumnezeu decât faptul de „a-i pune pe oameni la
punct”. Atunci când a fost interogat de Caiafa și de Pilat, Isus ar fi putut spune o mulțime de lucruri pentru a îndrepta situația și a Se justifica, dar nu a făcut-o. Tăcerea a fost o mărturie în favoarea blândeții Lui.

Cum gestionezi situațiile în care ești tratat nedrept? Cum poți aplica mai bine în viața ta unele principii analizate astăzi?

Comentariu EGW

Nu ar trebui să ne îngăduim să ne simțim jigniți cu ușurință. … Orice ar putea gândi alții despre noi și orice ne-ar putea face nu trebuie să ne tulbure unirea cu Hristos, părtășia cu Duhul. „Ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți când ați făcut rău? Dar, dacă suferiți cu răbdare când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu” (1 Petru 2:20). … Dacă vi se spun cuvinte dure, nu dați niciodată un răspuns în același spirit. Amintiți-vă că „un răspuns blând potolește mânia” (Proverbele 15:1). Şi există o putere minunată în tăcere. Cuvintele adresate ca răspuns unuia care este mânios nu servesc uneori decât ca să-l exaspereze. Dar mânia întâmpinată cu tăcere, într-un spirit iubitor, îngăduitor, se stinge repede.

Sub o furtună de cuvinte usturătoare, defăimătoare, țineți-vă mintea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu. Mintea și inima să fie umplute cu făgăduințele lui Dumnezeu. Dacă sunteți tratați rău sau acuzați pe nedrept, în loc să dați un răspuns mânios, repetați-vă în minte promisiunile prețioase. – Divina vindecare, pp. 485–486

Nu reacția puternică în fața unui tratament nedrept evidențiază tăria de caracter, ci stăpânirea de sine și controlul ferm al emoțiilor puternice dovedesc tărie de caracter și spiritul lui Hristos. Rodul pomului vieții care este în mijlocul Paradisului lui Dumnezeu îi este dat biruitorului. Este răsplata biruinței, a ostenelii și a jertfirii de sine pentru lucrătorul creștin care luptă lupta cea bună a credinței. Noi trebuie să ne străduim cu noblețe și să luptăm pentru victorie. Harul lui Dumnezeu le va fi dat tuturor acelora care luptă respectând legea. …

Luați seama cât mai puțin la ce spune lumea. Lăsați-i pe oameni să spună ce vor, dar, prin cuvinte și purtare să nu va înălțați nicidecum eul. Domnul vă va conduce în așa fel, încât veți fi considerați oameni vrednici de încredere. … Dacă dovediți că vă bizuiți pe Domnul cu hotărâre, veți câștiga respect și încredere și veți exercita o influență spre bine. Lumina voastră va străluci și va fi de mare folos. Veți căuta să Îl reprezentați pe Isus. Știți bine că Mântuitorul a suferit ocară, dar nu a răspuns în același fel. A fost disprețuit și părăsit de oameni și ce pot aștepta mai bun urmașii Săi în această lume? Fie ca milostivul nostru Tată ceresc să ne dea fiecăruia mai mult har și să ne putem bucura în dragostea Sa. – Letter 99, 18 iunie 1886

Creștinul va cultiva un spirit blând și liniștit, el va fi calm, atent cu ceilalți și va avea o dispoziție fericită; boala nu îl va face iritabil și nici vremea sau circumstanțele nu-i vor tulbura buna dispoziție. … Copiii lui Dumnezeu nu uită niciodată să facă bine. Pentru ei, este ceva firesc să facă fapte bune, pentru că Dumnezeu le-a transformat firea prin harul Său. – My Life Today, p. 193

Prea adesea, cei mai mândri oameni, cei mai aroganți și agasanți sunt cei care au o stimă de sine scăzută. Aroganța și mândria lor – și lipsa totală a blândeții sau a umilinței – sunt un fel de paravan, poate chiar inconștient, pentru ceva ce le lipsește în interior. Ei au nevoie de ceva ce cu toții avem nevoie: sentimentul de siguranță, de valoare, de acceptare, mai ales în necaz sau suferință. Și îl putem avea doar prin Domnul. Pe scurt, blândețea și umilința, departe de a fi atribute ale slăbiciunii, sunt adesea cele mai puternice manifestări ale unui suflet ferm ancorat pe Stâncă.

6. Citește Psalmii 62:1-8. Care pare să fie contextul acestui psalm? Ce evidențiază aici David? Ce principii spirituale poți extrage? Și, mai important, cum poți aplica aceste principii în viața ta?

„Fără un motiv anume, oamenii ne vor deveni dușmani. Intențiile copiilor lui Dumnezeu vor fi greșit interpretate, nu doar de către lume, ci chiar de către frații și surorile lor de credință. Slujitorii lui Dumnezeu vor fi puși în situații grele. Oamenii vor exagera, deformând realitatea pentru a-și îndreptăți o cale egoistă și nedreaptă. [...] Prin denaturarea adevărului, acești oameni vor fi îmbrăcați în veșmintele negre ale neonestității deoarece împrejurări în afara controlului lor au adus confuzie asupra lucrării lor. Ei vor fi arătați cu degetul ca oameni în care nu se poate avea încredere. Iar acest lucru va fi făcut de membrii bisericii. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să se înarmeze cu gândul lui Hristos. Ei nu trebuie să se aștepte că vor scăpa de insulte și de judecăți eronate. Li se va spune că sunt pătimași și fanatici. Dar să nu se descurajeze. Mâinile lui Dumnezeu sunt pe cârma providenței, călăuzindu-Și lucrarea spre slava Numelui Său” (Ellen G. White, The Upward Look, p. 177).

Reziști la reproșuri și remarci negative? Cel mai probabil, nu prea, nu-i așa? Cum te poți alipi de Domnul și îți poți ancora simțul valorii personale în Cel care te iubește atât de mult încât a murit pentru păcatele tale, fiind astfel ferit de disprețul manifestat de ceilalți?

Comentariu EGW

Vrăjmașii noștri pot să triumfe. Ei pot să spună vorbe mincinoase și limba lor calomniatoare poate să bârfească, poate să înșele și să amăgească, însă noi vom rămâne neclintiți. Știm în cine ne încredem. Noi nu alergăm în zadar și nici nu ne trudim în zadar. Domnul Isus ne cunoaște. … Va veni ziua socotelilor și toți vor fi judecați potrivit cu faptele pe care le-au făcut în trup. … Este adevărat că lumea se află în întuneric. Împotrivirea poate să crească. Oamenii neserioși și batjocoritori pot deveni tot mai îndrăzneți și mai înverșunați în nelegiuirea lor. Totuși, noi vom rămâne neclintiți. Noi nu am alergat fără să știm încotro. Nu, nu! Inima mea este hotărâtă să se încreadă în Dumnezeu. Avem un Mântuitor puternic. Putem să ne bucurăm în bogăția plinătății Lui. Îmi doresc foarte mult să fiu mai devotată lui Dumnezeu, să fiu mai consacrată Lui. Lumea aceasta este prea întunecată pentru mine. Isus a spus că merge la cer să ne pregătească locașuri ca să fim împreună cu El. Slavă lui Dumnezeu pentru aceasta! Inima mea tresaltă de bucurie la acest gând. – Asemenea lui Hristos, p. 351 (3 decembrie)

Așa cum călătorul obosit caută izvorul de apă în deșert și, când îl găsește, își astâmpără setea arzătoare, tot astfel creștinul însetează după apa curată a vieții, al cărei izvor este Domnul Hristos.

… Când sufletul Îl caută pe Dumnezeu și când dorința inimii poate fi exprimată în cuvintele: „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea” (Psalmii 62:5), atunci divinul se unește cu natura umană.

Dacă ești conștient de nevoia sufletului, dacă flămânzești și însetezi după neprihănire, aceasta este o dovadă că Domnul Hristos a lucrat asupra inimii tale, trezind în ea dorința de a-L căuta, pentru ca El să îndeplinească în dreptul tău, prin înzestrarea cu Duhul Sfânt, acele lucruri pe care nu le poți îndeplini singur. Nu trebuie să încercăm să ne astâmpărăm setea căutând apă în pâraie secate, căci fântâna cea adâncă este chiar deasupra noastră și, dacă ne vom ridica doar puțin mai sus pe calea credinței, vom putea bea fără plată din apele ei bogate. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 19

Tatăl nostru ceresc aşteaptă să reverse asupra noastră plinătatea bi­necuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru acela de a bea cu îndestulare din izvorul iubirii nemărginite. Cu toate acestea este de mirare că ne  rugăm prea puţin. …

Întunericul celui rău îi învăluie pe aceia care neglijează rugăciunea. Șoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc la păcat. Şi toate acestea pentru că ei nu folosesc privilegiile rugăciunii pe care Dumnezeu li le-a dat în această rânduială divină. De ce oare fiii şi fiicele lui Dumnezeu să fie atât de întârzietori în a se ruga, ştiind că rugăciunea este cheia în mâna credinţei care deschide tezaurul cerului, unde se găsesc depozitate resursele inepuizabile ale Celui Atotputernic? Fără rugăciuni stăruitoare şi continuă veghere, noi suntem în pericol să devenim din ce în ce mai nepăsători şi să ne abatem de la calea cea dreaptă. Vrăjmaşul caută mereu să pună piedici în calea spre tronul milei pentru ca noi să nu putem obţine, prin rugăciuni stăruitoare şi credinţă, harul şi puterea de a rezista ispitei. – Calea către Hristos, pp. 94–95

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Divina vindecare,capitolul „Importanța căutării adevăratei cunoașteri”,
 Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, capitolul 31; Evanghelizare, secțiunea 19, „Calitățile lucrătorului”

„Greutăţile cu care avem de dat piept pot fi uşurate într-o mare măsură de umilinţa aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem smerenia Domnului nostru, ne vom ridica mai presus de dispreţ, de refuzuri, de neplăceri la care suntem expuşi în fiecare zi şi ele vor înceta să ne întunece dispoziția. Cea mai înaltă dovadă de nobleţe la un creştin este stăpânirea de sine, autocontrolul. Acela care, atunci când e tratat cu cruzime şi insulte, nu păstrează o atitudine calmă şi încrezătoare Îi răpeşte lui Dumnezeu dreptul de a manifesta în el desăvârşirea Sa de caracter. Umilinţa inimii este punctul forte care le asigură reușita urmaşilor lui Hristos, este dovada legăturii lor cu Cerul” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 301).

Studiu zilnic:

Judecătorii 9

Judecătorii 10

Judecătorii 11

Judecătorii 12

Judecătorii 13

Judecătorii 14

Judecătorii 15

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 2 (până la paragraful „Să evităm neglijarea rugăciunii”)

1. Cine a refuzat oferta de a fi împărat în pilda lui Iotam?

2. Al cui dumnezeu era Chemoș?

3. Despre cine putem trage concluzia că a avut 60 de copii, jumătate fete, jumătate băieți?

4. Câte zile a durat ospățul nunții lui Samson?
 

5. Cum trebuie să ne rugăm în fiecare dimineață?

Studiu suplimentar

Asemenea lui Hristos, „Hristos, un exemplu desăvârșit pentru toți” (23 ianuarie);

Evanghelizare, cap. 19, „Calitățile lucrătorului”.

Privire generală

Religia biblică, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, este caracterizată de blândețe. Moise este cunoscut drept cel mai blând om de pe pământ (Numeri 12:3). David a afirmat că „cei blânzi moștenesc țara” (Psalmii 37:11). Profeții au vestit că Dumnezeu îl va binecuvânta pe omul blând (Isaia 11:4; 29:19; 66:2; Țefania 2:3; 3:11,12). Dumnezeu Însuși este descris ca blând și promovând blândețea (Psalmii 25:9; 45:4; 147:6). Isus a fost blând (Matei 11:29; 21:5; 2 Corinteni 10:1) și a plasat blândețea la temelia creștinismului (Matei 5:5). Apostolii au fost blânzi (2 Corinteni 10:1) și i-au îndemnat pe creștini să fie blânzi (Galateni 5:23; Efeseni 4:2; Coloseni 3:12; 1 Timotei 6:11; 2 Timotei 2:25; Tit 3:2; Iacov 1:21; 3:13; 4:6; 1 Petru 3:14; 5:5). În timp ce imperiile pământului sunt întemeiate pe valori precum îndrăzneală, putere și cuceriri militare, religia lui Dumnezeu se clădește și cucerește prin blândețe, dragoste și har. Dar faptul că Dumnezeu este blând nu înseamnă că este lipsit de putere. Mai curând blândețea este o trăsătură esențială a caracterului lui Dumnezeu și reprezintă modul Lui de a relaționa cu universul și cu păcătoșii.

1   Blândețea este esențială în creștinism. Dar tot esențială este și înțelegerea corectă a blândeții biblice, precum și adoptarea ei în viața noastră. Blândețea biblică nu rezultă dintr-un calcul politic, ci reprezintă o viziune autentică asupra lumii prin prisma atributului fundamental al lui Dumnezeu, dragostea.

2   Creștinii nu sunt blânzi prin natura lor. Ci sursa blândeții lor este Dumnezeul lor iubitor și milos, manifestat în trei Persoane: Tatăl; Fiul și Mântuitorul Isus Hristos; Duhul Sfânt.

Comentariu

Este blândețea „moralitatea sclavului”?

Unul dintre cele mai puternice atacuri moderne la adresa creștinis­mu­lui și a conceptului său de umilință și blândețe provine de la filo­zoful existențialist german Friedrich Nietzsche (1844-1900). Studiind limbile clasice și filozofia, Nietzsche a devenit deosebit de interesat de cultura și filozofia greacă. Pe baza acestei optici, el a concluzionat că Europa își pierduse vigoarea ei antică. Vinovatul? Nimeni altcineva decât creștinismul. Nietzsche considera că religia creștină jefuise Europa de cultura ei clasică greacă și romană a eroismului, puterii și nobleței.  Potrivit lui Nietzsche, Occidentul, omenirea în totalitatea ei de fapt, trebuia să-și redobândească viziunea clasică dacă dorea să supraviețuiască și să prospere.

Potrivit lui Nietzsche, există două tipuri de moralitate: moralitatea stăpânului, a nobililor, a omului caracterizat de o voință puternică, și moralitatea sclavului, a celor slabi. Cel caracterizat de moralitatea stăpânului își stabilește propriile valori, decide cu privire la propriul curs al acțiunilor și le evaluează prin prisma consecințelor lor, precum utile (bune) sau dăunătoare (rele). Astfel, autonomia, puterea, bogăția, noblețea, optimismul, exuberanța și curajul sunt considerate bune, în timp ce slăbiciunea și blândețea sunt privite ca rele. În schimb, moralitatea sclavului nu generează valori sau acțiuni, ci doar reacționează sau se opune la valorile sau acțiunile stabilite de moralitatea stăpânului. În timp ce moralitatea stăpânului se concentrează pe acțiune, moralitatea sclavului este reacționară (sau, după cum a spus Nietzsche, caracterizată de resentimente); în timp ce moralitatea stăpânului este opresivă, cealaltă este subversivă și manipulează; în timp ce moralitatea stăpânului este mai individualistă, moralitatea sclavului este mai comunitară.

Potrivit lui Nietzsche, creștinismul este o religie a celor slabi, a mo­ralității sclavului. Iată cum exprima el însuși această idee: „Crești­nismul a luat partea a tot ce este slab, infam, ratat; a făcut un ideal din tot ce contrazice conservarea instinctelor unei vieți puternice; a corupt rațiunea chiar și a celor mai spirituale firi, învățându-i pe oameni să vadă cele mai înalte valori drept păcătoase, înșelătoare, drept ispite. Cel mai jalnic exemplu – coruperea lui Pascal, care a crezut că rațiunea lui a fost alterată de păcatul originar, pe când singurul factor corupător era creștinismul însuși!” (Friedrich Nietzsche, The Anti-Christ, Ecce Homo, Twilight of the Idols and Other Writings, ed. Aaron Ridley and Judith Norman, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2005, p. 5).

Pentru Nietzsche, creștinismul era o altă reacție a celor săraci și slabi, menit să-i răstoarne și să-i controleze pe cei puternici prin manipulare. Creștinii, în viziunea lui, s-au resemnat sorții lor de a fi sclavi și nu ar avea voința de a deveni stăpâni ai propriilor destine. Din acest motiv, ei ar denunța în mod fățarnic drept păcătos tot ce au oamenii puternici și ar înălța la rang de virtute tot ce ei înșiși, creștinii, nu pot avea, impunându-le tuturor oamenilor noua lor moralitate. Astfel, deoarece nu îi pot înfrânge pe cei bogați și puternici prin alte mijloace, creștinii – spunea Nietzsche – născocesc o modalitate de a-i controla pe cei puternici prin intermediul moralității lor. În virtutea acestei moralității creștine, de exemplu, creștinii ar fi transformat invitabila lor slăbiciune și supunere față de alți oameni în virtutea ascultării. Iar incapacitatea lor de a se răzbuna i-ar fi constrâns pe creștini să inventeze virtutea iertării. În același fel, ei ar fi conceput alte virtuți, precum evlavia, dragostea, reciprocitatea și egalitatea.

Indiferent cât de nobile li se pot părea unora aceste virtuți, pentru Nietzsche moralitatea creștină era inacceptabilă, irațională și respingătoare, deoarece, în opinia sa, creștinii ar fi folosit aceste virtuți ca să răstoarne moralitatea omului puternic și nobil al acestei lumi, să-l înrobească și chiar să-l asuprească. În opinia lui Nietzsche, moralitatea creștină îi ține pe oameni sub control, în obscuritate și îi face ordinari, neremarcabili.

Evident, critica lui Nietzsche la adresa moralității creștine și a fundamentalului ei concept de blândețe este o înțelegere lamentabil de greșită cu privire la creștinism. Virtutea creștină a blândeții nu derivă din neputință, ci din puterea, dreptatea și iubirea lui Dumnezeu. Când a fost dus în sala de judecată a iudeilor și un funcționar L-a pălmuit, Isus a cerut un răspuns pentru acel act injust (Ioan 18:23). Evangheliile arată clar că Isus a murit pe cruce nu pentru că nu avea nicio cale de scăpare (Matei 26:53), ci pentru că de bunăvoie și din iubire Și-a dat viața pentru salvarea noastră (Ioan 10:17,18; 18:4-11; 19:11; Filipeni 2:6-9). Blândețea creștină nu este rezultatul fricii, ci al iubirii.

Pavel îi învață pe creștini să trăiască „cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; [să se îngăduie] unii pe alții în dragoste” (Efeseni 4:2). Pavel explică faptul că noi „ne bucurăm chiar și în necazurile noastre, căci știm că [...] dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre” (Romani 5:3-5). El clarifică mai departe că Dumnezeu Și-a arătat dragostea față de noi pe când noi eram fără putere și niște răzvrătiți (Romani 5:6-8). Ioan afirmă același adevăr biblic când declară: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19; vezi și vers. 17-21).

Prin faptul că îi descrie pe oameni drept fără putere, Pavel nu denigrează omenirea, ci mai degrabă descrie realitatea stării umane (vezi și Romani 3:26; 7). Biblia nu consideră neputința umană o luptă de clasă, ci îi descrie pe toți oamenii ca neputincioși în fața păcatului și a morții. De asemenea, creștinismul biblic nu discreditează pe nedrept oamenii ca să-i amăgească să strige la Dumnezeu după har. Ci Biblia descrie la modul real starea păcătoasă a ființelor umane și face portretul unui Dumnezeu care de bunăvoie și din iubire Se umilește ca să salveze o omenire arogantă, răzvrătită (Ioan 1:11,12; 3:16).

Cineva a zis: „E nevoie de putere pentru a fi blând!” Și e nevoie de putere divină pentru a-i iubi pe oamenii păcătoși, aroganți și răzvrătiți. Probabil că unul dintre cele mai memorabile exemple de blândețe în cazul lui Isus este rugăciunea Lui de pe cruce pentru cei care Îl crucificaseră și care își băteau joc de El: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34; vezi și Matei 12:15-20; Faptele 8:32; 1 Petru 2:21-23). Blândețea este un rod al Duhului Sfânt; reprezintă puterea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să depășim cu bine experiența cuptoarelor încinse din această lume.

Comentariu

Blândețea lui Moise și mânia lui Dumnezeu

Cum a putut Moise, slujitorul lui Dumnezeu, să fie numit cel mai blând om de pe pământ, în timp ce Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu plin de mânie? Trebuie să înțelegem că mânia lui Dumnezeu nu este opusul blândeții. Mânia divină este reacția și repulsia lui Dumnezeu la păcat. Dar Dumnezeu îl iubește cu adevărat pe păcătos. Dacă ar fi fost arogant, Dumnezeu nu ar fi așteptat în jur de 1.600 de ani ca antediluvienii să se întoarcă la El. Și nu ar fi așteptat nici peste 400 de ani ca locuitorii Canaanului să umple paharul nelegiuirilor lor. De asemenea, nu ar fi așteptat aproximativ 1.500 de ani ca israeliții să Îi fie credincioși și nu ar fi așteptat nici circa 2.000 de ani ca aceia care se declară creștini să își îndeplinească misiunea. Un Dumnezeu arogant ar fi exterminat imediat toate aceste entități. Dar Dumnezeu se adresează tuturor cu iubire și speranță, chemându-i să se întoarcă la o bună relație cu El.

Aplicație

1   Dumnezeul nostru este un comunicator desăvârșit. El le spune oamenilor deschis și inteligibil ce Îi place și ce nu Îi place. Astfel, El nu ne lasă să avem vreun dubiu cu privire la simțămintele Lui față de păcat: Dumnezeu respinge păcatul și punct. În același timp, Dumnezeu nu îl umilește pe păcătos cu scopul de a-l subjuga, ci vorbește despre situația creată de păcat și totodată oferă soluții. Da, reacția Lui la păcat este foarte clară, dar tot așa este și invitația la împăcare adresată de El păcătoșilor. Gândește-te cum poți fi blând și totodată să denunți păcatul din viața ta și din viața familiei tale și a membrilor comunității tale.

2   Gândește-te la faptul că viața noastră este o carte deschisă pentru celelalte lumi, ca să vadă și să învețe. Împărtășește în cadrul grupei de la Școala de Sabat simțămintele care te încearcă atunci când te gândești la acest lucru. Cum se schimbă viața ta când devii conștient de această imagine de ansamblu?