Colivia

„În lumina plină a zilei şi înconjurată de muzica altor voci, pasărea din colivie nu va cânta melodia pe care stăpânul doreşte ca ea s-o înveţe. Prinde un sunet acum, un tril altă dată, dar niciodată o melodie întreagă
şi distinctă. Însă stăpânul acoperă colivia şi o pune acolo unde pasărea va auzi doar melodia pe care trebuie s-o cânte. În întuneric, ea încearcă să cânte acea melodie din nou şi din nou, până când o ştie şi izbucneşte într-un tril desăvârşit. Apoi pasărea este readusă la locul ei, unde va putea cânta mereu acea melodie, la lumină. Tot aşa procedează Dumnezeu cu copiii Săi. El are să ne înveţe un cântec şi, după ce-l vom fi învăţat printre umbrele suferinţelor, îl vom putea cânta mereu după aceea” (Ellen G. White, Divina vindecare p. 472).

Să observăm că acela care duce pasărea la întuneric este chiar stăpânul. Că Satana cauzează durere este ușor de înțeles, dar oare Dumnezeu Însuși ar participa activ la îndreptarea pașilor noștri spre cuptoare încinse, unde să avem parte de confuzie sau durere?

9 iulie – Ziua Misiunii Mondiale (colectă)

De înțeles: Ce exemple din Biblie poți da în care Dumnezeu Își conduce poporul în experiențe ce vor include categoric și durere? Care crezi că erau „noile cântece” pe care El le voia învățate?

Comentariu EGW

Să nu privim încercările ca pe ceva ciudat, ci să le privim ca pe niște mijloace prin care trebuie să fim purificați și întăriți. „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări (în engl.: când cădeți în diferite ispite)”, avertizează Iacov, „ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare” (Iacov 1:2,3).

În viața viitoare vom înțelege lucrurile care aici ne pun atât de mult în încurcătură. Ne vom da seama ce ajutor puternic am avut și cum îngerii lui Dumnezeu au fost trimiși să ne păzească atunci când am ascultat sfatul Cuvântului lui Dumnezeu.

Tuturor acelora care Îl primesc, Domnul Hristos le va da puterea să devină fii ai lui Dumnezeu. El este un ajutor prezent în orice vreme de nevoie. Ar trebui să ne fie rușine că avem o credință care se clatină atât de ușor. Cei care sunt biruiți nu se pot acuza decât pe ei înșiși pentru faptul că nu i-au rezistat vrăjmașului. Toți aceia care aleg să vină la Hristos pot să vină la El și să găsească ajutorul de care au nevoie. – In Heavenly Places, p. 257

„Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească” (Filipeni 4:8). Aceasta cere rugăciune stăruitoare și o continuă veghere. Trebuie să fim sprijiniți de puterea Duhului Sfânt care locuiește în noi, ne îndrumă gândurile către cer și le deprinde să stăruie asupra celor curate și sfinte. Pe lângă aceasta, trebuie să cercetăm cu râvnă Cuvântul lui Dumnezeu. „Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmii 119:9,11). – Patriarhi și profeți,  p. 460

Cei care sunt instrumentele Domnului trebuie să aibă un zel sfinţit, un zel care este în întregime sub controlul Său. Vremuri de furtună vor veni foarte curând asupra noastră şi noi nu ar trebui să mergem pe nicio cale care le-ar putea grăbi. Vor veni nenorociri de aşa natură, că îi vor conduce la Dumnezeu pe toţi aceia care doresc să fie ai Săi şi doar ai Săi. Până când nu suntem încercaţi şi probaţi în cuptorul încercării, nu ne cunoaştem pe noi înşine şi nu este potrivit să măsurăm caracterele altora şi să-i condamnăm pe cei care încă nu au lumina soliei îngerului al treilea.

Dacă vrem ca oamenii să fie convinşi că adevărul pe care îl credem noi sfinţeşte sufletul şi transformă caracterul, să nu-i mai provocăm mereu cu acuzaţii vehemente. În felul acesta, îi vom determina să tragă concluzia că învăţătura pe care noi o predicăm nu poate fi învăţătura creştină, din moment ce pe noi nu ne face buni, amabili şi respectuoşi. Creştinismul nu se manifestă prin acuzaţii şi condamnări cu pumnul ridicat.

… Unul dintre cele mai mari blesteme ale lumii noastre (care se vede pretutindeni, şi în biserici, şi în societate) este dragostea pentru supremaţie. Oamenii devin absorbiţi de căutarea după putere şi popularitate. Acest spirit s-a manifestat şi încă se manifestă în rândurile păzitorilor Sabatului, spre întristarea şi ruşinea noastră. Dar succesul spiritual vine doar pentru aceia care au învăţat blândeţea şi smerenia în şcoala lui Hristos. – Mărturii, vol. 6, pp. 396–397

„Faraon se apropia. Copiii lui Israel și-au ridicat ochii și iată că egiptenii veneau după ei. Și copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare și au strigat către Domnul după ajutor” (Exodul 14:10).

Ai fost vreodată înșelat, atras într-o cursă sau într-o situație fără ieșire? Uneori poate fi interesant, ca în cazul unei petreceri-surpriză: intri într-o încăpere unde te așteaptă prieteni care strigă: „Surpriză! La mulți ani!” Alteori poate fi destul de șocant, inclusiv foarte neplăcut. De exemplu, întâlnirea cu niște bătăuși, pe vremea când erai la școală, sau vreun coleg de serviciu care din senin încearcă să-ți creeze o imagine proastă.

Din ziua în care israeliții au ieșit din Egipt și până au ajuns în Țara Promisă, „Domnul mergea înaintea lor: ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă și ziua, și noaptea” (Exodul 13:21). Fiecare etapă din călătoria lor a fost condusă de Dumnezeu. Dar să vedem unde i-a condus El prima dată: într-un loc unde în față era o mare; pe fiecare parte, munți, iar armata faraonului, fix în spate.

1. Citește Exodul 14. De ce Dumnezeu i-a dus pe israeliți într-un loc unde știa că vor fi îngroziți?

Faptul că urmăm „stâlpul” nu ne asigură că vom fi fericiți tot timpul. Poate fi și o experiență grea, pentru că dobândirea înțelepciunii în neprihănire ne duce în locuri care ne pun la încercare inima, ce este din fire înșelătoare (Ieremia 17:9). Când suntem în aceste dificultăți și vrem să știm dacă Îl urmăm sau nu pe Dumnezeu, semnul nu este neapărat absența încercărilor sau a durerii, ci deschiderea noastră față de lecțiile oferite de Dumnezeu și o continuă supunere a minții și a inimii noastre față de îndrumarea Lui.

2. Recitește Exodul 14:31. Ce lecție au învățat israeliții din această experiență?

De ce este greu uneori să ne încredem în Dumnezeu chiar dacă știm multe dintre minunatele Lui promisiuni pentru noi? Relatează o situație dificilă în care crezi că te-a condus Domnul ca să te învețe să crezi în El și să te temi de El.

Comentariu EGW

Copiii lui Israel păreau să aibă o inimă rea și necredincioasă. Ei nu voiau să sufere asprimile vieții în pustiu. Când au dat de dificultăți pe drum, ei le-au considerat imposibil de depășit. Încrederea lor în Dumnezeu s-a clătinat și nu au putut să vadă înainte decât moartea. …

… Domnul a dorit să-i aducă în situația de a nu avea ce să mănânce și să întâmpine greutăți pentru ca inima lor să se întoarcă spre El, spre Acela care îi ajutase mereu până atunci, ca ei să creadă în El. El era gata să fie un ajutor prezent pentru ei. Dacă, în nevoia lor L-ar fi chemat, El  le-ar fi arătat dovezile iubirii Sale și ale continuei Sale purtări de grijă. Dar ei păreau că nu vor să se încreadă în Domnul decât atât cât vedeau  cu ochii manifestările evidente ale puterii Sale. Dacă ar fi avut o credință reală și încrederea lor în Dumnezeu ar fi fost tare, inconvenientele și  obstacolele, chiar suferințele reale ar fi fost suportate cu dragă inimă, după ce Domnul lucrase într-un mod atât de minunat pentru a-i elibera din robie. Mai mult, Domnul le promisese că, dacă ascultau de poruncile Sale, nicio boală nu avea să vină peste ei, pentru că El spune: „Eu sunt Domnul care te vindecă.” – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 249–250

Necredința și murmurările copiilor lui Israel sunt o ilustrare a po­porului lui Dumnezeu de azi, de pe pământ. Mulți … nu se cunosc pe ei înșiși. Dumnezeu îi pune deseori la încercare și le testează credința în lucrurile mici și ei nu suportă încercarea deloc mai bine decât copiii lui Israel din vechime.

… Când vin greutăți sau când calea devine aspră – momente în care credința și iubirea lor pentru Dumnezeu sunt puse la încercare – ei se retrag din fața încercării și murmură cu privire la procesul prin care Dumnezeu a ales să îi purifice. Iubirea lor nu se dovedește a fi curată și desăvârșită, gata să sufere totul. Credința copiilor Dumnezeului cerului trebuie să fie puternică, activă și durabilă – esența lucrurilor pe care le așteaptă. Atunci, limbajul unor asemenea oameni va fi: Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele lui cel sfânt, căci mi-a făcut bine. – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 251–252

Istoria Vechiului Testament a fost păstrată pentru folosul celor din generațiile următoare. … Atât Vechiul, cât și Noul Testament ne învață principiile ascultării de poruncile lui Dumnezeu ca fiind condițiile asigurării pentru o viață care se măsoară cu viața lui Dumnezeu, pentru că, prin ascultare devenim părtași naturii dumnezeiești și învățăm să fugim de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, învățăturile Scripturii trebuie studiate, poruncile trebuie ascultate și principiile ei, mai valoroase decât aurul, aduse în viața de zi cu zi. – Letter 342, 2 septembrie 1907

„Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice pe care poruncise Domnul să le facă, și au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut” (Exodul 17:1).

Poate că nu primim de la Dumnezeu tot ce vrem, dar nici măcar nu ne putem aștepta să primim ce avem nevoie? Nu ce credem noi că avem nevoie, ci ce avem cu adevărat nevoie?

Apa era un lucru de care israeliții aveau cu siguranță nevoie. Imediat după ce Dumnezeul din nor i-a condus prin Marea Roșie, israeliții L-au urmat prin deșertul arzător și secetos, timp de trei zile. Disperarea lor
este lesne de înțeles, mai ales în pustiu, unde găsirea unei surse de apă este vitală. Când urmau să primească apa de care aveau atâta nevoie? Deci, unde îi îndrumă Dumnezeu? Stâlpul se îndreaptă spre Mara, unde măcar este apă. Cu siguranță au fost cuprinși de entuziasm. Dar când au gustat apa au scuipat-o imediat, fiindcă era amară. „Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: «Ce avem să bem?»” (Exodul 15:24). Apoi, la câteva zile, Dumnezeu face același lucru. Doar că, de data aceasta, stâlpul se oprește unde nu este apă deloc (Exodul 17:1).

3. Citește Exodul 15:22-27 și Exodul 17:1-7. Ce i-a dezvăluit Dumnezeu despre Sine poporului Israel, la Mara și la Refidim? Ce lecții ar fi trebuit învățate acolo?

Recitește Exodul 17:7. Ai ridicat și tu vreodată aceeași întrebare? De ce? Cum te-ai simțit și ce lecții ai învățat după ce ai primit răspunsul? De câte ori avem nevoie să primim răspunsul până încetăm definitiv să punem această întrebare?

Comentariu EGW

Prin porunca lui Dumnezeu, copiii lui Israel au fost aduși la Refidim, un loc lipsit de apă. Acela care era învăluit în stâlpul de nor îi conducea și ei își așezaseră tabăra acolo ca urmare a poruncii Sale clare. Dumnezeu știa că la Refidim nu era apă și l-a adus aici pe poporul Său ca să-i pună la încercare credința. – Asemenea lui Hristos, p. 353

Moise a lovit stânca, dar Domnul Hristos a fost Acela care a stat lângă el și a făcut ca apa să curgă din stânca dură. Israeliții L-au ispitit pe Domnul când le era sete și au spus: „Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă și pâine?” Faptul că israeliții au manifestat o necredință atât de strigătoare la cer l-a făcut pe Moise să se teamă că Dumnezeu îi va pedepsi pentru murmurările lor nelegiuite. Domnul a pus la încercare credința poporului Său, dar israeliții nu au suportat încercarea. Ei au murmurat cerând mâncare și apă și s-au plâns de Moise. Din cauza necredinței lor, Dumnezeu a îngăduit ca vrăjmașii să pornească război împotriva lor, ca să le poată arăta celor din poporul Său de unde le vine puterea. – Istoria mântuirii, pp. 132–133

„«Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea.» Moise a făcut aşa în faţa bătrânilor lui Israel” (Exodul 17:2). … Apa răcoritoare, izvorând într-un loc uscat și sterp, … este o emblemă a harului divin pe care numai Domnul Hristos îl poate revărsa și care este ca o apă vie, care purifică, împrospătează și înviorează sufletul. Acela în care locuiește Hristos are în el un izvor de har și putere care nu seacă niciodată. – That I May Know Him, p. 23

4. Citește Luca 4:1-13. Ce lecții poți învăța de aici despre cum să învingi ispita și să nu cazi în păcat?

Ispitele pot fi foarte grele, pentru că vizează lucruri pe care ni le dorim cu adevărat și întotdeauna par să vină în momentele în care suntem cei mai slabi.

În Luca 4 este redată ispitirea lui Isus de către Satana și ne sunt aduse în atenție unele chestiuni dificile. Prima impresie este că Duhul Sfânt Îl îndreaptă pe Isus spre ispită. Dar Dumnezeu nu ne ispitește niciodată (Iacov 1:13). În schimb, așa cum am văzut, Dumnezeu ne îndreaptă spre cuptorul punerii la probă. Impresionant în Luca 4 este faptul că DuhulM Sfânt ne poate îndruma uneori spre vremuri de încercare care implică expunerea noastră la ispite feroce din partea lui Satana. În asemenea momente, când simțim că aceste ispite sunt foarte puternice, am putea
concluziona greșit că nu L-am urmat cum trebuie pe Dumnezeu. Dar nu este neapărat așa. „Adesea când ajungem într-o încercare, ne îndoim că Duhul Sfânt ne-a condus până acolo. Dar Duhul L-a condus pe Isus în pustiu ca să fie ispitit de Satana. Când ne duce într-o încercare, Dumnezeu urmărește un scop de atins pentru binele nostru. Isus nu S-a încumetat pe baza făgăduințelor lui Dumnezeu, mergând spre ispită fără
să fie nevoie, nici nu S-a lăsat pradă descurajării când a venit ispita asupra Lui. Și noi ar trebui să facem la fel” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 126, 129).

Uneori când suntem în focul încercărilor ne frigem în loc să devenim mai buni. Dar, când suntem zdrobiți de ispită, este foarte mângâietor să știm că nu este totul pierdut, pentru că Isus a rămas neclintit. Deci vestea
bună este că – deoarece Isus este Purtătorul păcatelor noastre, deoarece a suportat pedeapsa pentru eșecul nostru de a rezista ispitei (oricare ar fi ea) și deoarece El a trecut printr-un foc mai aprig decât orice foc prin care am putea trece noi – nu suntem alungați sau abandonați de Dumnezeu. Există speranță, chiar și pentru „cel dintâi” dintre păcătoși (1 Timotei 1:15).

Cu ce ispite te confrunți acum? Petrece timp în rugăciune, cerându-I Domnului să te învețe cum să pui în practică lecțiile din exemplul lui Isus. Nu uita, nu trebuie să cedezi ispitei niciodată! Și nu uita nici că, dacă cedezi, ai un Salvator.

Comentariu EGW

După căderea omului, Satana a declarat că s-a dovedit că făpturile omeneşti nu sunt capabile să respecte Legea lui Dumnezeu şi a căutat să convingă universul să accepte această părere. Cuvintele lui Satana au părut a fi adevărate, iar Domnul Hristos a venit să-l demaşte pe amăgitor. Maiestatea cerului a preluat situaţia omului şi, cu aceleaşi mijloace pe care omul poate să le obţină, El a rezistat ispitelor lui Satana, aşa cum trebuie să reziste omul. Aceasta a fost singura cale prin care omul căzut putea să ajungă părtaş la natura divină. Prin preluarea naturii omeneşti, Domnul Hristos a fost pregătit să înţeleagă încercările, necazurile şi toate ispitele de care este asaltat omul. Îngerii care nu erau familiarizaţi cu păcatul nu puteau să simtă cu omul în încercările lui deosebite. Domnul Hristos S-a umilit, luând natura omului, şi a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, pentru a şti cum să-i susţină pe toţi cei care vor fi ispitiţi. – Solii alese, cartea 1, p. 252

Tronurile şi împărăţiile lumii şi slava lor I-au fost oferite lui Hristos dacă accepta să Se închine înaintea lui Satana. Niciodată un om nu va fi încercat cu ispite la fel de puternice ca acelea cu care a fost asaltat Hristos. … Asupra omului, Satana are mai mult succes. Ţie îţi voi da toţi aceşti bani, acest câştig, acest teren, această putere, aceste onoruri şi bogăţii. Pentru ce? Condiţiile lui sunt, în general, renunţarea la integritate, tocirea conştiinţei şi cultivarea egoismului. Prin devotamentul faţă de interesele lumeşti, Satana primeşte tot omagiul şi toată supunerea pe care le cere. Uşa rămâne deschisă pentru el ca să intre când doreşte, cu suita lui nelegiuită de iubire de sine, de mândrie, de lăcomie, de lipsă de răbdare şi de înţelepciune şi cu întregul său cortegiu de spirite rele. Omul este fermecat şi ademenit în mod perfid spre ruină. Dacă cedăm înclinaţiilor lumeşti ale inimii şi ale vieţii, Satana este satisfăcut.

În faţa noastră stă exemplul lui Hristos. El l-a învins pe Satana, arătându-ne că şi noi putem învinge. Hristos i S-a împotrivit lui Satana cu Scriptura. … Avem în faţa noastră exemplul lui Hristos. Dacă Sfintele Scripturi ar fi studiate şi urmate, creştinul ar fi întărit pentru a i se împotrivi vrăjmaşului celui viclean, dar Cuvântul lui Dumnezeu este neglijat  şi, de aici, urmează dezastrul şi înfrângerea. – Mărturii, vol. 4, pp. 45–46

În luptele lor cu Satana, membrii familiei omeneşti au tot ajutorul pe care l-a avut Domnul Hristos. Oamenii pot să fie mai mult decât biruitori prin Acela care i-a iubit şi Şi-a dat viaţa pentru ei. „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1 Corinteni 6:20). Şi cu ce preţ! În natura Sa omenească, Fiul lui Dumnezeu S-a luptat cu aceleaşi ispite nemiloase şi aparent copleşitoare de care sunt asaltaţi oamenii – ispita de a-şi îngădui pofta, de a se aventura cu aroganţă acolo unde nu i-a condus Dumnezeu şi de a se închina dumnezeului lumii acesteia, sacrificând o fericire veşnică pentru plăcerile fascinante ale vieţii acesteia. Fiecare va fi ispitit, dar Cuvântul declară că nu vom fi ispitiţi peste capacitatea noastră de a suporta. Noi putem să ne împotrivim şi să îl înfrângem pe vrăjmaş. – Solii alese, cartea 1, p. 95

5. Citește 1 Petru 1:6,7. Ce spune apostolul aici?

Petru le scria unor oameni care se luptau cu greutățile și de multe ori se simțeau singuri. Destinatarii lui erau „aleșii care trăiesc ca străini, împrăștiați prin Pont, Galatia, Cappadocia, Asia și Bitinia” (1 Petru 1:1). Această regiune compune astăzi vestul Turciei. Câteva versete mai jos, Petru spune că știe că ei sunt întristați și că trec „prin felurite încercări” (1 Petru 1:6).

6. Recitește 1 Petru 1:1. Ce ar putea însemna cuvintele „străini” și „împrăștiați”? Cum ar fi putut aceste aspecte să intensifice și mai mult încercările creștinilor?

A fi creștin în acele vremuri era un lucru nou; credincioșii erau puțini și răspândiți în locuri unde, fără discuție, erau o minoritate. În cel mai bun caz, erau greșit înțeleși; în cel mai rău caz, erau persecutați. Petru
îi asigură că aceste încercări nu sunt întâmplătoare sau neprevăzute (1 Petru 1:6,7). Credința autentică este ținta acelora care perseverează, care rămân fermi prin „felurite încercări”.

7. Citește 1 Petru 1:6-9. Ce asigurare supremă caută Petru să le dea acestor oameni greu încercați? Ce semnificație are această speranță și pentru tine?

Oricare ar fi fost greutățile lor, indiferent ce au îndurat, cum s-ar putea compara acestea cu veșnicia care îi așteaptă când Hristos va reveni? Cuvintele lui Petru adresate lor sunt cuvintele lui Dumnezeu adresate nouă, indiferent de greutățile cu care ne confruntăm. Oricât de grele sau dureroase ar fi încercările noastre, nu trebuie să pierdem din vedere scopul suprem: viața veșnică într-un cer nou și pe un pământ nou,
fără durere sau moarte. Cu o asemenea promisiune înaintea noastră – o promisiune a cărei împlinire e garantată de moartea lui Isus –, cât de important este să nu ne pierdem credința, ci, în schimb, în necazurile prin care trecem, să-I cerem Domnului să ne curețe de orice lucru care stă în calea credinței noastre!

Comentariu EGW

Te simți cumva copleșit de supărare astăzi? Îndreaptă-ți privirea către Soarele Neprihănirii. Nu încerca să învingi toate dificultățile, ci întoarce fața spre lumina care izvorăște din tronul lui Dumnezeu. Ce vei vedea acolo? Curcubeul legământului, făgăduința adevărată a lui Dumnezeu. Sub el se află tronul harului și oricine dorește să se bucure de bogățiile harului care a fost pregătit și să-și însușească meritele vieții și ale morții Domnului Hristos primește, în virtutea simbolului reprezentat de curcubeul legământului, asigurarea binecuvântată a acceptării de către Tatăl, sigură atâta timp cât va exista tronul lui Dumnezeu.

Credința este tot ce ai nevoie. Nu lăsa credința să ți se clatine! Luptă lupta cea bună a credinței și nădăjduiește în viața cea veșnică. Lupta va fi aspră, dar luptă cu orice preț, deoarece, în Hristos Isus, făgăduințele lui Dumnezeu sunt „Da” și „Amin”. Așează-ți mâna în mâna lui Hristos. Chiar dacă sunt dificultăți de întâmpinat, îngerii care excelează în putere vor conlucra cu poporul lui Dumnezeu. Privește spre Sion și pornește pe drumul care duce către sfânta cetate. Fiecare biruitor este așteptat acolo, pentru a primi o coroană a slavei și o haină realizată în războaiele de țesut ale cerului. Chiar dacă Satana ți-ar întuneca drumul de la un capăt la altul și chiar dacă ar încerca să ascundă dinaintea ochilor tăi scara tainică ce unește pământul cu tronul lui Dumnezeu, pe care coboară și urcă îngerii care sunt duhuri slujitoare ale celor ce vor fi moștenitorii mântuirii, croiește-ți drumul spre cer și, pas cu pas, înaintează până la tronul Celui Infinit! – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, pp. 462–463

„Voi vă bucurați mult”, scrie Petru, „măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El fără să-L vedeți și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită, pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre.” Cuvintele apostolului au fost scrise pentru învățătura credincioșilor din toate veacurile și au o deosebită însemnătate pentru aceia care trăiesc în vremea când „sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape”. Îndemnurile și avertizările sale, cum și cuvintele lui pline de credință și curaj sunt necesare fiecărui suflet care vrea să-și păstreze credința nezguduită „până la sfârșit” (Evrei 3:14). Apostolul a căutat să-i învețe pe credincioși cât de important este să-ți ții mintea în frâu ca să nu rătăcească, ocupându-se de subiecte neîngăduite sau să-și irosească puterile cu lucruri ușuratice. Cei care nu vor să ajungă pradă amăgirilor lui  Satana trebuie să își păzească bine intrările sufletului. – Faptele apostolilor, pp. 518–519

Un tânăr, pe care îl vom numi Alex, ieșise dintr-o perioadă a tinereții foarte tulbure: droguri, violență, chiar și o perioadă în închisoare. Apoi, datorită bunătății unui membru adventist (pe care îl jefuise), Alex a aflat
despre Dumnezeu și și-a predat inima lui Isus. Deși mai avea probleme și lupte și încă persistau în viața lui elemente din trecut, Alex devenea un om nou în Isus. Îl iubea pe Dumnezeu și căuta să-și exprime dragostea aceasta ascultând de poruncile Sale (1 Ioan 5:1,2). La un moment dat, Alex s-a simțit îndemnat să se facă pastor. Totul părea să îl îndrepte în acea direcție. Fără nicio îndoială, el răspundea chemării lui Dumnezeu.

La facultate, lucrurile au mers bine la început. Apoi, rând pe rând, lucrurile au început să o ia razna și viața lui să se destrame. Sursa lui de venit a început să sece; un prieten apropiat s-a întors împotriva lui, făcând acuzații false în dreptul lui, care i-au distrus reputația. Apoi Alex se tot îmbolnăvea; nimeni nu știa exact cauza, dar acest lucru i-a afectat cursurile până acolo încât se temea că va fi nevoit să renunțe definitiv la școală. Pe deasupra, se lupta cu ispita teribilă a drogurilor, care se găseau ușor în vecinătatea lui. La un moment dat chiar a avut o cădere în acest domeniu. Alex nu înțelegea de ce i se întâmplau toate acestea, mai ales pentru că era sigur că Domnul îl condusese spre acea școală. Se înșelase Alex în această privință? Dacă da, întreaga lui experiență cu Dumnezeu era o greșeală imensă? Până și elementele de bază ale credinței lui erau puse la îndoială.

8. Imaginează-ți că, în această criză, Alex vine la tine și îți cere sfatul. Ce i-ai spune? Ce experiențe personale ai avut care ar putea ajuta pe cineva ca el? La ce versete din Biblie ai apela? Cât de utile ar fi următoarele pasaje într-o asemenea situație? Proverbele 3; Ieremia 29:13; Romani 8:28; 2 Corinteni 12:9; Evrei 13:5.

Aproape toți cei care Îl urmează pe Domnul au avut parte de crize în care au fost ispitiți să se îndoiască de călăuzirea Lui. Aspectul cel mai important în astfel de situații este să ne agățăm cu toate forțele de făgăduințele Lui, să ne amintim de îndrumarea lui Dumnezeu din trecut și să ne rugăm pentru credință și rezistență. Domnul nu va renunța niciodată la noi. Întrebarea este: Cum să facem să nu cedăm ispitei de a renunța noi la El?

Comentariu EGW

Noi nu trebuie să-I cerem lui Dumnezeu ceva ca să dovedim că Își va împlini Cuvântul, ci pentru că îl va împlini; nu ca să dovedim că El ne iubește, ci pentru că ne iubește. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).

Dar credinţa nu este în niciun fel amestecată cu încumetarea. Numai acela care are adevărata credinţă este sigur faţă de încumetare. Căci încumetarea este credinţa contrafăcută de Satana. Credinţa cere împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu și aduce roade în ascultare. Încumetarea se întemeiază și ea pe făgăduinţe, dar le folosește la fel ca Satana, pentru a scuza nelegiuirea. Credinţa i-ar fi făcut pe primii noștri părinţi să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să calce Legea Lui, crezând că iubirea Lui cea mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Nu este credinţă aceea care cere favoarea cerului, dar nu împlinește condiţiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărata credinţă se întemeiază pe făgăduinţele și pe prevederile Sfintei Scripturi. – Hristos, Lumina lumii, p. 126

În providența Sa, El îi aduce pe acești oameni în situații diferite și împrejurări variate, pentru ca ei să-și poată descoperi în caracter defectele de care nu au avut cunoștință. El le dă ocazia să-și corecteze aceste defecte și să devină apți pentru lucrarea Sa. Adesea, El permite ca ei să fie asaltați de focul nenorocirilor pentru a-i putea curăți.

… Domnul îngăduie ca aleșii Săi să fie trecuți prin cuptorul suferinței pentru a arăta ce firi au și dacă pot fi prelucrați pentru lucrarea Sa. – Divina vindecare, p. 471

Faceţi lucrarea care este cel mai aproape de voi! Faceţi-o, chiar dacă aceasta ar însemna să înfruntaţi pericolele şi greutăţile din câmpul misionar, dar, vă rog, nu vă plângeţi de greutăţi şi de sacrificii! Priviţi la valdenzi! Vedeţi ce planuri au întocmit pentru ca lumina Evangheliei să poată să lumineze în minţile întunecate. Noi nu ar trebui să lucrăm aşteptând să ne primim răsplata în această viaţă, ci cu ochii aţintiţi către premiul care urmează la sfârşitul cursei. Acum este nevoie de bărbaţi şi de femei care să fie la fel de credincioşi faţă de datorie cum este acul busolei faţă de pol; de bărbaţi şi de femei care să lucreze fără să aştepte să le fie netezită calea înainte şi să fie îndepărtat orice obstacol. – Mărturii, vol. 5, p. 406

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, capitolele 25 și 26; Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, capitolul 12

„Așa cum în vechime Și-a condus poporul la Refidim, Domnul poate alege să ne conducă și pe noi acolo ca să ne testeze loialitatea. El nu ne duce întotdeauna în locuri plăcute. Dacă ne-ar conduce în locuri plăcute, în tendința noastră de a ne încrede în noi înșine noi am uita că El este Ajutorul nostru. El dorește să ni Se arate și să ne descopere resursele bogate care ne stau la dispoziție și permite ca încercarea și dezamăgirea să vină pentru ca noi să ne dăm seama de neputința noastră și să învățăm să apelăm la El pentru ajutor. El poate face să țâșnească torente răcoritoare din stânci dure. Nu vom afla niciodată – până nu vom fi față-n față cu Dumnezeu, când vom vedea așa cum suntem văzuți și când vom cunoaște așa cum suntem cunoscuți – câte poveri a purtat în locul nostru și câte poveri ar fi fost bucuros să poarte dacă, cu o credință ca a unui copil, le-am fi adus la El” (Ellen G. White, „Rephidim”, în Adventist Review and Sabbath Herald, 7 aprilie 1903).

Studiu zilnic:

Deuteronomul 18

Deuteronomul 19

Deuteronomul 20

Deuteronomul 21

Deuteronomul 22

Deuteronomul 23

Deuteronomul 24

Ellen G. White, Evanghelizare, subcapitolul „Strigătul cu glas tare”

1. Ce lucru nu îngăduie Domnul lui Israel?

2. Ce bărbați erau scutiți de participarea în luptele din război?

3. Ce pedeapsă era prevăzută pentru fiul neascultător, îndărătnic, lacom și bețiv?

4. Ce le spune Biblia celor ce se feresc să facă o juruință?

5. Ce putere impresionantă se va descoperi din nou?

Privire generală

Săptămâna trecută am studiat despre diferite tipuri de cuptoare ale încercării. Studiul din această săptămână se concentrează mai mult pe cele care ne maturizează. Deși este adevărat că multe dintre necazurile noastre sunt cauzate de noi, în final Dumnezeu este Suveranul întregului univers și al istoriei națiunilor, precum și al vieții fiecărui om. Dumnezeu vrea ca noi să progresăm ca indivizi, dar și ca familii, comunități și popoare. În contextul căderii noastre, dezvoltarea capătă noi dimensiuni.

Da, Dumnezeu ne salvează prin harul Său. Da, El ne socotește neprihăniți prin jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos și prin acceptarea din partea noastră, prin credință, a acelui sacrificiu. Dar harul lui Dumnezeu nu este un remediu ieftin, rămânând la nivel de declarație. Harul Său are scopul de a educa și de a transforma. Viața și mântuirea nu sunt experiențe teoretice. Progresăm doar atunci când experimentăm într-adevăr dragostea Lui necondiționată pentru noi, când ne luăm angajamentul de a-L iubi și noi la rândul nostru, fără rezerve, de a trăi cu El și de a-I permite să trăiască în noi. Și, din moment ce atât noi, cât și Dumnezeu suntem implicați într-un conflict cosmic, ne angajăm să fim de partea lui Dumnezeu și să susținem Împărăția Sa ca răspuns la faptul că ne-a salvat din împărăția păcatului și a lui Satana. În acest fel, Dumnezeu devine Domnul oștirilor, Cel care ne conduce în această experiență, Cel care ne ghidează spre creștere, spre transformare.

1   Dumnezeu ne conduce în lupta din această lume căzută. În timp ce ne aduce mângâiere, acest gând ne dă și putere, și încredere în Dumnezeu.

2   Doar atunci când Dumnezeu ne conduce prin bătăliile vieții noi creștem și suntem transformați.

Comentariu

„Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău”

În perioada mai-iunie 2013, papa Francisc a stârnit o controversă prin aprobarea oficială a unei schimbări în Rugăciunea „Tatăl nostru”. În loc de expresia „și nu ne duce în ispită”, în noua versiune romano-catolică a Rugăciunii Domnești apare: „și nu ne lăsa să cădem în ispită”. Principalul argument al papei a fost că traducerea „și nu ne duce în ispită” este greșită din punct de vedere teologic și pastoral, deoarece expresia aceasta Îl identifică pe Dumnezeu ca ispititor, în locul lui Satana. Un tată, susținea papa, nu și-ar duce copilul în ispită, ci mai degrabă l-ar ajuta atunci când cade. Ne-am putea regăsi foarte ușor în această încercare de a-L disculpa pe Dumnezeu de statutul de ispititor.

Dar schimbarea textului Rugăciunii „Tatăl nostru” nu este justificabilă. Numeroase alte expresii biblice, la fel ca aceasta, prezintă dificultăți. Principiile hermeneuticii biblice și ale istoriei teologiei ne învață că trebuie să încercăm să înțelegem textul și mesajul lui, nu să schimbăm textul biblic sau traducerea lui pentru a rezolva misterele lui într-un mod care să convină mai bine unei anumite culturi sau persoane.

Un scurt studiu asupra textului și conceptelor-cheie din Matei 6:13, atât în contextul imediat, cât și în cel mai larg, ne va ajuta să înțelegem mai bine această expresie. În greaca Noului Testament, atât în Matei 6:13, cât și în Luca 11:4, se folosește exact aceeași formulare pentru expresia tradusă prin „și nu ne duce în ispită”. Așadar, expresia este corect tradusă în majoritatea versiunilor. În loc să încercăm să reformulăm sau să reinterpretăm acest verset, noi trebuie să-i înțelegem semnificația. Verbul-cheie din limba greacă, „a duce”, este la forma aoristă activă la subjonctiv a verbului eispheró, care înseamnă „a duce în interior”, „a aduce înăuntru”, „a introduce” (vezi, de exemplu, Henry George Lindell și Robert Scott, A Greek-English Lexicon, Clarendon, Oxford, 1996, p. 497). Așadar, nu este nicio greșeală aici, nicio nișă de reinterpretare: Isus a vrut să spună: „Nu ne duce...”, și nu „Nu ne lăsa să cădem...”. În Matei 26:41 (vezi și Marcu 14:38; Luca 22:40,46), Isus descrie ispita ca pe ceva în care cineva poate cădea sau intra (BTF).

Aceia care argumentează în favoarea schimbării acestei expresii din Rugăciunea „Tatăl nostru” se concentrează pe cuvântul „ispită”, concluzionând că Dumnezeu nu ne poate ispiti, pentru că El nu poate fi sursa ispitei. Dar termenul grecesc pentru „ispită” (peirasmos) are două sensuri distincte. Primul sens este cel de „ispită” și are legătură cu ademenirea sau cu atragerea în păcat (vezi, de exemplu, Matei 26:41; 1 Timotei 6:9). În acest sens, este adevărat că Dumnezeu nu ne duce și nu ne poate duce în ispită, fiindcă nu este ispititorul, așa cum este precizat clar în Iacov 1:13,14. Al doilea sens al cuvântului „ispită” este „experiment”, „încercare”, „test” sau „probă”. În Galateni 4:14, boala lui Pavel a fost o ispită/încercare pentru galateni, iar în 1 Petru 4:12, Petru îi sfătuiește pe creștini să nu fie surprinși de încercarea sau de suferința care va veni peste ei.

Poate că Iacov oferă cea mai clară explicație a procesului ispitirii, mai ales că folosește în același pasaj ambele sensuri ale termenului „ispită”. Conform celor afirmate de el, creștinii întâmpină încercările cu bucurie și răbdare (Iacov 1:2,12) și nu trebuie să spună că Dumnezeu îi ispitește, deoarece Dumnezeu nu ispitește pe nimeni (Iacov 1:13). Mai degrabă creștinul se îndepărtează de Dumnezeu atunci când este ademenit sau ispitit de dorința sau de pofta lui (Iacov 1:14). Astfel, în Noul Testament, ispită înseamnă atât ademenire spre păcat, cât și punere la probă.

Această scurtă analiză ne ajută să înțelegem mai bine expresia „și nu ne duce în ispită”. Deși nu El este ispititorul, Dumnezeu ne conduce în luptele care vin peste noi. Acest fapt ne ajută să ne exercităm propria libertate, să progresăm în dragostea și în angajamentul față de El, precum și în înțelegerea despre El și despre noi înșine în contextul istoriei marii lupte. Doar atunci când trecem cu adevărat prin încercări putem avea parte într-adevăr de libertate și de dezvoltare. Dumnezeu ne-a creat să trăim și să prosperăm într-o lume desăvârșit de fericită. Dar El a creat și pomul cunoștinței binelui și răului pentru ca noi să avem posibilitatea de a alege. Dumnezeu nu a creat acest pom cu scopul de a ademeni oamenii să păcătuiască. Ci El le-a dat lui Adam și Evei posibilitatea de a da curs propriei libertăți și de a progresa în iubirea și loialitatea lor față de Dumnezeu ascultând de poruncile Lui. Dumnezeu i-a condus pe israeliți într-o situație fără ieșire, pe un drum înfundat la Marea Roșie, nu ca să-i momească să păcătuiască, ci ca să-i ajute să facă progrese în încrederea și în iubirea lor față de El printr-o disciplină individuală și colectivă.

Dar, dacă greutățile vieții în contextul marii lupte ne ajută să ne dezvoltăm și atât, de ce Isus ne învață să Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne treacă prin aceste încercări? Această parte din Rugăciunea Domnească ne învață cel puțin două aspecte importante despre viața creștină. În primul rând, oricare ar fi beneficiile ei, suferința nu este o experiență plăcută, deoarece Dumnezeu nu ne-a creat ca să suferim. Isus Însuși, care a venit să ia asupra Lui suferința și moartea noastră, S-a rugat în ceasul chinului Său suprem: „Ava – adică «Tată» – Ție toate lucrurile Îți sunt cu putință; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voiești Tu” (Marcu 14:36; vezi și Matei 26:39; Luca 22:42). Prin faptul că a inclus și partea „și nu ne duce în ispită” în Rugăciunea „Tatăl nostru”, Isus ne-a învățat să ne simțim liberi să-I  spunem Tatălui nostru cât de mult ne dorim să evităm încercările în viață, chiar dacă acestea pot fi uneori benefice. Cu toate acestea, El ne-a învățat prin exemplu că trebuie să ne supunem întotdeauna cu iubire voinței și călăuzirii lui Dumnezeu, pentru că El știe ce este cel mai bine pentru noi și pentru planul de mântuire.

În al doilea rând, expresia „și nu ne duce în ispită” este asociată imediat și intenționat cu expresia „ci izbăvește-ne de cel rău”. Dat fiind că suferința este inevitabilă în această lume pătată de păcat, noi vrem ca Dumnezeu să ne conducă prin toate încercările noastre, dar nu vrem să fim copleșiți de ademenirea lui Satana. Prin urmare, Rugăciunea „Tatăl nostru” proclamă însăși esența Evangheliei harului, fiindcă ne învață că, în calitate de creștini, nu suntem salvați ca niște superoameni care țin piept bătăliilor vieții și chiar diavolului. Ci Dumnezeu este Cel care ne izbăvește de cel rău. Dar cum suntem eliberați din mâna lui Satana? Matei 4:1 ne spune că „Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul”. Desigur, înțelegem că Duhul Sfânt nu L-a dus pe Isus în pustiu ca să-L facă să păcătuiască, ci ca să-L prezinte pe Isus ca Mesia, ca Salvatorul lumii, ca Acela care a biruit acolo unde Adam a eșuat și ca Acela care a înfrânt răul și pe Satana (vezi Matei 4:1-11; 12:28; Marcu 1:13; Ioan 12:31; 14:30; Evrei 2:14-18; 1 Ioan 3:8). Atunci când se confruntă cu încercările și cu ademenirile diavolului, creștinul este eliberat în virtutea victoriei lui Hristos asupra păcatului și asupra lui Satana. Astfel, deși suferințele și încercările nu sunt plăcute și de dorit, trebuie să trecem prin ele pentru binele nostru. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne conducă, îmbrăcați în victoria lui Isus asupra lui Satana.

Prin urmare, propunerea de a schimba cuvinte din textul Rugăciunii Domnești nu doar că este nejustificabilă și nebiblică, ci și superficială, denotând un conținut teologic și pastoral sărac. O asemenea revizuire este periculoasă și dintr-un alt motiv: creează încă un precedent pentru schimbarea Cuvântului lui Dumnezeu dintr-un impuls uman și cultural. Schimbarea exprimării în cauză din Rugăciunea „Tatăl nostru” va presupune și schimbarea multor altor texte și concepte biblice. Este imperios necesar să lăsăm textul așa cum este și să căutăm să-l înțelegem în loc să-l schimbăm doar pentru că nu se potrivește cu un anumit aspect practic sau teologic.

Comentariu

Noua compoziție a lui Händel

Începând cu al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea, Georg Friedrich Händel (1685-1759) se putea considera un compozitor realizat. Deoarece scria predominant muzică nereligioasă, mulți din Biserica Angliei îl considerau un compozitor secular, ceea ce a dus la tensiuni cu biserica. Totuși, dintotdeauna Händel a însetat după Dumnezeu și după mântuire. În aprilie 1737, el a suferit un atac cerebral sau o altă afecțiune de natură psihică. Deși s-a recuperat, a ajuns în scurt timp într-o criză financiară, relațională și spirituală. Fiind în conflict cu biserica, cu monarhia și cu alți muzicieni, Händel simțea că se va prăbuși. La 8 aprilie 1741, el a susținut ceea ce credea că avea să fie ultimul său concert, iar la vârsta de 56 de ani s-a retras din viața publică.

Dar Händel era în căutarea unei noi compoziții. Curând, a găsit-o. Un prieten, Charles Jennings, i-a dat lui Händel un libret care se concentra pe viața lui Isus, fiind compus din trei părți: (1) profețiile despre venirea lui Mesia; (2) prima venire a lui Mesia și patimile Lui și (3) slava viitoare a celei de-a doua veniri a lui Mesia, sfârșitul păcatului și eternele ovații la adresa lui Mesia. Händel a redescoperit imaginea glorioasă a lui Isus ca Mesia și Mântuitor și a decis să-I dedice un oratoriu. O invitație venită din Dublin de a compune ceva pentru un concert caritabil a servit drept catalizator și astfel s-a născut Mesia, cel mai apreciat oratoriu din toate timpurile.

Händel a fost atât de absorbit de noua sa lucrare, încât a scris toate cele trei părți, constând din circa 260 de pagini, în 24 de zile. În cursul acelor zile, Händel nu a ieșit din apartamentul său deloc, abia atingându-se de mâncarea care îi era pregătită. Uneori în timpul compunerii, el suspina sau plângea pe marginea marilor texte biblice pe care le includea sau datorită gloriei pe care o vedea în Isus, Mesia. Când a fost interpretată la concertul caritabil din Dublin, noua compoziție, Mesia, a strâns 400 de lire, care au eliberat din închisoarea datornicilor 142 de oameni. Dar l-a eliberat și pe Händel din cuptorul său spiritual și complex, iar de atunci a fost o binecuvântare pentru numeroși oameni de pe tot globul. Händel a murit în Vinerea Mare din 14 aprilie 1759, de dimineață, la doar opt zile după ce își dirijase pentru ultima dată capodopera, Oratoriul Mesia, și a fost înmormântat la Westminster Abbey. Monumentul ridicat în onoarea lui îl prezintă ținând în mână manuscrisul Mesia, Partea a III-a, acolo unde scrie: „Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu.”

Se poate citi despre această uimitoare poveste de viață în cartea lui Patrick Kavanaugh Spiritual Lives of the Great Composers, revizuită și extinsă (Zondervan, Grand Rapids, MI, 1996, p. 3-7). Poate că, dacă  nu ar fi fost criza adâncă prin care a trecut Händel, lumea nu s-ar fi bucurat niciodată de cel mai apreciat oratoriu. Umilința lui Händel înaintea lui Dumnezeu, căutarea lui după mântuirea lui Dumnezeu în toiul angoasei lui și spiritul său neobosit de a răzbate prin adversități l-au ajutat să se ridice iarăși și să cânte „o cântare nouă”.

Aplicație

1   Ioan Botezătorul a fost un slujitor credincios al lui Dumnezeu într-o perioadă unică în istorie. El a acceptat privilegiata chemare de a vesti venirea lui Mesia și misiunea Lui. Ioan a avut un stil de viață auster și a trăit la cel mai înalt nivel de integritate morală și spirituală. Și-a îndeplinit misiunea fără nicio ezitare sau încercare de a-și atribui vreo iotă de merit. Totuși, când Isus Și-a început misiunea, Ioan a fost dus într-un încins cuptor al încercării. Da, Ioan a fost închis, judecat și executat, dar nu a cedat răului. În ochii cercetătorilor conștiincioși ai Bibliei, Ioan apare ca un învingător, în ciuda morții sale, și ca un exemplu pentru noi toți. Pune-te în locul lui Ioan Botezătorul în închisoare. Ce gânduri ți-ar trece prin minte în timp ce îți aștepți sentința? Confruntat cu perspectiva clară de a fi executat  de mâna nelegiuitului Irod – o situație din care Isus nu face nimic să  te scape –, cum te-ai simți?

2   Ai traversat vreodată situații fără ieșire asemănătoare aceleia prin care au trecut israeliții la Marea Roșie? Împărtășește-le în cadrul grupei. La ce principii și strategii de credință te poți gândi care ar putea ajuta pe cineva să treacă cu succes prin astfel de experiențe?