Lupta din răsputeri

Un bărbat și o femeie participau la o discuție. Fiecare avusese un copil care fusese omorât. Fiul femeii fusese ucis cu 20 de ani în urmă, iar mânia și înverșunarea ei erau la fel de puternice ca în prima clipă. Cu bărbatul, lucrurile stăteau altfel. Fiica lui fusese ucisă de teroriști în urmă cu câțiva ani. El vorbea despre iertare față de criminali și despre modul în care Dumnezeu îi transformase rana. Chiar dacă durerea fusese teribilă, acest om devenise o ilustrare a modului în care Dumnezeu poate aduce vindecare în cele mai întunecate momente din viața noastră.

Cum pot doi oameni să reacționeze așa de diferit? Cum are loc schimbarea spirituală în viața creștinului, care să-l facă să se maturizeze prin flăcările încercărilor, nu să ajungă zdrobit de ele?

De înțeles: Ce rol joacă puterea voinței în lupta cu sinele și cu păcatul? Cum putem evita greșeala de a lăsa simțămintele să ne influențeze deciziile? De ce trebuie să perseverăm, să nu renunțăm atunci când trecem prin creuzetul încercării?

Comentariu EGW

Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărțit de cei cu care fusese asociat la începutul vieții sale. Influența rudelor și a prietenilor ar fi putut să fie o piedică în calea educației pe care Dumnezeu Își propusese să i-o dea slujitorului Său. … 

N-a fost deloc ușoară încercarea prin care a trecut Avraam și sacrificiul care se cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele mai mici. Legături puternice îl legau de țara sa, de rudele și de familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. …

Mulți sunt încă puși la probă ca Avraam. Chiar dacă nu le vorbește în mod direct, din ceruri, Dumnezeu îi cheamă prin învățăturile Cuvântului Său și prin evenimentele providenței Sale. Acestora poate că li se cere să rupă relațiile apropiate și aducătoare de folos, să se despartă de rude și să pornească pe un drum care pare a fi numai o cale a lepădării de sine, a greutăților și a sacrificiului. … El … îi conduce să simtă nevoia după ajutorul Său și să depindă numai de El, pentru ca El să li Se poată descoperi. – Patriarhi și profeți, pp. 126–127

De ce religia ocupă atât de puţin atenţia noastră, în timp ce lumea ne-a  acaparat puterea creierului, a oaselor şi a muşchilor? Pentru că toată energia fiinţei noastre este orientată în acea direcţie. Ne-am obişnuit să ne angajăm cu seriozitate şi cu tărie în afacerile lumeşti, până când am ajuns ca minţii să îi fie uşor să se îndrepte către ele. Acesta este motivul pentru care creştinilor li se pare atât de grea viaţa religioasă, iar viaţa lumească, atât de uşoară. Capacităţile au fost educate să-şi exercite puterea în acea direcţie. În viaţa religioasă există o aprobare a adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu, dar lipseşte aplicarea lor în viaţa zilnică.

Cultivarea gândurilor religioase şi a sentimentelor devoţionale nu este inclusă ca parte a educaţiei. Acestea ar trebui să influenţeze şi să controleze întreaga fiinţă. Lipseşte obiceiul de a face binele. Există acţiuni spasmodice şi influenţe favorabile, dar a cugeta în mod natural şi cu plăcere la lucrurile divine nu este principiul conducător al minţii. – Mărturii, vol. 2, p. 264

Dumnezeu Își învață servii prin încercări grele și apăsătoare. El vede că unii au puteri care pot fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale și pe aceștia îi pune la încercare; în providența Sa, El îi aduce în poziții care pun la probă caracterul lor și scot în evidență defectele și slăbiciunile pe care nu și le știu nici ei. El le oferă ocazia să corecteze aceste defecte și să se facă vrednici de slujba Lui. El le arată slăbiciunile și îi învață să se sprijine pe El, pentru că El este singurul lor ajutor și singura lor apărare. … Când Dumnezeu îi cheamă la lucru, ei sunt gata, iar îngerii cerului li se alătură în lucrarea pe care o au de îndeplinit pe pământ. – Patriarhi și profeți, pp. 129–130

Te-ai rugat vreodată: „Te rog, Doamne, fă-mă un om bun!”, dar să urmeze aparent puține schimbări? Cum e posibil să ne rugăm ca marea putere transformatoare a lui Dumnezeu să lucreze în noi, dar viața noastră să pară că rămâne la fel? Știm că Dumnezeu are nelimitate resurse supranaturale pe care ni le oferă cu atâta ardoare și generozitate. Noi vrem cu adevărat să beneficiem de ele, dar viața noastră nu pare totuși să se schimbe pe măsura celor oferite de Dumnezeu.

De ce? Unul dintre motive este supărător de simplu: în timp ce Duhul are o putere nelimitată de a ne transforma, este posibil ca, prin alegerile noastre, să limităm ce poate face Dumnezeu.

1. Citește Ioan 16:5-15. Isus Îl numește pe Duhul Sfânt „Duhul adevărului” (v. 13). Ce înseamnă că face Duhul Sfânt pentru noi?

În timp ce ne poate dezvălui adevărul despre păcătoșenia noastră, Duhul Sfânt nu ne poate constrânge să ne pocăim. De asemenea, El ne poate arăta cel mai mare adevăr despre Dumnezeu, dar nu ne poate forța să-l credem sau să ascultăm de el. Dacă Dumnezeu ne-ar constrânge chiar și în cea mai mică măsură, ne-am pierde voința liberă, iar Satana L-ar acuza pe Dumnezeu că ne manipulează mintea și inima, putând astfel să-L acuze că trișează în marea luptă. Când marea luptă a izbucnit în cer, Tatăl nostru nu l-a obligat pe Satana sau pe vreunul dintre îngeri să creadă că El este bun și drept și nici nu i-a forțat pe îngeri să se pocăiască. Iar în Grădina Edenului, când din nou au fost atât de multe lucruri în joc, Dumnezeu a prezentat foarte clar adevărul despre pomul din mijlocul grădinii, dar nu i-a împiedicat pe Eva și pe Adam să-și exercite liberul-arbitru și să păcătuiască. Și în cazul nostru, Dumnezeu va face la fel astăzi. Așadar, Duhul prezintă adevărul despre Dumnezeu și despre păcat și apoi spune: „Ținând seama de ceea ce ți-am arătat, ce-o să faci acum?”.

La fel stau lucrurile și când suntem în cuptorul încercării. Uneori ne aflăm în acest creuzet fierbinte tocmai pentru că nu am ascultat sau nu ne-am pocăit de păcatele noastre. Ca Tatăl nostru să acționeze în astfel de cazuri, noi trebuie să alegem conștient să deschidem ușile pocăinței și ale ascultării, pentru ca puterea lui Dumnezeu să intre și să ne transforme.

Cu privire la ce te-a convins recent „Duhul adevărului”? Cât de mult asculți de vocea Lui? Și ce alegeri faci în virtutea voinței tale libere?

Comentariu EGW

Duhul Sfânt a venit cu o așa plinătate asupra ucenicilor care așteptau și se rugau, încât a cuprins fiecare inimă. Cel Infinit S-a manifestat cu pu­tere în biserica Sa. Era ca și cum de veacuri această putere fusese zăvorâtă și acum Cerul Se bucura, putând să reverse asupra bisericii bogățiile harului Duhului Sfânt. Și, sub influența Duhului Sfânt, cuvintele de căință și mărturisire se amestecau cu imnuri de laudă pentru păcatele iertate. Se auzeau cuvinte de mulțumire și se profetiza. Cerul întreg s-a coborât să privească și să adore înțelepciunea fără de egal și de necuprins a iubirii. Cuprinși de uimire, apostolii au exclamat: „Iată, aceasta este iubire.” Ei au devenit conștienți de darul care le-a fost dat. Și care a fost urmarea? Sabia Duhului, proaspăt ascuțită cu putere și scăldată în fulgerele cerului, și-a croit drum prin necredință. – Faptele apostolilor, p. 38

Duhul Sfânt este dat ca un mijloc de regenerare, pentru a face ca mântuirea realizată prin moartea Răscumpărătorului nostru să fie reală și eficientă. Duhul caută mereu să le atragă atenția oamenilor la marea jertfă care a fost adusă pe crucea de pe Golgota, să descopere lumii iubirea lui Dumnezeu și să-i prezinte sufletului convins de vinovăție lucrurile prețioase ale Scripturilor.

Aducând convingere de păcat și prezentând înaintea minții standardul neprihănirii, Duhul Sfânt îl face pe cel în cauză să renunțe la interesul și plăcerea față de lucrurile acestei lumi și umple sufletul cu o dorință după sfințenie. „Are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13), a spus Mântuitorul. Dacă oamenii sunt dispuși să fie modelați, El va lucra o sfințire a întregii ființe. Duhul va lua lucrurile lui Dumnezeu și le va întipări în suflet. Prin puterea Sa, calea vieții va fi făcută atât de clară, încât nimeni nu va avea cum să rătăcească mergând pe ea. – Faptele apostolilor, pp. 52–53

Când încercările se îngrămădesc în jurul nostru, în rândurile noastre se va vedea atât separare, cât şi unitate. Unii dintre cei care acum sunt gata să ia armele de război, în timpul de criză vor arăta că nu au zidit pe stâncă sigură – ei vor ceda ispitei. Cei care au avut o mare lumină şi privilegii preţioase, dar nu le-au folosit, vor pleca din rândurile noastre sub un pretext sau altul. Pentru că nu au primit dragostea de adevăr, ei vor fi duşi în rătăcire de vrăjmaş, vor da ascultare spiritelor amăgitoare şi învăţăturilor demonice şi se vor îndepărta de credinţă. Dar, pe de altă parte, când furtuna persecuţiei se va abate în mod real asupra noastră, adevăratele oi vor auzi glasul adevăratului Păstor. Se vor face eforturi, însoţite de tăgăduire de sine, pentru salvarea celor pierduţi şi mulţi dintre cei care s-au îndepărtat de staul se vor întoarce să-L urmeze pe marele Păstor. Poporul lui Dumnezeu se va strânge laolaltă şi se va prezenta înaintea vrăjmaşului ca un front unit. La vederea pericolului comun, orice luptă pentru supremaţie va înceta, nu va mai exista nicio dispută cu privire la cine să fie socotit cel mai mare. – Mărturii, vol. 6,  pp. 400–401

Care este cea mai mare realizare a ta? Cel mai probabil, aceasta nu s-a produs doar pentru că te-ai dat jos din pat dimineața. Dacă vrem să obținem ceva valoros în această viață, este nevoie de timp și de efort. Ucenicia noastră cu Hristos nu diferă.

2. Citește Coloseni 1:28,29. Deși afirmă că Dumnezeu lucrează în el, cum ne transmite Pavel că este implicat și efortul uman? Vezi și Deuteronomul 4:4; Luca 13:24; 1 Corinteni 9:25; Evrei 12:4.

Coloseni 1:29 exprimă un aspect foarte interesant privind modul în care Pavel vede relația lui cu Dumnezeu în această lucrare. Pavel spune că se luptă – dar cu puterea lui Dumnezeu.

Termenul tradus prin „lucrez” înseamnă „a trudi”, „a lucra până la epuizare”. Acest cuvânt era utilizat în special cu referire la sportivi atunci când se antrenau. Următorul termen, „mă lupt”, poate însemna în unele limbi „a se chinui”, „a depune eforturi din răsputeri”. Așadar este zugrăvită prin cuvinte imaginea unui atlet care se străduiește din răsputeri să câștige. Dar Pavel adaugă apoi o nuanță conceptului de luptă, deoarece el, da, luptă, dar nu cu tot ce are el însuși, ci cu tot ce Dumnezeu îi dă. Rămânem deci cu o concluzie simplă în ce privește lucrarea lui Pavel – a fost o lucrare realizată cu un mare efort personal și cu disciplină, dar îndeplinită cu puterea lui Dumnezeu. Această relație operează exact în același fel și când urmărim să dezvoltăm caracterul lui Hristos în noi.

Este important să nu uităm acest lucru, deoarece trăim într-o lume în care vrem mai mult și tot mai mult, dar cu puțin și tot mai puțin efort. Ideea aceasta s-a strecurat și în creștinism. Unii evangheliști creștini promit că, dacă doar crezi, Duhul Sfânt va veni asupra ta cu o putere supranaturală și va face minuni mari. Dar acesta poate fi un adevăr periculos spus pe jumătate, pentru că îi poate duce pe oameni la concluzia că doar trebuie să aștepte să vină puterea lui Dumnezeu peste ei în timp ce rămân așezați liniștiți pe locurile lor.

Tu ai avut parte de genul de luptă despre care vorbește Pavel? Ce lucruri ți-a pus Dumnezeu pe inimă cu care te lupți? Cum poți învăța să te predai voinței Sale?

Comentariu EGW

Lucrarea Duhului Sfânt nu ne scutește de nevoia de a ne pune la lucru facultățile și talentele; ea ne învață cum să ne folosim orice capacitate pentru slava lui Dumnezeu. Sub speciala îndrumare a harului lui Dumnezeu, facultățile umane pot fi folosite pentru cele mai bune scopuri pe pământ. Ignoranța nu mărește smerenia sau spiritualitatea nimănui care se consideră urmaș al lui Hristos. Adevărurile Cuvântului divin pot fi apreciate cel mai bine de un creștin care are cultură intelectuală. Hristos poate fi cel mai bine slăvit de cei care Îi slujesc cu inteligență. Marele obiectiv al educației este abilitarea noastră de a ne folosi puterea dată de Dumnezeu, astfel încât să reprezentăm religia Bibliei și să promovăm slava lui Dumnezeu.

Suntem datori Celui ce ne-a adus la existență pentru talentele care  ne-au fost încredințate. Și este datoria noastră față de Creator să ne cultivăm și să perfecționăm aceste talente. Educația ne va disciplina mintea, îi va dezvolta puterile și le va direcționa astfel încât să putem fi de folos în promovarea slavei lui Dumnezeu. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 361–362

Am văzut îngerii răului luptându-se pentru suflete și îngerii Domnului împotrivindu-li-se. Conflictul era dur. Demonii le asaltau, corupând atmosfera cu influența lor otrăvitoare și amețindu-le sensibilitatea. Îngerii sfinți urmăreau cu îngrijorare aceste suflete și așteptau să îndepărteze oștile lui Satana. Dar nu este lucrarea îngerilor buni să controleze mintea împotriva voinței fiecărui individ. Dacă oamenii au cedat în favoarea dușmanului și nu fac niciun efort să-i reziste, atunci îngerii Domnului nu pot face mai mult decât să țină pe loc oștirile lui Satana, ca să nu provoace distrugere, până când o altă lumină le va fi dată celor în pericol, să-i ajute să se trezească și să privească spre cer pentru ajutor. Isus nu va delega îngeri sfinți care să-i scape pe cei ce nu fac niciun efort să se ajute  singuri.

Dacă vede că e în pericol să piardă un suflet, Satana se va strădui din răsputeri să-l păstreze. Și când individul este speriat de pericol și cu tristețe și ardoare se uită la Isus după putere, Satana se teme că-l va pierde din captivitate și cheamă forțe noi din rândul îngerilor săi, pentru a sădi buruieni în bietul suflet și a forma un zid de întuneric în jurul lui, pentru ca lumina cerului să nu poată ajunge la el. Dar, dacă cel aflat în pericol perseverează și, în neajutorare și slăbiciune, se unește cu meritele lui Hristos, dobândite prin sângele Său, Isus ascultă rugăciunea stăruitoare a credinței și trimite ca întărire și mai mulți îngeri, care vor excela în putere.

… Și, când îngerii atotputernici, îmbrăcați cu armura cerului, vin în ajutorul sufletelor slabe și urmărite, Satana și ai lui dau înapoi, știind bine că au pierdut bătălia. – Solii pentru tineret, pp. 52–53

Unii dintre cei mai mari dușmani ai voinței noastre sunt simțămintele noastre. Trăim într-o cultură din ce în ce mai mult bombardată cu muzică și imagini care fac apel direct la simțuri, care, fără să ne dăm seama, dau naștere la emoții, sentimente, pofte. Deseori ne zicem în sinea noastră: „Ce am poftă să mănânc în seara asta?”, „Ce am chef să fac astăzi?”, „Simt că trebuie să cumpăr acest articol.” Simțămintele au ajuns deci să fie într-o mare măsură implicate în luarea deciziilor. Sentimentele nu sunt neapărat rele, dar ce simt față de un lucru ar putea să aibă prea puțin de-a face cu ce este corect sau cel mai bine de făcut. De fapt, simțămintele noastre ne pot minți („Inima este nespus de înșelătoare” [Ieremia 17:9]) și pot crea o falsă imagine despre realitate, determinându-ne să facem alegeri greșite, pregătindu-ne pentru un cuptor încins făurit de noi înșine.

3. Ce exemple poți găsi în Biblie de oameni care au făcut alegeri greșite bazate pe simțăminte, nu pe Cuvântul lui Dumnezeu? Care au fost consecințele? Vezi, de exemplu, Geneza 3:6; 2 Samuel 11:2-4; Galateni 2:11,12.

4. Citește 1 Petru 1:13. Ce îl preocupă pe Petru și ce vrea el de fapt ca cititorii lui să facă?

Petru înțelege că mintea este cârma corpului, pe care noi o controlăm. Renunță la controlul asupra minții și vei fi controlat de tot felul de sentimente care vor apărea la un moment dat.

Imaginează-ți că mergi pe o cărare strâmtă spre casa Păstorului. Pe drum dai de multe alte cărări în diferite direcții. Unele dintre ele duc în locuri în care nu ai vrea să ajungi. Altele par tentante, fac apel la simțămintele, emoțiile și dorințele tale. Dacă totuși apuci pe una dintre aceste căi, ieși de pe drumul drept și mergi pe o cale ce ar putea fi extrem de greu de părăsit.

Cu ce decizii importante te confrunți? Întreabă-te sincer: „Cum știu dacă îmi bazez alegerile pe sentimente, emoții, dorințe, și nu pe principiile din Cuvântul lui Dumnezeu?”

Comentariu EGW

Fiecare dintre noi are de făcut o lucrare individuală, aceea de a-și încinge coapsele minții, de a fi treaz și de a veghea în vederea rugăciunii. Mintea trebuie să fie controlată în mod ferm ca să rămână asupra unor subiecte care întăresc puterile morale. … Gândurile trebuie să fie curate, meditațiile inimii trebuie să fie curate dacă vrem ca și cuvintele care ne ies din gură să fie plăcute înaintea Cerului și de folos celor cu care avem de a face.

Mintea trebuie să fie păzită cu grijă. Nu trebuie să îngăduim să intre în ea nimic care ar putea să-i facă rău sau să îi distrugă vigoarea și sănătatea. Pentru a evita așa ceva, ar trebui ar trebui să fie semănate în ea semințe bune, care, atunci când vor încolți vor da naștere la plante roditoare. …

Acela care găsește bucurie și plăcere în citirea Cuvântului lui Dumnezeu și care, în ceasul de rugăciune, este împrospătat continuu din apa care vine din Izvorul vieții va atinge o excelență morală și o cuprindere a minții la care alții nici nu se gândesc. Comuniunea cu Dumnezeu încurajează gândurile bune, aspirațiile nobile, dă o înțelegere clară a adevărului și scopuri înalte faptelor. Aceia care își pun astfel sufletul în legătură cu Dumnezeu sunt recunoscuți de El ca fii și fiice, copii ai Săi. Ei înaintează mereu în sus și mai sus, obținând înțelegeri clare despre Dumnezeu și veșnicie, până când Domnul îi face să fie canale de lumină și înțelepciune pentru lume. – My Life Today, p. 83

Puțini își dau seama că este de datoria lor să-și controleze gândurile și imaginația. Este un lucru dificil să-ți ții mintea nedisciplinată ațintită asupra unor subiecte de pe urma cărora ai de câștigat. Însă, dacă gândurile nu sunt folosite cum trebuie, religia nu poate înflori în suflet. Mintea trebuie să fie ocupată cu lucruri sacre, veșnice, căci altfel ea va îndrăgi gânduri superficiale, de nimic. Trebuie disciplinate atât capacitățile morale, cât și cele intelectuale, iar ele se vor întări și perfecționa prin exercițiu.

Pentru a înțelege cum trebuie această chestiune, trebuie să ne amintim că inimile noastre sunt din firea lor stricate și că suntem incapabili, prin noi înșine, să urmăm calea cea dreaptă. Noi putem câștiga biruința numai prin harul lui Hristos, combinat cu cele mai serioase eforturi din partea noastră. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 327

„Dar Domnul Dumnezeu Mă va ajuta, de aceea nu voi fi încurcat, de aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene și știu că nu voi fi dat de ruşine” (Isaia 50:7, în engl.). Tăria de caracter stă în două lucruri: puterea voinței și stăpânirea de sine. Mulți tineri confundă pasiunea puternică și necontrolată cu tăria de caracter, dar, de fapt, cine este condus de pasiune este un om slab. Adevărata măreție și noblețea omului se măsoară prin  puterea cu care își domină sentimentele, nu prin forța sentimentelor care îl domină. Cel mai puternic om este acela care, deși e sensibil în fața  abuzului, își reține patima și își iartă dușmanii. Astfel de oameni sunt adevărați eroi. – The Faith I Live By, p. 316

„Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale și să nu-ți fie aruncat tot trupul în gheenă” (Matei 5:29).

5. Meditează la cuvintele lui Isus din Matei 5:29. Le consideri radicale? Dacă da, de ce?

Este necesară o măsură radicală nu pentru că Dumnezeu a făcut ca viața creștină să fie grea, ci pentru că noi și cultura noastră ne-am îndepărtat foarte mult de planurile Lui pentru noi. De multe ori oamenii se trezesc întrebându-se: „Cum am putut să mă îndepărtez atât de mult de Dumnezeu?” Răspunsul este mereu același: puțin câte puțin.

Citește Matei 5:29,30. Isus face aceste afirmații în contextul păcatului sexual. Dar principiile de bază se aplică și în cazul altor păcate. De fapt, principiile se pot aplica la creșterea noastră în Hristos în general.

6. Ce aspect esențial evidențiază Isus în cuvintele Sale din Matei 5:29,30? Chiar suntem chemați să ne mutilăm la propriu?

Isus nu ne cheamă să ne facem rău propriului corp – absolut deloc. Ci ne cheamă să ne ținem mintea sub control și, prin urmare, propriul corp, indiferent de costuri. Să observăm că versetele nu spun că noi ar trebui să ne rugăm și că Dumnezeu va îndepărta instantaneu tendințele păcătoase din viața noastră. Uneori, în harul Lui, Dumnezeu poate să facă lucrul acesta pentru noi, dar, de cele mai multe ori, ne cheamă să ne luăm un angajament radical de a renunța la ceva sau de a începe să facem ceva ce nu avem chef deloc să facem. Ce încercare de foc poate fi aceasta! Cu cât mai des facem alegeri corecte, cu atât mai puternici vom deveni și cu atât mai slabă va fi puterea ispitei în viața noastră.

Uneori, Dumnezeu folosește cuptorul încercării pentru a ne atrage atenția atunci când sunt prea multe lucruri în jurul nostru care ne distrag. În creuzetul Său ne dăm seama cât ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Creuzetul încins poate fi apelul lui Dumnezeu de a lua decizia radicală să revenim la planul Lui pentru noi.

Viaţa creştinului este o luptă. Apostolul Pavel vorbeşte despre lupta împotriva căpeteniilor şi a domniilor, atunci când duce lupta cea bună a credinţei. Apoi, el declară: „Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului.” O, nu. Astăzi, păcatul este cultivat şi scuzat. Sabia ascuţită a Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, nu taie până în suflet. S-a schimbat religia? S-a domolit vrăjmăşia lui Satana împotriva lui Dumnezeu? Cândva, viaţa religioasă însemna dificultăţi şi cerea tăgăduire de sine. Acum, totul se face prea uşor. Şi de ce se întâmplă astfel? Cei care spun că sunt poporul lui Dumnezeu au făcut compromis cu puterea întunericului.

Trebuie să existe o reînviorare a mărturiei directe. Calea către cer nu este acum mai netedă şi mai lină decât în zilele Mântuitorului nostru. Trebuie să ne părăsim păcatele. Fiecare îngăduinţă de sine care ne împiedică în viaţa noastră religioasă trebuie să fie îndepărtată. Ochiul drept trebuie să fie scos sau mâna dreaptă trebuie să fie sacrificată dacă ne determină să păcătuim. Suntem dispuşi să renunţăm la înţelepciunea noastră şi să primim Împărăţia cerului ca nişte copilaşi? Suntem dispuşi să renunţăm la îndreptăţirea de sine? Suntem gata să renunţăm la prieteniile noastre lumeşti? Suntem dispuşi să sacrificăm aprobarea oamenilor? Premiul vieţii veşnice are o valoare infinită. Vom face noi eforturi şi sacrificii proporţional cu obiectivul care trebuie atins? – Mărturii, vol. 5, p. 222

Va fi un sacrificiu ca să vă predați pe voi înșivă lui Dumnezeu, dar aceasta este o sacrificare a celor de jos pentru cele de sus, a celor pă­mântești pentru cele veșnice. Dumnezeu nu are de gând să ne distrugă voința, deoarece numai prin lucrarea ei putem să îndeplinim ceea ce dorește El din partea noastră. Voința noastră trebuie să-I fie predată Lui, ca s-o putem primi înapoi curățită și înnobilată; și, dacă este unită prin dragoste cu Cel sfânt, El poate revărsa prin noi torentele iubirii și puterii Sale. Oricât de amară și chinuitoare poate părea această predare pentru inima încăpățânată și neprietenoasă, totuși „îți este de folos”.

Iacov n-a cunoscut victoria credinței biruitoare și n-a fost numit luptător cu Dumnezeu (în engl.: un prinț al Domnului), până când n-a căzut lovit și fără ajutor pe pieptul Îngerului Legământului. … Tot astfel, Cel ce este „Căpetenia mântuirii noastre” a fost făcut „desăvârșit prin suferințe” (Evrei 2:10), iar copiii credinței „au fost viteji în războaie” (în engl.: au fost făcuți puternici în slăbiciune și i-au biruit pe viteji) și „au pus pe fugă oștile vrăjmașe” (Evrei 11:34). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 62

Ce fel de credință câștigă biruința asupra lumii? Acea credință prin  care Hristos devine Mântuitorul vostru personal, acea credință care, după ce recunoașteți că sunteți cu totul incapabili să vă mântuiți singuri, vă determină să vă prindeți de Cel care poate să vă mântuiască, ca de singura voastră speranță. Este credința care nu se va descuraja, care aude vocea lui Hristos spunând: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea și vă dau puterea Mea divină.” Este credința care Îl aude spunând: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (KJV). – Asemenea lui Hristos, p. 21 (7 ianuarie)

7. Citește Geneza 32. Ce ne spune acest episod despre perseverență, chiar și atunci când suntem descurajați? Înainte de a răspunde, ține cont de contextul în care se afla Iacov.

Putem ști ce e bine și ne putem exercita voința de a face binele, dar, când suntem sub presiune, poate fi foarte greu să ne ținem de Dumnezeu și făgăduințele Sale. De ce se întâmplă așa? Pentru că suntem slabi și temători. Prin urmare, una dintre virtuțile importante ale creștinului este perseverența, capacitatea de a merge mai departe în ciuda dorinței de a renunța.

Unul dintre cele mai bune exemple de perseverență din Biblie este Iacov. Cu mulți ani înainte, Iacov îl înșelase pe fratele lui și pe tatăl lui, ca să-i dea dreptul de întâi născut (Geneza 27). De atunci a fost tot timpul pe fugă, de teama dorinței lui Esau de a-l ucide. Deși primise minunate promisiuni de îndrumare și binecuvântare din partea lui Dumnezeu în visul cu scara ajungând până la cer (Geneza 28), Iacov era încă speriat. El voia cu disperare asigurarea de la Dumnezeu că fusese acceptat și că promisiunile făcute lui cu mulți ani înainte erau încă valabile. În timp ce lupta cu cineva care era de fapt Isus, Iacov s-a trezit cu șoldul dislocat.
Din acel moment, lupta nu ar mai fi fost posibilă pentru el, fiindcă durerea era insuportabilă. Trebuie să fi avut loc o trecere subtilă de la luptă la agățare de adversar. Iacov s-a agățat de Isus în plină durere insuportabilă până ce a primit asigurarea binecuvântării Sale. În final, Isus i-a spus: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile” (Geneza 32:26).

Binecuvântarea a venit pentru Iacov deoarece a rezistat în ciuda durerii. La fel este și cu noi. Dumnezeu poate să ne disloce și nouă „coapsa” și apoi să ne cheme să ne agățăm de El în durerea noastră. De fapt, Dumnezeu a lăsat cicatricile dureroase să se manifeste – Iacov încă șchiopăta când l-a întâlnit pe fratele lui. Judecând după aparențe, acest lucru constituia o slăbiciune, dar la Iacov era un semn al puterii.

Care sunt acele alegeri pe care le poți face (prietenii, stil de viață, lectură, obiceiuri, viață spirituală) ca să rămâi ferm lângă Domnul în mijlocul descurajării și al ispitei?

Comentariu EGW

Lupta pe care trebuie să o ducem este „lupta cea bună a credinței”. „Iată de ce lucrez eu”, zicea apostolul Pavel, „și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Coloseni 1:29).

În marea criză a vieții sale, Iacov s-a dus într-un loc retras să se roage. Gândul lui era stăpânit de un singur scop – să obțină transformarea caracterului. Dar, în timp ce se ruga lui Dumnezeu, cineva l-a atins și, crezând că este un vrăjmaș care încearcă să-l omoare, Iacov s-a luptat cu el toată noaptea. Totuși, nici chiar pericolul de a-și pierde viața nu a reușit să-i abată gândul de la marea dorință a sufletului său. Când a ajuns la epuizare, Îngerul l-a atins, dezvăluindu-Și natura divină, și Iacov și-a dat seama cine era Acela cu care luptase. Rănit și neajutorat, a căzut la pieptul Mântuitorului, implorându-L să-l binecuvânteze. El a continuat să se roage cu insistență și nu voia să renunțe, iar Hristos a răspuns cererii acestui suflet pocăit și lipsit de ajutor, împlinindu-Și făgăduința: „… Vor căuta ocrotirea Mea și vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5). Iacov s-a rugat ferm și hotărât: „Nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). Acest spirit de insistență îi era inspirat chiar de Acela cu care lupta. El a fost cel care îi acordase biruința și i-a schimbat numele, din Iacov în Israel, declarând: „Ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor” (Geneza 32:28). Ceea ce nu a reușit Iacov să obțină luptând cu puterile proprii a fost câștigat prin supunere și credință stăruitoare. „Și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 144

Bărbaţi, femei şi tineri, Dumnezeu vă cere să aveţi tărie morală, voinţă statornică şi perseverenţă în atingerea scopului, o minte care să nu se bazeze pe afirmaţiile altora, ci care să cerceteze şi să analizeze singură înainte de a accepta sau respinge ceva, care să studieze şi să cântărească dovezile şi să I le prezinte Domnului în rugăciune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.” Şi acum condiţia: „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc…” Această cerere pentru înţelepciune nu trebuie să fie o rugăciune lipsită de sens şi de importanţă, care să se şteargă din minte imediat ce s-a încheiat, ci una care să exprime dorinţa puternică, sinceră a inimii – o dorinţă care apare atunci când eşti conştient de faptul că îţi lipseşte înţelepciunea de a discerne voia lui Dumnezeu.

După ce rugăciunea este înălţată, dacă răspunsul nu este observat imediat, nu obosiţi în aşteptare şi nu deveniţi nestatornici! Nu vă îndoiţi! Prindeţi-vă de făgăduinţa: „Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta”. Ca şi văduva stăruitoare, susţineţi-vă cazul, urmări­ţi-vă scopul cu fermitate. Este obiectivul acesta important şi cu consecinţe importante pentru voi? Cu siguranţă că da. Atunci, nu şovăiţi,  deoarece credinţa voastră poate fi pusă la încercare. Dacă lucrul pe care îl doriţi este de valoare, atunci merită un efort serios, stăruitor. Aveţi făgăduinţa; voi vegheaţi şi rugaţi-vă! Fiţi perseverenţi şi rugăciunea voastră va primi răspuns; nu Dumnezeu este Cel care v-a făgăduit? Dacă vă costă ceva ca să-l obţineţi, când îl veţi primi îl veţi preţui mai mult. Vi se spune clar că, dacă vă veţi îndoi, nu trebuie să vă aşteptaţi să primiţi ceva de la Domnul. Aici este dată avertizarea să nu obosiţi, ci să aşteptaţi cu încredere împlinirea făgăduinţei. Dacă cereţi, El vă va da cu mână largă şi fără mustrare. – Mărturii, vol. 2, pp. 130–131

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, capitolul 18; Calea către Hristos, capitolul 5

„Prin căderea în păcat, această voinţă, care constituie un factor atât de important în caracterul omului, a fost cedată sub controlul lui Satana şi de atunci el lucrează în om şi voinţa, şi înfăptuirea după buna lui plăcere, dar spre totala ruină şi nenorocire a omului” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 5, p. 515).

„Pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie să-și conștientizeze propria slăbiciune și lipsă [...] Trebuie trezit să facă eforturi și rugăciuni fierbinți și perseverente. Trebuie să se descotorosească de deprinderile și obiceiurile rele, deoarece biruința poate fi câștigată numai printr-un efort hotărât de a corecta aceste greșeli și de a se conforma principiilor corecte. Mulți nu ajung niciodată în poziția pe care ar putea s-o ocupe, deoarece așteaptă ca Dumnezeu să facă în locul lor lucrul pe care El le-a dat puterea să-l facă singuri. Toți aceia care sunt capabili să fie de folos trebuie formați prin cea mai severă disciplină morală și intelectuală, iar Dumnezeu îi va sprijini, unind puterea divină cu eforturile umane” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 248).

Studiu zilnic:

Iosua 5

Iosua 6

Iosua 7

Iosua 8

Iosua 9

Iosua 10

Iosua 11

Ellen G. White, Evanghelizare, subcapitolul „Ocazia timpului prezent”

1. Ce fel de cereale au mâncat israeliții a doua zi de Paște?

2. În ce loc a ascuns Acan lucrurile furate?

3. Unde scrie în Biblie despre o grindină ucigătoare în război?

4. Ce cetate de pe deal a ars Iosua?

5. Spre ce au îndreptată atenția conducătorii și oamenii de stat?

Studiu suplimentar

Patriarhi și profeți, cap. 18, „Noaptea luptei”.

Privire generală

Studiul de față se concentrează asupra unor elemente esențiale care ne ajută să concepem o triplă strategie de a ieși învingători din focul încercărilor. În primul rând, sub îndrumarea Duhului Sfânt trebuie să cultivăm o înțelegere a adevărului despre Dumnezeu, despre rău și despre noi înșine, în contextul imediat al vieții noastre și în contextul mai larg al marii lupte. Deși este adevărat că simpla înțelegere a propriei situații nu este de ajuns, ea constituie piatra de temelie peste care celelalte elemente sunt așezate, astfel încât să reacționăm corect în fața încercării. Avem  nevoie să știm motivul pentru care se întâmplă ce se întâmplă și să răspundem la următoarele întrebări: De care parte aleg să fiu și de ce?

În al doilea rând, trebuie să înțelegem natura liberului-arbitru oferit de Dumnezeu. Da, este adevărat că Dumnezeu este suveran și ne oferă mântuirea și toate lucrurile bune pentru a trăi și a prospera. Dar El ne-a creat cu adevărata libertate, fără de care nu am mai fi aceiași. Din acest motiv, Dumnezeu ne dă putere și ne cheamă să ne exercităm voința liberă și să colaborăm cu El în marea lucrare de salvare și de avansare a Împărăției Sale.

În al treilea rând, această colaborare necesită din partea noastră un angajament radical și perseverență. Nu putem colabora cu două împă­rății care sunt în război. Trebuie să cunoaștem adevărul, să-L alegem pe Împăratul cel drept și iubitor al cerului, să ne conformăm viața principiilor Lui și să ne dedicăm pe deplin cauzei Împărăției Sale, orice s-ar întâmpla. Aceste principii ne vor da energia deplină, care permanent se reînnoiește, de a lupta și a învinge în creuzetul încins al acestei vieți.

1   Rolul adevărului în trecerea cu bine prin greutățile vieții.

2   Rolul voinței noastre libere în trecerea cu bine prin încercările vieții.

3   Rolul angajamentului și perseverenței în trecerea prin încercări.

Comentariu

Augustin și Pelagius

Mulți creștini consideră că este greu de înțeles modul în care voința noastră liberă are legătură cu originea răului și a suferinței, precum și cu salvarea. Unii cad în una din cele două extreme, așa cum ilustrează controversa aprigă din secolul al V-lea dintre ascetul britanic Pelagius, stabilit la Roma (circa 355-420), și Augustin (354-430), episcopul de Hippo din Africa de Nord. Controversa lor a privit liberul-arbitru și mântuirea. După ce a ajuns la Roma și a văzut relaxarea spirituală și morală a creștinilor din capitala Imperiului Roman de Apus, Pelagius a concluzionat că problema își avea rădăcinile în învățăturile lui Augustin despre păcatul strămoșesc și har.

Astfel, Pelagius a decis să-l înfrunte pe episcopul din Hippo (azi  nord-estul Algeriei). Augustin susținea că Dumnezeu este dragoste și că esența dragostei este libertatea (nu există dragoste fără libertate), precum și că Dumnezeu a creat un univers perfect și bun. De asemenea, a mai creat și oameni după chipul Său, ceea ce înseamnă că oamenii au fost creați perfecți, buni, iubitori și liberi. Așadar, potrivit lui Augustin, când au abuzat de libertatea lor și au păcătuit, Adam și Eva au dat naștere la păcatul originar/strămoșesc. Drept consecință, ei au fost cuprinși de vină, natura lor s-a schimbat din una perfectă într-una păcătoasă și și-au pierdut libertatea. Încă mai puteau percepe binele și desăvârșirea, dar nu le mai puteau pune în practică.

Ceea ce Augustin sugera era că păcatul este mai mult decât un act sau o eroare individuală, fiind mai degrabă o stare a existenței umane separate de Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu. Păcatul originar a inclus vină și înclinație spre rău. După cădere, toți oamenii au devenit păcătoși – era de părere Augustin –, pentru că ne naștem cu vina lui Adam și cu o natură păcătoasă care ne subjugă voința și viața. Astfel, Augustin credea că, deoarece suntem păcătoși, noi nu putem fi salvați doar alegând să facem ce e bine; nu putem fi mântuiți doar primind o învățătură sau o încurajare sau urmând un exemplu, deoarece nu ne putem debarasa de vina lui Adam. Și nici nu avem puterea de a ne învinge starea păcătoasă și de a face binele – afirma mai departe Augustin. În opinia lui, putem fi salvați doar dacă am putea muri față de natura păcătoasă și să renaștem la o altă natură. Dar, potrivit lui Augustin, nici măcar acest lucru nu-l putem face singuri. Singura cale prin care suntem mântuiți este prin harul lui Dumnezeu. În harul Său – explica Augustin –, Dumnezeu Își exercită voința suverană și decide să ne salveze El Însuși: El îndepărtează din dreptul nostru vina lui Adam și vina noastră prin harul Său și prin sacramentul botezului, supune natura noastră păcătoasă prin sălășluirea lăuntrică a Duhului Sfânt, care creează în noi o nouă natură spirituală și ne dă puterea de a trăi o viață neprihănită. Din acest motiv, Augustin a introdus conceptul predestinării divine: deoarece după cădere suntem înrobiți de păcat, nu ne putem pocăi singuri, astfel că Dumnezeu îi predestinează pe unii dintre noi să fie salvați și pe alții să fie  pierduți.

Pelagius considera că poziția lui Augustin a generat o relaxare spirituală, deoarece creștinii dădeau acum vina pentru decadența lor morală pe păcatul originar și se sustrăgeau de la responsabilitatea față de păcat și de rău. Din acest motiv, Pelagius a sugerat o altă perspectivă. Asemenea lui Augustin, Pelagius credea că Dumnezeu a creat un univers perfect, iar pe oameni ființe libere. Răul a luat naștere din libera alegere a lui Adam de a păcătui. Totuși Pelagius respingea ideea lui Augustin că oamenii moștenesc o natură păcătoasă și vina de la Adam. Conform gândirii lui Pelagius, păcatul lui Adam l-a afectat doar pe el, și nu și pe copiii lui. Astfel – susținea Pelagius –, nevinovăția și liberul-arbitru al urmașilor lui Adam au fost în totalitate păstrate și deci fiecare copil  se naște cu o natură perfectă și cu o voință liberă perfect funcțională.

Mai mult, Pelagius afirma că toți oamenii păcătuiesc nu pentru că se nasc cu vina și natura păcătoasă a lui Adam, ci pentru că toți ne naștem și trăim într-un mediu social corupt și ne exercităm propria voință și alegem să păcătuim. Potrivit lui Pelagius, omul este vinovat nu din cauza vinii moștenite de la Adam, ci din cauza propriei alegeri de a păcătui. Prin urmare, susținea Pelagius, Dumnezeu ne socotește responsabili de păcatele noastre pentru că noi suntem cu adevărat liberi. Dumnezeu ne cheamă să ducem o viață neprihănită pentru că știe că putem face acest lucru. Isus a trăit o viață perfectă și ne-a demonstrat că este posibil. Da, noi trăim prin harul lui Dumnezeu, dar, în opinia lui Pelagius, harul divin a constat în faptul că Dumnezeu ne-a creat cu o voință liberă, ne-a dat Legea și indicațiile Sale ca să trăim vieți bune și perfecte, dându-ne exemplul lui Isus. Mai mult, Dumnezeu ne oferă iertare în Isus în cazul în care cădem alegând să păcătuim și ne oferă îndrumare prin Duhul Sfânt în călătoria noastră spirituală. Pentru a afla mai multe despre dezbaterea Augustin–Pelagius vezi, de exemplu, Alister E. McGrath, Christian Theology: An Introduction, ed. a 5-a (Wiley-Blackwell, Oxford, U.K., 2011, p. 18-20).

Fiecare dintre cei doi combatanți a fost, fără îndoială, sincer și a scos în evidență puncte bune. Totuși, amândoi au căzut în extreme. Augustin cade în extrema predestinării și a sacramentalismului (harul lui Dumnezeu ajunge la noi prin intermediul sacramentelor). Pelagius cade în extrema tratării în mod superficial a păcatului și a mântuirii prin fapte. Adevărul se află în Biblie. Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca dragoste (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:8,16). El i-a creat pe Adam și pe Eva nevinovați (Geneza 1:31; 2:25; Eclesiastul 7:29) și cu libertatea de a alege (Geneza 2:15-17). Doar că părinții noștri au ales să păcătuiască (Geneza 3:6).

Biblia spune clar că păcatul nu este un simplu act din trecut al lui Adam și al Evei. Ci raportul din Geneza despre căderea în păcat descrie schimbările imediate și profunde care au apărut la natura, relația, mediul, stilul de viață și urmașii lui Adam și ai Evei (Geneza 3:7-24; 4:1-16). Apostolul Pavel precizează că, prin Adam, păcatul și moartea au intrat (au invadat) în lume și au umplut-o în spațiu și timp (Romani 5:12-14). Păcatul a adus asupra omenirii suferință, moarte și condamnare pentru toți oamenii (Romani 5:16-18). Din cauza neascultării lui Adam, toți oamenii „au fost făcuți păcătoși” (Romani 5:19). Din acest motiv, toți oamenii sunt născuți în păcat, niciunul în neprihănire (Romani 3:9-18,23; Psalmii 14:1-3; 51:5). Astfel, Biblia respinge doctrina lui Pelagius și prezintă păcatul drept mai mult decât un act uman individual. Mai exact, păcatul este descris ca o forță atât exterioară, cât și interioară, care înrobește și distruge întreaga omenire în toate aspectele ei. În fața acestei perspective sumbre, Pavel exclama cu disperare: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). De una singură, omenirea nu poate rezolva problema păcatului și a răului. Singura speranță pentru omul păcătos se găsește în lucrarea de jertfire și transformare a lui Isus Hristos (Romani 3:24,25; 5:6-19; 7:25) și în lucrarea de reînnoire și mijlocire a Duhului Sfânt, care ne dă o inimă nouă (Ezechiel 36:26,27; Ioan 3:5-8; Romani 8:3-6,9-17).

De asemenea, Biblia nu susține nici conceptul augustinian de predestinare sau sacramentalismul. Da, la baza învățăturii biblice despre salvare se află întotdeauna inițiativa, intervenția și soluția lui Dumnezeu (jertfa Domnului Hristos) și puterea Sa de a răscumpăra (Geneza 3:8,15; Exodul 20:2; Romani 5:6-8). Dar Dumnezeu nu îi predestinează pe unii pentru mântuire și pe alții pentru pierzare, ci le dă întotdeauna oamenilor libertatea individuală de alegere (Iosua 24:15) și îi face răspunzători pe indivizi și pe națiuni în privința acceptării sau respingerii mântuirii Sale (vezi, de exemplu, Geneza 4:4-12; 15:16). Textul de aur din Evanghelie spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Biblia insistă asupra faptului că Dumnezeu îi vrea, și îi invită, pe toți oamenii să fie salvați (Ezechiel 33; Ioan 1:12,13; 1 Timotei 2:4; 2 Petru 3:9; 1 Ioan 2:2; Apocalipsa 22:17). Apoi, odată acceptată invitația din partea lui Dumnezeu, oamenii colaborează cu El în procesul de salvare inițiat de El (2 Petru 1:10; Iacov 4:8; Apocalipsa 3:20). De asemenea, Scriptura respinge orice perspectivă sacramentală asupra harului divin; dimpotrivă, Noul Testament subliniază faptul că Dumnezeu ne dă tuturor harul Său, doar – și direct – prin Isus Hristos (Faptele 4:12; Evrei 5:9; 7:24,25; 9 – 10).

Din punct de vedere istoric, majoritatea creștinilor au respins perspectiva lui Pelagius și au îmbrățișat înțelegerea lui Augustin, potrivit căreia toți oamenii se nasc cu o natură păcătoasă și păcatul este o forță de neînvins pentru noi. Romano-catolicii au integrat în teologia lor conceptul lui Augustin – cum că toți oamenii moștenesc vina lui Adam – și nevoia de sacramente, dar au respins perspectiva lui asupra predestinării. În schimb, protestantismul a respins pe bună dreptate înțelegerea lui Augustin despre moștenirea vinii lui Adam și despre harul lui Dumnezeu care ar fi primit prin intermediul sacramentelor, dar o mare parte dintre protestanți au acceptat în mod eronat perspectiva lui despre predestinare. Odată cu ridicarea Iluminismului, societățile moderne și postmoderne tind să respingă vederile lui Augustin și să gândească mai mult ca Pelagius. Pentru a ajunge la oamenii din aceste societăți, trebuie să punem accentul pe învățăturile biblice privitoare la liberul-arbitru și uriașa responsabilitate pe care o avem față de istoria individuală și comună, dar și să împărtășim învățătura biblică despre gravitatea puterii păcatului și despre singura noastră speranță de salvare prin Isus Hristos.

Expunerea de mai sus ne ajută să înțelegem că faptul de a cunoaște adevărul este esențial pentru înțelegerea noastră despre suferință și încercări în propria viață. Dar totodată ne ajută să ne înțelegem și propria natură și puterea voinței libere. O asemenea înțelegere ne este de  folos pentru a căuta și accepta întotdeauna ajutorul, îndrumarea și pu­terea lui Dumnezeu de a trece cu bine prin focul încercărilor.

Aplicație

1   Disciplină spirituală și har ieftin – Desigur, Augustin și Luther au sus­ținut mântuirea prin predestinarea divină ca o celebrare a harului uimitor al lui Dumnezeu. Astfel că acest concept i-a determinat pe unii creștini să creadă că, dacă suntem în mod ireversibil aleși și salvați de Dumnezeu, nu mai participăm și nu mai putem participa deloc la procesul de mântuire. Acest concept, numit și „har ieftin”, duce la o lipsă de disciplină spirituală în viața multor creștini. Dacă Dumnezeu m-a ales în mod irevocabil, de ce să mă mai rog? De ce să mai citesc Biblia? De ce să mai fiu vigilent? De ce să mă mai implic în viața comunității mele? De ce să mai fac evanghelizare? Marile mișcări istorice de redeșteptare din sânul protestantismului – precum pietismul lui Philipp Spener, de la sfârșitul secolului al XVII-lea din contextul luteran german, și numeroase mișcări ale Marii Treziri din secolele XVIII și XIX din America de Nord – au luat atitudine față de acest pericol, propunând programe de disciplină spirituală consecventă atât pentru familii, cât și pentru comunități.

Analizează-ți propria viață spirituală, viața spirituală a familiei tale și pe cea a comunității tale. Cum este disciplina spirituală în aceste cercuri? Ce poți face pentru a aduce schimbări semnificative și profunde în conformitate cu îndemnurile biblice (vezi Coloseni 1:28,29; 1 Corinteni 9:23-27)?

Gândește-te la un proiect de promovare a unui stil de viață caracterizat de disciplină spirituală personală și, dacă este necesar și posibil, pentru familia și comunitatea ta.

2   Un angajament radical – Unii creștini consideră creștinismul sinonim cu absența suferinței și a problemelor. Alții lasă loc și pentru dificultăți. Dar câți creștini Îi sunt radical devotați lui Dumnezeu, chemării Sale de a-L urma pe Isus, Împărăției și misiunii Sale din cadrul marii lupte dintre Hristos și Satana, dintre bine și rău? În contextul persecuției crescânde asupra creștinilor de astăzi în diferite părți ale lumii, numeroși creștini simt nevoia de o pregătire mai bună – ba chiar radicală – pentru a trece prin cuptorul încercărilor.

Evaluează în ce măsură ești dedicat lui Dumnezeu și Împărăției Lui. Concepe o scară a angajamentului personal. Pe baza acestei scări, ce înseamnă pentru tine un angajament radical? Până unde ești dispus să mergi, pe baza devotamentului tău, să-I slujești lui Dumnezeu în orice fel ți-ar cere-o?