Temperaturi extreme

Când soția lui era pe moarte, renumitul scriitor creștin C. S. Lewis a scris: „Nu că aș fi (cred) în pericolul mare de a înceta să mai cred în Dumnezeu. Adevăratul pericol este să ajung să cred astfel de lucruri cumplite despre El. Concluzia de care mi-e groază nu este: «Deci, până la urmă, nu există niciun Dumnezeu», ci: «Deci așa este Dumnezeu în realitate»” (A Grief Observed, HarperCollins Publishers, New York, Inc., 1961, p. 6, 7; vezi De ce, Doamne? O radiografie a suferinței, Humanitas, București, 2020).

Când lucrurile devin cu adevărat dureroase, unii dintre noi Îl resping pe Dumnezeu. Pentru alții, ca pentru C. S. Lewis, există ispita de a-și schimba părerea despre Dumnezeu și a-și imagina tot felul de lucruri
rele despre El. Întrebarea este: Cât de fierbinte va ajunge cuptorul? Până la ce temperatură este dispus Dumnezeu să riște să-Și expună poporul ca să-Și atingă scopul suprem de a-l modela „asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:29)?

De înțeles: De ce crezi că este dispus Dumnezeu să riște să fie greșit înțeles de aceia de care vrea să fie cunoscut și iubit? Cât de mult crezi că este dispus Dumnezeu să Se lase înțeles greșit, cu scopul de a te modela după chipul Fiului Său?

Comentariu EGW

Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr, să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi a blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor pentru a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. …

Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor și să-l mântuiască. O, nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii jertfe de ispășire aduse pentru noi, ci El a asigurat această jertfă pentru că ne iubeşte.

Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Și reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia din Ghetsimani, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul răscumpărării noastre. – Calea către Hristos, pp. 13–14

În viziunea pe care Isaia a primit-o în curtea templului, i s-a dat o imagine clară a caracterului Dumnezeului lui Israel. „Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt”, i Se arătase într-o măreție strălucită, cu toate acestea, prorocul a fost făcut să înțeleagă natura plină de milă a Domnului său. Acela care locuiește „în locuri înalte și în sfințenie” spune: „Eu... sunt cu omul zdrobit și smerit ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15). …

Privind la Dumnezeul său, prorocului, ca și lui Saul din Tars la poarta Damascului, i s-a dat nu numai o viziune a nevredniciei lui, ci inimii lui smerite i-a fost dată asigurarea iertării depline și fără plată și el s-a ridicat de acolo ca un om schimbat. El Îl văzuse pe Domnul lui. Primise o licărire a frumuseții caracterului dumnezeiesc. – Profeți și  regi, p. 314

Oamenii nu mai știu cum este caracterul Său [al lui Dumnezeu]. Acesta a fost înțeles și interpretat greșit. … Caracterul Său trebuie făcut cunoscut. Lumina slavei Sale, a bunătății, a harului și adevărului Său trebuie să fie răspândită în întunericul lumii.

… Cei care așteaptă venirea Mirelui trebuie să-i spună poporului Său: „Iată Dumnezeul vostru.” Ultimele raze ale luminii pline de milă, ultima solie a harului care trebuie să fie adresată lumii sunt descoperiri ale caracterului Său iubitor. Copiii lui Dumnezeu trebuie să manifeste slava Sa. Ei trebuie să arate prin viața și caracterul lor ce a făcut harul lui Dumnezeu pentru ei.

Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească prin faptele bune, prin cuvinte ale adevărului și fapte ale sfințeniei. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 415–416

Citește Geneza 22. Din senin și fără nicio explicație, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-și aducă ardere-de-tot propriul copil. Îți poți imagina cum trebuie să se fi simțit Avraam? Era un gând cu totul revoltător ca un
Dumnezeu sfânt să ceară să-ți sacrifici propriul fiu. Pe de altă parte, și dacă Avraam l-ar fi considerat un lucru acceptabil, cum rămânea cu promisiunile lui Dumnezeu privitoare la moștenire? Fără fiul lui, promisiunea s-ar fi năruit.

1. De ce i-a cerut Dumnezeu lui Avraam să aducă o asemenea jertfă? Dacă Dumnezeu știe totul, ce sens mai avea?

Cererea lui Dumnezeu și momentul ei nu sunt întâmplătoare. Fără îndoială, acestea au fost calculate să provoace cel mai profund chin sufletesc posibil, deoarece „Dumnezeu păstrase ultima și cea mai grea încercare pentru vremea când povara anilor apăsa greu asupra lui Avraam, care tânjea după tihnă” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 147). Să fie acesta un test venit din partea unui Dumnezeu absurd? Nicidecum, deoarece „agonia prin care a trecut Avraam în acele zile negre de teribilă încercare a fost îngăduită pentru ca el să poată înțelege, din propria experiență, ceva din măreția sacrificiului făcut de Dumnezeul infinit pentru răscumpărarea omului” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 154).

A fost doar un test – Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca Avraam să-și omoare fiul. Acest detaliu evidențiază un aspect foarte important cu privire la modul în care acționează Dumnezeu uneori. El ne poate cere să facem ceva ce niciodată nu vrea ca noi să ducem până la capăt. El ne poate cere să mergem undeva unde niciodată nu vrea să ajungem. Important pentru Dumnezeu nu este neapărat finalul, ci ceea ce învățăm pe măsură ce suntem remodelați pe parcurs.

Este posibil ca Isus să Se fi gândit la această experiență a lui Avraam atunci când le-a spus evreilor: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8:56). Avraam ar fi putut rata această înțelegere dacă ar fi respins porunca divină considerând- o venită de la Satana. Cheia supraviețuirii lui Avraam și a faptului că a învățat ceva pe parcurs a fost că el cunoștea glasul Domnului.

Tu cunoști glasul lui Dumnezeu? Cum știi când îți vorbește Dumnezeu? Care sunt căile prin care îți comunică voia Sa?

Comentariu EGW

Ce este ispita? Este mijlocul prin care aceia care spun că sunt copiii lui Dumnezeu sunt puși la încercare și testați. Citim că Dumnezeu l-a ispitit pe Avraam (n. tr.: Cuvântul din ebraică tradus de Cornilescu prin „l-a pus la încercare” – Geneza 22:1, este tradus în alte versiuni, de ex. în KJV, prin  „l-a ispitit”), că i-a ispitit pe copiii lui Israel. Aceasta înseamnă că El a îngăduit să existe situații care să le pună la încercare credința și să-i facă să caute ajutor la El. Dumnezeu îngăduie să vină ispite asupra copiilor Săi de astăzi ca ei să înțeleagă că El este ajutorul lor. Dacă ei se apropie de El când sunt ispitiți, El le dă putere să înfrunte ispita. Dar, dacă îi cedează ispititorului, neglijând să vină aproape de Ajutorul lor cel atotputernic, ei sunt biruiți. Se despart de Dumnezeu. Ei nu mai dau dovadă că merg pe calea Domnului. – Comentariile lui Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1094

Testul la care a fost supus Avraam a fost cel mai sever la care ar fi putut fi supusă o ființă umană. Dacă ar fi căzut, nu ar fi fost niciodată cunoscut ca părintele credincioșilor. Dacă s-ar fi abătut de la porunca lui Dumnezeu, lumea ar fi pierdut un exemplu inspirator de credință care nu pune întrebări și de ascultare. Lecția a fost dată ca să strălucească de-a lungul veacurilor și noi să învățăm că nu există nimic prea scump pentru a-I fi dat lui Dumnezeu. Noi ne asigurăm binecuvântarea cerească atunci când privim la fiecare dar ca fiind al Domnului, dat ca să fie folosit în serviciul Său. Înapoiați-I Domnului bunurile care v-au fost încredințate și vi se vor încredința mai multe. Păstrați-le pentru voi și nu veți avea nicio răsplată în viața aceasta și veți pierde și răsplata vieții viitoare. …

… Jertfirea lui Isaac a fost desemnată de Dumnezeu să fie o prefigurare a jertfei Fiului Său. Isaac era un simbol pentru Fiul lui Dumnezeu care a fost adus jertfă pentru păcatele oamenilor. Dumnezeu a vrut să imprime în mintea lui Avraam Evanghelia salvării pentru oameni și, pentru a o face reală, dar și pentru a-i pune la încercare credința, i-a cerut să îl înjunghie pe scumpul său fiu, Isaac. Toată agonia pe care a trăit-o Avraam în timpul acestei întunecate și înfricoșătoare încercări avea ca scop să imprime adânc în înțelegerea lui planul pentru răscumpărarea omului căzut. – Comentariile lui Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1094

Exact de o astfel de credinţă şi de o încredere cum a avut Avraam au nevoie mesagerii lui Dumnezeu de astăzi. Dar mulți dintre cei pe care Domnul i-ar putea folosi nu merg înainte auzind şi ascultând de acest Glas mai presus de toate celelalte. Prea adesea, legăturile cu rudele şi cu prietenii, obiceiurile şi relaţiile de dinainte au o influenţă atât de mare asupra slujitorilor lui Dumnezeu, încât El nu le poate da prea multe instrucţiuni, nu le poate spune prea multe amănunte despre planurile Sale şi, de multe ori, după o vreme, El îi lasă deoparte şi îi cheamă în locul lor pe alţii, pe care îi pune la încercare în acelaşi fel. Domnul ar face mult mai mult pentru slujitorii Săi dacă ei I-ar fi cu totul consacraţi Lui, preţuind ocazia de a-I sluji mai presus de legăturile de rudenie şi de toate celelalte legături pământeşti. – Mărturii, vol. 4, p. 524

Istoria lui Osea ne transmite câteva lecții impresionante. Situația prorocului este remarcabilă. Soția lui, Gomera, fuge și are copii cu un alt bărbat. Deși Gomera este infidelă, Dumnezeu îi cere lui Osea să-și aducă soția înapoi și să-i arate din nou dragostea lui deplină. Această relatare este menită să fie o parabolă despre Dumnezeu și poporul Israel. Israeliții Îl părăsiseră pe Dumnezeu și preacurviseră spiritual cu alți dumnezei, dar Dumnezeu încă îi iubea și dorea să le arate dragostea Lui. Dar să vedem metodele lui Dumnezeu!

2. Citește Osea 2:1-12. Ce metode spune Dumnezeu că va folosi ca să-l atragă iar pe Israel la Sine? Cum au fost aceste experiențe?
Osea 2:2,3 
Osea 2:5-7
Osea 2:8,9 
Osea 2:10

Acest pasaj transmite două elemente importante cu privire la experiența noastră cu Dumnezeu atunci când El ne duce la pocăință. În primul rând, riscăm să nu ne dăm seama că Dumnezeu acționează. Când
israeliții au trecut prin astfel de experiențe grele și dureroase, e posibil să le fi fost greu să-și dea seama că Dumnezeul lor acționa în vederea salvării lor. Când drumul ne este blocat de spini ascuțiți sau când suntem înconjurați de ziduri astfel încât nu știm încotro mergem (Osea 2:6) – să fie oare vorba de Dumnezeu? Când ne dispar cele necesare de bază sau când suntem stânjeniți (Osea 2:9,10) – poate avea Tatăl nostru vreo legătură cu toate acestea? Adevărul este că, indiferent cum ne simțim și ce simțim, Dumnezeu este mereu la lucru ca să ne ducă la pocăință, pentru că El ne iubește foarte mult.

În al doilea rând, riscăm să-L înțelegem greșit pe Dumnezeu atunci când acționează. Ne putem da seama că El acționează, dar nu ne place ce face. Când suntem răniți și rușinați, este ușor să-L blamăm pe Dumnezeu că este nemilos, că nu intervine sau că nu Îi pasă. Dar Dumnezeu este mereu la lucru ca să ne înnoiască în virtutea legământului Său de dragoste.

Citește Osea 2:14-23. Ce transmite acest pasaj despre Dumnezeu? Cere-I Duhului Sfânt să-ți arate dacă ai fugit de Dumnezeu în vreun domeniu al vieții tale. Dacă ești convins că ai fugit de El, de ce să aștepți să ajungi în cuptorul încins al încercării? Ce te oprește să-I predai totul chiar acum?

Comentariu EGW

Domnul nu l-a părăsit pe Israel fără ca, mai înainte, să fi făcut tot ce putea fi făcut pentru a-l aduce înapoi la ascultarea de El. De-a lungul anilor lungi și întunecați, când conducător după conducător s-a ridicat sfidând cu îndrăzneală Cerul și l-a condus pe Israel din ce în ce mai adânc în idolatrie, Dumnezeu a trimis solie după solie către poporul Său apostat. Prin prorocii Săi i-a dat toate ocaziile să oprească valul de apostazie și să se întoarcă la El. În anii care aveau să urmeze dezbinării împărăției, urmau să trăiască și să lucreze Ilie și Elisei și, în țară, aveau să fie auzite apelurile mișcătoare ale lui Osea, Amos și Obadia. Împărăția lui Israel n-a fost lăsată niciodată fără mărturia nobilă a puterii extraordinare a lui Dumnezeu de a salva din păcat. Chiar și în ceasurile cele mai sumbre, unii aveau să-I rămână credincioși Conducătorului lor divin și, în mijlocul idolatriei, aveau să trăiască fără pată înaintea unui Dumnezeu sfânt. Acești credincioși erau socotiți ca făcând parte din rămășița evlavioasă, prin care planul veșnic al lui Iehova avea să fie, în cele din urmă, adus la îndeplinire. – Profeți și regi, p. 108

Mulți se plâng că Domnul Isus pare a fi undeva, foarte departe. Cine L-a plasat departe? Nu faptele voastre v-au despărțit de Isus? El nu v-a părăsit, dar voi L-ați lăsat pentru alte lucruri pe care le iubiți. Când hoinăriți departe de El și sunteți fermecați de glasul ispititorului și vă prindeți strâns sentimentele de lucruri de nimic, atunci sunteți în pericolul de a vă pierde pacea, încrederea și credința în Dumnezeu. În acele momente Satana vă prezintă ideea că Isus v-a părăsit, dar nu voi sunteți cei care L-ați părăsit pe El?

… [Mulți] gândesc că Hristos și planul de mântuire sunt ceva vag, neclar, confuz. Dacă L-ar fi avut întotdeauna pe Domnul înaintea lor, ca David, …picioarele lor s-ar fi aflat pe stânca cea tare. Priviți la Isus care  a fost răstignit pentru voi! Priviți-L cum suferă pentru păcatele voastre și, când vă rugați, pocăiți-vă și doriți-vă cu ardoare să Îl vedeți ca pe Răscumpărătorul vostru care vă iartă păcatele, gata să vă binecuvânteze și să audă cuvintele voastre de recunoștință față de El! Rămâneți lângă El, cât mai aproape de El! – Our High Calling, p. 30

Avem nevoie de o continuă dependență de Fiul lui Dumnezeu, simțită cu toată inima, pentru mântuire și pentru orice fel de înțelepciune și putere spirituală. Dacă nu vom avea mai multă iubire față de Dumnezeu și de oameni și o continuă dependență de harul sfințitor al lui Hristos, care să ne înnoiască și să producă o transformare a caracterului printr-o schimbare divină în inima noastră, care se va vedea în cuvinte, în spirit și în fapte, nu vom avea nicio izbândă în lucrarea noastră.

… Avem nevoie de o credință sporită, fără niciun fel de încredere și siguranță în ceea ce putem să facem noi și o mult mai mare încredere în tot ce Domnul dorește nespus să facă pentru fiecare dintre noi, dacă noi Îi vom pregăti calea. Avem nevoie de acea dorință nespusă a sufletului după comuniune cu Dumnezeu, o dorință cu mult mai mare decât cea pe care o avem acum. Avem nevoie să ne rugăm mai stăruitor. Dacă Îl veți căuta pe Domnul Dumnezeu, Îl veți găsi, dacă Îl veți căuta cu toată inima și cu tot sufletul. – The Upward Look, p. 333

3. Citește Iov 1:6 – 2:10. Ce anume a cauzat suferința lui Iov? Este situația aceasta un caz special? Sau este ceva specific modului în care Dumnezeu încă lucrează cu noi astăzi?

Este ceva uluitor aici. Fiii lui Dumnezeu vin să-L întâlnească pe Dumnezeu și Satana vine cu ei. Dumnezeu îl întreabă pe unde a fost, iar Satana răspunde că a fost „la cutreierarea pământului și [...] la plimbarea
[...] pe el” (Iov 1:7). Apoi Dumnezeu îi pune o întrebare: „Ai văzut pe robul Meu Iov?” (Iov 1:8). Întrebarea în sine nu are nimic remarcabil; remarcabil este cine pune întrebarea. Nu Satana îl indică pe Iov ca obiect supus examinării, ci Dumnezeu. Știind exact ce urmează, Dumnezeu îl aduce pe Iov în atenția lui Satana. Jos, pe pământ, Iov nu are absolut nicio idee cât de încins urma să devină cuptorul lui. Și, deși este foarte clar că Satana, nu Dumnezeu, cauzează suferința lui Iov, este la fel de evident că Dumnezeu îi dă permisiunea explicită lui Satana să distrugă bunurile lui Iov, copiii și sănătatea lui fizică. Dacă Dumnezeu Își dă acordul ca Iov să sufere, mai contează dacă El sau Satana în persoană aduce suferința? Cum poate fi Dumnezeu drept și sfânt când îi permite lui Satana să-i producă lui Iov atâta suferință?

4. Citește Iov 1:20,21. Cum reacționează Iov în fața încercărilor?

În fața unei asemenea suferințe se poate reacționa în două moduri. Ne putem umple de înverșunare și supărare, întorcându-I spatele unui Dumnezeu pe care Îl credem nemilos sau inexistent, sau ne putem prinde de Dumnezeu mai strâns. Iov își gestionează catastrofa stând în prezența lui Dumnezeu și aducându-I închinare.

În Iov 1:20,21 vedem trei aspecte ale închinării care ne pot ajuta atunci când suntem în suferință. În primul rând, Iov își acceptă neputința și recunoaște că nu poate să pretindă nimic: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului” (Iov 1:21). În al doilea rând, Iov recunoaște că Dumnezeu încă deține controlul absolut: „Domnul a dat și Domnul a luat” (Iov 1:21). În al treilea rând, Iov încheie afirmându-și convingerea cu privire la dreptatea lui Dumnezeu. „Binecuvântat fie Numele Domnului” (Iov 1:21).

Treci printr-o încercare? Cum te-ar putea ajuta dacă ai urma pașii lui Iov?

Comentariu EGW

În lumea noastră există nelegiuire, însă nu toate suferințele sunt urmarea unei vieți păcătoase. Iov ne este prezentat în mod distinct ca un om care a suferit pentru că Dumnezeu a îngăduit ca Satana să îl facă să sufere. Vrăjmașul i-a luat tot ce avea, legăturile de familie s-au rupt, a rămas fără copii. Pentru o vreme, corpul lui a fost acoperit de bube dezgustătoare și el a suferit foarte mult. Prietenii au venit să îl mângâie, dar au încercat să-l facă să înțeleagă că el era de vină pentru această suferință din cauza vieții sale păcătoase. Însă el s-a apărat și a respins acuzația, spunându-le că sunt niște mângâietori jalnici (n.tr.: în trad. Cornilescu – supărăcioși). Încercând să îi arate că era vinovat înaintea lui Dumnezeu și că își merita pedeapsa, ei au adus o încercare și mai grea asupra lui și L-au reprezentat în mod greșit pe Dumnezeu. Dar Iov nu s-a abătut de la loialitatea lui și Dumnezeu l-a răsplătit pe slujitorul Său credincios. – Comentariile lui Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 1140

Noi avem de băut același pahar al durerii, dar aceasta a fost amestecată cu bucurie, odihnă și pace în Hristos. El face toate lucrurile bune. Tatăl nostru ceresc nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor. …

Lumea aceasta este scena încercărilor, a necazurilor și durerilor noastre. Suntem aici ca să trecem testul dat de Dumnezeu. Focul cuptorului trebuie să ardă până când zgura este consumată și noi mergem înainte ca aurul curățit în cuptorul suferinței. Lumina va străluci în acest întuneric teribil care uneori ți se pare de neînțeles. „Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului” (Iov 1:21). Acesta să fie limbajul inimii tale. Norul harului este deasupra capului tău chiar și în ceasul cel mai întunecat. Bunătățile Domnului față de noi sunt la fel de multe ca picăturile de ploaie care cad din nori peste pământul însetat ca să-l ude și să-l împrospăteze. Harul lui Dumnezeu este peste tine.

… Dacă s-ar putea ca ochii tăi să fie deschiși, L-ai vedea pe Tatăl tău ceresc aplecat asupra ta cu iubire și ai putea să auzi glasul Său vorbin­du-ți în tonuri pline de compasiune ție, care ești cu totul căzut la pământ  din cauza suferinței și a necazului. Rămâi tare în puterea Lui, aici este odihnă pentru tine! – In Heavenly Places, p. 272

În accidentele și calamitățile de pe mare și uscat, în marile conflagrații, în tornadele cumplite și în grindina teribilă, în furtuni, inundații și cicloane, în valurile uriașe, în cutremure, în fiecare loc și în o mie de forme, Satana își exercită puterea sa. El distruge recolta adunată și apoi vin foametea și suferința. Aceste lucruri urmează să fie din ce în ce mai frecvente și mai dezastruoase.

Puterea și răutatea lui Satana și a oștirilor lui puternice pot să ne alarmeze, pe drept, dacă nu găsim adăpost și eliberare în puterea mai mare a Răscumpărătorului nostru. Aceia care Îl urmează pe Hristos sunt întotdeauna în siguranță sub vegherea Sa atentă. Îngeri care excelează în putere sunt trimiși din ceruri ca să îi protejeze. Cei răi nu pot să treacă de paza pusă de Domnul să-i apere pe copiii Săi. – The Faith I Live By, p. 328

„În adevăr, fraților, nu voim să vă lăsăm în necunoștință despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsați peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, așa că nici nu mai trăgeam nădejde de viață. Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înșine, ci în Dumnezeu, care înviază morții” (2 Corinteni 1:8,9).

Ca apostol ales de Dumnezeu, Pavel îndurase mai mult decât majoritatea oamenilor. Cu toate acestea, el nu a fost zdrobit. Ci, dimpotrivă, L-a lăudat și mai mult pe Dumnezeu. Citește lista lui de greutăți din 2 Corinteni 11:23-29. Acum citește 2 Corinteni 1:3-11.

5. În 2 Corinteni 1:4, Pavel afirmă că noi primim mila și mângâierea lui Dumnezeu ca „să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz”. În ce măsură poate fi suferința o chemare la slujire? Cum am putea deveni mai conștienți de această posibilitate?

Dumnezeu vrea ca, prin noi, să le slujească oamenilor care suferă. Aceasta înseamnă că El poate îngădui ca noi să trecem prin anumite dureri. Apoi, noi vom oferi încurajare nu din teorie, ci din propria experiență cu îndurarea și mângâierea lui Dumnezeu. Acesta este un principiu din viața lui Isus (vezi Evrei 4:15).

Pavel își descrie atât de viu propriile greutăți nu ca să-l compătimim noi, ci ca să ne dăm seama că până și atunci când suntem în prăpastie Tatăl încă poate interveni ca să ne ofere îndurare și încurajare. S-ar putea să ajungem disperați până și cu privire la viața noastră sau chiar să fim omorâți, dar nu trebuie să ne temem, Dumnezeu ne învață să ne bazăm pe El. Putem avea încredere în El, căci Dumnezeul nostru „înviază morții” (2 Corinteni 1:9).

În timp ce continuă să-și ațintească ochii asupra proclamării Evangheliei, Pavel știe că Dumnezeu îl va salva și în viitor. Capacitatea lui de a rămâne ferm este dovedită de cele trei aspecte pe care le menționează în 2 Corinteni 1:10,11. În primul rând este ceea ce Dumnezeu a dovedit deja în trecut: „El ne-a izbăvit și ne izbăvește dintr-o astfel de moarte” (2 Corinteni 1:10). În al doilea rând, hotărârea lui Pavel de a se concentra pe Dumnezeu Însuși: „Și avem nădejde că ne va mai izbăvi încă” (2 Corinteni 1:10). În al treilea rând, mijlocirea neîntreruptă a sfinților: „Voi înșivă ne veți ajuta cu rugăciunile voastre” (2 Corinteni 1:11).

Ce poți învăța de la Pavel ca să nu îți plângi de milă în mijlocul luptei?

Comentariu EGW

Dacă Îl contemplați Hristos, dacă vă conformați pentru a fi asemenea chipului divin, concepțiile voastre despre caracterul divin se vor extinde, iar mintea și inima voastră vor fi elevate, rafinate și înnobilate. Ajutați-i pe tineri să tindă spre înălțime, nu să se sprijine pe înțelepciunea omenească, ci trăind zi de zi ca și cum L-ar vedea pe Cel Nevăzut, să lucreze ca sub privirea inteligențelor cerești. …

Acela care depinde în mod constant de Dumnezeu, prin credință simplă și încredere susținută prin rugăciune, va fi înconjurat de îngerii cerului. Acela care trăiește prin credința în Hristos va fi întărit și ridicat, făcut în stare să lupte lupta cea bună a credinței și să apuce viața veșnică. – In Heavenly Places, p. 16

Adesea, cei care aduc cea mai mare mângâiere altora, ducând cu ei raze de soare oriunde merg sunt cei care au suportat cele mai mari suferințe. Astfel de oameni au fost purificați și sensibilizați prin nenorocirile lor, dar ei nu și-au pierdut încrederea în Dumnezeu când necazul s-a năpustit asupra lor, ci s-au prins și mai tare de iubirea Sa protectoare. Astfel de oameni sunt o dovadă vie a delicatei purtări de grijă a lui Dumnezeu, Cel care face ca întunericul să fie ca lumina și ne purifică pentru binele nostru. Domnul Hristos este Lumina lumii, în El nu este întuneric. Prețioasă lumină! Să trăim în această lumină! Spuneți adio tristeții și nemulțumirii! Bucurați-vă întotdeauna în Domnul!

Este privilegiul vostru să primiți de la Hristos harul care vă va face în stare să îi mângâiați pe alții cu mângâierea cu care voi înșivă ați fost mângâiați de Dumnezeu. … Fiecare încercare să fie un ajutor pentru următoarea. Astfel, puteți avea un mic cer aici, jos, și îngerii lui Dumnezeu vor lucra prin voi pentru a face impresii bune. … Căutați să ajutați ori de câte ori puteți! Cultivați cea mai bună dispoziție pe care harul lui Dumnezeu o poate revărsa asupra voastră. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 122 (24 aprilie)

Creștinul … își simte slăbiciunea, el se prinde strâns, cu un scop foarte precis și cu o credință vie de puterea lui Dumnezeu și este învingător. Pacea lui este mare, la fel este bucuria, pentru că vin de la Domnul și, pentru El, nimic nu este mai de preț decât continua smerire a sufletului înaintea Sa. Acestea sunt dovezi care nu dau greș că Domnul a atins inima prin Duhul Său Sfânt. Mai mare decât vindecările minunate este minunea transformării care se produce în copiii lui Dumnezeu când ei se luptă cu defectele lor firești și le biruie. Universul ceresc se uită la ei cu o bucurie cu mult mai mare decât cea produsă de oricare priveliște extraordinară. Caracterul, omul dinăuntru, este modelat după Modelul divin. …

… Lucrul acesta se realizează numai prin lumina care se reflectă de la crucea Calvarului. Legea este completă și desăvârșită în marele plan de mântuire, numai atunci când este prezentată în lumina care strălucește de la Mântuitorul crucificat și înviat. Însă poate fi înțeleasă numai în mod spiritual. Ea aprinde în inima celui care o privește o credință vie, speranță și bucurie, pentru că Hristos este neprihănirea lui. De această bucurie au parte numai aceia care iubesc și păzesc cuvintele lui Isus, care sunt cuvintele lui Dumnezeu. – Lift Him Up, p. 150

Până acum în acest trimestru am analizat multe exemple de situații fierbinți pe care Dumnezeu le folosește ca să aducă în viața noastră puritate și asemănare cu Hristos. Totuși unii le pot privi și apoi concluziona că Dumnezeu este sever și foarte solicitant. Sigur că unii ar putea spune: „Știm că Dumnezeu ne vrea binele, dar aceste exemple nu transmit prea multă grijă și dragoste. În schimb, Dumnezeu pare mai degrabă un tiran.” Adevărul este că, trăind pe acest pământ plin de păcat, vom înțelege doar puțin din cauzele a tot ce se întâmplă. În cer vom înțelege mult mai mult (1 Corinteni 4:5; 13:12). Deocamdată va trebui să trăim cu tensiunea derivată din convingerea că Dumnezeu este prezent și are grijă de noi, pe de o parte, dar că nu întotdeauna ne simțim bine, pe de altă parte. Isaia descrie foarte bine această tensiune.

Citește Isaia 43:1-7. În versetul 2, Dumnezeu spune că poporul Lui va trece prin ape și prin foc. Acestea sunt exemple metaforice de pericole extreme, dar poate că fac aluzie la traversarea Mării Roșii și a Iordanului
– ambele niște momente de groază, dar și momente care au netezit calea pentru o nouă viață. Poate te aștepți ca Dumnezeu să spună că Își va feri poporul de aceste pericole, că îl va conduce pe un traseu mai ușor. Dar El spune mai degrabă că, atunci când vin vremuri grele, poporul Său nu trebuie să se simtă copleșit, fiindcă El îi este alături.

6. Pe baza pasajului din Isaia 43:1-7, notează diferite căi prin care Dumnezeu Își asigură poporul că îl va sprijini în timpul traversării apelor și a focului. Ce imagine despre Dumnezeu ți se zugrăvește în minte? Împlinirea căror făgăduințe poți cere?

Am putea rezuma în trei moduri ce am învățat despre cuptoarele încinse prin care ne trece Dumnezeu. În primul rând, temperatura extrem de ridicată îngăduită de Dumnezeu nu este pentru a ne distruge pe noi, ci pentru a distruge păcatul. În al doilea rând, aceasta nu este folosită pentru a ne face nefericiți, ci pentru a ne face puri, curați, așa cum am fost creați să fim. În al treilea rând, grija lui Dumnezeu față de noi prin tot ce trecem este constantă și blândă – El niciodată nu ne va lăsa singuri, orice ni s-ar întâmpla.

Ce ne învață următoarele versete despre acțiunile și caracterul lui Dumnezeu? Psalmii 103:13,14; Matei 28:20; 1 Corinteni 10:13; 1 Petru 1:7. Cum ai simțit în viața ta realitatea exprimată în aceste versete?

Comentariu EGW

Când păstorul își conduce turma peste creste pietroase, prin păduri și văi sălbatice, la pășunile bogate care sunt de-a lungul apelor, când veghează asupra oilor pe munte, în nopțile singuratice, adăpostindu-le ca să nu fie furate, îngrijindu-se plin de milă de cele slabe și bolnave, viața lui devine una cu viața lor. O legătură strânsă și duioasă îl face să se simtă atașat de obiectele grijii sale. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaște fiecare oaie. Fiecare are un nume și răspunde la acel nume când păstorul o cheamă.

După cum un păstor pământesc își cunoaște oile, tot așa și Păstorul divin Își cunoaște turma care este risipită peste tot în lume. „«Voi sunteți oile Mele, oile pășunii Mele și Eu sunt Dumnezeul vostru», zice Domnul Dumnezeu.” Iar Domnul Isus spune: „Te chem pe nume, ești al Meu.” „Te-am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34:31; Isaia 43:1; 49:16).—Lift Him Up, p. 203

De câte ori și noi, când ajungem în greutăţi, suntem asemenea lui Petru! Privim la valuri, în loc să ţinem ochii aţintiţi la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă și apele mândriei se înalţă peste sufletul nostru. Isus nu l-a chemat pe Petru la El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă să-L urmăm, ca apoi să ne uite. „Nu te teme de nimic”, zice El. „…Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău” (Isaia 43:1-3).

Isus citise caracterul ucenicilor Săi. El știa cât de greu avea să fie încercată credinţa lor. În întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i descopere lui Petru propria slăbiciune, să-i arate că siguranţa lui era numai în continua dependenţă de puterea dumnezeiască. În mijlocul furtunii de ispite, el putea să meargă în siguranţă numai dacă, într-o totală neîncredere în sine, avea să se sprijine doar pe Mântuitorul. Petru era slab chiar în punctul în care se credea tare și numai atunci când și-a dat seama de slăbiciunea sa, a putut înţelege nevoia de a se sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învăţat lecţia pe care Isus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe mare, el n-ar fi căzut atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare.

În fiecare zi, Dumnezeu îi învaţă pe copiii Săi. Prin împrejurările vieţii de toate zilele, El îi pregătește să facă lucrarea pe un plan mai larg, rânduit de providenţa Lui. Felul în care ei își îndeplinesc micile datorii de toate zilele hotărăște biruinţa sau înfrângerea lor în crizele mari ale vieţii.

Aceia care nu-și dau seama că sunt fără încetare dependenţi de Dumnezeu vor fi înfrânţi de ispită. Astăzi poate vom zice că piciorul nostru este sigur și că niciodată nu ne vom clătina. Poate zicem: „Știu în cine am crezut, nimic nu poate să zdruncine credinţa mea în Dumnezeu și în Cuvântul Lui.” Dar Satana plănuiește să folosească trăsăturile de caracter moștenite sau cultivate și să ne orbească în așa fel, încât să nu ne vedem nevoile și defectele. Numai când ne dăm seama de propria slăbiciune și privim tot timpul ţintă la Isus, putem merge în siguranţă. – Hristos, Lumina lumii, p. 382

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, capitolul 13; Mărturii pentru biserică, vol. 5, subcapitolul 34, „«Lăudați pe Domnul»”

„În dogoarea focului din cuptor se separă zgura de aurul adevărat al caracterului creștin. Isus este Acela care supraveghează atent testul; El știe ce este necesar pentru purificarea metalului prețios, ca el să reflecte strălucirea iubirii Sale. Dumnezeu Își disciplinează slujitorii prin încercări grele și apăsătoare. El vede că unii au puteri ce pot fi folosite pentru progresul lucrării Sale și pe aceste persoane le pune la încercare; în providența Sa, El le aduce în situații care le pun la probă caracterul. [...] El le arată slăbiciunile și îi învață să se sprijine pe El. [...] În felul acesta, obiectivul Lui este atins. Ei sunt educați, pregătiți și disciplinați, gata să ducă la îndeplinire marele plan pentru care le-au fost date puterile” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 129-130).

„Dacă, în providenţa lui Dumnezeu, suntem chemaţi să îndurăm încercări, ar trebui să ne acceptăm crucea şi să bem cupa amară, aducându- ne aminte că există o mână de Tată care ne-o ţine la buze. Să ne încredem în El şi în lumina zilei, şi atunci când este întuneric. Oare nu putem crede că El ne va da tot ce este spre binele nostru?” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 5, p. 316).

Studiu zilnic:

Deuteronomul 32

Deuteronomul 33

Deuteronomul 34

Iosua 1

Iosua 2

Iosua 3

Iosua 4

Ellen G. White, Evanghelizare,subcapitolul „Puterea pentru încheierea lucrării”

1. Câți soldați ar fi pus pe fugă 10.000 de oameni și în ce condiții?

2. Cine urma să primească cele mai bune roade?

3. Ce culoare avea funia pe care au coborât spionii din casa lui Rahav?

4. În ce moment s-au întors apele Iordanului la locul lor?

5. Prin ce unelte va lucra Dumnezeu pentru a proclama solia cu cea mai mare putere?

Fii și fiice ale lui Dumnezeu, „Să lucrăm cu iubire”, p. 268 (18 septembrie).

Privire generală

Studiul acesta se concentrează pe mai multe exemple biblice care ne ajută să înțelegem „de ce”-urile suferinței și cum să depășim răul și durerea. Exemplul promptitudinii lui Avraam de a-și sacrifica fiul în ascultare de Dumnezeu ne predă lecția unei încrederi fără rezerve în Dumnezeu, chiar și când poruncile Lui sunt de neînțeles. Relația dureroasă a lui Osea cu infidela lui soție ne dezvăluie suferința lui Dumnezeu cauzată de lipsa noastră de devotament, precum și prezența Lui continuă în viața noastră și lucrarea Lui de restaurare a relațiilor cu cei care s-au rătăcit, care au renunțat la credință. Loialitatea neclintită a lui Iov față de Dumnezeu, chiar și când soția lui îl îndemna să-L blesteme pe Dumnezeu, ne învață că evitarea suferinței și a morții nu este scopul suprem în viață. Împreună cu Iov, Pavel ne învață că dragostea și credincioșia față de Dumnezeu, față de Împărăția și misiunea Sa în lume constituie cea mai satisfăcătoare experiență din viața creștină. Desigur, există lucruri pe care nu le înțelegem. Dar creștinul trece prin suferință și moarte înarmat cu viziunea apostolului despre luptă: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?” (Romani 8:35)

1   În primul rând vom fi antrenați într-un studiu profund al unor exemple relevante de suferință, care ne vor ajuta să înțelegem de ce Dumnezeu permite suferința în viața noastră.

2   Apoi vom fi captivați de ilustrații vii din istoria lui Avraam și Isaac pe muntele Moria și de modul în care tatăl și fiul au supraviețuit încercărilor, învățând și crescând datorită acestor experiențe.

Comentariu

Suferința lui Dumnezeu alături de noi

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, teologia procesului a propus o nouă teodicee – adică explicare a modului în care răul a luat ființă și a ajuns să existe în împărăția unui Dumnezeu iubitor, atotputernic și desăvârșit de drept. Teologii procesului (precum John B. Cobb Jr.) își imaginează un univers alcătuit din entități libere și care se creează pe ele însele, angajate într-un continuu proces progresiv de construire a unei lumi mereu în schimbare. Totuși, deoarece mai cred și că puterea lui Dumnezeu este limitată, acești teologi concluzionează că răul și suferința au izvorât cumva din acest proces complex de construire. Singura veste bună pe care teologii procesului ne-o pot oferi este că Dumnezeu este empatic și suferă împreună cu universul. El nu poate eradica răul pentru că nu ne poate încălca libertatea, dar acționează ca să convingă toate entitățile din întregul univers să se îndrepte spre  un echilibru – al armoniei, creativității și plăcerii.

Această temă a suferinței lui Dumnezeu alături de noi a fost frecvent utilizată dincolo de cercurile teologilor procesului. Da, ideea că Dumnezeu suferă împreună cu noi este esențială pentru înțelegerea Evangheliei, dar ea trebuie înțeleasă corect în lumina adevărului Bibliei. Cea mai mare amenințare constituită de conceptul că Dumnezeu suferă cu noi este că acest concept a devenit în sine o teodicee, excluzând alte aspecte importante ale teodiceei biblice.

Oricât de inovatoare ar fi aceste idei, teologia procesului și teodiceea ei sunt incompatibile cu revelația biblică și nu pot fi acceptate de către creștinii care cred în Biblie. Da, în lumea noastră căzută, suferința este reală și inevitabilă. Și, da, Dumnezeu suferă cu noi. Dar această realitate nu e totul. Una dintre numeroasele probleme legate de teologia procesului o constituie speculația că răul este în mod intrinsec corelat cu creația; teologia procesului este evoluționistă prin natura ei. În schimb, explicația biblică este că răul nu este ceva „natural”; nu aparține ordinii de la origini a lumii create. Răul este contrar caracterului lui Dumnezeu, iubirii și dreptății Sale. Dumnezeu a creat o lume perfectă, o natură perfectă, animale și oameni perfecți.

Faptul că Dumnezeu ne-a creat liberi nu face ca răul să fie necesar, prin urmare următoarele trei aspecte sunt deosebit de relevante: (1) Răul se trage din libertatea și capacitățile morale ale ființelor libere, precum îngerii și oamenii. (2) Răul a afectat și afectează natura, dar nu apare sau derivă din natură. (3) Răul nu este veșnic sau coetern cu Dumnezeu sau cu creația (creația a fost menită să fie, și chiar a fost, perfectă și neafectată de rău la început); răul a fost adus la existență din cauză că am abuzat de libertate, dar i se va pune capăt prin intervenția iubitoare și categorică a lui Dumnezeu de a elibera universul de existența și amenințarea lui.

Așadar, datorită naturii Lui iubitoare, Dumnezeu suferă într-adevăr cu noi și ni se alătură când suntem în cuptorul încercărilor pe care ni le-am provocat nouă înșine, naturii Sale și întregii Sale împărății. Dar Dumnezeu nu suferă neputincios, incapabil, ca și când nimic nu s-ar putea face fiindcă răul ar fi parte din procesul de apariție și expansiune evolutivă a universului. Nu! Dumnezeu a făcut – și face – ceva în privința răului. Consecința supremă a păcatului El a luat-o asupra Sa prin Hristos și acționează concret pentru a contracara răul. El îi cheamă pe toți oamenii să accepte harul Său și să fie gata să se întoarcă în Împărăția Sa, din care va stârpi răul pentru totdeauna.

Comentariu

Jertfirea lui Isaac

Porunca lui Dumnezeu ca Isaac să fie sacrificat a fost o poruncă unică, având multiple scopuri. Pe de o parte, apelul lui Dumnezeu adresat lui Avraam a fost o încercare sau un test. Ellen G. White scrie că pe muntele Moria Dumnezeu a pus la probă credincioșia lui Avraam: „Ființe cerești au fost martore la scena punerii la probă a credinței lui Avraam și a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât cea prin care trecuse Adam. Conformarea la interdicția pusă primilor noștri părinți nu aducea cu sine nicio durere, dar porunca dată lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer privea cu uimire și admirație ascultarea neșovăitoare a lui Avraam. Tot cerul i-a apreciat credincioșia. [...] Legământul lui Dumnezeu, confirmat față de Avraam printr-un jurământ înaintea ființelor din celelalte lumi, dovedește faptul că ascultarea va fi răsplătită” (Ellen G. White, Patriarhi și  profeți, p. 155).

Pe de altă parte, porunca lui Dumnezeu a fost mai mult decât un test. De fapt, scopul ei principal a fost triplu: o revelație, o profeție și o tipologie. Dumnezeu a vrut să-l învețe pe Avraam și întreaga omenire despre jertfa adusă de El prin sacrificarea Fiului Său pentru noi (Ioan 3:16). Ellen G. White subliniază această idee în câteva scrieri: În Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, ea afirmă: „Avraam dorise foarte mult să-L vadă pe Mântuitorul promis. [...] Şi L-a văzut pe Hristos. […] A văzut ziua Lui şi s-a bucurat. I s-a dat privilegiul să întrezărească jertfa divină pentru păcat. În propria experienţă, el a trăit o exemplificare a acestui sacrificiu când a primit porunca: «Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac [...] şi adu-l ardere-de-tot» (Geneza 22:2). El l-a pus pe altarul de jertfă pe fiul promis, pe fiul în care se concentrau toate speranțele lui. Apoi, în timp ce stătea lângă altar, având cuţitul ridicat, gata să asculte de porunca lui Dumnezeu, a auzit din cer un glas zicând: «Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine» (Geneza 22:12). Prin această încercare cumplită a trebuit să treacă Avraam ca să poată vedea ziua lui Hristos şi să-şi dea seama de marea iubire a lui Dumnezeu pentru lume – atât de mare încât, pentru a o ridica din degradarea ei, L-a dat pe unicul Său Fiu la cea mai rușinoasă moarte” (p. 468, 469).

În altă parte, Ellen G. White îmbină cele două scopuri ale poruncii lui Dumnezeu din Geneza 22: „Ca să imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei și ca să-i pună la probă credința îi poruncise Dumnezeu să-l aducă jertfă pe fiul său. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul zilelor de teribilă încercare a fost îngăduit pentru ca el să poată înțelege, din propria experiență, ceva din măreția sacrificiului făcut de Dumnezeul cel veșnic pentru mântuirea omului. Nicio altă încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc ca aducerea fiului său ca jertfă. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pradă unei morți chinuitoare și pline de ocară. Îngerilor, care erau martori la umilirea și chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a permis să intervină ca în cazul lui Isaac. Nu a fost niciun glas care să strige: «Destul!» Pentru a salva omenirea căzută, Împăratul slavei Și-a dat viața. Ce dovadă mai puternică poate fi adusă cu privire la mila și iubirea fără margini a lui Dumnezeu? «El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?» (Romani 8:32)” (Patriarhi și profeți, p. 154).

Dacă cele petrecute în Geneza 22 au fost parte din revelația lui Dumnezeu despre planul Său de mântuire, este important de subliniat că porunca divină adresată lui Avraam a constituit un eveniment singular, unic și profetic în istoria lumii. Prin această experiență unică a lui Avraam, Dumnezeu Și-a comunicat în mod eficient planul de a salva omenirea prin jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos. Prin urmare, nimeni altcineva din istoria umanității nu a primit – și nici nu va mai primi – vreodată porunca de a sacrifica o altă ființă. Chiar și în cazul lui Avraam, sacrificarea lui Isaac a fost imediat înlocuită cu sacrificarea unui animal. Din acest motiv, experiența lui Avraam nu poate fi asociată în mod justificat cu practica antică a sacrificării copiilor sau cu oricare abuz asupra copiilor, antic sau contemporan.

Un alt aspect important al acestei experiențe este însăși participarea și reacția lui Isaac. Deși ne concentrăm asupra chinului sufletesc al lui Avraam, trebuie să precizăm că această experiență a constituit și un cuptor al încercării pentru Isaac, iar reacția lui este de mare valoare. De fapt, el ar fi putut reacționa în multe feluri, de exemplu să-l califice pe tatăl lui drept un bătrân smintit sau să scape fugind. Dar nu a făcut așa. Educarea lui în devotament și încredere în Dumnezeu și în tatăl său face din Isaac un exemplu perfect pentru creștinul care trece prin focul încercărilor. Ellen G. White evidențiază acest aspect printr-o relatare foarte vie a acestei scene:

„Avraam, [...] în ascultare de porunca divină, [...] pleacă la drum însoțit de Isaac. El vede în fața lui muntele pe care Dumnezeu i-a spus că avea să i-l indice ca locul de aducere a jertfei. Ia lemnele de pe umărul slujitorului și le așază asupra lui Isaac, cel care va fi adus ca  jertfă. Își încinge sufletul cu hotărâre și cu o asprime agonizantă, gata pentru lucrarea pe care îi ceruse Dumnezeu să o facă. Cu inima zdrobită și cu mâna lipsită de vlagă, ia focul, în timp ce Isaac îl întreabă:  «Tată, iată focul și lemnele, dar unde este jertfa?» Dar, vai, Avraam nu-i poate spune acum! Tatăl și fiul ridică altarul și vine momentul teribil când Avraam trebuie să-i spună lui Isaac ceea ce îi chinuise sufletul pe tot parcursul acelui lung drum: faptul că Isaac însuși va fi victima. Issac nu este un băiețandru, ci un tânăr în toată puterea cuvântului. Ar putea refuza să se supună planului tatălui său, dacă ar alege acest lucru. El nu-și acuză tatăl de nebunie și nici măcar nu caută să-i schimbe acestuia intențiile. Se supune. Crede în dragostea tatălui său și în faptul că acesta nu și-ar sacrifica singurul fiu, dacă Dumnezeu nu i-ar fi poruncit să o facă. Isaac este legat de mâinile tremurânde, iubitoare, ale tatălui său cuprins de milă, și aceasta pentru că Dumnezeu ceruse acest lucru”  (Sons and Daughters of God, p. 205).

  Aplicație

1   Împărtășește trei principii din istoria vieții lui Avraam și a lui Isaac care îți arată cum să treci peste experiența cuptorului încercării.

2   Cum au reacționat Iov și Osea în suferința lor? Ce te învață reacțiile lor despre cum să ieși învingător din cuptorul încercărilor?