„Niciodată nu voi __ __ Tale, căci prin ele mă ___. Al Tău sunt: ___-mă, căci __poruncile Tale” (Psalmii 119:93,94).
Fără îndoială, păcatul este cel mai mare obstacol al unei relații apropiate cu Dumnezeu. Păcatul nu doar că ne desparte de Dumnezeu (Isaia 59:2), dar ne și înșală, ne face rău, ne copleșește și, în cele din urmă, ne distruge. Lupta noastră cu păcatul și sinele este cea mai mare pe care o vom duce vreodată, cu implicații uriașe, chiar veșnice. Unii nu acordă importanță păcatului, pe ideea că face parte din viață. Până la urmă, e în natura umană să căutăm plăcerea. Dar oare tratăm păcatul cu ușurință pentru că societatea s-a obișnuit atât de mult cu el? Evităm subiectul păcatului, temându-ne că vom jigni pe cineva dacă îl indicăm precis, însă, în cele din urmă, cu cât alegem să ne simțim mai bine în compania păcatului, cu atât ne vom îndepărta mai mult de o relație sănătoasă cu Dumnezeu. Da, fiecare om păcătuiește, iar gândurile, motivațiile, acțiunile și cuvintele noastre îi rănesc pe alții, pe noi înșine și pe Dumnezeu. În final, păcatul ne distruge relația cu Dumnezeu, dar Dumnezeu ni S-a descoperit prin cunoașterea legii Sale, care pune în lumină păcatul din viața noastră.
În această săptămână, hai să explorăm motivul lui Dumnezeu de a ne da legea Sa, iar, în cazul în care cineva calcă legea și păcătuiește, ce sau cine poate contribui la refacerea relației cu Dumnezeu!
30 mai: Ziua Lucrării în Penitenciare
Lui Daniel i-a fost dată o viziune cu fiare feroce, care reprezentau puterile pământului. Dar însemnul împărăției lui Mesia este un miel. În timp ce împărățiile pământești domnesc prin ascendența puterii fizice, Hristos trebuie să înlăture orice armă a firii pământești, orice instrument de constrângere. Împărăția Sa urma să fie stabilită pentru a înălța și înnobila omenirea decăzută.
Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele mai dureroase. Mâna sa a trebuit să se ridice pentru a lua o viață pe care numai Dumnezeu o putea da. … În timp ce înjunghia victima nevinovată, el tremura la gândul că păcatul său cerea să fie vărsat sângele nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. Scena aceasta i-a adus o înțelegere mai profundă și un simțământ mai viu al grozăviei păcatului său, pe care nu-l putea ispăși nimic altceva decât moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Și el s-a minunat de bunătatea infinită care era gata să ofere o astfel de răscumpărare pentru a-l salva pe cel vinovat.
Simbolurile şi umbrele serviciului jertfelor, împreună cu profeţiile, le-au dat israeliţilor o viziune acoperită de un văl, o imagine neclară, cu privire la harul şi mila care urmau să le fie aduse lumii prin descoperirea lui Hristos. … Omul poate să respecte Legea morală numai prin Hristos. Prin călcarea acestei Legi, omul a adus păcatul în lume și, odată cu păcatul, a venit moartea. Domnul Hristos a devenit jertfa de ispăşire pentru păcatul omului. El a oferit în dar desăvârşirea caracterului Său în locul păcătoşeniei omului. El a luat asupra Sa blestemul neascultării. Jertfele şi darurile arătau spre jertfa pe care urma să o aducă Hristos. Mielul înjunghiat era un simbol al Mielului care avea să înlăture păcatul lumii. …
Legea şi Evanghelia sunt într-o armonie perfectă. Ele se susţin reciproc. Legea stă înaintea conştiinţei omului în toată măreția ei, determinându-l pe cel păcătos să simtă nevoia de Hristos ca jertfă de ispăşire pentru păcat. Evanghelia recunoaşte puterea şi caracterul neschimbător al Legii. „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7), declară Pavel. Simţământul acesta de vinovăţie pentru păcat, adus în inimă de Lege, îl conduce pe păcătos la Mântuitorul. În nevoia lui de a fi salvat, omul poate să prezinte argumentele puternice oferite de crucea de pe Golgota. El poate să ceară neprihănirea lui Hristos, deoarece ea îi este atribuită fiecărui păcătos care se pocăieşte. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 15 (7 ianuarie)
Ascultarea de legile lui Dumnezeu dezvoltă în om un caracter frumos, care este în armonie cu tot ce este curat, sfânt şi nepătat. În viaţa unui astfel de om, mesajul Evangheliei lui Hristos este înțeles în mod clar. Acceptând mila lui Hristos şi vindecarea de puterea păcatului, el este adus într-o relaţie bună cu Dumnezeu. Viaţa sa, curăţită de vanitate şi egoism, este plină de iubirea lui Hristos. Ascultarea sa zilnică de Legea lui Dumnezeu îi formează un caracter care-i asigură viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 146 (18 mai)
Marea luptă este reală și cu toții suntem implicați. Bătălia cosmică începută în cer se desfășoară și în propria noastră viață. Satana știe că trebuie să-și folosească toate armele, mai ales în prezent, înainte de revenirea Domnului Isus, pentru a ne împiedica să avem o relație strânsă cu Dumnezeu. Poate că ai fost distras de ceva ce în sine nu este neapărat greșit, dar care consumă atât de mult timp și energie încât nu mai rămâne aproape nimic pentru Dumnezeu. Poate că este vorba de muncă, de rețele de socializare, de cumpărături, de sport sau mâncare. Când ne uităm sincer la viața noastră, vom observa cum consumul excesiv și dezechilibrul în privința acestor lucruri pot lăsa prea puțin timp pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Dușmanul cunoaște fiecare dintre slăbiciunile noastre și lucrurile care ne distrag de la timpul petrecut cu Dumnezeu. Să nu uităm să-L căutăm pe Dumnezeu (Matei 6:33) înainte de a ne începe ziua și a da piept cu tot ceea ce s-ar putea întâmpla în ziua respectivă!
Domnul Isus ne înțelege starea, dar ne mustră apatia (Apocalipsa 3:14-22). Deși este Dumnezeu, a fost și om și S-a simțit obosit, la fel ca noi (Ioan 4:6). A cunoscut presiunile vieții, ca și noi, dar le-a înfruntat retrăgându-Se în singurătate pentru a Se ruga Tatălui Său (Luca 5:16; Luca 6:12; Marcu 1:35; Matei 14:23). Știa că petrecerea timpului cu Tatăl Său era cel mai bun lucru de făcut pentru a-Și recăpăta puterea de a învinge ispitele. Este cea mai sigură și eficientă cale și pentru noi.
Samson a căzut pentru că a crezut că este puternic. S-a bazat pe propria putere pentru a înfrânge ispitele. În fiecare zi, fiecare dintre noi se luptă cu păcatul, în timp ce dușmanul sufletelor încearcă să slăbească și să distrugă relația noastră cu Dumnezeu. El ne cunoaște slăbiciunile și le ia în vizor pentru a ne afecta relația cu Dumnezeu și a ne provoca vinovăție și o senzație de nevrednicie, toate acestea favorizând îndepărtarea de Dumnezeu. Diavolul acționează pentru a ne schimba gândirea, intențiile și acțiunile. Dar nu uita: credința noastră ne va ajuta să rămânem în picioare, iar credința vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu!
Care sunt luptele pe care le duci în prezent? Cum te poate ajuta Cuvântul lui Dumnezeu chiar acum?
Avem dovezi din belșug că neghina crește odată cu grâul în biserica lui Dumnezeu. Există creștini sinceri în biserică, dar există și creștini căldicei. Aceștia au ocazia să cunoască adevărul. Cuvântul lui Dumnezeu le este prezentat; ei vin la ospăț, așa cum a venit Iuda la Paște, dar, la fel ca Iuda, ei nu mănâncă, nu se hrănesc din Cuvântul vieții. Nimeni nu-i poate obliga să mănânce Cuvântul vieții veșnice, să facă o lucrare temeinică pentru pocăință, ca să poată obține o experiență creștină și să ajungă să fie înrădăcinați în adevăr și întemeiați în el. …
Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de descurajare, pentru că în biserică sunt și buni, și răi. Iuda a fost din numărul ucenicilor. El avea toate avantajele pe care le putea avea un om, dar, deși a auzit adevărul și a ascultat principiile atât de clar stabilite, Hristos știa că el nu a primit totuși adevărul. Nu a mâncat adevărul. Acesta nu a devenit o parte din el însuși. Vechile sale obiceiuri și practici au căutat constant să se impună. Dar Hristos nu a încercat să exercite în vreun fel forța pentru a-l îndepărta pe Iuda de ucenici. …
Toți cei care încearcă să-L slujească pe Dumnezeu cu adevărat vor fi aduși în situații încurcate. Dar nu vă gândiți la eșec. Nu vorbiți despre descurajare. Fie ca toți să fie uniți în a face voia Tatălui nostru ceresc. … Dacă suntem creștini, nu putem urma regulile lumii. „Este scris” trebuie să fie norma noastră constantă. Noi nu trebuie să ne ghidăm după tot ce fac oamenii nelegiuiți. …
Oamenii acționează ca și cum li s-ar fi dat libertatea specială de a anula deciziile lui Dumnezeu. Înalta critică se așază în locul lui Dumnezeu și revizuiește Cuvântul lui Dumnezeu, reformulându-l sau aprobându-l. În acest fel, toate națiunile sunt determinate să bea vinul desfrânării Babilonului. Acești oameni au aranjat lucrurile pentru a se potrivi ereziilor populare din aceste zile din urmă. Dacă nu pot submina și aplica greșit Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu-l pot adapta la practicile umane, îl încalcă. …
Toți cei care sunt împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu vor fi binecuvântați din belșug. Oricât de grea ar fi crucea pe care trebuie să o ridice, orice pierderi ar trebui să îndure, orice persecuție ar suferi, chiar dacă aceasta ar duce la pierderea vieții lor vremelnice, ei vor fi răsplătiți din plin, pentru că ei își asigură acea viață care se măsoară cu viața lui Dumnezeu. Dacă își pierd viața pentru Hristos, ei câștigă o viață care durează veșnic. Ei umblă sub îndrumarea Tatălui luminilor, în care nu este schimbare, nici umbră de mutare. Ei vor vedea Fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor. – The Upward Look, p. 35
Există multe mesaje în Biblie despre relația noastră cu Dumnezeu și despre barierele din calea creșterii în Hristos. Iată câteva dintre cuvintele lui Pavel și ale Domnului Isus:
„Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12)! La fel ca în cazul lui Samson, încrederea în sine te va doborî.
„Nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii [...] pentru ca să fie slăviţi de oameni” (Matei 6:2)! Nu mai spune tuturor cât de bun ești! Fii smerit, așa cum Domnul Isus a fost smerit!
„Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine” (Matei 5:28,29)! Fă orice ca să îndepărtezi pofta din inima ta, pentru că aceasta este o barieră în relația ta cu Dumnezeu!
„Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați” (Matei 7:1,2)! Nu mai fi atât de critic cu alții și nu îi mai judeca! Dumnezeu este Judecătorul, așa că lasă-L pe El să facă lucrul acesta (1 Corinteni 4:5)!
„Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:44)! Nu-ți mai urî inamicii! Când ai sentimente negative față de cei care te tratează rău, imediat apare o barieră în relația ta cu Dumnezeu. În schimb, începe să te rogi pentru criticii tăi și vezi cum acest lucru schimbă nu doar umblarea ta cu Dumnezeu, ci și relația ta cu ceilalți!
„Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății” (Matei 5:22). Poate că ai încercat să-ți motivezi obiceiul de a țipa la cei apropiați. Cum îți afectează mânia relația cu Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de relația cu cei pe care ești supărat? Acestea sunt doar câteva domenii care ne fac să ne poticnim.
2. Domnul Isus ne-a spus ce ar trebui să facem când mâinile, picioarele și ochii noștri ne fac să păcătuim. Ce ne avertizează El în Marcu 9:42-48?
Să-ți tai mâna sau piciorul sau să-ți scoți ochiul pentru că te face să păcătuiești este un lucru extrem. Așa se și vrea – ca să arate cu cât de multă seriozitate tratează Isus păcatul și impactul lui asupra vieții noastre. Tu cât de în serios îl iei?
Domnul nostru cunoaște lupta poporului Său din aceste zile din urmă cu agenţii lui Satana şi cu oamenii răi care neglijează şi refuză preţioasa lor mântuire. Cu cea mai mare simplitate şi sinceritate, Mântuitorul nostru, puternicul General al armatelor cerului, nu ascunde de ei conflictul aprig prin care vor trece. El pune în evidenţă primejdiile, ne prezintă planul de luptă şi lucrarea grea şi periculoasă ce trebuie împlinită, după care ne cere cu voce tare să socotim preţul înainte de a intra în luptă şi totodată îi încurajează pe toţi să-şi ia armele de luptă şi să aştepte oştile cerului ca să formeze armatele ce vor lupta în apărarea adevărului şi a neprihănirii. Oamenii slabi vor găsi în fiecare conflict aprig putere şi ajutor supranatural pentru a face faptele Celui Atotputernic şi pentru a fi perseverenţi în credinţă şi a avea deplină încredere în Dumnezeul care le va asigura succesul.
În timp ce marea confederaţie a răului ia poziţie de luptă împotriva lor, El îi îndeamnă să fie curajoşi şi puternici şi să lupte cu vitejie, căci au de câştigat cerul, au alături de ei mai mult decât un înger; puternicul General al oştirii conduce armatele cerului. Va fi la fel ca în ocazia luării Ierihonului, când nimeni din oştirea lui Israel nu a putut să se laude că a dărâmat zidurile cetăţii prin puterea lui limitată, ci Căpetenia oştirii Domnului a plănuit lupta cu cea mai mare simplitate, ca numai Domnul să primească slava şi omul să nu se înalţe. Dumnezeu ne-a făgăduit toată puterea, căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.
Credinţa este puterea vie care trece peste orice barieră, înlătură orice obstacol şi îşi înfige steagul în inima taberei vrăjmaşului. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 202 (14 iulie)
După ce ajungem să ne cunoaștem bine pe noi înșine și unim cu harul lui Dumnezeu o hotărâre fermă din partea noastră, putem fi biruitori și deveni desăvârșiți în toate lucrurile, fără a duce lipsă de nimic.
Circumstanțele adverse ar trebui să creeze în noi o hotărâre fermă de a le învinge. Dărâmarea unei bariere ne va spori abilitatea și curajul pentru a continua. Înaintați cu hotărâre în direcția cea bună, iar împrejurările nefavorabile vor fi niște ajutoare, nu piedici în calea voastră.
Un caracter creștin adevărat este marcat de un scop unic, o hotărâre de neclintit, care refuză să cedeze influențelor lumești și care nu va tinde spre niciun lucru care este mai prejos decât standardul biblic. ... Consacrarea urmașului lui Hristos trebuie să fie deplină. ... El trebuie să fie dispus să suporte cu răbdare, cu drag și bucurie orice ar fi chemat, în providența lui Dumnezeu, să sufere. Răsplata sa finală va fi să stea alături de Hristos pe tronul gloriei nemuritoare. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 225 (5 august)
3. Cum i-ai defini și descrie unui necreștin păcatul? Cum descrie Biblia păcatul în Romani 3:20 și 1 Ioan 3:4?
Păcatul este o călcare a legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4) și este de asemenea adânc înrădăcinat în natura noastră (Psalmii 51:5; Ieremia 17:9). Așadar legea este cea care scoate la lumină ce este păcatul cu adevărat. Legea este ca atunci când îți pui o pereche de ochelari ca să vezi clar ce este în jurul tău sau ca atunci când folosești o oglindă ca să vezi cum arăți de fapt. Aduce claritate și convingere în viața și caracterul nostru și în același timp ne descoperă caracterul lui Dumnezeu și ce este important pentru El.
Cele Zece Porunci (Exodul 20:3-17) au fost scrise de însuși degetul lui Dumnezeu. Isus Hristos le-a reafirmat importanța: „«Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta.» Iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Nu este altă poruncă mai mare decât acestea” (Marcu 12:30,31). Și a adăugat: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” (Matei 22:40).
Cuvintele adresate de Dumnezeu israeliților la muntele Sinai și nouă astăzi (Evrei 1:1,2) ne transmit că legea are în vedere relațiile. Dumnezeu ne-a dat legea ca mijloc de protejare a relației cu El și cu alții. Dar Satana a denaturat frumusețea legii lui Dumnezeu, așa încât unii o văd ca pe o povară. Adesea legalismul, nu dragostea și libertatea, este asociat cu legea, deși Biblia ne spune: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3).
1) Pe o scară de la 1 la 5, cât de prețios este pentru mine Cuvântul cel viu (și legea, ca parte a lui)?
2) Gândul la legea lui Dumnezeu mă limitează sau mă întărește? Cum pot înțelege mai bine legea, în cazul în care simt că mă limitează?
3) Ce s-ar întâmpla dacă legea lui Dumnezeu, care are în vedere dragostea față de El și față de semeni, ar fi adusă în centrul vieții mele, al familiei mele și al bisericii mele? Ce s-ar putea schimba în viața mea și în relațiile mele?
Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde atât Vechiul, cât și Noul Testament. Niciunul nu este complet fără celălalt. Domnul Hristos a declarat că adevărurile Vechiului Testament sunt la fel de valoroase ca și acelea ale Noului Testament. El a fost în aceeași măsură Mântuitorul lumii și la începutul acesteia, cum este și în zilele noastre. Înainte ca Domnul să Îşi îmbrace divinitatea în veșmântul naturii umane și înainte să vină în lumea noastră, solia Evangheliei a fost vestită prin Adam, Set, Enoh, Metusala și Noe. Avraam a propovăduit această solie în Canaan, iar Lot, în Sodoma și, din generație în generație, solii credincioși L-au vestit pe Acela care trebuia să vină. …
Misiunea apostolilor a fost aceea de a mărturisi despre viața, moartea și lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos, care au fost prezise de profeții din vechime. Isus Hristos, în umilința, curăția, sfințenia și iubirea Sa inegalabilă, urma să fie subiectul predicării lor. Iar pentru a vesti Evanghelia în plinătatea ei, ucenicii trebuiau să-L prezinte pe Mântuitorul, nu numai așa cum li S-a descoperit în viața și învățăturile Lui, ci și așa cum a fost prezis de profeții Vechiului Testament și simbolizat de serviciul jertfelor. …
În fiecare veac are loc o nouă dezvoltare a adevărului. Dumnezeu adresează un mesaj special pentru fiecare generație. Toate adevărurile vechi sunt esențiale. Un adevăr nou nu este independent de cele vechi, ci este o dezvăluire mai clară a acestora. Numai în măsura în care am înțeles adevărurile vechi, le putem înțelege pe cele noi. Când a dorit să le descopere ucenicilor adevărul cu privire la învierea Sa, Domnul Hristos „a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Dar lumina care strălucește în noua descoperire a adevărului le glorifică pe cele vechi. Acela care respinge sau neglijează adevărul nou, de fapt, nu le deține nici pe cele vechi. Pentru El, adevărul își pierde puterea vitală și devine o formă lipsită de viață.
Sunt unii care declară că ei cred și propovăduiesc învățăturile Vechiului Testament, în timp ce le resping pe cele ale Noului Testament. Dar, refuzând să accepte învățăturile Domnului Hristos, ei dovedesc faptul că nu cred nici cele spuse de patriarhi și profeți. …
Prin respingerea Vechiului Testament, în realitate, ei [cei care fac acest lucru] resping și Noul Testament, pentru că ambele sunt părți ale unui întreg indivizibil. Niciun om nu poate prezenta corect Legea lui Dumnezeu fără să prezinte și Evanghelia și nu poate prezenta Evanghelia fără să prezinte și Legea. Legea este întruparea Evangheliei, iar Evanghelia este dezvăluirea Legii. Legea este rădăcina, iar Evanghelia este floarea plăcut mirositoare și fructul pe care îl poartă.
Vechiul Testament răspândește lumină asupra Noului Testament, iar Noul Testament asupra Vechiului. Fiecare este o descoperire a slavei lui Dumnezeu în Hristos. Amândouă înfățișează adevăruri care îi vor dezvălui cercetătorului perseverent semnificații profunde. – Lift Him Up, p. 306
Nu poţi face ispăşire pentru păcatele tale din trecut. Nu-ţi poţi schimba inima şi singur nu poţi deveni sfânt. Dar Dumnezeu făgăduieşte că va face toate acestea pentru tine, prin Domnul Hristos. Crede această făgăduinţă! Mărturiseşte-ţi păcatele şi consacră-te lui Dumnezeu! Este alegerea ta să-I slujeşti. Cu aceeaşi certitudine cu care tu îndeplineşti acest lucru, Dumnezeu Îşi va împlini cuvântul faţă de tine. Dacă tu crezi făgăduinţa – dacă tu crezi că eşti iertat şi eliberat de păcat –, Dumnezeu face din aceasta o realitate; tu eşti vindecat, întocmai cum i-a dat Domnul Hristos celui paralizat puterea de a umbla, îndată ce a crezut că este vindecat. Tot aşa se va întâmpla şi cu tine în momentul în care vei crede.
Nu aştepta să simţi că eşti sănătos, ci spune: „Eu cred şi este aşa nu pentru că eu simt, ci pentru că Dumnezeu a făgăduit.” – Calea către Hristos, p. 51
Isus Însuși a explicat relația Sa cu legea într-un mod pătrunzător și concis.
4. Ce a spus Domnul Isus despre lege în Matei 5:17,18?
Așa cum limitele impuse de părinți copilului lor arată ce anume prețuiesc aceștia, legea lui Dumnezeu ne vorbește despre caracterul Lui și despre ce este important pentru El. Dumnezeu ne-a dat legea pentru a ne proteja relația cu El și cu alții, știind că legea Sa va ghida fiecare aspect al vieții noastre pe măsură ce creștem în El. La urma urmei, există cineva care să nu fi suferit consecințele groaznice a ceea ce păcatul – o călcare a legii – ne-a făcut fiecăruia dintre noi?
Dragostea pentru Domnul Isus se află chiar în centrul legii. El a spus: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15). Atunci când Îl iubim cu adevărat pe Isus, vom simți în mod firesc dorința de a păzi legea Sa. Când vedem clar legea Sa, vom simți îndemnul să-L iubim și mai mult. Și, chiar mai important, cea mai bună cale de a cultiva dragostea noastră pentru Dumnezeu este să păstrăm mereu în fața ochilor imaginea crucii și a morții înlocuitoare a lui Hristos pentru noi.
De aceea Evanghelia merge mână în mână cu legea. Oricât de mult am crede în lege și în importanța păzirii ei, trebuie să ne amintim întotdeauna că, în ceea ce privește statutul nostru legal înaintea lui Dumnezeu, legea doar condamnă. Legea nu iartă niciodată, nu îndreptățește niciodată și nu ispășește niciodată. Dimpotrivă, ea arată de ce avem nevoie să fim iertați, de ce avem nevoie să fim îndreptățiți și de ce avem nevoie de ispășire. De aceea, alături de lege, fiind chiar fundamentală pentru înțelegerea noastră a legii, stă Evanghelia, moartea lui Hristos în locul nostru, care face pentru noi ceea ce legea nu poate face niciodată: ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu.
5. Ce învățături găsim în Romani 3:28; Romani 4:13-16; Galateni 2:16; Galateni 3:13; Filipeni 3:9 care ne pot ajuta să nu devenim legaliști, deși credem în păzirea legii?
Legea îi arată omului păcatele, dar nu-i oferă nicio soluţie. În timp ce îi promite viaţă celui care ascultă de ea, declară că moartea este pedeapsa pentru cel care o încalcă. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera pe om de condamnare şi de pervertirea adusă de păcat. El trebuie să dea dovadă de pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, a cărui Lege a călcat-o, şi de credinţă în Hristos, jertfa de ispăşire. Astfel obţine iertarea „păcatelor dinainte” (Romani 3:25) şi devine părtaş la natura divină şi copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care strigă: „Ava, adică Tată” (Romani 8:15).
Este păcătosul iertat liber acum să calce Legea lui Dumnezeu? Pavel spune: „Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” „Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Şi Ioan declară: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (Romani 3:31; Romani 6:2; 1 Ioan 5:3). Prin naşterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu şi în acord cu Legea Sa. Când această schimbare profundă se produce în păcătos, el trece de la moarte la viaţă, de la păcat la sfinţenie, de la călcarea Legii şi răzvrătire la ascultare şi credincioşie. Viaţa veche de înstrăinare de Dumnezeu a luat sfârşit şi a început viaţa nouă de împăcare, credinţă şi iubire. Atunci, „porunca Legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). Iar limbajul sufletului va fi: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmii 119:97).
„Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Fără Lege, oamenii nu au o concepţie corectă despre puritatea şi sfinţenia lui Dumnezeu sau despre vinovăţia şi nelegiuirea lor. Ei nu-şi conştientizează cu adevărat păcatul şi nevoia de pocăinţă. Au încălcat Legea lui Dumnezeu, însă, pentru că nu-şi înţeleg starea disperată în care se află, nu-şi dau seama că au nevoie de sângele ispăşitor al lui Hristos. Speranţa mântuirii este acceptată fără o schimbare radicală a inimii sau o reformare a vieţii. Astfel de convertiri superficiale abundă şi mulţimi de oameni care niciodată nu s-au unit cu Hristos se alătură bisericii. – Tragedia veacurilor, p. 467, 468
În Predica de pe Munte, Domnul Isus vorbește mult despre relația cu El și cu semenii. Spre finalul mesajului, El spune un lucru foarte tulburător: „Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 7:21). Domnul explică faptul că unii Îi vor rosti numele și vor cunoaște lucruri despre El, fără însă a-L cunoaște pe El. Bineînțeles, este important să căutăm să cunoaștem, iar Biblia ne spune că poporul lui Dumnezeu ar putea fi nimicit din cauza lipsei de cunoaștere a lui Dumnezeu și pentru că a respins cunoașterea Lui (Osea 4:1,6,10). Nu ar trebui să subestimăm niciodată importanța adevărului biblic veșnic. Dar, dacă nu ne schimbă și nu ne adâncește angajamentul și umblarea cu Dumnezeu, această cunoaștere nu are nicio valoare.
„Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Isus a afirmat că pentru a intra în cer este nevoie să faci voia lui Dumnezeu și în final să-L cunoști pe Dumnezeu – pentru că nu putem face voia Lui fără să-L cunoaștem. Acesta este factorul decisiv și o așteptare cât se poate de firească. Dacă copilul tău spune că te iubește și de obicei face ce îi ceri, acțiunile lui arată profunzimea iubirii și respectului față de tine. Tot la fel, când Îl iubim pe Dumnezeu, vom dori să facem voia Lui, pentru că știm că nu există nimic mai bun pentru noi de făcut. Răspunsul nostru față de El și, în cele din urmă, ascultarea noastră de El ca rod al dragostei noastre arată adevărata natură a relației noastre cu El.
6. Domnul Isus încheie Predica de pe Munte adresându-le ascultătorilor Săi o ultimă provocare tulburătoare. Care a fost aceasta? Citește Matei 7:24-29!
Când auzim cu adevărat mesajele lui Isus, nu putem să nu fim provocați și schimbați. Dar, mai întâi de toate, urechile noastre trebuie să fie deschise și inima, receptivă pentru ca planul lui Dumnezeu pentru o relație apropiată cu El să fie întipărit în sufletul nostru, la fiecare răsuflare. Viața noastră poate fi zidită pe Stâncă și pe planul desăvârșit al lui Dumnezeu pentru noi.
Acest plan pentru o relație apropiată nu este un secret. Îl găsim în paginile Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, iar El îl oferă fiecărei persoane. Este alegerea personală a fiecăruia de a-l primi prin credință, de a cere neprihănirea desăvârșită a lui Hristos și apoi de a trăi în acea neprihănire.
Alături de aceia care predică Evanghelia, lucrează unelte ale duhurilor înșelătoare. Foarte mulţi oameni vin în legătură cu ele mai mult din curiozitate, dar, având dovada că acolo lucrează o putere supraomenească, ei sunt fermecaţi din ce în ce mai mult, până când ajung să fie stăpâniţi de o voinţă mai tare decât a lor. Ei nu pot să scape de puterea ei misterioasă. Zidurile de apărare ale sufletului sunt dărâmate și nu mai rămâne nicio opreliște împotriva păcatului. Odată ce a lepădat restricţiile Cuvântului lui Dumnezeu și ale Duhului Său, nimeni nu știe până la ce adâncimi ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi puternice pot face din el un captiv tot așa de neajutorat ca demonizatul din Capernaum. Cu toate acestea, starea lui nu este lipsită de speranță.
Mijlocul prin care îl putem birui pe cel rău este același prin care a biruit Hristos – puterea Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpânește mintea fără consimţământul nostru, dar, dacă dorim să cunoaștem și să facem voia Lui, ni se dă și nouă făgăduinţa: „Veţi cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.” „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască… învăţătura” (Ioan 8:32; Ioan 7:17). Prin credinţă în aceste făgăduinţe, oricare om poate fi eliberat de cursele rătăcirii și de domnia păcatului.
Fiecare om este liber să aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea oferită de Hristos. În loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana. Cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei fiinţe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimţi să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsaţi în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitaţi de Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27:5). Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câștiga biruinţa. Domnul zice: „Se poate lua prada celui puternic? Și poate să scape cel prins din prinsoare? «Da, zice Domnul, prada celui puternic va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa, căci Eu voi lupta împotriva vrăjmașilor tăi și voi scăpa pe fiii tăi»” (Isaia 49:24,25). – Hristos, Lumina lumii, p. 258, 259
Nu ar trebui să ne mire faptul că subiectul legii poate fi atât de denaturat și de greșit înțeles, având în vedere că atacul suprem al lui Satana împotriva lui Dumnezeu a vizat legea Sa. Unii din vremea lui Isus au crezut că El a venit să desființeze legea, dar adevărul era cu totul altul. Isus a adus lumină asupra legii și asupra frumosului caracter al lui Dumnezeu și a venit să o împlinească (Matei 5:17,18), pentru a ne arăta cum este Dumnezeu. „Tocmai respectul faţă de legea lui Dumnezeu i-a dat lui Israel putere în timpul domniei lui David și în anii de început ai lui Solomon; prin credinţa în Cuvântul cel viu a fost făcută reforma în zilele lui Ilie și ale lui Iosia. Şi la aceleași Scripturi ale adevărului, cea mai bogată moștenire a lui Israel, a apelat Ieremia în eforturile lui pentru reformă” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 465, 466).
De reținut: Viața noastră este contaminată de păcat, ceea ce ne desparte de Dumnezeu. Totuși Dumnezeu ne cheamă să-L cunoaștem și să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea. Când facem lucrul acesta, în mod firesc vom avea mai multă dragoste și pentru ceilalți. O astfel de iubire pentru Dumnezeu și pentru semeni este cuprinsă în legea lui Dumnezeu, dată pentru a proteja și păstra relația noastră cu El și cu cei din jur. Legea lui Dumnezeu este o frumoasă reflexie a caracterului Său, iar atunci când Îi înțelegem legea, relația noastră cu El devine mai puternică.
Zilnic:
2 Cronici 29
2 Cronici 30
2 Cronici 31
2 Cronici 31
2 Cronici 32
2 Cronici 33
2 Cronici 34
2 Cronici 35
Ellen G. White, Dietă și hrană, cap. 15 (integral)
1. De ce a fost mânia Domnului peste Iuda și i-a făcut de groază?
2. Cum au reacționat cei din Efraim și Manase la vestea alergătorilor?
3. De ce slujitorii lui Sanherib au strigat cu glas tare în limba evreiască?
4. Când s-a găsit cartea Legii Domnului?
5. Ce trebuie să cultive membrii fiecărei comunități și de ce?
Maranatha, „Adevărul va triumfa”, p. 18 (10 ianuarie).
Privire generală
Se povestește despre doi băieți gemeni care au învățat încă din copilărie că orice plăcere era păcat. Toate acțiunile lor erau restricționate de reguli stricte: nu citi această carte, pentru că este păcat; nu mânca această mâncare, pentru că este păcat; nu râde, pentru că este păcat; nu merge în acel loc, pentru că este păcat! Când au crescut, cei doi băieți au luat-o pe căi diferite. Unul dintre frați a dezvoltat o mare frică de ceea ce era interzis și abia îndrăznea să iasă din casă, de teamă să nu vină în contact cu influențe care să îl întineze moral și fizic. Se temea chiar să deschidă ferestrele din camera lui și nu îndrăznea să mănânce prea mult din produsele vândute în piață. În cele din urmă, a murit de tânăr din pricina unei abstinențe excesive. Celălalt frate însă a avut problema opusă. A dezvoltat o puternică atracție pentru ceea ce era interzis. A încercat droguri, s-a înecat în alcool și a frecventat tot felul de cazinouri și localuri dubioase. A căpătat plăcere gustativă pentru anumite alimente interzise. Nu a trecut mult și tânărul s-a îmbolnăvit și a murit din cauza exceselor.
A fost oare atât de greșită educația pe care au primit-o băieții? La urma urmei, nu ar trebui să facem tot ce putem ca să evităm păcatul? Elementul categoric greșit în educația lor a fost că nu au învățat niciodată ce este cu adevărat păcatul. Nici nu au înțeles de ce păcatul era rău; prin urmare, nu erau echipați să lupte împotriva lui. În acest studiu vom învăța ce este păcatul și cum să-l biruim.
Comentariu
Ce este păcatul și de ce este rău?
Incapacitatea de a identifica păcatul: Când nu identificăm precis păcatul, amplificăm problema lui. De pildă, dacă nu numim adulterul păcat, riscăm să-i minimalizăm gravitatea și, mai rău, să-l normalizăm.
Neidentificarea clară a păcatului este o problemă deosebit de răspândită în multe culturi astăzi. În societatea seculară, e posibil să evităm folosirea termenului „păcat” din mai multe motive. Mai întâi, societatea secularizată poate evita termenul „păcat” pentru că are conotații religioase. Pentru cei mai mulți oameni, păcatul nu există; el presupune ceva interzis de Dumnezeu sau de religie. Pentru cei mai mulți oameni care nu cred în Dumnezeu și nu aderă la standardele morale ale religiei, nu există conceptul de păcat. Ei vorbesc despre greșeli, infracțiuni, abateri etice sau sociale, dar nu despre „păcate”. Din perspectiva lor, o discuție despre păcat este așadar irelevantă sau chiar percepută ca un atac la adresa libertăților lor. Doar că una dintre consecințele grave ale refuzului nostru de a recunoaște păcatul este lipsa de conștientizare a răului. Astfel, pentru mintea seculară, motivația de a nu comite o faptă nu este ideea că fapta aceea este rea sau păcătoasă, ci contează doar considerentele sociale sau civice. Mintea seculară nu știe că păcătuiește, pentru că nu conștientizează ceea ce Biblia numește „frica de Domnul”.
Când a călătorit într-o țară străină, Avraam s-a temut că va fi nedreptățit pentru că oamenii de acolo nu aveau frica de Dumnezeu (Geneza 20:11) care să stăpânească în inima lor. Prin urmare le era străin conceptul de „păcat”. Dar faptul că acest concept le era străin nu înseamnă că aceia care ignoră păcatul nu sunt responsabili pentru păcatele lor. Chiar dacă cei inconștienți de păcatele lor nu cred în Dumnezeul lui Israel, același Dumnezeu îi va judeca, la fel de sigur cum Își va judeca poporul (Amos 1:2). În ce îi privește pe cei care știu că păcătuiesc și refuză totuși să recunoască acest lucru, spunând că nu au păcătuit, Dumnezeu promite că Își va dovedi dreptatea împotriva lor (Ieremia 2:35).
Păcatul ca distorsiune: Cuvântul ebraic pentru păcat kht’ înseamnă literal „a rata ținta”. „Păcatul” este înțeles ca o „abatere” sau o „distorsiune” de la calea „dreaptă” originală. Eclesiastul descrie condiția umană drept tragic de strâmbă; aceasta este iremediabilă: „Ce este strâmb nu se poate îndrepta” (Eclesiastul 1:15). Din acest motiv, actul de săvârșire a păcatului este asociat cu problema uitării, făcând referire la o situație din trecut care este iremediabilă, pierdută odată cu trecerea timpului. De aceea există numeroase pasaje biblice în care profetul îndeamnă poporul lui Dumnezeu să nu uite, ca nu cumva să cadă în păcat fără să-și dea seama (Deuteronomul 6:12; Deuteronomul 32:18; compară cu Iacov 1:24).
Păcatul împotriva lui Dumnezeu: În Israelul antic, păcatul era un act religios care Îl viza direct pe Dumnezeu, cum ar fi idolatria (Deuteronomul 9:16) sau neascultarea de Dumnezeu (Deuteronomul 1:41). Nedreptatea sau abaterile etice împotriva oamenilor erau și ele considerate păcate împotriva lui Dumnezeu. Când a rezistat avansurilor desfrânate ale soției lui Potifar, care încerca să-l ademenească să se culce cu ea, Iosif a identificat propunerea ei nu doar ca pe un rău împotriva soțului ei, ci ca pe un păcat împotriva Domnului (Geneza 39:9). După ce a comis adulter cu Bat-Șeba și a aranjat uciderea soțului ei, Urie Hititul, David a înțeles că a păcătuit împotriva Domnului (2 Samuel 12:13). Mai târziu în istoria Vechiului Testament, profeții au mustrat națiunile și Israelul pentru comiterea unor crime violente și acte neetice care îi vătămau pe alții (Amos 1:11; Amos 2:6-8). Mica a mers chiar până la a sublinia superioritatea datoriei etice față de ritualul religios (Mica 6:6-8).
Noul Testament continuă în aceeași direcție. Pentru Domnul Isus, dacă păcătuim împotriva aproapelui nostru sau nu avem grijă de el, este ca și cum am fi păcătuit împotriva Lui sau L-am fi neglijat pe El (Matei 25:45). În viziunea lui Pavel, atunci când păcătuim împotriva fraților „păcătui[m] împotriva lui Hristos” (1 Corinteni 8:12). Chiar și atunci când păcătuim împotriva noastră înșine, în propriul trup, păcătuim împotriva lui Dumnezeu. Este valabil și reversul: primul păcat comis de om împotriva lui Dumnezeu a avut un impact asupra vieții și mediului omului (Geneza 3:17-19). Păcatul este cauza morții la toți oamenii (Geneza 2:17), un principiu repetat de multe ori în Biblie (Proverbele 8:36; Ezechiel 18:4; Romani 5:12). Deoarece trupul nostru este templul Duhului Sfânt, a păcătui împotriva trupului nostru înseamnă a păcătui împotriva lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:18,19).
Cum putem lupta împotriva păcatului?
Conștientizarea păcatului: Pe cont propriu nu putem face nimic împotriva păcatului. Așadar prima soluție la problemă este pur și simplu să recunoaștem păcatul și să admitem că natura lui este rea. În acest scop avem nevoie de legea lui Dumnezeu. Căci numai „prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” (Romani 3:20). Legea este astfel comparată cu un „îndrumător” care ne va conduce la Hristos (Galateni 3:24). Așa cum îndrumătorul din societatea greacă antică avea rolul de a-l conduce pe copil la maestrul sau învățătorul său, și legea lui Dumnezeu ne va duce la Hristos. Pe măsură ce ne străduim să trăim după legea neprihănirii, vom realiza cât de dificil este și cât de lipsiți de speranță suntem. Atunci vom înțelege că singura noastră speranță este să primim harul lui Dumnezeu.
Calea lui Adam și a Evei: Să ne gândim la mărturisirea păcatului făcută de Adam și de Eva! Pe de o parte, putem deduce că și-au dat seama că au călcat legea lui Dumnezeu deoarece s-au ascuns de prezența unui Dumnezeu drept (Geneza 3:6-10). Pe de altă parte, când Dumnezeu le-a cerut să se arate și a început să-Și desfășoare cercetarea cu privire la ce se întâmplase, amândoi au răspuns acuzându-L pe Dumnezeu pentru greșeala lor. Adam a făcut referire la goliciunea lui, care era starea inițială în care Dumnezeu îi crease să existe (Geneza 2:25), și apoi la femeie, care îi fusese dată de Dumnezeu (Geneza 3:12). Eva a dat vina pe șarpe, care fusese creat de Dumnezeu (Geneza 3:1,13).
Singurul pasaj care dezvăluie efectul păcatului asupra naturii lui Adam și a Evei este Geneza 3:22,23, unde Dumnezeu observă că Adam și Eva erau la început asemenea lui Dumnezeu. (De reținut că verbul ebraic hayah, tradus prin „a ajuns” în Geneza 3:22, ar trebui tradus cu „era”, la timpul trecut, la fel ca în Geneza 3:1). Traducerea comună „a ajuns” sugerează în mod greșit că păcatul a adus o îmbunătățire a condiției și statutului oamenilor. În plus, o astfel de traducere dă impresia că șarpele a avut dreptate când a avertizat-o pe Eva că Dumnezeu nu dorea ca ea și Adam să devină ca El (Geneza 3:5). În realitate, Dumnezeu deplânge realitatea tragică că, după păcat, Adam și Eva și-au pierdut asemănarea cu El. Numai Dumnezeu recunoaște așadar adevăratul efect negativ al păcatului asupra lor. Adam și Eva nu au fost în stare să facă o mărturisire a păcatului pentru că își pierduseră legătura cu Dumnezeu. Înainte ca Adam și Eva să păcătuiască, legătura lor cu Dumnezeu le permitea să discearnă realitatea păcatului. De îndată ce s-au depărtat de prezența lui Dumnezeu, și-au pierdut capacitatea de a discerne binele de rău. Ellen G. White afirmă: „Amestecând răul cu binele, mintea omului a devenit confuză, iar puterile sale mintale şi spirituale – amorţite. El nu mai putea să aprecieze binele pe care Dumnezeu îl revărsase din abundenţă” (Educație, p. 25).
Lecția de bază pe care o învățăm din căderea omului este pur și simplu aceasta: pentru că au păcătuit, oamenii și-au pierdut simțul înnăscut al discernământului, capacitatea de a face deosebire între bine și rău. Așadar, despărțiți de Dumnezeu, nu suntem capabili să ne exercităm cu succes acea judecată. Din acest motiv, Dumnezeu ne-a dat legea și Evanghelia. Avem nevoie de lege pentru a ne călăuzi în direcția cea bună. Tot astfel, avem nevoie de harul lui Hristos pentru a ne ajuta să ne îndreptăm cu speranță și iubire în acea direcție.
Aplicație
Sugestie pentru instructor: Roagă pe cineva să citească următoarele idei despre păcat! Asigură-te că aveți suficient timp pentru discutarea întrebărilor de după sau pentru împărtășirea mărturiilor, după cum este indicat în continuare!
De meditat: Este vreodată păcatul altceva decât păcat?
Un creștin a comis adulter. Când prietenii l-au mustrat pentru infidelitatea lui, el a insistat că nu era păcat, pentru că o iubea pe acea femeie. Pentru că Dumnezeu este dragoste, bărbatul a susținut că ceea ce făcuse era aprobat de Dumnezeu. Mai târziu, acest bărbat a avut o relație cu o altă femeie, apoi și cu alte femei. Când prietenii l-au confruntat din nou cu privire la aceste acțiuni și l-au întrebat dacă Dumnezeu încă aproba, bărbatul a răspuns că nu mai credea în Dumnezeu.
De discutat:
1. Gândiți-vă la cazuri din viața voastră, a prietenilor sau de la știri, în care păcatul este justificat și chiar prezentat ca o faptă bună! Care este efectul unor astfel de atitudini asupra structurii morale a societății? De ce este acest mod de gândire atât de periculos?
2. Gândiți-vă la cazuri din Biblie, din istorie și la evenimente actuale în care respingerea sau dezincriminarea păcatului unei persoane a făcut-o mai nefericită!
3. Ce argumente ați folosi pentru a ajuta pe cineva să înfrunte realitatea păcatului său?
De reflectat: Păcatul și fericirea – Pe baza lucrării sale privind legătura dintre etică și fericire, psihiatrul Henri Baruk a concluzionat: „Omul găsește fericirea făcând bine altora. Nu suntem fericiți atunci când căutăm propria noastră fericire. Omul care caută fericirea nu o va găsi niciodată” (Henri Baruk, în Shabbat Shalom, decembrie 1996).
1. Cere-le membrilor grupei să vorbească despre fericirea pe care au trăit-o făcând bine altora!
2. Faceți planuri ca săptămâna care urmează să ajutați pe cineva aflat în nevoie fizică, financiară sau spirituală!