Iubirea și dreptatea – cele două porunci supreme
Text de memorat
De memorat: „Dacă zice cineva: «Eu __ pe __» şi ___ pe __ său este un __, căci cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l __ cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L __?” (1 Ioan 4:20).
Deși avem încredere că Dumnezeu va îndrepta toate lucrurile la sfârșit, tot contează ceea ce facem aici și acum. Deși s-ar putea să existe multe nedreptăți și rele pe care Dumnezeu nu le va eradica acum (din cauza parametrilor conflictului cosmic), nu înseamnă că nu putem fi folosiți pentru a ajuta la reducerea suferinței și răului care ne ies în cale, cel puțin în măsura în care acest lucru este posibil. De fapt, în calitate de creștini suntem obligați să facem întocmai lucrul acesta.
După cum am văzut, iubirea și dreptatea merg mână în mână; sunt inseparabile. Dumnezeu iubește dreptatea. În consecință, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, vom iubi și noi dreptatea. Tot la fel, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, ne vom iubi unii pe alții. A ne iubi unii pe alții presupune, într-o anumită măsură, o preocupare comună pentru binele celor din jurul nostru. Când alții sunt afectați de sărăcie, de oprimare sau de orice fel de nedreptate, ar trebui să ne facem griji. Când sunt asupriți, nu ar trebui să întoarcem privirea. În schimb, ar trebui să ne întrebăm ce putem să facem, individual și colectiv, pentru a promova iubirea și dreptatea lui Dumnezeu într-un mod care să reflecte în lumea noastră stricată caracterul perfect, drept și iubitor al Domnului nostru.
15 – 22 martie: Săptămâna de Rugăciune a Tineretului
22 martie: Sabatul Misiunii pentru Tineret (colectă)
22 martie: Sabatul Misiunii pentru Tineret (colectă)
Comentariu EGW
Iubirea lui Ioan pentru Maestrul său nu era numai o prietenie omenească, ci era iubirea unui păcătos căit care simțea că a fost răscumpărat prin sângele prețios al lui Hristos. El prețuia ca pe cea mai înaltă onoare faptul de a lucra și a suferi în serviciul Domnului. Iubirea lui pentru Isus îl motiva să îi iubească pe toți aceia pentru care a murit Hristos. Religia lui era practică. El a înțeles că iubirea față de Dumnezeu se arată prin iubirea pentru copiii Săi. El era auzit adesea repetând cuvintele: „Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4:11). „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», și urăște pe fratele său, este un mincinos, căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (vers. 19, 20).
Viața apostolului era în armonie cu învățăturile sale. Iubirea pentru Hristos, care ardea în inima sa, îl constrângea să depună cel mai serios și neobosit efort pentru semenii săi și, îndeosebi, pentru frații săi din comunitatea creștină. El era un predicator puternic, zelos și de o seriozitate adâncă, iar cuvintele sale erau însoțite de o mare putere de convingere. – Sfințirea vieții, p. 53
Dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, trebuie să-i iubim şi pe copiii Săi. Această dragoste este spiritul lui Dumnezeu. Ea este acea podoabă a cerului care îi dă sufletului adevărata nobleţe şi demnitate şi care face ca viaţa noastră să se asemene cu aceea a Învăţătorului nostru. Indiferent câte calităţi am avea, indiferent cât de onorabili şi de rafinaţi ne-am considera, dacă sufletul nu ne este botezat cu darul ceresc al dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, atunci ne lipseşte adevărata bunătate şi nu suntem potriviţi pentru cer, unde totul este dragoste şi unitate. – Mărturii, vol. 4, p. 223
Slujitorii lui Hristos nu trebuie să urmeze îndemnurile inimii lor firești. Ei trebuie să aibă o strânsă comuniune cu Dumnezeu, ca nu cumva, fiind provocați, eul să se manifeste și ei să verse un torent de cuvinte nefolositoare, care nu sunt ca roua sau ca ploaia liniștită ce înviorează plantele ofilite. Satana ar dori ca ei să se poarte astfel, pentru că acestea sunt metodele lui. Balaurul se mânie; duhul lui Satana este acela care se dă pe față în mânie și acuzații. Dar servii lui Dumnezeu trebuie să fie reprezentanții Săi. El dorește ca ei să folosească numai moneda cerului, adevărul care poartă imaginea și pecetea Sa. Puterea prin care ei trebuie să biruiască răul este puterea lui Hristos. Slava lui Hristos este tăria lor. Ei trebuie să-și ațintească ochii spre frumusețea Lui. Atunci ei pot să prezinte Evanghelia cu tact și blândețe divină. Spiritul care rămâne blând sub provocare vorbește cu mai multă forță în favoarea adevărului decât oricare argument, oricât de puternic. – Hristos, Lumina lumii, p. 353
Gândindu-ne la ce am putea face, personal și colectiv, pentru a promova iubirea și dreptatea lui Dumnezeu în lumea noastră, se cuvine să începem punând accent pe ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu.
1. Vezi în Matei 22:34-40 cum a răspuns Domnul Isus la întrebarea învățătorului legii!
Potrivit Domnului Isus Însuși, „cea dintâi și cea mai mare poruncă” este: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.” Și, adaugă Isus, „a doua, asemenea ei, este: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți»”. Aceste două porunci nu sunt însă singurele. Isus spune mai departe: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” (Matei 22:37-40). Într-adevăr, sunt citate întocmai din Vechiul Testament.
2. Citește Matei 19:16-23. Ce legătură există între răspunsurile date de Isus tânărului bogat și cele date învățătorului legii, din Matei 22?
Ce se întâmpla acolo? De ce i-a răspuns așa? Și ce ar trebui să ne spună aceste întâlniri nouă, tuturor, indiferent de poziția sau statutul nostru în viață?
„Hristos arătase singurele condiţii care-l puteau plasa pe tânărul bogat în situaţia de a-şi desăvârşi un caracter creştin. Cuvintele Lui erau cuvinte de înţelepciune, deşi păreau severe şi pretenţioase. Singura speranță de scăpare pentru tânărul bogat era să le accepte și să le împlinească. Statutul lui superior şi averile lui exercitau asupra caracterului său o influenţă imperceptibilă spre rău. Dacă se lega de ele, acestea urmau să-L înlocuiască pe Dumnezeu din inima lui. Păstrând mai mult sau mai puţin din ce era al lui Dumnezeu însemna să păstreze ceva ce îi slăbea forţa morală şi puterea de lucru, deoarece, dacă sunt cultivate lucrurile acestei lumi, oricât de nesigure şi fără valoare ar fi, vor ajunge să absoarbă sufletul cu totul” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 520).
Deși poate că nu suntem toți chemați să vindem tot ce avem, așa cum a fost cazul acestui tânăr conducător bogat, care este lucrul de care este posibil să fii prea legat și care, dacă nu vei renunța la el, ar putea duce la ruina ta veșnică?
Comentariu EGW
Învățătorul legii nu era mulțumit de poziția pe care o adoptaseră fariseii și nici de faptele lor. El studiase Scripturile cu dorința de a cunoaște adevăratul lor înțeles. Se interesase foarte mult de această problemă și întrebase cu sinceritate: „Ce să fac?” În răspunsul său cu privire la cererile legii, el trecuse cu vederea mulțimea preceptelor privitoare la ceremonii și ritualuri. El nu susținea că acestea n-au valoare, ci prezentase cele două mari principii de care erau legate Legea și Prorocii. Răspunsul acesta, lăudat de Hristos, Îl așază pe Mântuitorul pe un teren favorabil față de rabini. Ei nu puteau să-L condamne pentru că aprobase ceea ce fusese prezentat de un învățător al legii.
„Fă așa și vei avea viața veșnică”, a zis Isus. El prezentase Legea ca pe un tot divin și în această învățătură arătase că nu este cu putință să ții un precept și să calci un altul, deoarece același principiu le călăuzește pe toate. Viitorul omului va fi determinat de ascultarea lui față de toată legea. Iubirea supremă față de Dumnezeu și iubirea nepărtinitoare față de om sunt principiile care trebuie să ne conducă viața. – Hristos, Lumina lumii, p. 497, 498
Când tânărul conducător a venit la Domnul Isus, sinceritatea și seriozitatea lui au cucerit inima Mântuitorului. „Isus S-a uitat țintă la el, l-a iubit” (Marcu 10:21). Domnul a văzut în el un om care ar fi putut sluji ca predicator al neprihănirii. El era tot atât de dispus să-l primească pe acest tânăr talentat și nobil cum i-a primit pe umilii pescari care L-au urmat. Dacă și-ar fi dedicat aptitudinile în slujba lucrării de salvare a sufletelor, el ar fi putut deveni un lucrător sârguincios și plin de succes pentru Hristos.
Dar mai întâi trebuia să accepte condițiile uceniciei. El trebuia să se consacre fără rezerve lui Dumnezeu. La chemarea Mântuitorului, Ioan, Petru, Matei și tovarășii lor au lăsat totul, s-au ridicat și au mers după El (Luca 5:28). Aceeași consacrare i se cerea și tânărului conducător.
Şi, în această privință, Domnul Hristos nu i-a cerut un sacrificiu mai mare decât cel pe care îl făcuse El Însuși. „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Corinteni 8:9). Tânărul trebuia doar să meargă pe calea pe care îl conducea Domnul Hristos. – Parabolele Domnului Hristos, p. 392, 393
Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu nu pot nutri ură sau invidie. Atunci când principiul ceresc al iubirii veşnice umple inima, el se revarsă în afară, către ceilalţi, nu pentru aceştia ar face favoruri, ci pentru că dragostea este principiul acţiunii şi ea schimbă caracterul, stăpâneşte impulsurile, controlează pasiunile, supune duşmănia, înalţă şi înnobilează sentimentele. Această dragoste nu este limitată doar la „eu şi al meu”, ci este largă cât lumea şi înaltă cât cerul, fiind în armonie cu cea a îngerilor slujitori. Cultivată în suflet, dragostea aceasta îndulceşte întreaga viaţă şi răspândeşte o influenţă purificatoare asupra tuturor celor din jur. – Mărturii, vol. 4, p. 223
Potrivit Domnului Isus Însuși, cele mai mari două porunci sunt iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni. Iar împlinirea acestor porunci implică sacrificii care arată în mod tangibil dragostea față de ceilalți, ceea ce presupune, de fapt, a călca pe urmele Domnului Isus. Acum, dacă cele mai mari două porunci sunt iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni, care sunt cele mai mari două păcate?
3. Ce spun Psalmii 135:13-19 despre păcatul des întâlnit și evidențiat în întreaga Scriptură?
Vechiul Testament accentuează în mod repetat importanța iubirii de Dumnezeu mai presus de orice (vezi Deuteronomul 6:5). Acest lucru este strâns legat de marele păcat al idolatriei, care este opusul iubirii de Dumnezeu.
4. Ce condamnă Dumnezeu în pasajul din Zaharia 7:9-12? Cum se raportează acest păcat și păcatul idolatriei la cele două mari porunci?
4. Ce condamnă Dumnezeu în pasajul din Zaharia 7:9-12? Cum se raportează acest păcat și păcatul idolatriei la cele două mari porunci?
De ce iubirea pentru Dumnezeu nu poate fi separată de iubirea pentru alții? Cum înțelegi personal această legătură indestructibilă?
Comentariu EGW
Mulți care poartă numele de creștini slujesc altor dumnezei în afară de Domnul. Creatorul nostru cere devotamentul nostru suprem, credincioșie față de El mai presus de orice. Oricare lucru ce tinde să slăbească dragostea noastră pentru Dumnezeu sau să afecteze slujirea care I se cuvine devine astfel un idol. Pentru unii, idolii sunt pământurile lor, casele lor, marfa lor. Afacerile și lucrul lor sunt urmărite cu zel și energie, în timp ce slujirea lui Dumnezeu este considerată secundară. Închinarea în familie este neglijată, rugăciunea tainică este uitată. Mulți pretind că se comportă corect cu semenii lor și par să simtă că, făcând astfel, își îndeplinesc întreaga datorie. Dar nu este suficient să respectăm ultimele șase porunci ale Decalogului. Trebuie să-L iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din toată inima. Nimic în afară de ascultarea față de fiecare precept, nimic mai puțin decât iubirea supremă față de Dumnezeu, precum și o iubire față de semenii noștri așa cum ne iubim pe noi înșine, nu poate satisface pretențiile legii divine. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 2, p. 1011
Vrăjmașul știe bine că, dacă nu avem dragoste unii pentru alții, el își poate atinge obiectivul și poate să aducă suferință bisericii și o poate slăbi, provocând neînțelegeri între frați. El îi poate determina să nutrească bănuieli rele, să vorbească de rău, să acuze, să condamne și să se urască unul pe altul. În felul acesta, i se aduce dezonoare cauzei lui Dumnezeu, Numele lui Hristos este făcut de ocară și se face un rău nespus sufletelor oamenilor. …
Nu opoziția lumii ne va pune cel mai mult în pericol, ci răul nutrit chiar în mijlocul nostru este cel care ne produce cel mai grozav dezastru. Viața neconsacrată a celor ce sunt de partea Domnului doar cu jumătate de inimă este factorul care întârzie lucrarea adevărului și aduce întuneric asupra bisericii lui Dumnezeu. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 165 (5 iun.)
Să fie bine întipărit în minte faptul că mila și dragostea lui Dumnezeu trebuie să fie exprimate față de copiii lui Dumnezeu. Cercetează cerul și pământul și vei vedea că nu există un adevăr revelat mai puternic decât acela care este manifestat în milă pentru cei care au nevoie de simpatia și de ajutorul tău pentru a rupe jugul și a-i elibera pe cei asupriți. Aici adevărul este trăit, adevărul este ascultat, adevărul este predat așa cum este în Isus.
Există multă mărturisire a adevărului, dar adevărul practicat pentru a-i ajuta pe semenii noștri are o mare influență, ajungând până la cer și măsurându-se cu eternitatea. Fiecare om din lumea noastră este judecat și experiența fiecărui om, istoria vieții lui obișnuite, spune într-un limbaj inconfundabil dacă el este un împlinitor al cuvintelor și al lucrărilor Lui Hristos. Se repetă în mod constant un șir întreg de lucruri mărunte pe care numai Dumnezeu le vede; practicarea principiile adevărului în aceste lucruri va aduce o răsplată preţioasă. Lucrurile mari și importante sunt recunoscute de aproape toți, dar, prea rar, cei ce pretind că sunt creștini înțeleg că acestea sunt legate ca un tot de lucrurile considerate de mai mică importanță. Religia este prea mult declarativă și prea puțin trăită. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 224 (3 aug.)
Scriptura declară că Dumnezeu iubește dreptatea și urăște răul (de ex., Psalmii 33:5; Isaia 61:8) și este profund preocupat de nedreptate, fapt care Îi trezește o indignare îndreptățită manifestată în favoarea victimelor nedreptății. În tot Vechiul și Noul Testament, Dumnezeu dă constant dovadă de înflăcărare de partea celor asupriți, manifestând în același timp o mânie îndreptățită față de agresori și asupritori.
5. Citește Psalmul 82. Cum este exprimată preocuparea lui Dumnezeu pentru dreptate în lumea noastră? Cum ne influențează aceasta astăzi?
Potrivit multor comentatori, acest pasaj îi condamnă pe conducătorii pământeni responsabili de nedreptatea din societate, dar este și o referire la momentul în care Dumnezeu îi va judeca pe conducătorii cerești („dumnezeii”) din spatele judecătorilor și conducătorilor pământeni corupți (forțele demonice, evident). În mod specific, conducătorii sunt întrebați: „Până când veți judeca strâmb și veți căuta la fața celor răi?” (Psalmii 82:2).
Mai mult, din partea lor se cere: „Faceți dreptate celui slab și orfanului, dați dreptate nenorocitului și săracului, scăpați pe cel nevoiaș și lipsit, izbăviți-i din mâna celor răi!” (Psalmii 82:3,4). Aici și în alte părți, profeții din Vechiul Testament fac un apel răsunător la dreptate. Aceasta nu este o preocupare secundară a Scripturii, ci constituie esența mesajului profeților în întreg Vechiul Testament și a spuselor Domnului Isus când S-a aflat pe pământ în trup.
Nu este niciun secret ce dorește și cere Dumnezeu de la aceia care pretind că Îl iubesc și Îl ascultă. El specifică foarte clar în Mica 6:8 (și în alte pasaje asemănătoare): „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8). Acest sentiment este evocat în întreaga Scriptură. De exemplu, Isus a spus: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:35; compară cu 1 Ioan 4:8-16).
Cum ar arăta familiile și bisericile noastre dacă ne-am concentra pe textul din Mica 6:8 și l-am pune cu bună știință în practică atât în cuvinte, cât și în fapte? Cum ai putea aplica mai bine aceste principii, indiferent de contextul în care te afli?
Comentariu EGW
Domnul Hristos a venit pentru a-i da lumii un exemplu cu privire la desăvârşirea la care poate să ajungă natura omenească dacă este unită cu natura divină. El i-a prezentat lumii un nou aspect al măreţiei, prin manifestarea milei şi a dragostei Sale. El le-a oferit oamenilor o nouă viziune despre Dumnezeu. În calitate de Cap al omenirii, El i-a învăţat pe oameni lecţiile ştiinţei guvernării divine, prin care El a dat pe faţă neprihănirea împăcării milei cu dreptatea. Împăcarea dintre milă şi dreptate nu a implicat niciun compromis cu păcatul, nici nu a ignorat vreo cerinţă a dreptăţii, ci, atribuindu-i fiecăreia locul rânduit, mila putea să fie exercitată în pedepsirea omului păcătos şi nepocăit, fără a se nimici îndurarea ei şi fără a se pierde caracterul ei plin de compătimire, iar dreptatea putea să fie exercitată în iertarea nelegiuitului care se pocăieşte, fără a se călca integritatea ei. – Solii alese, cartea 1, p. 260
Fie ca cei ce ocupă poziții de încredere să se elibereze de spiritul neiertător care este atât de neplăcut lui Dumnezeu. Dreptatea și judecata sunt temelia tronului Său. Nimeni să nu creadă că Dumnezeu le-a dat oamenilor autoritatea de a-i conduce pe semenii lor. El nu va accepta slujirea niciunui om care rănește și descurajează moștenirea lui Hristos. Acum este timpul ca fiecare om să se cerceteze pe sine, să se verifice pe sine ca să vadă dacă este în credință. Cercetați îndeaproape motivele care vă determină să acționați! Suntem angajați în lucrarea Celui Preaînalt. Să nu introducem în țesătura lucrării noastre vreun fir de egoism! – Manuscript 42, 1901
„Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei”, a spus Isus, „dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” Când sunt legați împreună, nu prin forță sau interes personal, ci prin iubire, oamenii arată acțiunea unei influențe care este mai presus de orice influență umană. Acolo unde există această unitate, ea este o dovadă că imaginea lui Dumnezeu este refăcută în omenire, că a fost implantat un nou principiu de viață. Ea arată că în natura divină există putere de a rezista puterilor supranaturale ale răului și că harul lui Dumnezeu supune egoismul inerent inimii firești.
Această iubire, manifestată în biserică, va stârni cu siguranță mânia lui Satana. Hristos nu le-a arătat ucenicilor Săi o cale uşoară. „Dacă vă urăște lumea”, a spus El, „știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni.” … Evanghelia trebuie dusă înainte prin lupte energice, în mijlocul opoziției, pericolelor, pierderilor și suferinței. Dar cei care fac această lucrare nu fac decât să calce pe urmele Stăpânului lor. – Lift Him Up, p. 298
Profeții din Scriptură subliniază constant chemarea lui Dumnezeu la dreptate în societate. În repetate rânduri, Scriptura nu se ferește să evidențieze problematica nedreptății și a oprimării. Fără îndoială, apelul la Dumnezeu să aducă judecata era în esență apelul la Dumnezeu să facă dreptate. De exemplu, profetul Isaia nu se ferește să vorbească despre nedreptatea din Israel din vremea aceea. Cuvintele lui și apelul la dreptate ar trebui să ne răsune tare și clar în urechi în prezent. „Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1:17). Mai mult, acesta proclamă că este „vai” de cei care „rostesc hotărâri nelegiuite” și caută „să răpească dreptul nenorociților” (Isaia 10:1,2), avertizând: „Ce veţi face voi în ziua pedepsei şi a pieirii, care va veni din depărtare peste voi? La cine veţi fugi după ajutor şi unde vă veţi lăsa bogăţia?” (Isaia 10:3).
Tot la fel, profetul Ieremia proclamă mesajul lui Dumnezeu: „«Vai de cel ce îşi zideşte casa cu nedreptate şi odăile cu nelegiuire; care pune pe aproapele său să lucreze degeaba, fără să-i dea plata. [...] Nu mânca tatăl tău şi nu bea şi el? Şi totuşi el făcea dreptate şi judecată, şi era fericit! Judeca pricina săracului şi a celui lipsit şi era fericit. Nu înseamnă lucrul acesta a Mă cunoaşte?», zice Domnul” (Ieremia 22:13,15,16).
6. Ce ne învață Domnul Isus în Matei 23:23-30 despre ce este cel mai important? Cum înțelegi expresia „cele mai însemnate lucruri”?
Ca nu cumva să ajungem să credem că numai profeții din Vechiul Testament erau preocupați de nedreptate, vedem clar aici și în alte situații din lucrarea Domnului Isus că aceasta a fost una dintre preocupările principale ale lui Hristos Însuși. Chiar El spune: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuie să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” (Matei 23:23). În pasajul paralel din Luca, Isus deplânge faptul că aceștia dau „uitării dreptatea și dragostea de Dumnezeu” (Luca 11:42).
Dacă ar fi să ne preocupăm de „lucrurile cele mai însemnate” de astăzi, care ar fi acestea, spre deosebire de „zeciuiala din izmă, din mărar şi din chimen”, pe care e posibil să ne concentrăm în schimb?
Comentariu EGW
Adevărații închinători ai lui Dumnezeu vor face lucrările lui Hristos. Vor fi darnici cu cei nevoiași, nu-l vor nedreptăți pe sărac, nici nu își vor găsi scuze pentru a evita să-i ajute pe cei care au nevoie de ajutor; ei își vor iubi aproapele ca pe ei înșiși, nu închizându-se în ei înșiși, ci luând seama la starea săracului, orfanului și văduvei; ei nu își vor însuși nicio parte din câștigurile drepte ale celor care ar putea fi sub stăpânirea lor. „Să nu nedreptăţeşti pe simbriaşul sărac şi nevoiaş, fie că este unul din fraţii tăi, fie că este unul din străinii care locuiesc în ţara ta, în cetăţile tale. Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de apusul soarelui, căci e sărac şi o doreşte mult. Altfel, ar striga către Domnul împotriva ta şi te-ai face vinovat de un păcat.” …
„Cuvântul Domnului a vorbit lui Zaharia astfel: «Aşa a vorbit Domnul oştirilor: Faceţi cu adevărat dreptate şi purtaţi-vă cu bunătate şi îndurare unul faţă de altul. Nu asupriţi pe văduvă şi pe orfan, nici pe străin şi pe sărac şi niciunul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său.»” – „The Blessed of the Father”, The Home Missionary, July 1, 1891
Citiți cuvintele Domnului Hristos din Matei 23:23: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți, iar pe acelea să nu le lăsați nefăcute.” Aceste acuzații sunt adresate ca un avertisment dat tuturor celor ce, „pe dinafară, par neprihăniți înaintea oamenilor”, dar, „pe dinăuntru, sunt plini de fățărnicie și fărădelege”. … Ce lecții prețioase se află aici! Cât de hotărâte și de înfiorătoare sunt ele! „De aceea, iată, vă trimit proroci, înțelepți și cărturari. Pe unii din ei îi veți omorî și răstigni, pe alții îi veți bate în sinagogile voastre și-i veți prigoni din cetate în cetate.” Această profeție a fost împlinită literalmente de iudei prin felul în care L-au tratat pe Domnul Hristos și pe solii trimiși de El. Oare, oamenii din aceste zile ale sfârșitului vor urma exemplul celor pe care i-a acuzat Domnul Hristos? – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 79
Hristos era neînțeles de frații Lui pentru că nu le semăna. Idealul Lui nu era idealul lor. Pentru că se luaseră după oameni, ei se îndepărtaseră de Dumnezeu și în viața lor nu se manifesta puterea Lui. Formele religiei pe care le țineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau „zeciuială din izmă, din mărar și din chimen”, dar lăsau nefăcute „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia” (Matei 23:23). Exemplul lui Hristos era pentru ei o provocare continuă. El nu ura decât un singur lucru pe lume, și acesta era păcatul. El nu putea să fie de față când se săvârșea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-l putea ascunde. Era izbitor contrastul dintre formaliști, a căror sfințenie aparentă ascundea iubirea pentru păcat, și un caracter în care râvna pentru slava lui Dumnezeu era întotdeauna mai presus de orice. Pentru că viața lui Isus condamna răul, avea adversari atât în familie, cât și în afară. Cinstea și altruismul Lui erau luate în batjocură. Răbdarea și bunătatea Lui erau numite lașitate. – Hristos, Lumina lumii, p. 88
În relatarea din Luca, imediat după ce Isus proclamă cele mai mari două porunci, cea a iubirii de Dumnezeu și a iubirii de aproapele, un învățător al legii, „care voia să se îndreptățească, a zis lui Isus: «Și cine este aproapele meu?»” (Luca 10:29). Ca răspuns, Isus spune parabola, acum bine-cunoscută, dar atunci șocantă, a samariteanului milos.
7. Ce mesaj îți transmite pasajul din Luca 10:25-37 în contextul apelului profeților la milă și dreptate și în lumina nedreptăților făcute de-a lungul istoriei?
Domnul nu doar vorbea despre dreptate; El venise să o aducă. El a fost și va fi împlinirea apelului profetic la dreptate și a dorinței de dreptate (vezi Luca 4:16-21 în comparație cu Isaia 61:1,2). El este dorința tuturor națiunilor, în special a celor care își recunosc nevoia de salvare.
În contrast direct cu vrăjmașul, care s-a agățat de putere și a căutat să uzurpe tronul lui Dumnezeu, Isus S-a umilit și S-a identificat cu cei aflați în păcat, nedreptate și asuprire (fără a fi infectat de păcat) și a învins inamicul, dându-Se pe Sine din iubire, pentru a face dreptate în calitatea Sa de Acela care este drept și care îi îndreptățește pe toți cei care cred. Cum ne putem pretinde preocupați de legea pentru a cărei susținere a murit Hristos, dacă nu suntem preocupați de ceea ce Hristos consideră lucrurile mai însemnate ale legii?
Psalmii 9:8,9 proclamă: „El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire. Domnul este scăparea celui asuprit, scăpare la vreme de necaz.” Tot la fel, Psalmii 146:7-9 adaugă: Dumnezeu „face dreptate celor asupriți” și „dă pâine celor flămânzi. Domnul izbăveşte pe prinşii de război; Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi; Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi. Domnul ocroteşte pe cei străini, sprijină pe orfan şi pe văduvă, dar răstoarnă calea celor răi.”
Cum ar putea fi Cuvântul lui Dumnezeu mai clar de atât cu privire la modul în care ar trebui să căutăm să le slujim celor din jurul nostru care sunt în nevoie și în suferință?
Cum i-a abordat Domnul Isus, prin viața și lucrarea Lui, pe cei în nevoie? Chiar dacă nu putem face miracole asemenea Lui, ar putea fi interpretat ajutorul nostru ca suficient de „miraculos” de mulți oameni care suferă?
Comentariu EGW
Mulți, foarte mulți, au slăbit și și-au pierdut curajul în marea bătălie a vieții; un cuvânt de amabilă îmbărbătare i-ar întări ca să biruiască. Niciodată să nu trecem pe lângă un suflet suferind, fără să căutăm să-i dăm mângâierea cu care suntem mângâiați de Dumnezeu.
Toate acestea sunt numai împlinirea principiului legii, principiu ilustrat prin parabola samariteanului milos și manifestat în viața lui Isus. Caracterul Său descoperă adevărata însemnătate a legii și ne arată ce înseamnă să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Și, când manifestă îndurare, bunătate și iubire față de toți oamenii, copiii lui Dumnezeu dovedesc caracterul rânduielilor cerului. Ei dau mărturie că „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Și oricine nu manifestă această iubire calcă legea pe care pretinde că o onorează. Atitudinea față de frații noștri arată care este atitudinea noastră față de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu în inimă este singurul izvor pentru iubirea față de aproapele. „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», și urăște pe fratele său, este un mincinos, căci cine nu iubește pe fratele, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” Preaiubiților, „dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi” (1 Ioan 4:20,12). – Hristos, Lumina lumii, p. 504, 505
Caracteristicile pe care este necesar să le cultive cel mai mult poporul lui Dumnezeu care păzeşte poruncile Lui sunt răbdarea şi îndelunga răbdare, pacea şi dragostea. Când lipseşte dragostea, se produce o pierdere ireparabilă, deoarece sufletele sunt îndepărtate de la adevăr chiar şi după ce au avut legătură cu cauza lui Dumnezeu. Fraţii noştri aflaţi în poziţii de răspundere, care deţin puterea influenţei, să-şi aducă aminte cuvintele apostolului Pavel, rostite prin Duhul Sfânt: „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi, ci, după cum este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut peste Mine»” (Romani 15:1-3). – Mărturii, vol. 6, p. 398
Nu contează cât de strălucită îi este mărturisirea de credință, cel a cărui inimă nu este plină de iubire pentru Dumnezeu și pentru semenii săi nu este un adevărat ucenic al lui Hristos. Chiar dacă ar avea o mare credință și ar avea până și puterea de a face minuni, totuși, fără iubire, credința lui ar fi fără valoare. El poate să dea pe față mare dărnicie, dar, dacă face acest lucru din alt motiv decât acela al unei sincere iubiri, chiar dacă și-ar da toate bunurile sale pentru hrănirea săracilor, fapta lui nu l-ar recomanda bunăvoinței lui Dumnezeu. În zelul său, poate să sufere chiar și moartea de martir, totuși, dacă fapta sa nu este determinată de iubire, el va fi privit de Dumnezeu ca un entuziast amăgit sau un fățarnic ambițios.
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie.” Bucuria cea mai curată izvorăște din umilința cea mai adâncă. Caracterele cele mai tari și mai nobile sunt clădite pe temelia răbdării, a iubirii și a supunerii față de voința lui Dumnezeu. – Faptele apostolilor, p. 318, 319
Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 29
„Fariseii […] arătau mai multă grijă unui animal necuvântător decât unui om, care e făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta ilustrează acțiunea tuturor religiilor neadevărate. […] Orice religie falsă îi învaţă pe adepţii ei să fie nepăsători faţă de nevoile, suferinţele şi drepturile omului. Evanghelia îi atribuie omenirii un preţ mare, pentru că este răscumpărată cu sângele lui Hristos, şi promovează o grijă atentă faţă de nevoile şi suferinţele omului. Domnul zice: «Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir» (Isaia 13:12).
„Fariseii […] arătau mai multă grijă unui animal necuvântător decât unui om, care e făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta ilustrează acțiunea tuturor religiilor neadevărate. […] Orice religie falsă îi învaţă pe adepţii ei să fie nepăsători faţă de nevoile, suferinţele şi drepturile omului. Evanghelia îi atribuie omenirii un preţ mare, pentru că este răscumpărată cu sângele lui Hristos, şi promovează o grijă atentă faţă de nevoile şi suferinţele omului. Domnul zice: «Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir» (Isaia 13:12).
Când le-a adresat fariseilor întrebarea dacă este îngăduit să facă bine în zilele de Sabat, să scape o viaţă sau să o piardă, Isus le-a pus în față planurile lor nelegiuite. Ei vânau viaţa Lui cu ură înverşunată, în timp ce El scăpa viaţa oamenilor şi aducea fericire mulţimilor. Era mai bine să ucizi în zi de Sabat, cum plănuiau ei? Sau să vindeci bolnavi, aşa cum făcuse El? Era mai drept să ai în inimă ucidere în sfânta zi a lui Dumnezeu decât iubire pentru toţi oamenii, iubire care îşi găseşte expresia în fapte de milă?” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 286,287).
Zilnic:
Iacov 5
1 Petru 1
1 Petru 2
1 Petru 3
1 Petru 4
1 Petru 5
2 Petru 1
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 12
1. Ce să facă cine iubește viața și vrea să vadă zile bune?
2. Cum să slujească fiecare altora?
3. Cu ce să ne „împodobim” relațiile interumane?
4. Care e garanția că „nu veți aluneca niciodată”?
5. Ce principiu important, de ținut mereu minte, ne este dat în convertirea lui Saul?
Privire generală
Dacă Îl iubim pe Dumnezeu ne vom iubi unii pe alții și ne vom preocupa de binele altora.
Dacă Îl iubim pe Dumnezeu ne vom iubi unii pe alții și ne vom preocupa de binele altora.
Teme
1. Legătura indestructibilă dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni (dreptatea) – În Sfânta Scriptură, dragostea pentru un alt credincios presupune acțiuni concrete de iubire, care iau forma împărțirii bunurilor materiale cu frații și surorile aflate în nevoie. Iubirea reciprocă implică interesul pentru bunăstarea celorlalți. Iubirea jertfitoare a lui Hristos față de noi este baza pentru ca și noi să cunoaștem și să punem în practică iubirea. Dacă nu reușim să îi iubim pe ceilalți înseamnă că nu reușim să-L vedem pe Dumnezeul care Se dezvăluie prin Isus Hristos.
2. Nereușite ale iubirii: când iubirea și dreptatea nu sunt conectate – Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, îi vom iubi pe semenii noștri și vom dovedi o preocupare pentru dreptate care se axează pe binele oamenilor. Și viceversa, o deconectare între iubirea de Dumnezeu și dreptatea făcută altora demonstrează o lipsă de angajament în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Asta s-a întâmplat în cazul tânărului bogat, care pretindea că păzea poruncile, dar nu reușea să arate iubire pentru săraci. Un alt exemplu din evanghelii este cel al preotului și levitului din parabola samariteanului milos. Și ei pretindeau că urmau regulile curăției, dar nu au reușit să manifeste milă și iubire.
Aplicație:Cum reflectă viața ta ideea că iubirea de Dumnezeu implică grija de nevoile celorlalți?
Comentariu
Legătura indestructibilă dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni (dreptatea)
Legătura dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni, din 1 Ioan 4:20, constituie o aprofundare importantă a avertizărilor pastorale ale lui Ioan cu privire la lipsa iubirii de frați și surori, după cum apare în pasajele anterioare. Karen H. Hobes precizează că, în 1 Ioan 4:20, „Ioan încheie un ciclu în discuția sa despre dragoste, în special față de ceilalți credincioși” (1, 2, & 3 John: Zondervan Exegetical Commentary…, 2014, p. 206). Cel puțin trei pasaje din 1 Ioan tratează această temă.
În 1 Ioan 2:9-11, Ioan asociază atitudinea de iubire, neiubire și ură față de ceilalți credincioși cu imaginea antitetică a luminii și întunericului: „Cine zice că este în lumină şi urăşte pe fratele său este încă în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi în el nu este niciun prilej de poticnire. Dar cine urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (1 Ioan 2:9-11).
Tot la fel, în 1 Ioan 3:10,11, se face distincție între copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. Căci vestirea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii” (1 Ioan 3:10,11).
Apoi, în 1 Ioan 3:14-17, găsim mai multe detalii despre avertizările lui Ioan în această privință, de data aceasta cu antiteza dintre viață și moarte. „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el. Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3:14-17).
În acest pasaj se observă două detalii importante. În primul rând, iubirea față de un alt credincios este descrisă prin prisma împărțirii bunurilor materiale cu respectivul frate sau respectiva soră care se află în nevoie. Acest act concret de iubire este o formă importantă de dreptate, în sensul că favorizarea dreptății sau bunăstării societății este înțeleasă ca favorizarea bunăstării celorlalți, ceea ce implică diminuarea suferinței din lume. Suferința este văzută aici ca o formă tangibilă de nedreptate. În al doilea rând, dragostea care ia partea dreptății, în sensul venirii în întâmpinarea nevoilor celorlalți, este hristologic fundamentată pe 1 Ioan 3:16 („Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.”). Adică iubirea jertfitoare a lui Hristos pentru noi este temeiul ca noi să cunoaștem și să punem în practică iubirea.
Prin urmare, dacă citim 1 Ioan 4:20 („Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său este un mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”) în lumina pasajelor: 1 Ioan 2:9-11, 1 Ioan 3:10,11 și mai ales 1 Ioan 3:14-17, este posibil să tragem următoarele concluzii: În primul rând, lipsa iubirii față de frații de credință se manifestă în special prin neglijarea împlinirii nevoilor lor. Conform deducției teologice din 1 Ioan 4:20, acest eșec este o dovadă că acela care se declară credincios nu Îl iubește pe Dumnezeu. La baza acestei deducții s-ar putea găsi antropologia teologică, întrucât Dumnezeu a creat ființele umane după chipul Său (Geneza 1:27).
Dar fundamentul deducției din 1 Ioan 4:20 pare a fi tot hristologic. Adică, după cum am văzut deja în 1 Ioan 3:16, iubirea jertfitoare a lui Hristos constituie atât temeiul cunoașterii noastre privitoare la iubire, cât și modelul/puterea care ne stimulează iubirea față de alții. Această bază hristologică este reafirmată în 1 Ioan 4:9-11.
Deși „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:12), iubirea Lui a devenit vizibilă, sau „s-a arătat”, prin faptul că „a trimis în lume pe singurul Său Fiu” (1 Ioan 4:9). De fapt, declarația că „noi Îl iubim” pe Dumnezeu „pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19) este hristologic explicată în sensul că nu noi L-am iubit pe Dumnezeu primii, ci „El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10). Și „dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4:11).
Ideea că Hristos este manifestarea vizibilă a iubirii lui Dumnezeu, care este invizibil pentru noi (1 Ioan 4:12), este întărită și confirmată de însuși Ioan ca martor ocular al Domnului Isus: „Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14; vezi și Ioan 1:14,18). Prin urmare, după cum rezumă Karen Hobes, „nereușita de a-i iubi pe alții înseamnă nereușita omului de a-L vedea pe Dumnezeu, care S-a făcut vizibil prin Isus Hristos, și, prin urmare, respectivul om nu poate să-L iubească pe Dumnezeu deloc” (1, 2, & 3 John…, p. 207). Această legătură indestructibilă dintre dragostea de Dumnezeu și dragostea de semeni (în sensul promovării dreptății, adică a bunăstării celorlalți), văzută din perspectivă hristologică, ne amintește ceea ce a afirmat Isus în Matei 25:40 – „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (vezi și Matei 25:45, unde se folosește un limbaj negativ pentru a exprima acest principiu).
Nereușite ale iubirii: când iubirea și dreptatea nu sunt conectate
Legătura dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni, în mod special sub forma dreptății (favorizarea bunăstării și alinarea suferinței oamenilor), constituie necesarul element de legătură al vieții pentru toate poruncile găsite în Scriptură. Altfel spus, când iubirea de Dumnezeu este separată de dreptatea făcută semenilor (adică de faptul de a-i iubi) înseamnă că nu există o armonie reală în viața noastră, deși încercăm să păzim poruncile lui Dumnezeu. Un exemplu în acest sens este tânărul bogat (Matei 19:16-22), care pretindea că păzea poruncile, dar nu a reușit să își arate dragostea față de cei săraci prin intermediul bunurilor lui materiale și, în cele din urmă, nu a putut să Îl urmeze pe Isus. Un alt exemplu important din evanghelii îl constituie cel al preotului și levitului din pilda samariteanului milos (Luca 10:30-37), deoarece pretindeau că respectă regulile de curăție legate de templu, dar nu au manifestat milă și dragoste față de omul pe jumătate mort pe drumul de la Ierusalim la Ierihon.
Într-un dialog cu un învățător al legii, consemnat în Matei 22:35-40, Isus subliniază faptul că iubirea de Dumnezeu și de aproapele sunt „cele două cârlige” de care sunt prinse toate învățăturile biblice (Legea și Prorocii). Unele traduceri ale textului din Matei 22:40 traduc verbul grecesc kremánnymi cu „a cuprinde” („În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” [VDC], vezi și BINT, VBRC), dar alte traduceri redau sensul literal, de „a atârna” („De aceste două porunci atârnă toată Legea și Profeții” [EDCR], vezi și NTSBR, NTR, BTF, VDCL).
Aplicație
În contextul legăturii indestructibile dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni, iubirea jertfitoare a lui Hristos pe cruce constituie fundamentul iubirii tale față de semeni. Din această perspectivă, discutați în cadrul grupei următoarele întrebări:
1. În ce privințe iubirea lui Dumnezeu manifestată la cruce este un exemplu pentru tine în manifestarea aceleiași iubiri față de semeni?
2. Ce sacrificii faci tu personal pentru a-i iubi pe alții și a le face dreptate/a le împlini nevoile?
3. Când oamenii sunt afectați de sărăcie, oprimare sau orice fel de nedreptate, ce putem face noi ca biserică pentru a-i ajuta?
Studiul 12, 15-21 március
