Mânia iubirii divine

În timp ce îndurarea lui Dumnezeu este apreciată, mulți sunt tulburați la ideea de mânie divină. Ei cred că, dacă Dumnezeu este dragoste, nu ar trebui să manifeste mânie. Această idee este însă falsă. Mânia Lui izvorăște direct din iubirea Lui. Unii pretind că Dumnezeul Vechiului Testament este un Dumnezeu al mâniei și că Dumnezeul Noului Testament este un Dumnezeu al iubirii. Dar nu există decât un singur Dumnezeu și Acesta Se prezintă la fel în ambele Testamente. Dumnezeul care este iubire Se mânie din cauza răului – tocmai fiindcă este iubire. Isus Însuși a exprimat o mânie profundă împotriva răului, iar Noul Testament ne învață în repetate rânduri despre mânia neprihănită și adecvată a lui Dumnezeu.

Furia lui Dumnezeu este întotdeauna reacția Sa justificată și iubitoare la rău și la nedreptate. Mânia divină este o indignare îndreptățită, motivată de o bunătate și o dragoste desăvârșită, care caută prosperarea întregii lumi create. Mânia lui Dumnezeu este pur și simplu răspunsul adecvat, izvorât din iubire, la rău și la nedreptate. În consecință, răul Îl provoacă pe Dumnezeu să Se aprindă în favoarea victimelor răului și împotriva celor care îl comit. Mânia divină, așadar, este o altă expresie a iubirii divine.
 

Comentariu EGW

Indignarea lui Hristos era îndreptată împotriva ipocriziei, a păcatelor grave, prin care oamenii își distrugeau sufletul, înșelând poporul și dezonorându-L pe Dumnezeu. În raționamentul fățarnic și înșelător al preoților și conducătorilor, El a discernut lucrarea agenților satanici. El denunțase păcatul în cuvinte aspre și pătrunzătoare, dar nu a rostit cuvinte de răzbunare. Avea o mânie sfântă împotriva prințului întunericului, dar El nu a manifestat niciodată un temperament iritat. Astfel, creștinul care trăiește în armonie cu Dumnezeu, având atributele plăcute ale iubirii și milei, va simți o indignare îndreptățită împotriva păcatului, dar nu va fi însuflețit de patimă pentru a-i insulta pe cei care îl insultă. Chiar și atunci când îi întâlnește pe cei care sunt mânați de o putere de jos pentru a susține minciuna, el, prin Hristos, își va păstra calmul și stăpânirea de sine. – Lift Him Up, p. 337

Răbdarea lui Dumnezeu este foarte mare – atât de mare, încât, atunci când ne gândim la insulta continuă adusă poruncilor Sale sfinte, ne minunăm. Cel Atotputernic a desfășurat o putere restrângătoare asupra propriilor atribute. Dar El Se va scula cu siguranță să-i pedepsească pe cei nelegiuiți, care sfidează cu atâta îndrăzneală cerințele drepte ale Decalogului.
Dumnezeu le îngăduie oamenilor un timp de probă, dar este un punct dincolo de care răbdarea divină nu mai poate merge, iar pedepsele lui Dumnezeu trebuie să urmeze cu siguranță. Domnul îi tolerează multă vreme pe oameni și cetățile lor, dând avertizări pline de milă pentru a-i salva de mânia divină, dar vine o vreme când rugămințile pentru milă nu vor mai fi ascultate și cei răzvrătiți, care continuă să respingă lumina adevărului, vor fi spulberați, din milă pentru ei și pentru aceia care altfel ar fi influențați prin exemplul lor. – Profeți și regi, p. 276

Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu mai multă atenţie. Biblia este atât de simplă şi de clară, încât toţi cei ce doresc să o înţeleagă vor înţelege. Să-I mulţumim Domnului pentru Cuvântul Său cel preţios şi pentru soliile Duhului Său, care ne dau atât de multă lumină. Sunt îndrumată să spun următoarele: Cu cât vom studia mai mult Vechiul şi Noul Testament, cu atât vom fi mai convinşi de faptul că fiecare Testament se află într-o legătură foarte strânsă cu celălalt şi vom avea mai multe dovezi cu privire la inspiraţia lor divină. Vom înţelege cu claritate că au doar un singur Autor. Studiul acestor volume preţioase ne va învăţa cum să ne formăm caractere în care se vor vedea atributele lui Hristos. – Solii alese, cartea 3, p. 359

Vechiul Testament … nu a fost scris doar pentru cei din vechime, ci pentru toate generațiile și pentru toți oamenii. Isus dorește de la cei care le prezintă altora învățăturile Sale să cerceteze cu sârguință Vechiul Testament unde se află lumina care stabilește identitatea Sa ca Mesia cel prezis în profeție și descoperă natura misiunii Sale pentru lume. Vechiul și Noul Testament sunt inseparabile, pentru că ambele sunt învățăturile lui Hristos. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1094
 

Dumnezeul Bibliei iubește dreptatea și urăște răul. Păcatul și răul, prin urmare, Îi stârnesc înflăcărarea, o înflăcărare exprimată în favoarea celor oprimați și abuzați, chiar și în favoarea celor care fac rău și tot ei suferă din cauza lui. Dumnezeu urăște răul pentru că răul rănește întotdeauna ființele create de El, chiar dacă ele și-l provoacă singure. În diversele episoade biblice, Dumnezeu este în mod repetat provocat la mânie de ceea ce cercetătorii Bibliei numesc ciclul de răzvrătire, care funcționează așa: (1) Poporul se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și face ceva rău, uneori chiar atrocități, precum jertfirea copiilor și alte fapte detestabile în ochii Lui. (2) Dumnezeu Se retrage, respectând deciziile poporului. (3) Poporul este asuprit de națiuni străine. (4) Oamenii strigă la Dumnezeu după eliberare. (5) Dumnezeu eliberează poporul prin harul Său. (1) Poporul se răzvrătește din nou împotriva lui Dumnezeu, adesea mai rău decât înainte.
În fața acestui ciclu de rău și infidelitate flagrantă, Dumnezeu răspunde în mod repetat infidelității umane cu o fidelitate nesfârșită, cu îndelungă răbdare, cu un har uimitor și o îndurare profundă.
 

1. Ce spune Psalmul 78 despre răspunsul lui Dumnezeu la răzvrătirile repetate ale poporului Său?

Potrivit Bibliei, iubirea și dreptatea se întrepătrund. Mânia divină este reacția adecvată a iubirii față de rău, pentru că răul îi rănește întotdeauna pe cei pe care Dumnezeu îi iubește. Nu există nicio situație în Scriptură în care Dumnezeu să fie mânios sau supărat în mod arbitrar ori pe nedrept.
Și, deși poporul lui Dumnezeu L-a părăsit și L-a trădat în mod repetat, Dumnezeu a continuat de-a lungul secolelor să Își reverse cu răbdare compasiunea, depășind orice așteptări rezonabile (Neemia 9:7-33), demonstrând astfel profunzimea nemărginită a compasiunii Sale îndelung răbdătoare și a iubirii Sale pline de milă. Fără îndoială, potrivit versetului 39 din Psalmul 78, Dumnezeu, „în îndurarea Lui, [...] iartă nelegiuirea şi nu nimiceşte; Îşi opreşte de multe ori mânia şi nu dă drumul întregii Lui urgii”.
 

Cu siguranță și tu te-ai înfuriat când ai văzut un lucru rău făcut altora. Cum te ajută această emoție să înțelegi mânia lui Dumnezeu față de rău?

Comentariu EGW

„Cu toate acestea, ei n-au încetat să păcătuiască și n-au crezut în minunile Lui... Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau și se îndreptau spre Dumnezeu; își aduceau aminte că Dumnezeu este Stânca lor și că Dumnezeul Atotputernic este Izbăvitorul lor” (Psalmii 78:32-35). Dar ei nu s-au întors la Dumnezeu din sinceritate. Cu toate că atunci când erau loviți de vrăjmași căutau ajutorul Lui, singurul care îi putea scăpa, totuși „inima nu le era tare față de El și nu erau credincioși legământului Său. Totuși, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea și nu nimicește; Își oprește de multe ori mânia și nu dă drumul întregii Lui urgii. El Și-a adus deci aminte că ei nu erau decât carne, o suflare care trece și nu se mai întoarce” (vers. 37-39). – Patriarhi și profeți, p. 410

Hristos Se apropia de sfârșitul misiunii Sale și El știa că, atunci când va veni timpul, ziua de har a Ierusalimului avea să fie sfârșitul. Dar El era reticent în a rosti cuvinte de condamnare. Timp de trei ani căutase roade și nu găsise deloc. În timpul acestor ani, un singur obiectiv avusese întotdeauna ca o povară a sufletului Său – să prezinte înaintea poporului Său nerecunoscător și neascultător avertizările solemne și invitațiile pline de har ale cerului. …
El i-a purtat (pe copiii lui Israel) pe inima Sa. El a făcut tot ce a putut pentru a-i salva. Dar, la sfârșitul lucrării Sale în această lume, a fost silit să spună cu ochii în lacrimi: „Și nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața.”

Norul mâniei divine se aduna deasupra Ierusalimului. Hristos a văzut cetatea asediată. A văzut-o pierind. Cu un glas plin de lacrimi, El a exclamat: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi.” – Astăzi cu Dumnezeu, p. 109 (10 apr.)
Dumnezeu a trimis solii din Cuvântul Său celor care duc o viață de nepăsare și cărora nu le este rușine de purtarea lor greșită.
Am auzit spunându-se cuvintele: „Pentru ce zici tu ... «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului și dreptatea mea este trecută cu vederea înaintea Dumnezeului meu?» Nu știi? N-ai auzit? Dumnezeul cel veșnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește” (Isaia 40:27,28). …

Dumnezeu apelează în mod constant la inima omului, invitându-l să recunoască dragostea și mila Lui și să accepte neprihănirea Lui în locul principiilor răului. Așa a apelat El la omenire în toate veacurile. În zilele lui Noe, Hristos le-a vorbit oamenilor printr-un sol omenesc și le-a predicat celor care erau robi ai păcatului. El a venit la Israel învăluit într-un stâlp de nor ziua și într-un stâlp de foc noaptea. El a fost Cel care a îndrumat acea mare mulțime în pribegirea prin pustie.
Sunt mulți care nu cântăresc suficient aceste lucruri. Învățătura dată lui Israel trebuie înțeleasă astăzi de fiecare om . – Astăzi cu Dumnezeu, p. 278 (26 sept.)
 

Dumnezeu Se mânie din cauza răului pentru că Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este atât de îndurător, de milostiv încât un profet biblic chiar L-a mustrat pe Dumnezeu pentru că este prea bun.

2. Gândește-te la experiența lui Iona și la reacția lui când Dumnezeu, îndurător, i-a iertat pe niniveni (Iona 4:1-4). Ce ne spune lucrul acesta despre Iona și despre Dumnezeu? Vezi și Matei 10:8.

Reacția lui Iona la mila lui Dumnezeu este grăitoare din două perspective majore: (1) Arată împietrirea inimii lui Iona. El îi ura pe asirieni atât de mult pentru ceea ce făcuseră Israelului, încât nu voia ca Dumnezeu să le arate vreun pic de milă. Ce lecție pentru noi! Trebuie să fim atenți să ne ferim de aceeași atitudine, oricât ar fi de ușor de înțeles. Dintre toți oamenii, aceia care au primit harul lui Dumnezeu ar trebui să înțeleagă cât de nemeritat este acesta și să fie dispuși să îl împartă și cu alții.

(2) Reacția lui Iona întărește locul central ocupat de milă și har în caracterul lui Dumnezeu. Iona cunoștea atât de bine mila lui Dumnezeu – tocmai pentru că Dumnezeu este „milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate” (Iona 4:2) –, încât știa că Domnul avea să Se înduioșeze, să renunțe la aducerea judecății asupra cetății Ninive. Dumnezeu este drept și îndurător cu toate popoarele și națiunile.

Sintagma ebraică tradusă cu „îndelung răbdător” sau „încet la mânie” ar putea fi tradusă literal cu „a fi lung de nas”. În ebraică, mânia era metaforic asociată cu nasul, iar lungimea nasului ilustrează metaforic cât îi ia cuiva până să se înfurie. Prin urmare, prezentarea lui Dumnezeu ca „lung de nas” transmite faptul că Dumnezeu este încet la mânie și îndelung răbdător. Deși oamenilor le ia puțin până să se înfurie, Dumnezeu este deosebit de îndelung răbdător și îngăduitor și Își revarsă harul de bunăvoie și din belșug, fără a justifica însă păcatul și a ignora nedreptatea. În schimb, Dumnezeu Însuși face ispășire pentru păcat și rău prin jertfa de la cruce, pentru a putea fi atât drept, cât și aducător de dreptate pentru cei care cred în El (Romani 3:25,26).
 

Ai fost vreodată incapabil să manifești afecțiune față de cineva care ți-a greșit? Cum dăm dovadă de milă și har fără să îngăduim păcatul sau să permitem abuzul ori asuprirea?

Comentariu EGW

Când a aflat planul lui Dumnezeu de a cruța cetatea care, în ciuda nelegiuirii ei, fusese determinată să se pocăiască în sac și cenușă, Iona ar fi trebuit să fie primul care să se bucure de harul minunat al lui Dumnezeu, dar el a îngăduit minții să zăbovească asupra posibilității ca el să fie privit ca un proroc mincinos. Gelos pentru renumele lui, el a pierdut din vedere valoarea infinit mai mare a ființelor din cetatea aceea nenorocită. Mila manifestată de Dumnezeu față de oamenii pocăiți din Ninive „n-a plăcut deloc lui Iona și s-a mâniat”. „Nu este aceasta tocmai ce ziceam eu”, L-a întrebat el pe Domnul, „când eram încă în țara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și că Te căiești de rău!” (Iona 4:1,2) ...

... Pierzând din vedere interesele altora și considerând că ar fi mai bine să moară decât să trăiască și să vadă cetatea cruțată, în nemulțumirea lui a exclamat: „Acum, Doamne, ia-mi viața, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!” – Profeți și regi, p. 271
Lecția aceasta este pentru solii lui Dumnezeu de astăzi, când cetățile popoarelor se găsesc într-o nevoie la fel de mare după cunoașterea atributelor și planului Dumnezeului celui adevărat, cum erau locuitorii din cetatea Ninive de altădată. Trimișii lui Hristos trebuie să îi îndrepte pe oameni către o lume mai bună care, într-o mare măsură, este pierdută din vedere. După învățăturile Sfintei Scripturi, singura cetate care va rezista este cetatea al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Cu ochii credinței, omul poate vedea poarta cerului strălucind de măreția slavei lui Dumnezeu. Prin slujitorii Săi, Domnul Isus îi cheamă pe oameni să lupte cu ambiție sfântă pentru a-și asigura o moștenire nepieritoare. El îi îndeamnă să-și pună comoara la tronul lui Dumnezeu. – Profeți și regi, p. 274

Iubirea divină face cele mai mișcătoare apeluri la inimă atunci când ne cheamă să dăm pe față aceeași milă duioasă pe care a manifestat-o Hristos. Numai acela care are o iubire neegoistă față de fratele său are adevărata iubire a lui Dumnezeu. Adevăratul creștin nu va îngădui cu bună știință ca sufletul care se află în primejdie și nevoie să treacă neavertizat și fără să se fi îngrijit de el. El nu va sta departe de cel rătăcit, lăsându-l să se afunde mai departe în nefericire și descurajare sau să cadă pe câmpul de luptă al lui Satana.

Cei care nu au experimentat niciodată iubirea duioasă și cuceritoare a lui Hristos nu îi pot conduce pe alții la izvorul vieții. Iubirea Lui în inimă este o putere constrângătoare care-i face pe oameni să-L descopere în vorbire, într-un spirit blând și milos, în înălțarea vieții acelora cu care sunt în legătură. Lucrătorii creștini care vor să aibă succes în strădaniile lor trebuie să-L cunoască pe Hristos și, pentru a-L cunoaște, ei trebuie să cunoască iubirea Lui. În ceruri, destoinicia lor ca lucrători este măsurată după capacitatea lor de a iubi așa cum a iubit Hristos și de a lucra cum a lucrat El. – Faptele apostolilor, p. 550
 

Există multe forme nepotrivite de mânie, dar Biblia ne învață că există și o „mânie/indignare sfântă”. Imaginează-ți o mamă care își supraveghează fetița de trei ani jucându-se în parc și apoi, brusc, un bărbat îi atacă fetița. Nu ar trebui mama să se înfurie? Bineînțeles că da. Furia este reacția adecvată a iubirii într-o astfel de situație. Acest exemplu ne ajută să înțelegem „mânia sfântă” a lui Dumnezeu.

3. Citește Matei 21:12,13 și Ioan 2:14,15. În urma reacției Domnului Isus cum înțelegi ideea că Dumnezeu Se mânie la vederea răului?

În aceste cazuri, Isus manifestă „râvna duhovnicească” a indignării sfinte față de cei care tratau templul lui Dumnezeu ca pe un loc oarecare și îl transformaseră într-o „peșteră de tâlhari” pentru a profita de văduve, de orfani și de săraci (Matei 21:13; compară cu Ioan 2:16). Templul și slujbele – care trebuiau să simbolizeze iertarea plină de har și curățarea păcătoșilor de către Dumnezeu – erau folosite pentru a-i înșela și asupri pe unii dintre cei mai vulnerabili. Nu ar fi trebuit să Se înfurie Isus în fața acestei fapte detestabile?
Marcu 10:13,14 și Marcu 3:4,5 ne oferă mai multe exemple de mânie sfântă. Când oamenii au adus copilași la Isus și „ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau”, Isus „S-a mâniat” (VDC)/„S-a indignat” (NTR). El le-a spus: „Lăsați copilașii să vină la Mine” (Marcu 10:13,14).

În altă situație, când fariseii așteptau să Îl acuze pe Isus de călcarea Sabatului prin faptul că vindeca în acea zi, Isus i-a întrebat: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau s-o pierzi?” (Marcu 3:4), apoi Și-a rotit „privirile cu mânie peste ei și, mâhnit de împietrirea inimii lor”, l-a vindecat pe bărbat (Marcu 3:5). Mânia lui Hristos este asociată aici cu întristarea din cauza împietririi inimii lor; este mânia sfântă a iubirii, la fel cum mânia atribuită lui Dumnezeu în Vechiul Testament este mânia sfântă a iubirii. Cum ar putea iubirea să nu fie supărată de rău, mai ales când răul rănește obiectul respectivei iubiri?
 

Cum să facem să nu justificăm mânia egoistă drept „mânie sfântă”? De ce sunt atât de ușor de confundat și cum ne putem feri de această capcană subtilă, dar reală?

Comentariu EGW

Coborând încet treptele [templului] și ridicând biciul care, în mâna Lui, părea că se schimbase într-un sceptru regal, [Isus] a intrat în locul acela și le-a poruncit celor ce făceau acolo negustorie să plece din curțile sfinte ale templului și să-și ia marfa cu ei. Cu un zel impunător și cu o severitate pe care nu le manifestase niciodată mai înainte, El a răsturnat mesele schimbătorilor de bani; monedele au căzut sunând ascuțit pe marmura pavajului. Nici cel mai împietrit și mai sfidător dintre ei nu a îndrăznit să pună la îndoială autoritatea, ci, cu o supunere imediată, slujitorii templului, preoții speculanți, samsarii și negustorii de vite au fugit din locul acela dorind să scape de prezența Lui….

Un sentiment de panică a străbătut prin mulțimea care s-a simțit umbrită de dumnezeirea Lui. Strigăte de groază ieșeau de pe sute de buze palide în timp ce mulțimea se zorea să plece din locul acela. Isus nu a lovit cu biciul, dar, în ochii celor vinovați, biciul acela simplu părea îngrozitor, ca o sabie de foc care se învârtea amenințător în toate direcțiile. … Dacă prezența Domnului sfințise pe vremuri muntele, prezența Sa a sfințit acum templul ridicat în cinstea Sa. – The Spirit of Prophecy, vol. 2, p. 118

Cât de ușor ar fi putut acea mare mulțime de oameni să se împotrivească autorității unui singur om! Dar puterea divinității Sale i-a copleșit cu confuzie și cu un sentiment de vinovăție. Ei n-au avut nicio putere să se împotrivească autorității divine a Mântuitorului lumii. Profanatorii locului sfânt al lui Dumnezeu au fost alungați din pridvoarele lui de Maiestatea Cerului.
După ce templul a fost curățit, înfățișarea lui Isus s-a schimbat; maiestatea înfricoșătoare a feței Sale a făcut loc unei expresii de cea mai caldă simpatie. El privea cu ochii plini de tristețe și compasiune mulțimea care se zorea să fugă. Au fost unii care au rămas, ținuți în loc de atracția irezistibilă a prezenței Sale. Ei nu au fost îngroziți de demnitatea Sa înfricoșătoare, inimile lor au fost atrase spre El cu dragoste și speranță. Acești oameni nu erau cei mari și puternici, care se așteptau să-L impresioneze prin grandoarea lor, ci erau cei săraci, bolnavi, suferinzi. – The Spirit of Prophecy, vol. 2, p. 119

Este adevărat, există o indignare îndreptățită chiar și pentru urmașii lui Hristos. Când ei văd că Dumnezeu este dezonorat și slujirea Lui este batjocorită, când îl văd pe cel nevinovat apăsat, sufletul lor este mișcat de o dreaptă indignare. O asemenea mânie, născută dintr-o conștiință morală sensibilă, nu este păcat. Dar aceia care la orice presupusă provocare se simt liberi să se mânie și să cultive resentimente își deschid inima înaintea lui Satana. Amărăciunea și spiritul de ceartă trebuie să fie izgonite din suflet dacă vrem să fim în armonie cu Cerul. ...
Mulți sunt plini de zel în servicii religioase, în timp ce între ei și frații lor sunt nefericite neînțelegeri pe care le-ar putea rezolva. Dumnezeu le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei nu fac lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creștinilor în această problemă este arătată clar. – Hristos, Lumina lumii, p. 310
 

În întreaga Biblie Dumnezeu Își manifestă pasiunea în favoarea celor chinuiți și oprimați și mânia Lui sfântă față de agresori și asupritori. Dacă nu ar exista niciun rău, Dumnezeu nu S-ar înfuria. Mânia Lui este îndreptată întotdeauna și exclusiv asupra acelora care fac rău creației Sale. Conform cu Plângerile lui Ieremia 3:32,33, Dumnezeu nu necăjește cu plăcere oamenii (literal, Dumnezeu nu necăjește „din inimă”). El nu vrea să aducă judecata asupra celor care fac răul, dar iubirea cere în cele din urmă dreptate. Acest adevăr este exemplificat în cât de mult a continuat Dumnezeu să Își ierte poporul și să îi ofere în mod repetat șanse de a se pocăi și a se împăca cu El. Din nou și din nou, prin profeți, Dumnezeu a făcut apel la poporul Său, dar acesta a refuzat să asculte (vezi Ieremia 35:14-17; Psalmii 81:11-14).

4. Compară Ezra 5:12 cu Ieremia 51:24,25,44. Cum explică aceste texte judecata asupra Ierusalimului prin intermediul babilonienilor? Vezi și 2 Cronici 36:16.

Conform cu Ezra 5, după ce poporul L-a provocat constant și fără regrete pe Dumnezeu la mânie, în cele din urmă El S-a retras și „a dat” poporul „în mâinile lui Nebucadnețar, împăratul Babilonului” (Ezra 5:12). Dar Dumnezeu a făcut lucrul acesta numai după ce nu mai era niciun „leac” (2 Cronici 36:16) și ulterior a judecat Babilonul pentru distrugerile excesive produse în țara lui Iuda (Ieremia 51:24,25,44; Zaharia 1:15).

Multe alte judecăți despre care Scriptura spune că au fost aduse de Dumnezeu sunt explicate ca situații în care Dumnezeu „dă” poporul pe mâna dușmanilor săi (Judecători 2:13,14; Psalmii 106:41,42), în concordanță cu deciziile poporului de a-L uita pe Domnul și de a sluji „dumnezeilor” neamurilor (Judecătorii 10:6-16; Deuteronomul 29:24-26). Furia lui Dumnezeu împotriva răului, care va culmina în cele din urmă cu eradicarea oricărui rău o dată pentru totdeauna, izvorăște din iubirea Lui pentru fiecare ființă și din dorința Sa de a asigura binele final al universului, care este de fapt miza întregului parcurs al păcatului, răzvrătirii și răului.
 

Faptul că Dumnezeu nu vrea să aducă judecata asupra nimănui influențează înțelegerea ta privind mânia divină? Dacă Dumnezeu este încet la mânie, nu ar trebui să fim și noi la fel cu ceilalți? Cum putem face lucrul acesta și în același timp să protejăm și să ne preocupăm de victimele răului?

Comentariu EGW

O milă dumnezeiască s-a arătat pe fața Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire de regret asupra templului și apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere și de lacrimi amare, a exclamat: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut.” Aceasta este lupta dinaintea despărțirii. În plângerile lui Isus se revărsa însăși inima lui Dumnezeu. – Lift Him Up, p. 337

Tatăl nostru ceresc nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor. Lumea aceasta este scena încercărilor, durerilor și necazurilor noastre. Suntem aici ca să trecem testul dat de Dumnezeu. Cuptorul încercării trebuie să fie încins până ce zgura din noi este mistuită și ieșim de acolo ca aurul curățit prin foc. Atunci, din întuneric va străluci lumina. … „Domnul a dat şi Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului” (Iov 1:21). Aceasta să fie exprimarea inimii. Norul milei plutește deasupra capetelor noastre chiar și în ceasul cel mai întunecat. Binefacerile lui Dumnezeu față de noi sunt la fel de numeroase ca picăturile de ploaie care cad din nori pe pământul uscat pentru a-l uda și a-l împrospăta. Îndurarea lui Dumnezeu este peste voi. . . .

Dacă vi s-ar deschide ochii, L-ați vedea pe Tatăl vostru ceresc aplecându-Se asupra voastră cu iubire și, dacă ați putea auzi glasul Său, ați simți mila și înțelegerea Lui pentru voi, cei care sunteți doborâți de suferință și necazuri. Rămâneți tari în puterea Lui, la El veți găsi odihnă. – In Heavenly Places, p. 272
Doar în câţiva ani, împăratul Babilonului avea să fie folosit ca instrument al mâniei lui Dumnezeu asupra lui Iuda cel nepocăit. Iar și iar Ierusalimul avea să fie împresurat și cucerit de oștile năvălitoare ale lui Nebucadneţar. La început câțiva, dar mai târziu mii și zeci de mii aveau să fie luați robi în țara Șinear, pentru a locui acolo în exil forțat. Ioiachim, Ioiachin şi Zedechia – toți acești regi iudei urmau la rândul lor să devină vasali ai conducătorului babilonian și toți aveau să se răscoale. Pedepse din ce în ce mai aspre aveau să îi fie date poporului răsculat, până când, în cele din urmă, țara întreagă avea să devină o pustietate, Ierusalimul avea să fie jefuit și nimicit prin foc, templul pe care îl clădise Solomon avea să fie distrus, iar Regatul lui Iuda avea să cadă, pentru a nu mai ocupa niciodată poziția lui de odinioară printre popoarele pământului.

Acele vremuri de schimbare, atât de pline de pericole pentru națiunea israelită, au fost marcate de multe solii trimise de la Dumnezeu prin Ieremia. În felul acesta, Domnul le-a dat copiilor lui Iuda o mare ocazie de a se elibera din alianța cu Egiptul și de a evita lupta cu conducătorii Babilonului. Când pericolul amenințător s-a apropiat mai mult, Ieremia a învățat poporul prin parabole, sperând ca în felul acesta să-l trezească la un simțământ al obligației sale față de Dumnezeu și să-l încurajeze să păstreze legături de prietenie cu conducerea babiloniană. – Profeți și regi, p. 422, 423
 

Deși este ceva îngrozitor, mânia divină nu este sub nicio formă imorală sau lipsită de iubire. Dimpotrivă, în Vechiul și în Noul Testament Dumnezeu Își exprimă mânia împotriva răului datorită iubirii Sale. Mânia divină este cumplită din cauza caracterului viclean al răului, în contrast cu bunătatea pură și cu splendoarea lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, iubirea este o caracteristică esențială a lui Dumnezeu; mânia nu este. Unde nu există rău sau nedreptate, nu există nici mânie. La final, acțiunea divină cea mai iubitoare – eradicarea răului din univers – va elimina definitiv și furia/mânia. Iar lucrul acesta se va întâmpla pentru că nu va mai exista niciodată nicio nedreptate sau vreun rău. Pentru totdeauna va exista numai o eternitate de fericire și dreptate într-o relație perfectă de iubire. Nu va mai exista niciodată mânie divină pentru că nu va mai fi niciodată nevoie de ea. Ce gând minunat!

5. Unii se tem că mânia divină legitimează în mod neintenționat răzbunarea omenească. Citește Deuteronomul 32:35; Proverbele 20:22; 24:29; Romani 12:17-21 și Evrei 10:30. Cum ne păzesc aceste texte de gândul răzbunării omenești?

Potrivit Scripturii, Dumnezeu are dreptul de a aduce judecata, iar când o aduce, o aduce întotdeauna cu o dreptate desăvârșită. Atât Vechiul, cât și Noul Testament Îi rezervă răzbunarea explicit lui Dumnezeu. Pavel scrie în Romani 12:19 – „Nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul” (citat din Deuteronomul 32:35). Deși Dumnezeu în cele din urmă aduce judecata asupra nedreptății și răului, Hristos a creat o posibilitate pentru toți cei care cred în El. Fără îndoială „Isus [este Cel] care ne izbăvește de mânia viitoare” (1 Tesaloniceni 1:10; compară cu Romani 5:8,9), iar acest lucru este în concordanță cu planul lui Dumnezeu, „fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:9). Mânia divină nu este anulată, ci aceia care au credință în Isus vor fi eliberați de sub această mânie datorită lui Hristos.

În ce fel ispășirea lui Hristos a întărit dreptatea și în același timp ne-a eliberat de sub această mânie? Cu cât mai binevoitor ar trebui să fii față de alții, dat fiind că Dumnezeu ți-a oferit această șansă, în ciuda lipsurilor tale?

Comentariu EGW

Dacă ar fi putut să-L facă pe Domnul Hristos să păcătuiască în cel mai mic detaliu, Satana ar fi rănit capul Mântuitorului. În realitate, el a putut să-I atingă numai călcâiul. Dacă ar fi atins capul lui Hristos, speranţa neamului omenesc ar fi pierit. Mânia divină ar fi venit asupra lui Hristos, aşa cum a venit asupra lui Adam. Domnul Hristos şi biserica ar fi fost fără nicio speranţă. Nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la neprihănirea desăvârşită a naturii omeneşti a lui Hristos. Credinţa noastră trebuie să fie rațională, privind la Isus cu o încredere deplină în jertfa Sa ispăşitoare. Acest lucru este important, pentru ca sufletul să nu fie cuprins de întuneric. Înlocuitorul cel sfânt este în stare să mântuiască pe deplin, pentru că El i-a prezentat universului, care privea cu uimire, umilinţa deplină şi desăvârşită manifestată în caracterul Său omenesc şi în ascultarea desăvârşită faţă de toate cerinţele lui Dumnezeu. Puterea divină îi este dată omului, pentru ca el să poată ajunge părtaş naturii divine, după ce a fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, omul care se pocăieşte şi crede poate fi făcut să fie neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos. – Solii alese, cartea 1, p. 256

Aproape că nu există doi oameni ale căror experiențe să fie exact la fel în toate detaliile. Încercările unuia nu pot fi încercările altuia, iar inimile noastre ar trebui să fie întotdeauna deschise în fața simpatiei și a bunăvoinței și să strălucească de dragostea divină pe care a manifestat-o Isus față de toți frații Săi. Hristos a mustrat uneori cu severitate și, în unele cazuri poate fi necesar să facem și noi acest lucru, dar ar trebui să ținem seama de faptul că Hristos cunoștea exact starea celor pe care i-a mustrat, știa câtă mustrare puteau suporta și răul care era nevoie să fie corectat în viața lor, dar El știa și cum să-Și arate mila față de cel rătăcit, să mângâie pe cel nefericit și să-l încurajeze pe cel slab. El știa foarte bine cum să inspire speranță și curaj, pentru că El cunoștea motivele și încercările personale cu care se lupta mintea fiecăruia. El mustra cu înțelegere și îi iubea cu o iubire divină pe cei pe care îi mustra. Domnul Isus nu putea să greșească, dar judecata omenească dă greș, poate să nu fie dreaptă. Oamenii pot să judece greșit motivele, pot fi înșelați de aparențe și, când consideră că au dreptate să mustre răul, pot merge prea departe, pot condamna cu asprime și îl pot răni pe cel pe care ar vrea să-l vindece sau, printr-o milă neînțeleaptă, pentru că nu cunosc multe lucruri, pot contracara o mustrare îndreptățită și făcută la timpul potrivit.

Domnul dorește ca noi să fim supuși voinței Sale și sfințiți pentru a face lucrarea Sa. Egoismul trebuie îndepărtat cu totul, împreună cu orice alt defect din caracterul nostru. Trebuie să murim zilnic față de eu. Pavel a avut această experiență. El a spus: „În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte” (în engl.: „Eu mor zilnic”). În fiecare zi, în el avea loc o naștere din nou, în fiecare zi făcea un pas înainte spre cer. Și noi trebuie să dobândim victorii zilnice în viața spirituală dacă vrem să ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este îndurător, plin de milă și de îndurare. El ne cunoaște slăbiciunile și nevoile și ne va ajuta în neputințele noastre dacă ne vom încrede în El. – „Love the Fulfilling of the Law”, „ Signs of the Times, Martie 3, 1887.
 

În contextul păcatului cu vițelul de aur, Ellen G. White a scris: „Israeliții se făcuseră vinovați de trădare, trădarea unui Împărat care îi umpluse de avantaje și de a cărui autoritate promiseseră de bunăvoie să asculte. […] Dar chiar și în acest caz s-a manifestat mila lui Dumnezeu. […] Au fost nimiciți doar aceia care au persistat în răzvrătirea lor. Era necesar ca acest păcat să fie pedepsit, ca o mărturie pentru națiunile înconjurătoare despre nemulțumirea și supărarea lui Dumnezeu în ceea ce privește idolatria. […] Deoarece israeliții trebuiau mai târziu să condamne idolatria triburilor din jurul lor, acestea i-ar fi acuzat că tocmai poporul care pretinde că Iehova este Dumnezeul lui făcuse la Horeb un vițel și s-a închinat înaintea lui. În această viitoare situație, deși obligat să recunoască acest adevăr neplăcut, Israel avea să poată arăta soarta teribilă a celor ce au comis această nelegiuire, ca dovadă că păcatul lor n-a fost aprobat sau scuzat. [...] Îndurarea lui Dumnezeu a făcut să sufere mii, ca să nu mai fie nevoie de judecățile divine asupra a milioane. Pentru a-i salva pe cei mulți, El trebuie să-i pedepsească pe cei puțini” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 324, 325).

Zilnic:
Efeseni 5
Efeseni 6
Filipeni 1
Filipeni 2
Filipeni 3
Filipeni 4
Coloseni 1
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 5

1. Cu cine spune apostolul să nu ne întovărășim deloc? 

2. În ce privințe se ruga Pavel să crească dragostea credincioșilor? 

3. Unde este cetățenia noastră? 

4. Ce fel de roade aducem Domnului când Îi suntem plăcuți? 

5. Cu ce obiectiv ar trebui să se adune grupuri de lucrători creștini? 

Comentariu EGW

Tragedia veacurilor, cap. „Distrugerea Ierusalimului”.