Conflictul cosmic

1. Cum ne ajută parabola din Matei 13:24-27 să înțelegem răul din lumea noastră?

Isus povestește despre un fermier care seamănă numai semințe bune în câmpul lui. Dar între grâu răsare neghină. Văzând acest lucru, slujitorii îl întreabă: „Doamne, n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are dar neghină?” (Matei 13:27). Aceasta seamănă cu întrebarea repetată în zilele noastre: Dacă Dumnezeu a creat lumea pe deplin bună, de ce există rău în ea?

2. Citește Matei 13:28-30 în lumina explicației date de Hristos în Matei 13:37-40. Cum contribuie aceste texte la o mai bună înțelegere a naturii conflictului cosmic?

Stăpânul răspunde întrebării slujitorului: „Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta” (Matei 13:28). Ulterior, Isus Îl identifică pe cel care „seamănă sămânța bună” drept „Fiul omului”, care este Isus Însuși (Matei 13:37) și pe „vrăjmașul care a semănat” neghina drept „diavolul” (Matei 13:39), descriind în mod explicit un conflict cosmic între Hristos și Satana. De ce există rău în lume? Răul este rezultatul acțiunii vrăjmașului (diavolul), care se opune stăpânului. „Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta” (Matei 13:28).

Acest răspuns însă dă naștere unei alte întrebări: „Vrei dar să mergem s-o smulgem?” Cu alte cuvinte, de ce nu scoți răul din rădăcini imediat? „«Nu», le-a zis el, «ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș»” (Matei 13:29,30; compară cu Marcu 4:29). Potrivit parabolei, Dumnezeu va pune în cele din urmă capăt răului, dar smulgerea lui prematură ar avea ca rezultat daune colaterale ireversibile, care ar afecta binele.
 

Care sunt pericolele dacă s-ar încerca acum smulgerea neghinei din mijlocul grâului? În același timp, de ce lucrul acesta nu înseamnă pur și simplu ignorarea răului care ne iese în cale?

Comentariu EGW

Învățătura acestei parabole [despre neghină] ilustrează modul în care îi tratează Dumnezeu atât pe oameni, cât și pe îngeri. Satana este un înșelător. Când a păcătuit în cer, nici chiar îngerii loiali lui Dumnezeu nu au înțeles pe deplin caracterul lui. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu l-a nimicit imediat. Dacă Satana ar fi fost nimicit imediat, îngerii sfinți nu ar fi înțeles dreptatea și iubirea lui Dumnezeu. Îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu ar fi fost ca o sămânţă rea, care ar fi adus roadele amare ale păcatului și ale nenorocirii. Prin urmare, autorul răului a fost cruțat și lăsat să-și manifeste caracterul pe deplin.

De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a suportat durerea de a vedea lucrările răului. Decât să îngăduie ca vreuna dintre ființele create de El să fie înșelată de declarațiile mincinoase ale celui nelegiuit, mai degrabă a oferit darul nemăsurat al Jertfei de pe Golgota, deoarece neghina nu poate fi smulsă fără să existe pericolul de a smulge și grâul prețios odată cu ea. Oare nu ar trebui să fim noi la fel de răbdători cu semenii noștri cum este Domnul cerului și al pământului cu Satana? – The Upward Look, p. 77

Domnul Hristos ... nu ne-a încredințat nouă lucrarea de a judeca motivele și caracterul oamenilor. El cunoaște prea bine firea noastră și de aceea nu ne-a dat această misiune. Dacă am încerca să-i smulgem din biserică pe aceia despre care presupunem că sunt niște creștini falși, putem fi siguri că am comite greșeli. Adesea, noi îi considerăm ca fiind niște cazuri fără speranță tocmai pe aceia pe care Domnul Hristos îi atrage la Sine. Dacă ar trebui să tratăm aceste suflete în conformitate cu judecata noastră nedesăvârșită, probabil că acest fapt ar duce la spulberarea ultimei lor speranțe. Mulți care se consideră buni creștini vor fi găsiți în cele din urmă nevrednici. În cer se vor afla mulți oameni despre care semenii lor au crezut că nu vor ajunge niciodată acolo. Omul judecă după aparențe, dar Dumnezeu judecă inima. Neghina și grâul trebuie să crească împreună până la seceriș, iar secerișul are loc la încheierea timpului de probă. În cuvintele Mântuitorului se află și o altă lecție, o lecție a răbdării minunate și a iubirii pline de duioșie. După cum rădăcinile neghinei sunt strâns împletite cu rădăcinile grâului, tot astfel membrii falși ai bisericii se pot afla într-o relație apropiată cu ucenicii adevărați. Adevăratul caracter al acestor așa-ziși credincioși nu este manifestat pe deplin. Dacă ei ar fi separați de biserică, ar putea fi determinați să se poticnească și alții care, altfel, ar fi rămas statornici. – Parabolele Domnului Hristos, p. 71, 71

Trebuie să ne ferim să ne complăcem într-un spirit de bigotism și intoleranță. Nu trebuie să stăm deoparte de alții într-un spirit care pare să spună: „Nu te apropia de mine, căci eu sunt mai sfânt decât tine.” Nu trebuie să ne închidem în fața semenilor noștri, ci trebuie să căutăm să le împărtășim adevărul prețios care ne-a binecuvântat inimile. … [Cu toate acestea], ar trebui să fim ferm înrădăcinați în convingerea că, în relațiile noastre cu oamenii, orice ne-ar abate în vreun fel de la adevăr și dreptate nu ne poate fi de folos și Îl dezonorează foarte mult pe Dumnezeu. – In Heavenly Places, p. 310
 

În paralel cu întrebarea din parabolă – de ce există sămânță rea pe câmp, dacă stăpânul a pus numai sămânță bună – apare o altă întrebare: Dacă Dumnezeu a creat o lume întru totul bună, cum a apărut răul aici?

3. Ce transmit cuvintele lui Dumnezeu din Geneza 1:31 despre starea creației când Dumnezeu a terminat de creat și de ce este important acest răspuns?

Conform cu Geneza 1:31, când Dumnezeu a terminat de creat lumea, aceasta era foarte bună. În Geneza 1 nu există niciun indiciu de vreun rău la crearea acestei planete de către Dumnezeu. Atunci cum a intrat răul în experiența umană?

4. Cum a ajuns răul aici, pe pământ? În ce lumină e pusă natura conflictului cosmic? Geneza 3:1-7 și Apocalipsa 12:7-9.

Aici vedem minciunile despre caracterul lui Dumnezeu prezentate de șarpe, identificat în Apocalipsa 12:7-9 ca diavolul însuși („șarpele cel vechi”). Șarpele folosește inițial o întrebare pentru a pune la îndoială porunca lui Dumnezeu, denaturând aproape complet în întrebarea lui ceea ce poruncise Dumnezeu. Apoi șarpele pune direct la îndoială ceea ce spusese Dumnezeu, zicându-i Evei: „Hotărât că nu veți muri” (Geneza 3:4). Cineva – fie șarpele, fie Dumnezeu – a mințit-o pe Eva, care acum trebuie să aleagă dacă să creadă ce i-a spus Dumnezeu sau ce i-a spus șarpele.

Aici și în alte părți din Scriptură, natura acestui conflict are în vedere în primul rând pe cine să crezi și ce să crezi, fapt care este integral legat de iubire. Și aceasta întrucât convingerile tale despre cineva, despre ce fel de persoană este și dacă este sau nu de încredere, au un impact profund asupra capacității tale de a iubi acea persoană și de a avea încredere în ea, iar, în acest caz, de a asculta de ceea ce îți spune.
 

Citește Geneza 3:15. Declarația făcută de Dumnezeu șarpelui, că sămânța femeii, adică Mesia, avea să zdrobească capul șarpelui, este deseori identificată ca prima Evanghelie din Scriptură (protoevangelium). Cum întărește ea realitatea conflictului și în același timp oferă speranță în mijlocul acestuia?

Comentariu EGW

Înainte de apariţia păcatului, în tot universul era pace şi bucurie. Totul era în perfectă armonie cu voinţa Creatorului. Iubirea faţă de Dumnezeu era supremă, dragostea faţă de semeni era imparţială. Hristos, Cuvântul, Singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veşnic – în natură, caracter şi scop –, fiind singura fiinţă din tot universul care putea să participe la sfaturile şi planurile lui Dumnezeu. Prin Hristos a creat Tatăl toate fiinţele cereşti. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri… fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri” (Coloseni 1:16). Tot cerul se supunea lui Hristos în aceeaşi măsură ca şi Tatălui. – Tragedia veacurilor, p. 493

Pentru mulţi oameni, originea păcatului şi motivul existenţei lui sunt o sursă de mare nedumerire. Ei văd acţiunea răului, cu nenorocirile şi distrugerile pe care le aduce, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este infinit în înţelepciune, putere şi dragoste. Acesta este un mister căruia nu-i găsesc nicio explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile clar prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, adevăruri esenţiale pentru mântuire. Unii, în tentativa lor de a explica existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu a făcut cunoscut niciodată. Ca urmare, nu găsesc nicio rezolvare pentru dificultăţile lor. Înclinaţi spre îndoială şi critică, fac din eşecul lor o scuză pentru a respinge cuvintele Sfintei Scripturi. – Tragedia veacurilor, p. 492

În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana și a făcut exact lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese că nu trebuie să le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între vii și morți, spunând: „Pedeapsa să cadă asupra Mea. Eu voi sta în locul omului. El va mai avea o șansă.”
Ce iubire! Ce har uimitor! Împăratul slavei a propus să Se smerească pentru omenirea căzută! El avea să-Și așeze picioarele pe urmele pașilor lui Adam. El avea să ia asupra sa natura căzută a omului și urma să se angajeze să lupte împotriva dușmanului puternic care a triumfat asupra lui Adam. El avea să-l învingă pe Satana și, făcând astfel, avea să deschidă calea pentru a-i răscumpăra, din rușinea păcătuirii și căderii lui Adam, pe toți aceia care aveau să creadă în El. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1085

Isus a venit în această lume pentru a ilustra caracterul lui Dumnezeu în propria Sa viață și a înlătura reprezentările greșite despre Dumnezeu, care își aveau originea în Satana; El i-a revelat omului slava lui Dumnezeu. Numai trăind între oameni a putut să le arate mila, compasiunea și iubirea Tatălui Său ceresc, pentru că numai prin acțiuni de bunătate putea să prezinte harul lui Dumnezeu. Necredința oamenilor era profund înrădăcinată, totuși ei n-au putut să reziste în fața mărturiei exemplului Său dumnezeiesc și a faptelor Sale pline de iubire și adevăr. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 139 (12 mai)
 

Capitolele 1 la 3 din Geneza arată categoric că răul a existat înainte de căderea lui Adam și a Evei. La nivel de concept, „răul” apăruse deja în numele „pomul cunoștinței binelui și răului” (Geneza 2:9,17). Apoi șarpele Îl acuză pe Dumnezeu că minte când, de fapt, șarpele este cel care minte. Existența șarpelui (Apocalipsa 12:9) și minciuna acestuia arată realitatea răului acolo. Prin urmare, chiar și în Eden, înainte de cădere, se manifestă prezența răului.

5. Citește Ezechiel 28:12-19 în lumina textelor din Exodul 25:19,20. Care este natura căderii acestei ființe?

Potrivit acestui pasaj, conflictul cosmic a început în cer și originea răului este tot în cer. Înainte de cădere, ființa care a ajuns cunoscută ca Satana era un heruvim ocrotitor. Pe lângă faptul că este identificat ca acest heruvim, el ajunsese „la cea mai înaltă desăvârșire”, fiind „plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe”, și se afla „în Eden, grădina lui Dumnezeu” (Ezechiel 28:12,13). Niciunul dintre aceste lucruri nu se poate spune despre împăratul uman al Tirului (sau despre oricare alt om). Prin urmare, știm că ni se oferă aici o scurtă descriere a căderii lui Lucifer.

6. Ce detalii găsești în Isaia 14:12-15 despre originea marii lupte?

Conform cu Isaia 14, Lucifer a decis să se înalțe și să se facă precum Dumnezeu. Acest verset completează ceea ce am văzut în Ezechiel 28, și anume că i „s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții” sale (Ezechiel 28:17), fapt care ar fi trebuit să îl determine să Îl slăvească pe Dumnezeu, care l-a făcut frumos. În schimb, el a devenit mândru. Mai rău, în această mândrie, el și-a propus să ia locul lui Dumnezeu și să-L calomnieze. Termenul ebraic pentru „negoț” din Ezechiel 28:16 înseamnă și „a calomnia”, un indiciu al modului în care Satana va acționa împotriva lui Dumnezeu și împotriva noastră.

Cum înțelegem faptul că Lucifer, care a căzut, a fost inițial „fără prihană [...] din ziua” în care a fost făcut „până în ziua când s-a găsit nelegiuirea” în el (Ezechiel 28:15)? Cum ar putea o ființă perfectă/„fără prihană” să cadă dacă a fi „fără prihană” nu includea adevărata libertate morală?

Comentariu EGW

Dar a existat cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul şi-a avut originea în cel care, după Hristos, fusese onorat de Dumnezeu în cea mai mare măsură şi care deţinea cea mai înaltă putere şi slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt şi nepătat. „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine»” (Ezechiel 28:12-15). – Tragedia veacurilor, p. 493

Lucifer ar fi putut rămâne în graţia lui Dumnezeu, iubit şi onorat de toate oştile îngereşti, exercitându-şi puterile nobile pentru binecuvântarea altora şi pentru a-L slăvi pe Creatorul său. Dar profetul spune: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17). Puţin câte puţin, Lucifer a ajuns să nutrească o dorinţă de înălţare: „pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu „ (Ezechiel 28:6); „Tu ziceai în inima ta: «… îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării, … mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:13,14). În loc să caute să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc în iubirea şi devotamentul făpturilor Sale, Lucifer se străduia să câştige pentru el însuşi slujirea şi închinarea lor. Râvnind la onoarea pe care Tatăl infinit o revărsase asupra Fiului Său, acest prinţ al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea privilegiul s-o exercite. – Tragedia veacurilor, p. 494

Ce se înțelege prin neascultare se vede în istoria lui Satana, care, din cauza neascultării, a fost aruncat din cer. Cele mai mari talente și cele mai înalte daruri care îi puteau fi acordate unei ființe create i-au fost date lui Lucifer, heruvimul ocrotitor. Înainte de a cădea, el a fost o ființă glorioasă care ocupa o poziție alături de Hristos, dar, căutând să fie egal cu Dumnezeu, și-a adus asupră-și o ruină iremediabilă.

Având înaintea noastră această lecție, să ne ascundem în Hristos. El este sursa întregii înțelepciuni, a întregii inteligențe, a oricărei puteri. Privește crucea lui Hristos, singura garanție pentru mântuirea noastră! Privește-L pe Mântuitorul dându-Și viața pentru noi, ca să putem deveni creștini! Cei care se străduiesc să trăiască viața de creștin luptă împotriva minciunii diavolului. Putem să ne îndoim de rezultatul acestui conflict? Dumnezeu trăiește, domnește și, în fiecare zi, face minuni. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 287 (5 oct.)
 

Încercarea lui Satana de a uzurpa tronul lui Dumnezeu se poate observa și în pasajele despre ispitire din Matei 4 și Luca 4. În șocanta întâlnire dintre Isus și ispititor se dezvăluie multe lucruri despre natura conflictului. Aici vedem realitatea marii lupte dintre Hristos și Satana, dar redată în termeni duri și grafici.

7. Cum descoperi realitatea marii lupte dintre Hristos și Satana în Matei 4:1-11?

Isus a fost „dus” de Duhul în pustiu cu scopul expres să fie „ispitit de diavolul” (Matei 4:1). Iar înainte de a da piept cu diavolul în această întâlnire prestabilită, Isus postise 40 de zile. Așadar, când a venit, diavolul L-a ispitit pe Isus să transforme pietrele în pâine, profitând de foamea extremă resimțită de Acesta. Dar Isus a răspuns acestei ispite cu Scriptura, iar vicleșugul lui Satana a eșuat.
Atunci, într-o încercare de a-L face pe Isus să acționeze din îngâmfare, diavolul L-a ispitit să Se arunce de pe streașina templului. Satana a răstălmăcit Scriptura pentru a sugera că, dacă Isus era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, îngerii aveau să Îl protejeze. Dar, fiindcă citise Scriptura corect, Isus a combătut din nou ispita.

A treia ispită demască categoric ce încearcă diavolul să facă. El vrea ca Isus să i Se închine. Satana încearcă să uzurpe închinarea care I se cuvine numai lui Dumnezeu. Iar pentru a face lucrul acesta, Îi arată lui Isus „toate împărățiile lumii și strălucirea lor”, apoi pretinde: „Toate aceste lucruri Ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie” (Matei 4:8,9). În Luca 4:6, un text paralel cu cel din Matei, diavolul susține: „Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății; căci mie îmi este dată și o dau oricui voiesc” (Luca 4:6). Din nou, Isus contracarează această ispită cu Scriptura și din nou Satana dă greș. În toate cele trei cazuri, Isus a folosit Scriptura pentru a Se apăra de atacurile inamicului.
 

Efeseni 6:12 ne amintește că „noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”. Deși nu ar trebui să trăim cu frică, de ce trebuie să ne amintim întotdeauna de realitatea luptei care se desfășoară în jurul nostru?

Comentariu EGW

„Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: «Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii, căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.» Drept răspuns, Isus i-a zis: «Înapoia Mea, Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti.»”

Satana I-a înfăţişat lui Isus împărăţiile lumii în cea mai atrăgătoare lumină. El s-a oferit să renunţe la pretenţiile pe care le avea asupra bogăţiilor pământului dacă Isus avea să i Se închine acolo. Dacă planul mântuirii avea să fie dus până la capăt şi dacă Isus murea pentru a-l răscumpăra pe om, Satana ştia că propria putere avea să fie limitată şi luată în cele din urmă de la el şi că avea să fie nimicit. Din acest motiv, planul gândit de el era acela de a împiedica, dacă era cu putinţă, ducerea la bun sfârşit a marii lucrări care fusese începută de Fiul lui Dumnezeu. Dacă planul de răscumpărare avea să dea greş, Satana urma să-şi păstreze împărăţia a cărei stăpânire o pretindea atunci. Şi, dacă ar fi avut sorţi de izbândă, gândea el cu satisfacţie, urma să domnească în opoziţie cu Dumnezeul cerurilor.

… Dar Isus l-a întâmpinat pe ispititor cu mustrarea: „Înapoia Mea, Satano!” El nu avea să Se închine decât înaintea Tatălui Său. – Scrieri timpurii, p. 157
Satana a pretins că împărăţia pământului era a lui şi a insinuat că Isus ar fi putut scăpa de toate suferinţele Sale, că nu era nevoie să moară pentru a obţine împărăţiile acestei lumi şi, dacă avea să i Se închine, ar fi putut avea toate bogăţiile pământului şi slava de a domni peste ele. Dar Isus a fost de neclintit. Ştia că va veni vremea când va redobândi cu propria viaţă împărăţia de la Satana şi că, după un timp, totul în cer şi pe pământ i Se va supune. A ales viaţa de suferinţă şi moartea îngrozitoare ca fiind calea aprobată de Tatăl Său pentru a putea deveni un moştenitor de drept al împărăţiilor pământului şi a le putea stăpâni cu mâna Sa pentru veşnicie. Satana avea să fie dat şi el în mâna Lui ca să fie nimicit prin moarte, pentru a nu-L mai tulbura vreodată pe Isus sau pe sfinţi, în slavă. – Scrieri timpurii, p. 157

Hristos nu le-a spus ucenicilor Săi că lucrarea lor avea să fie ușoară. El le-a prezentat vasta alianță a răului, desfășurată împotriva lor. Ei aveau să lupte „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). Însă ei nu aveau să fie lăsați să lupte singuri. El i-a asigurat că avea să fie cu ei și că, dacă vor merge înainte în credință, se vor mișca sub pavăza Celui Atotputernic. El i-a îndemnat să fie curajoși și tari, căci în rândurile lor avea să fie Cineva mai puternic decât îngerii – Comandantul oștirilor cerului. – Faptele apostolilor, p. 493
 

Am văzut câteva pasaje care vorbesc despre un conflict cosmic între Dumnezeu și Satana. Dar cum să fie posibil un astfel de conflict? Cum ar putea cineva să se opună Dumnezeului atotputernic? Dacă ar fi vizat puterea absolută, acest conflict cosmic s-ar fi încheiat înainte să înceapă. Trebuie să fie vorba de un alt tip de confruntare. Scriptura destăinuie faptul că acest conflict are în vedere caracterul lui Dumnezeu – o divergență din cauza acuzațiilor calomniatoare făcute de diavol la adresa lui Dumnezeu, potrivit cărora (printre altele) Dumnezeu nu ar fi pe deplin bun și iubitor. Astfel de afirmații nu pot fi învinse prin putere sau prin forță brută, ci prin compararea celor două caractere aflate în competiție.

„În modul în care a gestionat păcatul, Dumnezeu a folosit numai dreptatea și adevărul. Satana putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea – lingușirea și amăgirea. El căutase să falsifice cuvintele lui Dumnezeu și reprezentase eronat planul Său de guvernare înaintea îngerilor, susținând că Dumnezeu nu a fost drept atunci când le-a dat legi și reguli locuitorilor cerului, că atunci când cerea supunere și ascultare de la ființele create căuta numai înălțarea de Sine. […] Atât caracterul adevărat al uzurpatorului, cât și scopul lui real trebuiau să fie înțelese de toți. El trebuia să aibă timp pentru a se demasca prin lucrurile lui nelegiuite” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 498).
 

8. Citește Ioan 8:44,45, în lumina pasajului din Apocalipsa 12:7-9. Cum este caracterul diavolului și strategia lui?

Planul diavolului a fost de la început să facă ființele să creadă că Dumnezeu nu era cu adevărat drept și iubitor și că legea Lui le asuprea și le făcea rău. Nu este de mirare că Isus îl numește pe diavol „mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:44). În schimb, Isus a venit să „mărturise[ască] despre adevăr” (Ioan 18:37) și să contracareze direct minciunile și calomniile lui Satana, învingându-l și în cele din urmă distrugându-l pe el și puterea lui (1 Ioan 3:8; Evrei 2:14).

Apocalipsa 12:9,10 îl identifică pe Satana ca: (1) „șarpele cel vechi”, (2) cel care acuză poporul lui Dumnezeu în tribunalul ceresc și (3) balaurul conducător care înșală lumea. Cuvântul grecesc tradus cu „diavol” înseamnă pur și simplu „calomniator”, arătând încă o dată că natura conflictului vizează convingerile, inclusiv credințele despre caracterul lui Dumnezeu.
 

Comentariu EGW

Legea iubirii fiind baza guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de aderarea lor totală la marile principii ale neprihănirii. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele pe care le-a creat să-L iubească şi să-L onoreze pentru că Îi apreciază caracterul într-un mod raţional. Lui nu-I face plăcere o ascultare din constrângere, ci le acordă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I slujească de bunăvoie. – Tragedia veacurilor, p. 493

Stăpânirile și puterile întunericului se adunaseră în jurul crucii, aruncând umbrele necredinței, ale iadului, în inimile oamenilor. Când Domnul a creat aceste ființe ca să stea înaintea tronului Său, ele erau frumoase și pline de slavă. Frumusețea și sfințenia lor erau în armonie cu poziția lor înaltă. Ele erau bogate în înțelepciune dumnezeiască și înzestrate cu strălucirea cerească. Erau slujitorii lui Iehova. Dar cine putea recunoaște în îngerii căzuți pe serafimii slăviți, care au slujit cândva în curțile cerești?
Agenții lui Satana s-au unit cu oamenii răi pentru a face poporul să creadă că Hristos este cel mai mare dintre păcătoși și pentru a stârni toată ura împotriva Lui. Aceia care și-au bătut joc de Hristos, în timp ce atârna pe lemnul crucii, erau plini de spiritul primului mare rebel. El i-a umplut cu vorbe stricate și murdare. Le-a inspirat batjocurile. Dar, din toate acestea, n-a avut nimic de câștigat. …

… Hristos Și-a plecat capul și a murit, dar Și-a păstrat cu tărie credința și supunerea față de Dumnezeu. „Și am auzit în cer un glas tare, care zicea: «Acum au venit mântuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos»” (Apocalipsa 12:10). – Hristos, Lumina lumii, p. 760, 761

Dumnezeu a dat legea Sa pentru reglementarea conduitei națiunilor, familiilor și indivizilor. Nu există nici măcar un singur om care să facă răul, chiar dacă păcatul lui este cel mai mic și cel mai tainic, care să scape de acuzația adusă de acea lege. Întreaga lucrare a tatălui minciunilor este consemnată în cărțile cerului, iar cei care acceptă să îi slujească lui Satana, pentru a le prezenta oamenilor minciunile lui prin învățătură și practică, vor primi răsplata potrivit cu faptele lor. Pentru fiecare ofensă adusă lui Dumnezeu, oricât de mică, vor trebui să dea socoteală. Și, când sabia dreptății va fi luată în mână, ea va face lucrarea care a fost făcută Suferindului Divin. Dreptatea va lovi, pentru că ura lui Dumnezeu față de păcat este intensă și copleșitoare.
Adevărul, așa cum este el în Isus, ne va învăța lecții importante. Va arăta că dragostea lui Dumnezeu este largă și profundă, că este infinită și că, pedepsindu-i pe cei răzvrătiți, care au călcat în picioare Legea lui Dumnezeu, va fi intransigentă. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu care lucrează împreună cu dreptatea Sa. Ea ajunge până în adâncul suferinței și degradării omenești, pentru a-i ridica pe cei căzuți și asupriți care se prind strâns de adevăr prin pocăință și credință în Isus. – Lift Him Up, p. 158
 

Suplimentar: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 29
„Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nicio privință răspunzător de apariția păcatului, că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină care să fi creat ocazia pentru apariția răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existență nu se poate da nicio explicație. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. [...] Dacă ar fi fost adus imediat la inexistență, ei [locuitorii cerului și ai altor lumi] L-ar fi slujit pe Dumnezeu din teamă, nu din iubire. Influența amăgitorului n-ar fi fost cu totul distrusă și nici atitudinea de revoltă n-ar fi fost eliminată cu totul. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungă la maturitate. Pentru binele universului întreg, de-a lungul veacurilor veșnice, Satana trebuia să-și dezvolte mai mult principiile, pentru ca acuzațiile lui aduse guvernării divine să fie văzute de ființele create în lumina lor adevărată, pentru ca dreptatea și mila lui Dumnezeu, precum și imuabilitatea legii Sale să fie pentru totdeauna în afara oricărui dubiu.” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 492, 493, 499).

Zilnic:
Tit 1
Tit 2
Tit 3
Filimon 1
Evrei 1
Evrei 2
Evrei 3
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 9

1. Pentru cine anume „totul este curat”? 

2. Cine era sfătuit „să le fie pe plac în toate lucrurile” și pe placul cui să fie? 

3. Cine a scris cu mâna lui „voi plăti”? 

4. Cum s-a vestit cuvântul dovedit nezguduit? 

5. De unde reiese că pasul de organizare a diaconiei a fost după planul lui Dumnezeu?

Comentariu EGW

Mărturii, vol. 5, p. 503, 504, „Religia și educația științifică”; Harul uimitor al lui Dumnezeu, „Câmpul de luptă”, p. 36 (28 ian.)