Problema răului

Poate cea mai mare problemă cu care se confruntă creștinismul este problema răului – cum să împace faptul că Dumnezeu este pe deplin bun și iubitor cu realitatea răului din această lume. Pe scurt, dacă Dumnezeu este întru totul bun și atotputernic, de ce există răul, cu atât mai mult într-o măsură atât de mare? Aceasta nu este doar o problemă academică, ci ceva ce îi tulbură profund pe mulți oameni și îi împiedică pe unii să ajungă să Îl cunoască și să Îl iubească pe Dumnezeu.

„Originea păcatului și motivul existenței lui constituie, pentru multe minți, o sursă de mare nedumerire. Oamenii văd acțiunea răului, cu urmările lui groaznice de durere și distrugere, și se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înțelepciune, în putere și în dragoste. Aceasta este o taină, o problemă căreia nu-i găsesc nicio explicație” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 492).
Mulți atei identifică problema răului drept motivul pentru care sunt atei. Dar, după cum vom vedea în această săptămână și în săptămânile următoare, Dumnezeul Bibliei este întru totul bun și ne putem încrede în El – chiar și în ciuda răului care infectează atât de mult lumea noastră decăzută.

8 – 15 februarie: Săptămâna Căminului Creștin
 

Comentariu EGW

Dumnezeu este iubire. Răul care este în lume nu vine de la El, ci de la marele nostru vrăjmaș, a cărui lucrare a fost întotdeauna aceea de a-l degrada pe om, de a-i slăbi și perverti facultățile. Însă Dumnezeu nu ne-a lăsat în ruina pe care a adus-o căderea în păcat. ... Noi suntem ai Săi – moștenirea Sa răscumpărată. Dumnezeu și Fiul Său au plătit pentru familia omenească un preț infinit.

Prin ascultarea Sa desăvârșită de lege, prin viața Sa și prin caracterul Său, Răscumpărătorul lumii, singurul Fiu al lui Dumnezeu, a salvat tot ce se pierduse din cauza căderii și a făcut cu putință ca omul să asculte de acea lege sfântă și neprihănită pe care Adam a călcat-o. Domnul Hristos nu a schimbat divinitatea pentru umanitate, ci a îmbinat umanitatea cu divinitatea și, în corp omenesc, El a trăit legea în favoarea familiei omenești. Păcatele tuturor acelora care aveau să-L primească pe Hristos au fost puse în seama Sa și El a satisfăcut pe deplin dreptatea lui Dumnezeu. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 429

Dumnezeu nu a creat răul. El a făcut doar binele, care era asemenea Lui. Dar Satana nu a fost mulţumit să cunoască voia lui Dumnezeu şi să o împlinească. El şi-a întins curiozitatea până la ceea ce Dumnezeu a considerat că nu trebuia să ştie. Răul, păcatul şi moartea nu au fost create de Dumnezeu, ci sunt urmarea neascultării, care şi-a avut originea în Satana. Dar, prin viclenia lui Satana, cunoaşterea răului a fost adusă acum în lume. Acestea sunt nişte lecţii foarte grele, care cer un preţ foarte mare, dar oamenii vor să le înveţe şi mulţi nu vor fi niciodată convinşi că este o binecuvântare să fii ignorant în ce priveşte un anumit fel de cunoaştere, cerută de dorinţe nesatisfăcute şi de scopuri nesfinte.

Fiii şi fiicele lui Adam au aceeaşi curiozitate şi încredere în ei înşişi cum a avut Eva în căutarea cunoaşterii interzise. Ei dobândesc o experienţă, o cunoaştere pe care Dumnezeu n-a intenţionat niciodată ca ei să o aibă, iar consecinţa va fi, aşa cum a fost şi pentru primii noştri părinţi, pierderea căminului lor din Eden. Când vor învăţa fiinţele omeneşti ceva ce este atât de clar demonstrat înaintea lor? – Mărturii, vol. 5, p. 503

„Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:16). Natura Sa este iubire, Legea Sa este iubire. El dintotdeauna a fost astfel și așa va fi pururea. „Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică” și ale cărui „cărări sunt veșnice”, nu Se schimbă. În El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Isaia 57:15; Habacuc 3:6; Iacov 1:17). Orice manifestare a puterii creatoare este o expresie a iubirii nemărginite. Suveranitatea lui Dumnezeu implică deplina binecuvântare a tuturor ființelor create. ...
Istoria marelui conflict dintre bine și rău – de la data când a izbucnit pentru prima dată în ceruri și până la înfrângerea finală a răzvrătirii și eradicarea definitivă a păcatului – constituie, de asemenea, o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, p. 33
 

Problema răului este exprimată nu numai în contexte contemporane, ci și în Scriptură în sine.

1. Citește Iov 30:26; Ieremia 12:1; Ieremia 13:22; Maleahi 2:17 și Psalmii 10:1. Cum aduc aceste texte problema răului în prim-planul experienței umane?

Aceste texte ridică multe întrebări care ne preocupă și astăzi. De ce pare că cei răi prosperă și aceia care fac rele beneficiază de pe urma răului lor destul de des, dacă nu întotdeauna? De ce suferă cei corecți atât de mult? Unde este Dumnezeu atunci când are loc răul? De ce pare că Dumnezeu este uneori departe de noi, chiar ascuns?
Orice am spune legat de aceste întrebări și de problema răului în general, ar trebui să ne asigurăm că nu trivializăm răul. Nu ar trebui să încercăm să rezolvăm problema subestimând tipul sau măsura răului din lume. Răul este foarte vătămător – iar Dumnezeu îl urăște și mai mult decât noi. Prin urmare, ne putem alătura strigătului care răsună în întreaga Scriptură ca reacție la multele rele și nedreptăți din lume: „Până când, Doamne?”
 

2. Cum înțelegi cuvintele Domnului Isus din Matei 27:46? Cum L-a afectat răul pe Dumnezeu în cel mai puternic mod?

Pe cruce, Isus Însuși a rostit întrebarea: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Aici vedem în mod special că Dumnezeu Însuși este afectat de rău, un impresionant adevăr puternic evidențiat în suferința și moartea lui Hristos pe cruce, unde tot răul lumii a căzut asupra Lui.
Dar chiar și aici există speranță. Ceea ce a făcut Hristos pe cruce a învins sursa răului, pe Satana, și va anihila, în cele din urmă, răul pe deplin. Isus a citat acele cuvinte din Psalmii 22:1, iar respectivul psalm se încheie într-o notă triumfală.
 

Pe cruce, Domnul Isus a privit în perspectivă, în virtutea unei speranțe pe care la momentul acela nu o putea întrezări. Cum putem găsi alinare în aceasta când nici noi nu putem întrezări motive de speranță?

Comentariu EGW

„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui” (2 Petru 3:9). El nu-i uită şi nici nu-i neglijează pe copiii Săi, dar le permite celor nelegiuiţi să-şi descopere adevăratul caracter, pentru ca niciunul dintre cei care doresc să facă voia Sa să nu se înşele în privinţa lor. Mai mult, cei neprihăniţi sunt puşi în cuptorul necazurilor ca ei înşişi să fie curăţaţi, ca exemplul lor să-i convingă pe alţii de realitatea credinţei şi a evlaviei şi, de asemenea, ca purtarea lor statornică să îi condamne pe cei care nu se tem de Dumnezeu.

Dumnezeu le îngăduie celor nelegiuiţi să prospere şi să-şi manifeste vrăjmăşia împotriva Lui, pentru ca, atunci când vor umple măsura nelegiuirii lor, toţi să vadă dreptatea şi îndurarea Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale se apropie – când toţi cei care au călcat Legea Sa şi l-au oprimat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă pentru faptele lor. Atunci orice faptă de cruzime sau de nedreptate faţă de credincioşii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca şi când ar fi fost făcută faţă de Hristos Însuşi. – Tragedia veacurilor, p. 48

În lucrarea de reformă care trebuie să fie făcută astăzi, este nevoie de bărbați care, asemenea lui Ezra și Neemia, nu vor acoperi și nu vor scuza păcatul, nici nu se vor da înapoi de la apărarea onoarei lui Dumnezeu. Aceia asupra cărora zace povara acestei lucrări nu-și vor găsi pacea când se săvârșește răul și nici nu vor acoperi păcatul cu un veșmânt de milă falsă. Ei își vor aduce aminte că Dumnezeu nu caută la fața oamenilor și că asprimea pentru câțiva se poate dovedi a fi milă pentru mulți. Își vor aminti, de asemenea, că, în acela care mustră păcatul, trebuie să se dea pe față spiritul lui Hristos. – Profeți și regi, p. 675

[Hristos] este pironit pe cruce și atârnă suspendat între cer și pământ. Răscumpărătorul slăvit al unei lumi pierdute suferea pedeapsa încălcării legii Tatălui de către om. El era pe punctul de a plăti prețul pentru poporul Său cu propriul sânge.
Ah, nu au existat niciodată o suferință și o întristare ca acelea îndurate de Mântuitorul muribund! Simțământul neplăcerii Tatălui Său a fost cel care a făcut ca paharul Său să fie atât de amar. Nu suferința trupească a pus capăt atât de repede vieții lui Hristos pe cruce, ci greutatea zdrobitoare a păcatelor lumii și simțământul mâniei Tatălui Său. Ispita teribilă a gândului că Tată Său L-a părăsit pentru totdeauna I-a smuls acel strigăt sfâșietor de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

În chinurile Sale de moarte, predându-Și viața Sa prețioasă, El a trebuit să se încreadă numai prin credință în Cel de care a fost întotdeauna bucuria Lui să asculte. Neavând nicio rază de speranță sau încredere cu privire la viitorul Său triumf, El strigă cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul” (Luca 23:46). El cunoaște caracterul Tatălui Său, dreptatea, îndurarea și marea Sa iubire și, în supunere, Se lasă cu totul în mâinile Sale. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 170 (11 iun.)
 

Sfârșitul istoriei va veni cu victoria iubirii asupra răului. Dar, între timp, există multe întrebări tulburătoare care persistă. Cum ne putem gândi la problema răului și să vorbim cu folos despre ea?

Sfârșitul istoriei va veni cu victoria iubirii asupra răului. Dar, între timp, există multe întrebări tulburătoare care persistă. Cum ne putem gândi la problema răului și să vorbim cu folos despre ea?

În acest episod Iov suferise mult și pusese el însuși multe întrebări cu privire la motivul pentru care atâta rău și suferință se abătuseră asupra lui. A cerut o audiență la Dumnezeu pentru răspunsuri la întrebările lui, neștiind că mult mai multe se întâmplau în culise, în tribunalul ceresc (vezi Iov 1:2).
Răspunsul dat de Dumnezeu lui Iov este șocant: „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: «Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere?»” (Iov 28:1,2). O altă traducere redă textul așa: „Cine este cel ce Îmi întunecă deciziile, comentând fără să cunoască despre ce vorbește?” (Iov 38:2, BVA). Apoi Dumnezeu adaugă: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere” (Iov 38:4).
 

4. Ce sugerează răspunsul lui Iov din 42:3 să recunoaștem despre propria situație?

Prin răspunsurile date lui Iov, Dumnezeu i-a arătat clar că există multe lucruri pe care Iov nu le cunoștea și nu le înțelegea. La fel ca Iov, și noi ar trebui să recunoaștem cu umilință că în lume, și în spatele cortinei, se petrec multe lucruri despre care noi nu știm nimic. Faptul că s-ar putea să nu știm care sunt răspunsurile la întrebările noastre nu înseamnă că nu există răspunsuri bune sau că într-o zi nu se va rezolva totul. Până atunci, trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu, care ni s-a descoperit în atâtea moduri.

Gândește-te cât de puțin cunoaștem despre toate lucrurile. De ce ar trebui atunci să învățăm a trăi cu întrebări fără răspuns pe cel mai dificil subiect: răul și suferința?

Comentariu EGW

Inspirația divină pune multe întrebări la care nici cel mai serios învățat nu poate răspunde. Aceste întrebări nu au fost puse pentru că noi am putea răspunde la ele, ci pentru a ne atrage atenția asupra tainelor adânci ale lui Dumnezeu și pentru a-i face pe oameni să înțeleagă că înțelepciunea lor este limitată, că în lucrurile obișnuite ale vieții cotidiene există taine dincolo de înțelegerea minților mărginite, că judecata și scopurile lui Dumnezeu sunt dincolo de a putea fi descoperite și înțelepciunea Lui e de nepătruns. Când i Se descoperă omului, face aceasta învăluindu-Se în norul dens al misterului.

Planul lui Dumnezeu este să ascundă din Sine mai mult decât îi face cunoscut omului. Dacă oamenii ar putea înțelege pe deplin căile și lucrările lui Dumnezeu, nu ar mai crede că El este Cel Infinit. El nu trebuie înțeles de om în înțelepciunea, motivele și scopurile Sale. „Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Romani 11:33). Dragostea Lui nu poate fi niciodată explicată după principii naturale. Dacă s-ar putea face acest lucru, nu am simți că ne putem încrede în El cu toate preocupările sufletelor noastre. Scepticii refuză să creadă, deoarece, cu mintea lor limitată, ei nu pot înțelege puterea infinită prin care Dumnezeu li Se descoperă oamenilor. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 114

Ce lecție de umilință și credință putem învăța când privim la relațiile lui Dumnezeu cu ființele pe care le-a creat! Domnul nu poate face decât puțin pentru copiii oamenilor, pentru că ei sunt atât de plini de mândrie și slavă deșartă. Ei se înalță pe ei înșiși, ridicându-și în slăvim puterea, învățătura și înțelepciunea lor. Pentru ca ei să învețe să se încreadă numai în El, Dumnezeu trebuie să le arate că speranțele lor sunt deșarte și să le zădărnicească planurile. Toate puterile noastre sunt de la Dumnezeu, noi nu putem face nimic independent de puterea pe care ne-a dat-o El. Cine este bărbatul, femeia sau copilul pe care nu-l susține Dumnezeu? Este vreun loc pustiu pe care Dumnezeu să nu-l umple? Este vreo nevoie pe care Dumnezeu să nu o poată împlini?
El dorește ca noi să-L facem protectorul și ghidul nostru în toate îndatoririle și problemele vieții. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 1141

„Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii” (Iov 38:1) și i-a descoperit slujitorului Său tăria puterii Sale. Când Iov a întrezărit o străfulgerare a Creatorului lui, i-a fost silă de sine și s-a pocăit în țărână și cenușă. Atunci, Domnul a fost gata să-l binecuvânteze cu îmbelșugare și să facă din ultimii lui ani de viață cei mai buni ani.

Speranţa și curajul sunt esențiale pentru o slujire desăvârșită adusă lui Dumnezeu. Acestea sunt roadele credinței. Descurajarea este păcătoasă și irațională. Dumnezeu poate și dorește „cu mai multă tărie” (Evrei 6:17) să reverse asupra slujitorilor Săi puterea de care au nevoie în încercările și în experiențele lor amare. Planurile vrăjmașilor lucrării Sale pot părea bine gândite și puternice, dar Dumnezeu îl poate răsturna pe cel mai tare dintre ele. Și aceasta o face la timpul Său și pe calea Sa, atunci când vede că toată credința slujitorilor Săi a fost încercată destul. – Profeți și regi, p. 164
 

Dumnezeu proclamă în Isaia 55:8,9 – „«Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele», zice Domnul. «Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.»” Gândurile lui Dumnezeu sunt mult mai înalte decât ale noastre. Nu putem nici măcar să ne imaginăm complexitatea planului lui Dumnezeu în istoria lumii. În aceste condiții, de ce ne-am aștepta să fim în măsură a cunoaște exact motivele pentru care Dumnezeu face sau nu face ceva în anumite situații?

Un mod de a aborda problema răului, pe baza conștientizării a cât de puține știm, se numește teism sceptic. Teistul sceptic este cel care crede că Dumnezeu are motive întemeiate să acționeze așa cum acționează, dar, ținând cont de cunoașterea noastră limitată, nu ar trebui să ne așteptăm să fim în situația de a ști întocmai acele motive. Teistul sceptic este sceptic – adică neîncrezător – cu privire la capacitatea omului de a percepe sau de a înțelege pe deplin motivele lui Dumnezeu legate de răul din această lume. Doar pentru că nu putem vedea, de exemplu, germenii care plutesc în aer peste tot în jurul nostru nu înseamnă că ei nu există. Faptul că nu cunoaștem care sunt motivele lui Dumnezeu categoric nu înseamnă că Dumnezeu nu are motive întemeiate.
 

5. Citește Psalmul 73. Care este atitudinea psalmistului față de răul și nedreptatea din jur? Ce anume observă și îl ajută să înțeleagă lucrurile dintr-o altă perspectivă?

Psalmistul era profund tulburat de răul din lume. S-a uitat în jurul lui și i-a văzut pe cei răi prosperând. Totul părea nedrept și incorect. Nu găsea niciun răspuns. Se întreba dacă mai merită să crezi în Dumnezeu și să Îi slujești. Până când a privit în sanctuar. Sanctuarul oferă parțial soluția la problema răului – și anume, conștientizarea faptului că există un Judecător drept care va institui dreptatea și judecata la timpul potrivit.

În ce fel înțelegerea adventistă cu privire la judecată și la doctrina sanctuarului poate să aducă lumină asupra problemei răului? Te ajută să știi că, deși avem multe întrebări acum, la sfârșit se vor dezvălui detaliile istoriei și judecățile drepte ale lui Dumnezeu?

Comentariu EGW

Noi nu înţelegem măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu şi uităm distanţa de nemăsurat dintre Creator şi făpturile mâinilor Sale. Cel care stă în cer, ţinând sceptrul universului, nu judecă după standardul nostru limitat şi nici nu evaluează după măsura noastră. Greşim dacă gândim cumva că tot ce este mare pentru noi trebuie să fie mare şi pentru Dumnezeu şi ce este mic pentru noi trebuie să fie mic şi pentru El. Dacă ar avea doar capacităţile noastre, El nu ar fi cu nimic mai înălţat şi mai măreţ decât noi. ... 

Dumnezeu spune prin profetul Său: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” Avem nevoie de un discernământ clar, ca să putem măsura păcatul după standardul Domnului, şi nu după al nostru. Să luăm drept regulă nu părerile oamenilor, ci Cuvântul divin. – Mărturii, vol. 5, p. 337

În viața sa, psalmistul David a experimentat multe schimbări ale modului de a gândi. Uneori, reușind să vadă voia și căile lui Dumnezeu, era în extaz. Apoi, când verdea reversul milei și al iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu, totul părea să fie învăluit într-un nor de întuneric. Dar, prin întuneric, el a obținut o înțelegere a atributelor lui Dumnezeu, care i-a dat încredere și i-a întărit credința. Meditând la dificultățile și pericolelor vieții, acestea îi apăreau atât de cumplite, încât se credea părăsit de Dumnezeu din cauza păcatelor lui. … Dar, în timp ce plângea și se ruga, el a avut o imagine mai clară a caracterului și atributelor lui Dumnezeu. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 1149

Gândindu-se la cerințele Domnului și la făgăduințele făcute de El [copiilor lui Israel], conștient că erau la fel de valabile pentru toți cei care au nevoie de ele ca și pentru Israel, David și le-a însușit pentru sine, spunând: „… voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale şi voi lua aminte la toate isprăvile Tale.” Credința lui s-a prins strâns de Dumnezeu și a fost întărit și îmbărbătat; deși a recunoscut căile lui Dumnezeu ca fiind tainice, totuși știa că erau milostive și bune, căci așa era caracterul Său, așa cum i-a fost descoperit lui Moise. . . .

Când și-a însușit aceste făgăduințe și privilegii, David s-a hotărât să nu mai fie pripit la judecată și să nu se descurajându-se, lăsându-se să cadă într-o disperare neajutorată. Sufletul său a prins curaj contemplând caracterul lui Dumnezeu, așa cum era descoperit în învățătura Lui, în îndurarea și mila Lui și în măreția Sa nemaipomenită și a văzut că lucrările și minunile lui Dumnezeu nu se aplică în mod limitat. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 1149
 

Oricât de mult nu am înțelege căile și gândurile lui Dumnezeu, Scriptura dezvăluie totuși unele lucruri care ne ajută să abordăm problema răului. O altfel de abordare este cunoscută ca apărarea liberului-arbitru. Conform acesteia, răul este rezultatul faptului că ființele create au folosit greșit liberul-arbitru – adică voința lor liberă, libertatea de alegere. Dumnezeu, în acest caz, nu este de vină pentru rău, deoarece răul este rezultatul utilizării greșite a voinței libere pe care Dumnezeu ne-a dat-o, din motive întemeiate. De ce ne-ar da însă Dumnezeu libertatea de alegere? În această privință, C. S. Lewis a scris cândva că „liberul-arbitru, deși face posibil răul, este și singurul lucru care face să merite să ai parte de orice formă de iubire, bunătate sau bucurie. O lume de automata – de ființe care ar funcționa ca niște mașini – nu ar merita creată. Fericirea pe care Dumnezeu o are în vedere pentru făpturile Sale superioare este fericirea de a fi unite, de bunăvoie, voluntar, cu El și unele cu altele. [...] Iar pentru aceasta trebuie să fie libere” (Mere Christianity, 1960, p. 52; vezi Creștinism, pur și simplu, Humanitas).

6. Cum apare în Geneza 2:16,17 libertatea morală oferită lui Adam și Evei?

De ce să le poruncească Dumnezeu așa ceva, dacă Adam și Eva nu ar fi avut de la început liberul-arbitru? Ei au mâncat din fructul interzis și de atunci planeta noastră s-a umplut de rău. În Geneza 4, următorul capitol după narațiunea căderii, consecințele teribile ale păcatului se văd în uciderea lui Abel de către fratele lui. Episodul căderii arată cum faptul că Adam și Eva și-au folosit greșit libertatea de alegere a adus păcatul și răul în istoria planetei noastre. În întreaga Scriptură vedem realitatea voinței noastre morale libere. (Vezi Deuteronomul 7:12,13; Iosua 24:14,15; Psalmii 81:11-14 și Isaia 66:4.) În fiecare zi din viața noastră, într-o măsură mai mare sau mai mică, noi înșine dăm curs voinței libere pe care ne-a dat-o Creatorul nostru. Fără acest liber-arbitru nu am fi recunoscuți ca oameni. Ne-am asemăna mai mult cu o mașinărie sau chiar cu un robot fără minte.

Sony a creat un câine robot pe nume Aibo. Arată ca un câine adevărat, dar nu se îmbolnăvește, nu ia purici, nu mușcă, nu are nevoie de vaccinuri și nu lasă păr peste tot. Ți-ai da câinele adevărat pentru un Aibo? De ce ne-a creat Dumnezeu cu libertatea de alegere – în ciuda riscurilor?

Comentariu EGW

Frâiele stăpânirii de sine au fost puse în mâinile sale [ale lui Adam]. El trebuia să fie stăpân peste judecata, capacitatea de a gândi și conștiința cu care fusese înzestrat. Domnul Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a aşezat în Grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească. „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.»”
Adam și Eva puteau să mănânce din roadele oricărui pom din grădină, cu excepția unuia singur. Era o singură interdicție. Pomul interzis era la fel de plăcut și de atrăgător ca oricare alt pom din grădină. Era numit pomul cunoștinței, deoarece, dacă mâncau din acest pom, despre care Domnul spusese: „Să nu mănânci din el”, ar fi cunoscut păcatul, ar fi experimentat neascultarea. – Confruntarea cu ispita, p. 12

Dumnezeu ar fi putut să-l creeze pe om fără posibilitatea de a călca Legea Sa; El ar fi putut opri mâna lui Adam de a atinge fructul oprit, dar, în cazul acesta, omul n-ar mai fi fost un agent moral liber, ci un simplu automat. Fără libertatea de a alege, ascultarea sa nu avea să fie de bunăvoie, ci forțată. În situația aceasta nu putea avea loc nicio dezvoltare a caracterului. O astfel de situație ar fi fost contrară planului lui Dumnezeu de a proceda cu locuitorii celorlalte lumi. Ar fi fost nedemn pentru om, ca ființă inteligentă, și acest lucru ar fi întărit acuzația lui Satana, potrivit căreia conducerea lui Dumnezeu este arbitrară.

… El l-a înzestrat cu o deosebită putere intelectuală și i-a prezentat cele mai puternice apeluri posibile pentru a fi credincios legământului său de supunere. Ascultarea, desăvârșită și continuă, era condiția fericirii veșnice. Cu această condiție, el avea să aibă acces la pomul vieții. …
Atâta timp cât rămâneau loiali legii divine, capacitatea de a cunoaște, de a se bucura și de a iubi avea să crească continuu. Ei aveau să câștige mereu noi comori de cunoștință, descoperind noi izvoare de fericire și obținând concepții din ce în ce mai clare despre iubirea nemăsurată și de nesecat a lui Dumnezeu. – Conflict and Courage, p. 13

Fiecare suflet are un cer de câştigat şi un iad de evitat. Slujitorii îngereşti sunt gata să vină în ajutorul sufletului încercat şi ispitit. Fiul Dumnezeului celui infinit a suportat pentru noi încercarea. Crucea de pe Golgota stă cu claritate înaintea fiecărui suflet. Când cazul fiecărui om va fi judecat şi cei pierduţi vor fi trimişi să sufere pentru că L-au dispreţuit pe Dumnezeu şi au desconsiderat onoarea Sa prin neascultarea lor, nimeni nu va avea o scuză şi nimeni nu va fi în situaţia de a fi fost nevoit să piară. Fiecare a avut posibilitatea de a alege personal cine să-i fie prinţ – Hristos sau Satana. În marea încercare, fiecare om poate să primească ajutorul pe care l-a primit Domnul Hristos. Crucea este o garanţie că nimeni nu trebuie să fie pierdut, pentru că s-a pregătit un ajutor abundent pentru fiecare suflet. Noi putem să-i biruim pe slujitorii satanici sau ne putem alătura puterilor care caută să combată lucrarea lui Dumnezeu din lumea noastră. – Solii alese, cartea 1, p. 96
 

Dumnezeu le-a oferit ființelor create libertatea de alegere pentru că aceasta este necesară iubirii; folosirea greșită a acestei voințe libere este cauza răului. Din nou, multe întrebări rămân fără răspuns. Dumnezeu permite răul (pentru o vreme), în timp ce îl urăște cu patimă, pentru că excluderea posibilității răului ar însemna excluderea iubirii, dar și distrugerea lui prematură ar distruge prematur încrederea necesară iubirii. „Pământul s-a întunecat de înţelegerea greşită a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, […] puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu se putea face prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu. El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă. […] Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi. Caracterul Său trebuie să se manifeste în contrast cu caracterul lui Satana” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 22).
Fără voință liberă nu putea exista niciun fel de iubire și, dacă Dumnezeu este dragoste, atunci pare clar că nu există la Dumnezeu opțiunea de a nega iubirea sau libertatea necesară ca iubirea să existe. S-ar putea presupune și că, dacă am cunoaște sfârșitul de la început, așa ca Dumnezeu, nu am vrea ca El să ne ia libertatea. La urma urmei, cine ar vrea să trăiască într-un univers lipsit de iubire?
 

7. Cum ne ajută Romani 8:18 și Apocalipsa 21:3,4 să dobândim încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în ciuda răului din lumea noastră?

Chiar dacă noi nu putem vedea dincolo de întuneric, Dumnezeu poate vedea sfârșitul de la început. El poate vedea și fericirea veșnică promisă tuturor celor care își pun credința în Isus. Citește Romani 8:18. Avem credința și încrederea să ne bazăm pe această făgăduință uimitoare? Dragostea și libertatea inerentă dragostei erau absolut sacre, absolut fundamentale, așa încât, în loc să ni le refuze, Isus a știut că acestea aveau să Îl trimită la cruce, unde avea să sufere enorm. Cu toate acestea, El ne-a acordat oricum această libertate, știind prețul pe care avea să îl plătească. De ce este acesta un gând atât de important pe care trebuie să-l avem mereu în minte?

Faptul că știm că Dumnezeu ne garantează libertatea de alegere ne ajută să nu credem că tot ce se întâmplă este voia lui Dumnezeu? Cum?

Comentariu EGW

În toate veacurile, martorii aleși de Dumnezeu au făcut obiectul ocării și prigoanei din pricina adevărului. Iosif a fost vorbit de rău și persecutat, din cauză că și-a păstrat virtutea și integritatea. David, solul ales al lui Dumnezeu, era vânat de vrăjmașii lui ca o fiară de pradă. Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei, fiindcă era credincios supunerii sale față de cer. Iov a rămas fără bunuri pământești, iar trupul său a fost atât de lovit de boală, încât rudelor și prietenilor lui le era scârbă de el, totuși, el și-a păstrat integritatea. … Pavel a fost întemnițat, bătut cu nuiele, împroșcat cu pietre și, în cele din urmă, dat morții pentru că era un sol credincios al lui Dumnezeu pentru neamuri. … Aceste exemple de statornicie omenească dau mărturie despre credincioșia făgăduințelor lui Dumnezeu, despre dăinuitoarea Sa prezență și despre harul Său susținător. Ele dau mărturie despre puterea credinței de a se împotrivi puterilor lumii. Lucrarea credinței este aceea de a te sprijini pe Dumnezeu în clipa cea mai întunecoasă, de a simți, oricât de dureros încercat și azvârlit încoace și încolo de furtună, că Tatăl nostru este la cârmă. Numai ochiul credinței poate privi dincolo de lucrurile vremelnice pentru a prețui cum se cuvine valoarea bogățiilor veșnice. – Faptele apostolilor, p. 575

Dacă veți fi nevoiți să treceți prin cuptorul aprins al suferinței pentru cauza lui Isus, El va fi alături de voi așa cum a fost alături de cei trei credincioși din Babilon. Cei care Îl iubesc pe Răscumpărătorul lor se vor bucura de fiecare ocazie de a fi părtași ai umilinței și ai ocării pe care le-a suferit El. Iubirea față de Domnul lor îi va face să considere că suferința pentru cauza Lui este o experiență plăcută.

Satana i-a persecutat pe credincioșii lui Dumnezeu în toate timpurile. El i-a torturat și i-a dus la moarte, dar, murind, ei au devenit biruitori. Prin credința lor statornică, ei au dovedit că există Unul mai puternic decât Satana. Chiar dacă Satana a fost în stare să-i tortureze și să le nimicească trupul, totuși nu a fost capabil să se atingă de viața lor spirituală, care era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. … Ei au văzut slava care se afla dincolo de întuneric și au declarat: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Romani 8:18). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 30

Se va prinde omul de puterea divină şi i se va împotrivi lui Satana cu hotărâre şi cu perseverenţă, după exemplul pe care i l-a dat Hristos, în lupta Sa cu vrăjmaşul, în pustia ispitirii? Dumnezeu nu poate să mântuiască un om, din puterea vicleniilor lui Satana, împotriva voinţei lui. Omul trebuie să lucreze cu puterea lui omenească, ajutat de puterea divină a lui Hristos, pentru a se împotrivi şi pentru a învinge cu orice preţ. Cu alte cuvinte, omul trebuie să biruiască aşa cum a biruit Hristos. Şi apoi, prin biruinţa pe care este privilegiul lui să o câştige în Numele atotputernic al lui Isus, el poate să devină moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Isus Hristos. Lucrurile nu ar putea sta astfel dacă Hristos ar obţine singur toată biruinţa. Omul trebuie să-şi facă partea lui, trebuie să fie biruitor în dreptul lui, prin puterea şi prin harul pe care i le dă Hristos. Omul trebuie să fie colaborator cu Hristos, să participe alături de El la această biruinţă şi apoi va fi părtaş cu Hristos şi la slava Lui. – Mărturii, vol. 4, p. 32, 33
 

Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 1
„Chiar și atunci când [Satana] a fost aruncat afară din ceruri, Înțelepciunea veșnică nu l-a distrus. Deoarece numai slujirea din iubire poate fi primită de Dumnezeu, supunerea ființelor create de El trebuia să se bazeze pe convingerea că El este drept și bun. Locuitorii cerului și ai celorlalte lumi, fiind nepregătiți să înțeleagă natura sau consecințele păcatului, nu puteau vedea atunci dreptatea lui Dumnezeu în nimicirea lui Satana. Dacă ar fi fost imediat șters din rândul celor vii, unii I-ar fi slujit lui Dumnezeu mai degrabă de frică decât din iubire. Influența înșelătorului nu avea să fie pe deplin distrusă și nici atitudinea de revoltă nu ar fi fost întru totul eradicată. De aceea, pentru binele întregului univers, de-a lungul veacurilor nesfârșite, el trebuia să-și dezvolte mai mult principiile, pentru ca acuzațiile aduse de el guvernării divine să poată fi văzute în adevărata lor lumină de către toate ființele create și pentru ca dreptatea și mila lui Dumnezeu, precum și imuabilitatea legii Sale să poată fi pentru totdeauna în afara oricărei îndoieli. De-a lungul veacurilor viitoare, răzvrătirea lui Satana avea să fie o lecție pentru univers, o mărturie veșnică despre natura păcatului și teribilele lui rezultate” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 42, 43).

Zilnic:  
1 Tesaloniceni 5
2 Tesaloniceni 1
2 Tesaloniceni 2
2 Tesaloniceni 3
1 Timotei 1
1 Timotei 2
1 Timotei 3
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 7

1. Cum au primit tesalonicenii învățăturile în care trebuiau să rămână și pe care trebuiau să le țină? 

2. Ce poruncea Pavel în Numele Domnului despre „depărtarea de orice frate”? 

3. Pe cine a dat Pavel pe mâna Satanei și de ce? 

4. Ce slujitor trebuia să fie în stare să îi învețe pe alții? 

5. Cum nu ar trebui să fie condusă rostirea adevărului?

Comentariu EGW

Calea către Hristos, „Iubirea lui Dumnezeu față de om”, p. 9–15; Asemenea lui Hristos, „Prin încercări, Dumnezeu ne învață să nu ne încredem în noi înșine”, p. 358 (10 dec.).