Credinţa şi faptele

În Grădina Eden, Dumnezeu le-a interzis lui Adam și Evei un singur lucru. El le-a spus să nu mănânce din fructul pomului cunoștinței binelui și răului. Chestiunea era clară: a mânca însemna moartea; abținerea însemna viața.

Când a avut ocazia să-i vorbească Evei, Satana și-a afirmat înșelăciunea foarte încrezător: „Atunci, șarpele a zis femeii: «Hotărât că nu veți muri»” (Geneza 3:4). Cu alte cuvinte: „Mâncatul fructelor din acest pom nu este o condiție pentru mântuire.” Aceasta a fost o metodă subtilă de a spune că „ascultarea nu este o condiție pentru mântuire”.

În momentul acela, Eva avea de ales. Dumnezeu spusese: „Dacă veți mânca, veți muri”, iar Satana: „Dacă veți mânca, nu veți muri.” Pe cine a crezut Eva? Pe Dumnezeu sau pe Satana? Cum puteți ști cu certitudine? Nu e foarte greu de răspuns, nu?

Deoarece Eva a ales să mănânce din fruct, este evident că a avut mai multă încredere, sau credință, în declarația lui Satana decât în cea a lui Dumnezeu. Acțiunile i-au dezvăluit credința. Cel pe care l-a crezut este cel de care a ascultat.

Vă dați seama că Adam și Eva erau de fapt testați în problema credinței? Într-adevăr, a părut că este o regulă arbitrară în legătură cu alimentația. Dar cu adevărat a fost un test al credinței.

Este la fel și cu noi. Adeseori simțim că suntem testați în anumite chestiuni ce privesc comportamentul exterior. Poate că pentru noi nu are niciun sens una din regulile lui Dumnezeu privind alimentația, vestimentația, muzica, banii sau păzirea Sabatului. Dar când înțelegem despre ce este vorba, vedem că acestea sunt teste care ne dezvăluie dacă avem sau nu cu adevărat credință în Dumnezeu.

Dumnezeul nostru iubitor a dat cu îndurare păcătoșilor o ocazie să recâștige accesul la pomul vieții. Nu există decât o singură condiție: ascultă și trăiește. Aceeași condiție au avut-o și Adam și Eva. „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate!” (Apocalipsa 22:14).

În timp ce Biblia pune un mare accent pe ascultare, declară și că suntem mântuiți prin har, prin credință, și nu prin păzirea legii. (Vezi Galateni 2:16; Efeseni 2:8.) Numai că noi suntem ușor păcăliți în legătură cu starea inimilor noastre. Ne este ușor să spunem: „Cred în Isus” sau „am o relație cu El” și să credem că suntem în regulă, când de fapt nu suntem. Credem că avem credință, când de fapt nu avem. „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9).

Așadar, cum putem ști dacă avem credință? Dumnezeu a conceput un test al uceniciei. Isus a spus: „După roadele lor îi veți cunoaște (Matei 7:20). Ascultarea este fructul natural al credinței, iar testul ascultării dezvăluie condiția adevărată a inimilor noastre – dacă noi credem sau nu cu adevărat în Isus. Dacă Îl credem cu adevărat, vom face tot ce știm că ne-a cerut să facem. Oricum, dacă alegem calea neascultării și a ignorării instrucțiunilor Lui – indiferent cât de „puțin importantă” este chestiunea –, putem fi siguri că nu avem o credință salvatoare. Asemenea Evei, dacă alegem să nu ascultăm, arătăm că ne încredem mai mult în propria înțelepciune decât că ne încredem în Isus.

Ioan, apostolul care a scris cel mai mult despre dragoste, cel care avea cea mai apropiată relație cu Isus, explică astfel: „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este în el” (1 Ioan 2:3,4).

1. De ce a ales Dumnezeu un test pentru Adam și Eva, prin care le interzicea să mănânce dintr-un pom atrăgător? Care este scopul testului când nu este evident că obiectul interzis este periculos?

2. Citiți Evrei 11 și alegeți câteva personaje menționate acolo. Spuneți cum le-a fost încercată credința.

3. Cum ne testează Dumnezeu ca să vadă dacă Îi suntem sau nu discipoli credincioși? Matei 7:20; 1 Ioan 2:2,3

Dumnezeu este infinit de înțelept. Oamenii nu sunt înțelepți. Când vine vorba de decizii despre cum trebuie să ne comportăm și ce anume trebuie să credem, ambele idei sunt foarte importante. Ele ne-au condus la aceste concluzii:

• Întotdeauna putem să ne încredem în Cuvântul lui Dumnezeu.
• Opiniile oamenilor ar trebui să fie privite cu scepticism. Altfel spus, cu cuvintele celui mai înțelept om care a trăit vreodată: „Vai de cei ce numesc răul bine și binele, rău... Vai de cei ce se socotesc înțelepți și se cred pricepuți!” (Isaia 5:20,21).

Iar creștinilor ce trăiau în societatea greacă, societate ce se mândrea cu înțelepciunea ei, Pavel le-a scris: „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris... «Domnul cunoaște gândurile celor înțelepți. Știe că sunt deșarte»” (1 Corinteni 3:19,20).

Așadar, să nu facem nicio confuzie dacă Dumnezeu spune: „Nu te uita la vin când curge roșu” (Proverbele 23:31), iar omul spune: „Vinul roșu este bun pentru inimă.” Nu comparăm două forme de înțelepciune, ci înțelepciunea cu prostia. De aceea, David a spus: „Mai bine să cauți un adăpost în Domnul decât să te încrezi în cei mari” (Psalmii 118:9).

La fel stau lucrurile în cazul fiecărei învățături biblice, de la zecime la păzirea Sabatului, de la dietă la vestimentație. Indiferent ce va spune Dumnezeu, mereu se va găsi cineva care să spună că nu este vorba de o condiție pentru mântuire. Însă suntem în siguranță doar dacă credem cu adevărat că Domnul chiar intenționează să facă ceea ce spune. „Nu lăsați cuvintele unora ce se declară cunoscători ai Scripturii să vă descurajeze să studiați voi înșivă sau să nu ascultați de perceptele lui Iehova. Respingeți gândul ce spune că unele lucruri învățate în Biblie nu sunt esențiale” (The Signs of Times, 24 iulie 1884).

Cum rămâne cu scrierile inspirate, care pot să nu sune ca niște porunci directe? Sunt aceste sfaturi de fapt cerințe sau sunt mai degrabă ca niște sfaturi pe care suntem liberi să le urmăm dacă vrem? Aceasta ar fi o întrebare bună dacă Dumnezeu ar fi egalul nostru din punct de vedere intelectual, sau dacă nu ar fi fost de încredere. Dar Dumnezeu este atât infinit în înțelepciune, cât și în totalitate de încredere. „Sfatul” Său este întotdeauna mai bun decât declarațiile cele mai încrezătoare ale celor mai inteligenți oameni, iar noi ne arătăm încrederea în El când trăim „cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).

O astfel de credință și ascultare atrage beneficii prezente și veșnice. „Când Dumnezeu poruncește, este spre binele nostru prezent și etern să ne supunem. Când ne prezintă pericolele, este bine să respectăm fiecare poruncă” (The Review and Herald, 5 noiembrie 1895). Sfatul lui Dumnezeu ne va salva de o mulțime de probleme, precum o căsătorie nepotrivită, artere înfundate, izbucniri temperamentale, dependențe urâte, depresie adâncă, sau o moarte timpurie. Ne permite să vedem capcanele Diavolului înainte ca acesta să ne prindă în ele. Ne dă încredere să mergem înainte când nu putem vedea viitorul. Previne cele mai rele dezamăgiri. Ne protejează de apostazie și păcat. Ne aduce o răsplată veșnică de nemăsurat. De ce ar vrea cineva să experimenteze o viață trăită prostește?

„Pentru că au urât știința și n-au ales frica de Domnul, pentru că n-au iubit sfaturile mele și au nesocotit toate mustrările mele, de aceea se vor hrăni cu rodul umbletelor lor și se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proștilor îi ucide și liniștea nebunilor îi pierde, dar cel ce m-ascultă va locui fără grijă, va trăi liniștit și fără să se teamă de vreun rău” (Proverbele 1:29-33).

Haideți să arătăm că apreciem înțelepciunea iubitoare și cunoștința Celui care nu poate greși, fără să întrebăm dacă ni se cere să ascultăm de una, de alta, ci mulțumindu-I că ne-a arătat un mod mai bun și mai fericit de a trăi și căutând să învățăm mai mult despre sfatul Său.”

4. Câteodată, când părinții le cer copiilor să facă ceva, aceștia întreabă de ce înainte să asculte. Putem face asta în siguranță și cu Dumnezeu? De ce nu ar trebui să ne deranjeze dacă nu înțelegem întotdeauna motivele din spatele cerințelor lui Dumnezeu? Romani 11:33,34; Patriarhi și profeți, pp. 360, 361

5. Ținând cont că Dumnezeu este extrem de înțelept și, pentru binele nostru prezent și veșnic, ar fi bine să ne supunem poruncilor Lui, de ce atât de mulți oameni aleg să păcătuiască în loc să asculte? Ioan 3:19,20
Pentru studiu: Tragedia veacurilor, pp. 597, 598

Imaginați-vă surpriza voastră când profesoara de matematică vă anunță în prima zi de școală că va avea loc un examen foarte dificil pe care puțini o să-l treacă. „Dar”, promite ea, „sunt disponibilă oricând pentru meditații individuale”.

Dacă o credeți pe profesoară, ce o să faceți? O să studiați cu sârguință până când înțelegeți toate conceptele și toate răspunsurile.

Ce o să faceți dacă nu credeți că testul va fi atât de greu? Ați putea întârzia momentul studiului pentru test. Sau puteți încerca să tociți cu o noapte înainte. Ori poate credeți că răspunsurile voastre sunt la fel de bune ca ale profesoarei. Puteți juca cartea ignoranței oricând și să spuneți că n-ați știut că aveați de studiat.

Ar fi o prostie să faceți asta, nu? Dar este vorba doar de matematică. Dacă o să picați, puteți urma un curs peste vară și treceți mai departe. Poate că veți fi jenați, dar nu este o problemă serioasă.

Totuși, dacă mizele sunt mai mari? Dacă implică destinul vostru veșnic? Pe fiecare dintre noi ne așteaptă un astfel de test, iar cerința este să cunoști voia lui Dumnezeu și să i te supui. Așa cum Petru spune: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu... De aceea, preaiubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace” (2 Petru 3:11-14).

Ce vom face dacă Dumnezeu chiar vorbește serios? Vom studia cu sârguință Biblia și Îl vom căuta cu seriozitate pe Domnul ca să ne ajute să înțelegem voința Sa. În plus, ne vom folosi de ajutorul pe care El l-a promis în lucrarea de perfecționare a caracterului, ca să fie potrivit pentru societatea cerească.

Dacă amânăm însă studiul voinței lui Dumnezeu? Am putea crede că voința noastră este și a Lui. Sau am putea evita să citim sfaturile inspirate, gândind că Dumnezeu nu ne va trage la răspundere pentru ceea ce nu știam.

Este adevărat că Dumnezeu nu-l trage la răspundere pe om pentru ceea ce nu cunoaște. (Vezi Faptele apostolilor 17:30). Dar îi va scuza și pe cei care aleg să ignore adevărul aflat la îndemână? Nu. Și la fel stau lucrurile și cu nesupunerea intenționată. „Dacă lumina și adevărul sunt la dispoziția noastră, dar noi neglijăm să folosim privilegiul de a le urma și vedea, nu facem altceva decât să le respingem, alegând mai degrabă întunericul decât lumina... Neștiința nu este o scuză pentru greșeli sau păcat când sunt asigurate toate ocaziile de a cunoaște voia lui Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, p. 615).

Gândiți-vă la învățații din Orient care l-au căutat pe bebelușul Isus. Studiind natura, au ajuns să aibă cunoștință de Dumnezeu. Studiind Vechiul Testament, au învățat că sosirea Mântuitorului este aproape. Iar atunci când a apărut steaua pe cer, au cercetat Scriptura pentru inspirație. „Magii au întâmpinat cu bucurie lumina adevărului trimis din cer. Acum, ea se revărsa asupra lor în raze tot mai strălucitoare. Prin vise, au fost îndrumați să meargă să-L caute pe Prințul nou-născut” (Viața lui Iisus, p. 56).

Prin contrast, conducătorii religioși au decis să nu meargă la Betleem, deși auziseră mărturia păstorilor și a înțelepților și știau că Betleemul urma să fie locul de naștere al lui Mesia.

Care sunt bărbații care l-au crezut pe Dumnezeu? Cine au fost cei ascultători? Cine va trece testul final? Cei care au știut mai multe, dar nu au făcut nimic sau cei care au avut mai puține ocazii și mai puține cunoștințe, dar au prețuit și au luat aminte la fiecare rază de lumină ce a strălucit asupra lor?

6. Chiar dacă împăratului Iosia îi lipseau cunoștințele, l-a urmat pe Dumnezeu în tot ce a știut. Ce s-a întâmplat când a găsit o copie a Scripturii? 2 Cronici 34

Pastorul adolescent

Vecinul pentru care lucram mi-a dat o vestă și o pereche de pantaloni, uzați parțial; fiind însă un bărbat mult mai înalt decât mine, acești pantaloni, chiar și după ce i-am scurtat cu câțiva centimetri, erau departe de a mi se potrivi. Ca înlocuitor pentru frac, fratele meu mi-a dat un pardesiu cu pieptar dublu, care fusese tăiat.

Cu această îmbrăcăminte caraghioasă și cu un dolar în buzunar, m-am hotărât să merg într-o zonă unde nu eram cunoscut pentru a încerca să predic. Dacă eșuam, prietenii mei nu aveau să știe asta; dacă reușeam, aveam să iau reușita drept dovadă că era datoria mea să predic.

Într-o zi, Caleb Broughton a venit la mine și m-a întrebat cum mă gândeam să-mi petrec iarna aceea. Tânjeam după o ocazie prin care să-mi fac cunoscute sentimentele, dar nu îndrăzneam să spun nimic de frică să nu greșesc. „M-am gândit că Domnul vrea să predic, dar poate mă înșel”, am spus. „Mulțumește-I Domnului, frate John!”, a exclamat. „Te urmăresc de mult timp și mi se pare că este de datoria ta să predici. Voi face tot ce pot ca să te ajut.” După aceea, mi-a dat o bancnotă de trei dolari – primul meu dar primit pentru un astfel de scop. Această întâmplare a ajuns și la alți adventiști și cei mai mulți dintre ei au fost de acord cu ideea ca eu să merg să predic.

Chiar după Crăciunul din 1848, m-am dus cu trenul la Rochester, am mers 12 mile până la Adams Basin, mi-am petrecut noaptea la fratele meu, apoi am mers la Kendall Corners, unde nu cunoșteam pe nimeni. Având asupra mea cărți în valoare de cinci dolari, ce mi-au fost încredințate ca să le vând și să folosesc încasările, m-am apropiat de locul acela și mi-am înălțat inima către Dumnezeu, astfel încât El să deschidă calea. „Puteți să-mi spuneți dacă în satul acesta trăiește vreun adventist?”, am întrebat un bărbat ce stătea lângă casă.

„Da”, a răspuns, „în casa aceea se găsesc niște milleriți cu numele de Thompson”. Când m-am prezentat ca fiind pastor adventist, m-au primit bucuroși și m-au studiat curioși cu privirile. Îmi era teamă că mă vor întreba de cât timp predicam, dar nu s-a întâmplat asta. M-au făcut oricum să-mi fie jenă când s-au oferit să-mi ia haina, deoarece a trebuit să le spun că este singura haină pe care o aveam.

M-am dus la păstorul baptist și la administratorii Bisericii Baptiste și am reținut biserica pentru trei seri, apoi mi-am făcut programarea pentru 2 ianuarie la școală și la poștă. În curând, a început să se vorbească în jur despre un băiat care urma să predice.

Seara, am găsit biserica plină ochi. Am cântat, m-am rugat și am cântat din nou. Am vorbit despre căderea omului. În loc să-mi fie rușine, așa cum m-am temut inițial, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a coborât peste mine și am vorbit fără probleme. A doua zi dimineață mi s-a spus că în noaptea dinainte fuseseră prezenți șapte predicatori.

În seara următoare, locul a fost din nou aglomerat. Presupun că ceea ce-i atrăgea era curiozitatea de a asculta un băiat predicator fără barbă, căci nu aveam nici măcar șaptesprezece ani. La finalul predicii, pastorul baptist s-a ridicat și a menționat că în seara următoare va începe o serie de ore de cântat, așa că întâlnirile mele trebuiau să se încheie. Apoi, domnul Thompson (fiul bărbatului unde mă cazasem) s-a ridicat și a spus: „Domnule Loughborough, aceste ore de cântat au fost gândite ca să pună punct întâlnirilor organizate de tine. Eu locuiesc în districtul școlii, la 5 mile sud de aici. Avem o școală mare, iar eu sunt unul dintre administratori. Ne-am consultat în privința acestei chestiuni și te invit să vii să ții întâlnirile acolo cât de mult timp vrei. Casa mea este în apropiere și ești bine-venit să stai la mine.”

I-am mulțumit din inimă și i-am spus: „Vă rog să răspândiți vestea că mâine seară am programat să vorbesc în școala dumneavoastră.”

Umblă în lumină — partea 2

Dumnezeu ține cont de nelegiuire. Păcatul nepăsării, al neglijenței, al uitării și chiar al ignoranței au fost cercetate prin unele dintre cele mai însemnate și minunate manifestări ale nemulțumirii Lui.

Mulți care au suferit pedeapsa teribilă pentru păcatele lor ar putea pleda, la fel de plauzibil cum o fac și cei din ziua de azi care fac aceleași greșeli, că nu au vrut să facă niciun rău, iar unii ar putea spune că credeau că Îi fac un serviciu lui Dumnezeu; dar lumina a luminat peste ei, iar ei au ignorat-o.

Haideți să ne uităm la câteva dintre exemplele ce se găsesc în istoria sacră. Asistat de fiii lui, Aron a adus jertfele pe care le ceruse Dumnezeu; iar el și-a ridicat mâinile și a binecuvântat poporul. Totul fusese făcut cum poruncise Dumnezeu, iar El a primit jertfa și Și-a dezvăluit slava într-o manieră extrem de remarcabilă – un foc a ieșit dinaintea Domnului și a mistuit jertfa de pe altar. Oamenii au privit la minunata manifestare a puterii divine cu groază și mare interes. Au văzut în aceasta o dovadă a slavei și bunăvoinței Lui și au izbucnit în strigăte de laudă și de adorare; au căzut cu fața la pământ, de parcă ar fi fost direct în prezența lui Iehova.

În timp ce rugăciunile și laudele poporului se înălțau înaintea lui Dumnezeu, doi dintre fiii lui Aron și-au luat fiecare cădelnița și au ars tămâie pentru a înălța un miros plăcut lui Dumnezeu. Numai că cei doi au băut vin din belșug și au folosit foc străin, în opoziție cu porunca Domnului. Mânia lui Dumnezeu a fost îndreptată împotriva lui Nadab și Abihu din cauza neascultării lor; un foc a ieșit dinaintea Domnului și i-a mistuit înaintea poporului. Prin această judecată, Dumnezeu Și-a învățat poporul că trebuie să se apropie de El cu evlavie și respect, în felul cum a hotărât El. Dumnezeu nu este mulțumit de ascultarea parțială. Nu a fost destul că în acea sesiune solemnă de închinare aproape totul a fost făcut cum a poruncit.

Domnul l-a trimis pe Samuel la împăratul Saul cu un mesaj special: „Du-te acum, bate pe Amalec și nimicește cu desăvârșire tot ce-i al lui; să nu-i cruți și să omori bărbații și femeile, copiii și pruncii, cămilele și măgarii, boii și oile.” Saul a fost credincios și zelos în a îndeplini doar o parte din poruncă. I-a bătut pe amaleciți pricinuindu-le o mare înfrângere, dar a ascultat de propunerea poporului în loc de porunca lui Dumnezeu și l-a cruțat pe Agag, împăratul, „și oile cele mai bune, boii cei mai buni, vitele grase, mieii grași și tot ce era mai bun”.

Domnul îi poruncise lui Saul: „Du-te și nimicește cu desăvârșire pe păcătoșii aceia, pe amaleciți; războiește-te cu ei până îi vei nimici.” Domnul știa că acest popor nelegiuit, dacă ar fi fost posibil, i-ar fi șters pe israeliți, cu închinarea lor la Dumnezeu, de pe pământ. Din acest motiv, El a poruncit ca până și copiii să fie omorâți. Însă Saul l-a cruțat pe împăratul Agag, cel mai nelegiuit și nemilos dintre toți, care ura și ucisese poporul lui Dumnezeu și a cărui influență fusese cea mai puternică în promovarea idolatriei.

Saul a crezut că făcuse tot ce era esențial din ceea ce îi poruncise Domnul să facă. Poate chiar s-a flatat că era mai milos decât Creatorul lui, așa cum cred unii necredincioși în zilele noastre. L-a întâmpinat pe Samuel astfel: „Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit Cuvântul Domnului.” Dar când profetul l-a întrebat ce înseamnă behăitul oilor și mugetul boilor pe care le auzea, Saul a fost obligat să mărturisească. El a spus că poporul le luase ca pradă, dintre care cele mai bune urmau să fie aduse ca jertfă Domnului la Ghilgal.

A acceptat Domnul această justificare a purtării lui Saul? A fost El mulțumit cu această ascultare parțială și a fost dispus să treacă peste faptul că a ignorat intenționat o parte din porunca Lui dintr-un motiv atât de bun? Saul a făcut ceea ce credea el că e mai bine; nu va lăuda Domnul o asemenea judecată excelentă? Nu. Samuel a spus: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la idoli și terafimii. Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, te leapădă și El ca împărat.”

Aceste propoziții arată cum privește Dumnezeu la poporul Său declarat atunci când aceștia ascultă doar o parte din porunci, în timp ce în anumite aspecte urmează cursul propriilor alegeri. Să nu se flateze nimeni că o parte din cerințele lui Dumnezeu nu sunt esențiale. El nu a dat nicio poruncă în care să spună că oamenii pot să-L asculte sau nu, după cum vor ei, fără să suporte consecințele. Dacă oamenii aleg orice altă cale decât cea a ascultării stricte, ei vor descoperi că „la urmă se văd că duc la moarte”. — The Signs of the Times, 17 iulie 1884

1. Ce fel de păcate a pedepsit Dumnezeu?

2. Ce ar putea spune mulți dintre cei ce au fost pedepsiți pentru păcatele lor, la fel cum spun mulți oameni de astăzi?

3. Ce porunci a dat Dumnezeu preoților?  Cât de mult au ascultat aceștia?  În ce mod au fost nesupuși Nadab și Abihu?  Care a fost rezultatul?

4. Ce poruncă i-a dat Dumnezeu lui Saul?  Cât de mult a ascultat el?  În ce mod a fost nesupus?  Care a fost rezultatul?

5. „Saul a crezut că făcuse tot ce era esențial din ceea ce îi poruncise Domnul să facă.” Dacă gândim în felul acesta, unde ne situăm în relația cu Dumnezeu?

6. Cum privește Dumnezeu la poporul Său atunci când aceștia ascultă doar parțial de ceea ce a spus El?

7. Între poruncile lui Dumnezeu este vreuna care să nu fie esențială?

Care este sfârșitul oricărei alte căi decât cea a ascultării stricte?

Chemarea - de Brad Mills

Mai cheamă Dumnezeu oameni să facă misiune pentru El, cum i-a chemat pe Leo și Jessie Halliwell, în societatea noastră din secolul vitezei, unde se pare că aproape toată lumea are un smartphone, internet de mare viteză și fast-food? Mai este încă nevoie de pionieri care să slujească pe lângă cei la care nu a ajuns Evanghelia? Ar putea Dumnezeu să mă folosească pe mine în planurile Lui mărețe?

Brad și Lina Mills s-au confruntat exact cu aceste întrebări după ce au absolvit, în 2007 – Brad ca asistent medical, iar Lina ca asistentă medicală în igiena dentară. Amândoi citiseră numeroase istorii misionare de pionierat și aspirau să-și închine viețile în slujba lui Dumnezeu. Ei s-au întâlnit la Universitatea Southern Adventist, iar mai târziu s-au căsătorit, fiind atrași amândoi de dorința de a sluji ca misionari în străinătate. Și-au ales cariera bazându-se pe conducerea lui Dumnezeu, pentru a fi mai bine pregătiți să slujească în câmpul misionar. Cu toate că erau pregătiți, tot mai aveau multe întrebări. Unde? Cum? Mai are nevoie cu adevărat Dumnezeu de misionari?

Așa cum Dumnezeu a vorbit de atâtea ori copiilor Săi de-a lungul istoriei, a început să-Și descopere voința și lui Brad și Linei. Pe măsură ce studiau Biblia și Îi cereau lui Dumnezeu să-i conducă, și-au dat seama că Dumnezeu încă dorește oameni ca misionari care să-I slujească. De fapt, nu au fost convinși doar că Dumnezeu cheamă oameni să slujească pentru El, ci că îi cheamă pe toți creștinii să fie misionari. Întrebarea la care căutau răspuns acum era unde voia Dumnezeu ca ei să slujească.

Printr-o serie de mici miracole, Dumnezeu a început să-și dezvăluie marele Său plan. Brad și Linda vizitaseră Manaus, în Brazilia, cu câțiva ani înainte, când au slujit ca misionari pe termen scurt în Bolivia. Atunci au avut privilegiul să stea la bordul primei bărci Luzeiro I, ce a servit de cămin familiei Halliwell cu atâția ani înainte. Brad și Lina citiseră multe dintre relatările fratelui Halliwell și au fost inspirați de numeroșii ani de slujire ai familiei în jungla tropicală din Brazilia. Încă de la acea vizită, Brad și Lina au avut o dorință arzătoare de a sluji ca misionari medicali în regiunea fluviului Amazon.

În 2007, un membru al bisericii din California l-a contactat pe Brad și i-a explicat că, prin intermediul mai multor circumstanțe, Dumnezeu i-a pus în inimă să-și doneze catamaranul imens cu care ieșea în largul oceanului. După multe rugăciuni, a aflat despre visul acestui cuplu de a face lucrare misionară cu barca pe fluviul Amazon. După un scurt apel telefonic, acest bărbat, condus de Duhul Sfânt, și-a donat barca tânărului cuplu — un semn sigur că Dumnezeu îi conducea în slujire în regiunea Amazon, din Brazilia, urmând exemplul lui Leo și Jessie Halliwell.

Mai târziu în acel an, după ce Dumnezeu le-a pus la dispoziție fonduri ca să se mute și le-a deschis uși ca să lucreze cu biroul de conferințe local, Brad și Lina, cu micul lor fiu pe nume Levi, s-au mutat plini de credință în Brazilia pentru a ajuta la repornirea programului Luzeiro.

Brad și Lina au trecut prin mai multe aventuri la începutul experienței lor, printre care și călătoria de o lună în care au dus catamaranul din insulele Caraibe în inima junglei Amazon. Brad și Lina Mills au acum doi fii, pe Levi și Lucas, și slujesc de atunci în jungla amazoniană din Brazilia. Viața lor este dedicată în mod activ lucrării în câmpul misionar, văzând providența lui Dumnezeu în evenimentele de zi cu zi, în timp ce ajungeau în zone necunoscute în care încă nu ajunsese niciun misionar.

Da, Dumnezeu încă îi cheamă pe oameni să fie misionari. Dumnezeu vrea ca și voi să vă înrolați în mod activ în slujba Lui. Amintiți-vă că adevărata slujire misionară începe în propria casă. Nu suntem chemați cu toții să ne mutăm în alte țări, dar suntem cu toții chemați să-I slujim lui Dumnezeu exact acolo unde ne aflăm. Ce mai așteptați? Alăturați-vă celor aflați în slujba lui Hristos. Fiți ambasadori pentru Dumnezeul universului!