Pe vremea. Naraţiunea raportează în cap. 19 la 21 evenimente din istoria timpurie a seminţiei lui Beniamin (vezi cap. 20,28).

Nu era împărat în Israel. Din nou autorul prefaţează istorioara lui din vremea fără legi şi lupta dintre seminţii cu explicaţia că astfel de lucruri au fost posibile din cauză că nu era împărat în Israel care să ţină legea şi ordinea. Starea de linişte care există într-o ţară unde legea este respectată şi obligatorie nu este întotdeauna apreciată cum ar trebui să fie.

Ţiitoare. Ea putea fi o soţie inferioară, lipsindu-i până şi situaţia obişnuită de a doua soţie, şi totuşi nu era o chestiune trecătoare, ci, după cât se pare, o legătură obişnuită, de durată, aşa cum este arătat de faptul că, deşi infidelitatea ei faţă de el era privită ca vrednică de condamnat, mai târziu, soţul a căutat să se împace.

Betleemul lui Iuda. Levitul din întâmplarea anterioară avusese şi el legături în Betleem (vezi cap. 17,7).

Nu i-a fost credincioasă. Unele dintre manuscrisele Septuagintei şi Latine redau era mâniată pe el. Targum-urile iudaice susţin şi ele această redare. Ideea aceasta s-a socotit a fi mai potrivită în context, pentru că atunci când levitul s-a dus după ea, el n-a certat-o, ci a vorbit amabil cu ea pentru a o împăca. Cu toate acestea, considerentele acestea nu par să prezinte un temei suficient pentru abaterea de la redarea textului ebraic.

Să-i vorbească inimii. În mod literal, să vorbească inimii ei.

Ea l-a adus. Este vădit că propunerea lui a fost plină de succes, pentru că a adus pe soţul ei în casă.

L-a primit cu bucurie. Ospitalitatea nerăbdătoare a tatălui ţiitoarei arată că despărţirea probabil că a fost privită ca o ruşine pentru familie. Tatăl a fost în aparenţă cel care a cerut scuze şi a dovedit în mod lămurit bucuria lui la împăcare insistând ca levitul să petreacă mai multe zile de vizită cu familia.

L-a ţinut. Tatăl fetei l-a îndemnat insistent pe levit să stea timp mai îndelungat decât acesta a dorit. Ospitalitatea exagerată a socrului, fără îndoială că a urmărit să facă o bună impresie asupra levitului. Este lămurit că el nu dorea ca perechea să se mai certe din nou. El a făcut tot ce a putut spre a întări legătura lor.

Să prinzi la inimă. Redarea marginală să-ţi întăreşti inima, probabil că este mai corectă. Cuvântul tradus aici mângâi (în engl.) înseamnă a propti, a susţine, a suporta, iar în legătură cu inima poate să însemne a reînviora (trupul) cu hrană.

Bucată. Din nou socrul i-a îndemnat să-şi mai amâne puţin plecarea până va putea să mai pregătească altă mâncare. Evident că şi aceasta a fost o serbare mare pe care socrul nu s-a grăbit s-o pregătească şi în timpul căreia s-a vorbit mult pe îndelete.

N-a vrut să mai rămână. Levitul, probabil că şi-a dat seama că a doua zi va fi tot atât de greu să se desprindă, cum fusese şi în cele două zile de mai înainte, aşa că a refuzat curtenitor invitaţia şi a pornit în călătoria lui spre casă la această oră nepotrivită. Rezultatele au fost dezastruoase aşa cum arată cele ce urmează.

Perseverenţa cu care, după trei zile, socrul a îndemnat pe levit să rămână, chiar dacă acesta din urmă era nerăbdător să plece, era o formă de politeţe obişnuită în ţările Orientului, dar în realitate contrară celei mai bune forme de ospitalitate. Tot atât se poate obiecta şi gazdei care grăbeşte pe oaspetele care ar dori să stea. Autorul Judecătorilor contrastează ospitalitatea exagerată a socrului cu lipsa totală a aceleia pe care levitul a experimentat-o curând la Ghibea. Cât despre levit, experienţa lui a fost aceea a multor suflete slabe şi şovăielnice, mai întâi, întârziere care nu era necesară, şi apoi grabă exagerată.

Iebus. Acesta era numele vechi al Ierusalimului, pe vremea aceasta o cetate a iebusiţilor (vezi 1 Cronici 11,4.5; vezi Judecători 1,21). Cetatea este numită Iebus în Iosua 18,16.28. Şi numele de Ierusalim este vechi, găsindu-se în textele egiptene ale sec. 19 şi 18 î.Hr. şi în scrisorile domnitorilor canaaniţi (tăbliţele Amarna), scrise cam pe la 1400 î.Hr, ca Urusalim.

Mult spre seară. Călătoria de la Betleem până la Ierusalim, o distanţă de vreo 5 mile, avea să necesite cam două ore.

Străină. În conformitate cu această declaraţie, Ierusalimul era stăpânit încă de iebusiţi. Levitul s-a temut că în Ierusalim drepturile ospitalităţii puteau fi călcate, iar el să fie prădat. De aceea, el s-a grăbit înainte, deşi căderea serii sosise peste ei, cu dorinţa de a ajunge într-o aşezare israelită, în care să rămână peste noapte. A fi prins de căderea nopţii în câmp deschis era în acele zile extrem de periculos. Incidentul arată că între israeliţi şi iebusiţi exista o ostilitate care mocnea.

Ghibea. Cetatea aceasta, pentru a cărei destinaţie se hotărâse levitul, se afla dincolo de Ierusalim cam la 3,5 (5,6 km) mile, pe drumul care ducea spre nord. Aceasta este Ghibea, aceea care a devenit mai târziu locul de naştere al lui Saul şi cetatea unde el şi-a stabilit capitala politică a regatului lui. Poziţia este cunoscută acum ca Tell el-Ful.

Rama. Cetatea aceasta se afla la 4 mile dincolo de Ghibea. Cu alte ocazii, cele două cetăţi sunt amintite împreună (Isaia 10,29; Osea 5,8). Poate că levitul ştia că Ghibea nu avea o reputaţie bună, şi că ar fi mai bine să continue spre Rama dacă era posibil.

Este a lui Beniamin. Aceasta este menţionat pentru a arăta clar că aceasta nu era Ghibea lui Iuda (Iosua 15,57) sau Ghibea din regiunea muntoasă a lui Efraim (Iosua 24,33, unde cuvântul ebraic pentru muntos este gib’ah).

S-au îndreptat. Satul se afla la o parte de şoseaua principală.

În piaţa (în engl, in a street). În mod literal, locul cel larg. Acesta era obişnuitul loc liber al fiecărei cetăţi, de obicei lângă poartă, care era folosit ca loc de piaţă, unde negustorii şi agricultorii prezentau mărfurile lor. În cetăţi mici ca Ghibea, probabil că nu erau hanuri, iar călătorii depindeau de ospitalitatea locuitorilor. Levitul şi cei împreună cu el au luat loc în piaţă, nădăjduind ca cineva să le ofere adăpost peste noapte.

Nimeni. Deşi mulţi dintre locuitori trebuie să-i fi observat stând acolo în timp ce se lăsa întunericul, nici unul n-a fost binevoitor să-şi ia răspunderea ospitalităţii care, după obiceiul vechi, era cea dintâi datorie a Orientului (vezi Iov 31,32; Matei 25,35). Chiar dacă unii ar fi fost gata să dea ocrotirea căminului lor celor trei călători, probabil că ei s-au temut că o astfel de faptă putea să provoace necaz pentru ei din partea vecinilor lor stricaţi. De aceeaşi lipsă de consideraţie aveau să aibă parte şi îngerii la Sodoma pentru ospitalitatea lui Lot (Geneza 19,1-3).

Din muntele lui Efraim. Singura persoană care a arătat interes faţă de călători n-a fost un băştinaş localnic. El a fost un bătrân care venise din aceeaşi regiune ca şi levitul, totuşi el şi-a arătat interesul său ospitalier înainte de a fi aflat faptul acesta. El era un simplu călător, un localnic vremelnic la Ghibea. Acest lucru este amintit de către autor spre a pune în contrast lipsa de ospitalitate din partea locuitorilor beniamiţi cu prezenţa acesteia din partea vremelnicului locuitor efraimit.

Încotro mergi. În mod prietenos, băştinaşii pun aceleaşi întrebări străinilor din Palestina.

Casa Domnului. Evident că levitul s-a referit la Silo, unde se aflau chivotul şi cortul întâlnirii. Silo era în Efraim, poate foarte aproape de casa Levitului, şi acolo a dorit să meargă poate spre a aduce un dar de mulţumire Domnului pentru venirea înapoi a soţiei lui, sau pentru a aduce o jertfă pentru păcat pentru ea sau pentru ei amândoi, sau chiar pentru a îndeplini obişnuitele lui slujbe levitice.

Septuaginta redă expresia: la casa Domnului ca la casa mea. În sprijinul acestei redări este înţelesul contextului care arată că levitul era pe drumul lui spre casă. Pe de altă parte, în mintea Levitului, foarte uşor puteau fi amândouă obiectivele.

Nu ducem lipsă. Levitul avea pentru el şi cei împreună cu el hrană din belşug cât şi pentru animalele sale. Tot ceea ce el cerea era adăpost şi ocrotirea care o însoţea.

Toate nevoile. Bătrânul a insistat curtenitor să procure atât hrană, cât şi găzduire pentru străini.

A dat nutreţ. Îngrijindu-se mai întâi pentru animale, ei au dat dovadă de atitudinea lor umană.

Fii ai lui Belial. În mod literal, fii ai nedemnităţii. Expresia a fost folosită spre a descrie indivizi nedemni, răi, josnici, nelegali, canalii abominabile. În vremurile de mai târziu, cuvântul Belial a ajuns să fie folosit ca nume propriu, un sinonim pentru Satana (2 Corinteni 6,15), dar este îndoielnic dacă el avea aceeaşi semnificaţie aici. Deci cuvântul ar fi trebuit poate să fie tradus, iar nu scris ca nume propriu.

Au înconjurat casa. Asemănarea dintre aceasta şi tot atât de dezgustătoarea naraţiune din Geneza 19,8 este strânsă. Oamenii aceştia erau mai răi decât brutele. Pofta carnală nenaturală şi infamia lor au fost reamintite cu oroare timp de secole (vezi Osea 9,9; 10,9).

Nu faceţi un lucru aşa de rău. A viola dreptul de ospitalitate şi protecţie al vecinului lor era în sine însuşi o crimă odioasă. În ţările Orientului era o regulă statornică că, dacă îi era oferită ospitalitatea unui drumeţ, acesta era salvat de orice rău.

Mişelia. Cuvântul acesta era des folosit pentru călcarea legilor naturii, mai ales de natură sexuală (Geneza 34,7; Deuteronom 22,21; 2 Samuel 13,12).

Am o fată. Asemănarea dintre versetul acesta şi Geneza 19,8 este remarcabilă. Ca şi Lot, a cărui experienţă fără îndoială că el o cunoştea, bătrânul s-a oferit s-o jertfească pe fiica lui patimii acestor brute josnice, decât oaspetele său să fie tratat în acest fel ruşinos. Deşi apreciem dorinţa lui de a păstra codul ospitalităţii, totuşi natura ofertei lui ne umple de groază. Aceasta reflectă vechea apreciere neînsemnată a sexului feminin. Omul trebuie judecat, cel puţin în parte, prin concepţiile vremii în care a trăit el (vezi Geneza 19,8).

Şi-a luat ţiitoarea. Verbul ebraic tradus luat este chazaq. El înseamnă a apuca sau a lua cu forţa. Soţul a apucat-o pe femeia fără apărare şi a forţat-o să iasă afară. În mod natural, ţiitoarea avea să se opună unei fapte atât de ruşinoase. O astfel de laşitate din partea levitului era nespus de condamnabilă.

Se lumina de ziuă. Când s-a apropiat lumina zilei, oamenii cei răi au plecat pe furiş, ca să nu li se cunoască identitatea.

La uşă. Cu ultima ei răsuflare ea s-a întors la casa unde era cel ce ar fi trebuit să fie protectorul ei, dar care o părăsise în vreme de nevoie. Ea a avut putere să se mai târască până la uşă, dar probabil că n-a avut destulă putere să bată pentru a fi primită. Afară, la uşă, ea a căzut moartă.

Pe prag. Mâinile ei erau pe prag ca şi când ar fi fost întinse înspre soţul ei într-o ultimă agonie după ajutor.

Haidem să mergem. După o astfel de experienţă, levitul i-a vorbit, după cât se pare, cu o astfel de nepăsare încât suntem şocaţi, şi suntem pregătiţi să aşteptăm aproape orice de la el. Poate că nu este de mirare că sărmana femeie fugise de prima dată de la el.

A tăiat-o. Cu siguranţă că ar fi fost o cale mai puţin înspăimântătoare spre a aduna laolaltă seminţiile spre a executa judecarea oamenilor răi din Ghibea, dar, la data aceasta, caracterul levitului a devenit destul de limpede pentru noi spre a nu fi prea surprinşi de odioasa lui metodă de a înştiinţa seminţiile.

Mădular cu mădular. (în engl. together with her bones). Cuvântul împreună cu a fost adăugat de traducători. Este mai bine a-l omite, şi a traduce simplu, în conformitate cu oasele ei. Ideea este aceea că unele bucăţi erau mai mari, unele mai mici, proporţional cu încheieturile care aveau să permită împărţirea trupului.

Ţinut (engl. coasts). Adică, hotare.

Aşa ceva. Levitul a făcut socoteala corectă. Istorisirea faptei a trezit indignarea morală a tuturor evreilor din Palestina. Ei au recunoscut că aceasta era o faptă atât de scârboasă încât chiar timpuri nestatornice şi lipsa unei conduceri autoritare centrale nu puteau să servească drept scuză să treacă nepedepsită.