De memorat: „Cercetaţi ___, pentru că socotiţi că în ele aveţi ___ ___, dar tocmai ele ___ despre Mine” (Ioan 5:39).
Evanghelia după Ioan, ca și cea după Marcu, se încheie cu o întâlnire în Galileea. Acest ultim studiu despre Evanghelia după Ioan abordează acea întâlnire, dar integrată în tema cunoașterii Domnului Isus și a Cuvântului lui Dumnezeu – un concept des întâlnit în a patra evanghelie.
Deși erau cu Isus de mai bine de trei ani, ucenicii erau încă foarte nepregătiți pentru răstignirea și învierea Lui, deși Isus le spusese de nenumărate ori ce avea să se întâmple.
Din nefericire, nu L-au crezut.
Și noi putem fi astăzi în pericolul de a face același lucru: să auzim sau chiar să citim Cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu-l ascultăm, să nu îi acordăm atenție, să nu îl urmăm. Adică să nu îl acceptăm ca lumina care ar trebui să ne îndrume gândurile și acțiunile. Din nefericire, aceasta este situația în care se află, poate fără să vrea, prea mulți creștini.
Acestea fiind spuse, în această ultimă săptămână a studiului nostru despre Evanghelia după Ioan vom analiza câteva aspecte-cheie care ne ajută să trecem dincolo de simpla cunoaștere intelectuală a lui Isus la o cunoaștere mai profundă și la o rămânere mai puternică în El și în Cuvântul Său.
În loc să scuze fapta săvârşită sau să explice ce anume a urmărit prin aceasta, Isus S-a ridicat împotriva mai-marilor, şi acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea inimii lor şi pentru ignoranţa lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au renegat Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptul că-L renegau pe El, care era trimisul lui Dumnezeu. „Cercetaţi Scripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).
În toate paginile de istorie, de învăţătură sau de profeţie, Scripturile Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituţie dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos, „mărturisesc toţi prorocii” (Faptele 10:43). De la făgăduinţa dată lui Adam prin tot şirul patriarhilor şi până la sistemul de legi, lumina slavei cereşti arată clar urmele Răscumpărătorului. Când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin faţa ochilor, în tainică procesiune, profeţii văzuseră steaua din Betleem, pe Şilo care trebuia să vină. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă. Neprihănirea Lui se înălţa la cer odată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin trâmbiţa jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoşată a Sfintei Sfintelor.
Iudeilor le fuseseră încredințate Scripturile şi credeau că, prin cunoaşterea superficială a Scripturilor, pot avea viaţa veşnică. Dar Isus a zis: „Cuvântul Lui nu rămâne în voi.” Pentru că Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, Îl lepădau şi în persoană. „Nu vreţi să veniţi la Mine”, zicea El, „ca să aveţi viaţă.” – Hristos, Lumina lumii, p. 211, 212
„Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi.” Isus venise în baza autorităţii lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, împlinind Cuvântul Lui şi căutând slava Lui şi, cu toate acestea, nu a fost primit de conducătorii lui Israel. Atunci când urmau să vină alţii, luând înfăţişarea caracterului lui Hristos, dar mânaţi de propria voinţă şi căutând propria slavă, pe aceia aveau să-i primească. De ce? Pentru că acela care caută slava sa se foloseşte de îngâmfarea care e în alţii. La asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns bucuroşi. Ei urmau să-l primească pe învăţătorul fals pentru că le măgulea mândria prin aceea că aproba părerile şi tradiţiile cultivate de ei. Dar învăţăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Erau spirituale şi cereau sacrificarea eului, de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoșteau pe Dumnezeu şi, pentru ei, glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.
Nu se repetă şi astăzi acelaşi lucru? Nu sunt mulţi și astăzi, până şi conducători religioşi, care îşi împietresc inima faţă de Duhul Sfânt şi fac imposibilă recunoaşterea glasului lui Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ţine tradiţia lor? – Hristos, Lumina lumii, p. 212, 213
1. Citește Ioan 21:1-19. Ce adevăruri cruciale înțelegi despre harul lui Dumnezeu și umilința omului?
Ioan 20 se încheie cu scopul cărții, care ar trebui să fie sfârșitul logic al evangheliei, dar mai există un capitol. Ioan 21 îi prezintă pe unii dintre ucenici întorși în Galileea și pe Petru sugerând să petreacă o noapte pe lac. Pare că vremurile de odinioară s-au întors, iar ucenicii au revenit și ei la vechea lor meserie, pescuitul. Dar nu prind nimic în noaptea aceea. Dimineața, un străin misterios de pe țărm le spune să își arunce mreaja pe partea dreaptă a corabiei. Atunci prind atât de mult pește încât nu pot să ridice plasa. Era la fel ca la începutul slujirii lor alături de Isus (vezi Luca 5:1-11). Ioan Îl recunoaște imediat pe Isus și îi spune lui Petru, care sare de îndată în apă și înoată la mal.
Isus îi adresează lui Petru trei întrebări, toate privitoare la iubirea pentru Învățătorul lui. Înainte de răstignire, Petru afirmase apăsat că și-ar fi dat viața pentru Isus (Ioan 13:37). Acela a fost momentul în care Isus a prezis renegarea lui de trei ori (Ioan 13:38). La această întâlnire din Galileea, Petru nu se raportează la sine, ci la Isus: „Doamne, Tu toate le știi, știi că Te iubesc” (Ioan 21:17).
Unii au observat că, atunci când îi adresează întrebările lui Petru (cu excepția ultimei dăți), Isus folosește verbul agapaō, care înseamnă „a iubi”, și că Petru răspunde întotdeauna cu phileō, care înseamnă „a îndrăgi” doar ca prieten. Implicația este că Petru nu ajunsese la acel nivel înalt de iubire. De fapt, răspunsul lui Petru exprimă umilință. Gândindu-se la eșecul său, este mult mai probabil să folosească cu smerenie un „termen inferior”, neîndrăznind să pretindă prea mult. Tocmai această smerenie este apreciată de Isus și devine crucială în readucerea lui Petru în lucrare. Fără îndoială, smerenia este una dintre cele mai importante calități pentru slujire, pentru că accentul cade atunci pe Isus Hristos, nu pe propria persoană.
Readucerea lui Petru în slujire și rolul lui de lider în biserica primară reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi că Isus a înviat. Importanța lui Petru ar fi greu de explicat dacă Isus, în prezența celorlalți ucenici, nu l-ar fi readus în lucrare.
De ce este umilința atât de importantă atunci când cineva caută să Îl cunoască pe Domnul? În lumina crucii, care sunt lucrurile cu care ne putem mândri?
Petru, care încă era atras de corăbii și de pescuit, le-a propus să meargă pe mare și să arunce mrejele. Toți au fost de acord. … Așadar, au plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată noaptea, dar fără niciun spor. …
… Ucenicii au văzut un Străin stând pe mal, care i-a oprit cu întrebarea: „Copii, aveți ceva de mâncare?” Când ei au răspuns: „Nu”, El le-a zis: „«Aruncați mreaja în partea dreaptă a corabiei și veți găsi». Au aruncat-o deci și n-o mai puteau trage de mulțimea peștilor.”
Ioan L-a recunoscut pe Străin și i-a spus lui Petru: „Este Domnul.” Petru a fost atât de încântat și de bucuros, încât, în nerăbdarea lui, s-a aruncat în apă și curând a ajuns lângă Învățătorul său. – Hristos, Lumina lumii, p. 810
Când Hristos l-a întrebat a treia oară pe Petru: „Mă iubești?” întrebarea aceasta i-a pătruns sufletul ca o săgeată. Judecându-se singur, Petru a căzut pe Stâncă, spunând: „Doamne, Tu toate le știi, știi că Te iubesc.” …
Unii susțin că, dacă un suflet se poticnește și cade, nu își mai poate reveni, nu se mai poate ridica, dar cazul lui Petru contrazice acest lucru. … Încredințându-i lucrarea cu sufletele pentru care El Își dăduse viața, Hristos i-a dat lui Petru cea mai puternică dovadă a încrederii Lui în el. …
Petru era acum suficient de smerit pentru a înțelege cuvintele lui Hristos și, fără alte întrebări, ucenicul cândva neliniștit, lăudăros și încrezător în sine a devenit supus și smerit. El L-a urmat într-adevăr pe Domnul său – pe Domnul de care se lepădase. Gândul că Hristos nu l-a lepădat și respins a fost pentru Petru lumină, mângâiere și binecuvântare. – Conflict and Courage, p. 322
Trebuie să privim la Domnul Hristos. Ceea ce îi face pe oameni să fie atât de mândri de propria neprihănire este necunoașterea lui Hristos. Când vom contempla curăția și desăvârșirea Lui, vom înțelege propria slăbiciune și sărăcie și ne vom vedea propriile defecte așa cum sunt ele în realitate. Atunci ne vom vedea pierduți și fără speranță, îmbrăcați în hainele îndreptățirii de sine ca oricare alt păcătos. ...
Cu cât ne vom apropia mai mult de Hristos și cu cât vom vedea mai clar curăția caracterului Său, cu atât vom înțelege mai bine caracterul nespus de rău al păcatului și cu atât vom simți mai puțin dispoziția de a ne înălța pe noi înșine. Aceia pe care Cerul îi recunoaște ca fiind sfinți sunt ultimii care să facă paradă de bunătatea lor. Apostolul Petru a devenit un slujitor credincios al Domnului Hristos și a fost onorat mult cu lumină și cu putere divină. El a avut o parte activă în zidirea bisericii lui Hristos. Dar Petru nu a uitat niciodată experiența teribilă a umilinței sale. Păcatul lui a fost iertat, totuși el a știut că numai harul Domnului Hristos l-a putut ajuta să îşi învingă slăbiciunea de caracter care îi pricinuise căderea. În sine însuși, el n-a găsit nimic cu care să se laude. – Parabolele Domnului Hristos, p. 159, 160
2. Citește Ioan 21:20-22. Ce întrebare l-a dus pe Petru pe o cale greșită? Cum l-a readus Domnul pe calea dreaptă?
Isus tocmai îl readusese pe Petru în lucrare, când i-a spus: „Vino după Mine” (Ioan 21:19). Probabil că Se referea să Îl urmeze, la propriu, de-a lungul plajei. Aceasta pentru că Petru s-a uitat în spate și l-a văzut și pe Ioan urmându-L pe Isus. Apoi Petru a întrebat despre Ioan: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” (Ioan 21:21).
Când l-a reinclus în misiune, Isus prezisese modul în care Petru avea să moară (Ioan 21:18). Petru pare curios și cu privire la moartea lui Ioan. Isus îi reorientează lui Petru atenția asupra faptului de a-L urma pe El, în loc să se preocupe de ce avea să i se întâmple unui alt ucenic.
3. Citește Ioan 21:23-25. Cum a fost înțeleasă greșit declarația lui Isus? Cum a corectat apostolul Ioan acea înțelegere greșită?
Oamenii au înțeles greșit ce a vrut Domnul Isus să spună prin cuvintele: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!” (Ioan 21:22). Au crezut că Hristos avea să Se întoarcă înainte de moartea lui Ioan. Odată cu trecerea timpului și cu îmbătrânirea lui Ioan, avea să se producă o criză, dacă el ar fi murit (ceea ce desigur s-a întâmplat) și Isus nu S-ar fi întors. Ioan corectează această înțelegere greșită indicând că era vorba despre voia lui Isus, nu despre o profeție cu privire la ce urma să se întâmple.
Ideea concentrării atenției asupra Domnului, nu asupra altor oameni este un bun punct de pornire pentru restul studiului din această săptămână. Isus și numai El este Mântuitorul nostru. Oamenii ne vor dezamăgi inevitabil, poate chiar ne vor răni.
Adevărurile prezentate în secțiunile de marți, miercuri și joi vor aborda tema înțelegerii Cuvântului lui Dumnezeu, cu scopul cunoașterii și urmării lui Isus, singurul care ar trebui să fie Învățătorul și Îndrumătorul nostru – indiferent de ajutorul, sfaturile sau indicațiile pe care le-am putea primi de la alții.
Cât de des te-au dezamăgit alți oameni, pe care poate că îi admirai? Ce lecții, oricât de grele, ai învățat din acele experiențe?
Isus a mers numai cu Petru, pentru că avea să-i spună anumite lucruri numai lui. ... Hristos i-a descoperit viitorul, ca să poată fi întărit când avea să vină încercarea cea din urmă a credinței. El i-a spus că, după ce va trăi o viață folositoare, când vârsta își va spune cuvântul asupra puterilor lui, atunci Îl va urma cu adevărat pe Domnul său. ...
În felul acesta, Isus i-a făcut cunoscut lui Petru cum urma să moară, chiar a precizat că va întinde mâinile pe cruce. Apoi l-a invitat din nou pe ucenicul Său: „Vino după Mine.” Petru n-a fost descurajat de această descoperire. Era gata să sufere orice fel de moarte pentru Domnul său.
Până acum, Petru Îl cunoscuse pe Isus după trup, așa cum mulți Îl cunosc astăzi, dar nu trebuia să se limiteze la atât. El nu-L cunoștea decât din legăturile pe care le avusese cu El în cele pământești. Îl iubise ca Om, ca pe un Învățător trimis de cer; acum Îl iubea ca Dumnezeu. Învățase că, pentru el, Hristos era totul în tot. Acum era gata să ia parte la misiunea Domnului plină de sacrificiu. Când, în cele din urmă, a fost dus la cruce, el a cerut să fie răstignit cu capul în jos. Socotea că ar fi fost prea mare cinstea să sufere la fel ca Domnul lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 815
Pe când mergea alături de Isus, Petru l-a văzut pe Ioan că îi urmează. A vrut atunci să cunoască viitorul acestuia și „a zis lui Isus: «Doamne, dar cu acesta ce va fi?» Isus i-a răspuns: «Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!»” Petru ar fi trebuit să se gândească la un lucru, și anume că Domnul i-ar fi descoperit tot ce i-ar fi fost lui de folos să știe. Datoria fiecăruia este de a-L urma pe Hristos, fără să se îngrijoreze cu privire la lucrarea încredințată altora. Spunând despre Ioan: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu”, Isus nu dădea asigurarea că ucenicul acesta va trăi până la a doua venire a Domnului. El nu a făcut decât să afirme puterea Sa supremă și, chiar dacă ar fi voit să facă lucrul acesta, n-ar fi afectat cu nimic lucrarea lui Petru. Atât viitorul lui Ioan, cât și cel al lui Petru erau în mâinile Domnului. Fiecăruia i se cerea să-L asculte și să-L urmeze pe Domnul. – Hristos, Lumina lumii, p. 816
Vom constata că trebuie să ne desprindem de toate mâinile, în afară de mâna lui Hristos. Prietenii se vor dovedi perfizi şi ne vor trăda. … Dar, chiar înconjurați de întuneric şi pericole, noi trebuie să ne aşezăm mâna în mâna lui Hristos.
Singura cale prin care oamenii vor fi capabili să rămână neclintiţi în luptă este aceea de a fi bine ancoraţi şi neclintiţi în Hristos. Ei trebuie să primească adevărul aşa cum este el în Isus. Numai dacă este prezentat în felul acesta poate să împlinească nevoile sufletului. – Evenimentele ultimelor zile, p. 150, 151
4. Citește Ioan 1:4-10; Ioan 3:19-21; Ioan 5:35; Ioan 8:12; Ioan 9:5; Ioan 11:9,10 și Ioan 12:35. Ce contrast major observi și de ce este esențial pentru înțelegerea adevărului?
Lumea este în întuneric, se ferește de lumină și nu poate de una singură să își găsească drumul spre adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul personal al creației, revelației și răscumpărării. „Niciodată natura umană nu poate singură să ajungă să cunoască cele dumnezeieşti. «Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti?» (Iov 11:8). Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, «pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit». «Nouă însă, Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său»” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 412).
Numai Isus Hristos „L-a făcut cunoscut” pe Tatăl (Ioan 1:18). Verbul grecesc este exēgeomai, care înseamnă „a explica, a interpreta, a expune”. Ioan Îl prezintă pe Isus ca Mesagerul ceresc, Cel care explică ce înseamnă să Îl cunoști pe Dumnezeu. Numai prin Isus Îl putem cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu.
5. Citește Ioan 8:42-44. Cum prezintă Isus baza falsă pe care își întemeiaseră credința conducătorii religioși ai poporului Israel?
Cei care nu se bazează pe adevăr se exprimă în baza propriilor resurse. Ei „văd” semnificația unui text numai din perspectivă omenească. În schimb, noi trebuie să acceptăm că Hristos este Lumina lumii și să Îl urmăm pe El în interpretarea Cuvântului Său. De partea cealaltă, diavolul vorbește „din ale lui” (Ioan 8:44). Dacă nu suntem atenți și nu suntem predați în credință și ascultare lui Dumnezeu, suntem în pericol să facem același lucru: să citim textul în baza propriilor noastre dorințe, nevoi și perspective, lucru mult mai ușor de făcut decât să înțelegem corect.
Cum reacționezi la adevărurile care „te calcă pe bătături”, în comparație cu modul în care ar trebui să reacționezi la acele adevăruri?
Conducătorii iudei studiaseră învăţăturile profeţilor cu privire la împărăţia lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu dorinţa sinceră de a cunoaşte adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să le susţină speranţele ambiţioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar aşteptărilor lor, n-au vrut să-L primească şi, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un înşelător. Odată ce şi-au aşezat piciorul pe această cărare, i-a fost uşor lui Satana să-i întărească în împotrivirea lor faţă de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul dumnezeiesc în minciună şi, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâţi să se împotrivească luminii. – Hristos, Lumina lumii, p. 212
A ne baza pe Hristos ca fiind singurul nostru izvor de putere, prezentând dragostea Sa inegalabilă, manifestată prin faptul că a luat asupra Sa vinovăţia şi păcatele oamenilor şi le-a atribuit neprihănirea Sa, nu anulează în niciun fel Legea, nici nu îi micşorează demnitatea. În schimb, o pune într-un loc în care lumina străluceşte asupra ei şi o înalță. Acest lucru este realizat numai prin lumina reflectată de pe crucea Golgotei. Legea este desăvârşită în marele plan de mântuire numai dacă este prezentată în lumina care străluceşte de la Mântuitorul cel răstignit şi înviat. Aceasta poate fi înţeleasă numai duhovniceşte. Ea aprinde în inima privitorului credinţa arzătoare, nădejdea şi bucuria faptului că Hristos este neprihănirea lui. Bucuria aceasta este numai pentru aceia care iubesc şi păzesc cuvintele lui Isus, care sunt cuvintele lui Dumnezeu. – Solii alese, cartea 3, p. 176
Atunci Isus le-a zis: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).
Acesta este avertismentul pe care vrem să vi-l dăm vouă, celor care susțineți a crede adevărul. „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru.” Vă rugăm să vă gândiți cât de scurtă este viața omului, cât de repede trece timpul. Ne-au fost puse la îndemână oportunități și privilegii de aur. Harul uimitor și peste măsură de bogat al lui Dumnezeu așteaptă să ceri cele mai bogate comori ale sale. Mântuitorul așteaptă să-Și reverse binecuvântările fără plată și singura întrebare este: Le vei accepta? S-au făcut provizii bogate, iar lumina strălucește în multe feluri, dar această lumină își va pierde valoarea pentru cei care nu o apreciază, care nu o acceptă și nu îi răspund sau care, după ce au primit-o, nu o transmit altora. – That I May Know Him, p. 87
6. Citește Ioan 4:46-54. Cu ce problemă a venit bărbatul la Isus și care era adevărata problemă în acea situație?
Acest om a venit la Isus, Lumina lumii, dar era hotărât să creadă numai dacă Isus i-ar fi vindecat copilul. Am putea spune că teologia acestui om era o „teologie de jos”. Teologia de jos stabilește reguli și standarde pentru Dumnezeu și Cuvântul Lui. Ideile umane, așa greșite, limitate și subiective cum sunt, devin autoritatea supremă pentru modul în care oamenii interpretează Cuvântul lui Dumnezeu. Ce capcană periculoasă!
În schimb, teologia „de sus” răspunde prin credință, având mai întâi încredere în Dumnezeu și în Cuvântul Său (Ioan 4:48; Ioan 6:14,15; 2 Timotei 3:16). Când este acceptată prin credință, Biblia devine propriul său interpret. Viziunea Scripturii asupra lumii, nu filozofia vremii, este ghidul pentru înțelegerea și interpretarea Scripturii. Ideile umane trebuie supuse, subordonate Cuvântului lui Dumnezeu, nu invers.
Trebuie să credem cuvintele Scripturii pentru a crede cuvintele lui Isus (Ioan 5:46,47). „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei” (Ioan 8:31). Dacă ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul Lui nu poate rămâne în noi (Ioan 5:38). „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi. Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc” (Ioan 12:48,49).
A auzi Cuvântul lui Dumnezeu presupune mai mult decât o asimilare pasivă de informații. Înseamnă și a face voia lui Dumnezeu. Acesta este răspunsul activ la auzirea Cuvântului. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17).
Această ascultare și punere în practică a Cuvântului lui Dumnezeu este o expresie a iubirii față de El. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23).
De ce orice tip de „ascultare” care nu se bazează pe iubirea noastră pentru Isus reprezintă un pericol de a deveni legaliști?
Acela care l-a binecuvântat pe slujbaşul împărătesc din Capernaum vrea tot atât de mult să ne binecuvânteze şi pe noi. Dar, la fel ca tatăl îndurerat, noi Îl căutăm pe Mântuitorul de multe ori din dorinţa de a câştiga bunuri pământeşti. Noi avem încredere în iubirea Lui numai când ni se împlinesc cererile. Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe care le cerem şi întârzie cu răspunsul ca să ne poată arăta răutatea din inimă şi cât de mult avem nevoie de harul Lui. El nu vrea să-L căutăm din motive egoiste. Când mărturisim starea noastră rea şi lipsa noastră de putere, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea Lui.
Slujbaşul împărătesc voia să vadă împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă, dar el a trebuit să primească asigurarea lui Isus că rugăciunea lui era ascultată şi binecuvântarea, dată. Şi noi trebuie să învăţăm acelaşi lucru. Nu trebuie să credem pentru că vedem sau simţim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduinţele Lui. Când venim la El în credinţă, fiecare cerere ajunge la inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui, trebuie să credem că le primim şi să-I mulţumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de îndatoririle noastre, fiind siguri că binecuvântarea ne va fi dată atunci când vom avea mai mare nevoie de ea. Când am învăţat să facem lucrul acesta, vom şti că rugăciunile noastre au fost ascultate. Dumnezeu va face pentru noi „nespus mai mult”, „potrivit cu bogăţia slavei Sale” şi „după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni 3:20,16; 1:19). – Hristos, Lumina lumii, p. 200
Dacă dorim să avem duhul și puterea soliei îngerului al treilea, trebuie să prezentăm Legea și Evanghelia împreună, deoarece ele merg mână în mână. În timp ce o putere satanică îi instigă pe copiii neascultării să anuleze Legea lui Dumnezeu și să calce în picioare adevărul că Hristos este neprihănirea noastră, o putere cerească impresionează inima celor credincioși, îndemnându-i să înalțe Legea și pe Domnul Isus ca Mântuitor puternic. Dacă în experiența poporului lui Dumnezeu nu se va manifesta puterea divină, teoriile și ideile false vor captiva mințile, mulți Îl vor înlătura pe Hristos și neprihănirea Lui din experiența lor, iar credința lor va fi lipsită de puterea vieții. …
Subiectul principal al soliei noastre nu sunt doar „poruncile lui Dumnezeu”, ci și „credința lui Isus”. Astăzi, pe calea noastră strălucește o lumină puternică și ea ne conduce la o încredere mai mare în Domnul Isus. Trebuie să acceptăm fiecare rază de lumină și să umblăm în ea, ca să nu fie spre condamnarea noastră la judecată. Pe măsură ce ajungem la concepții tot mai clare cu privire la adevăr, îndatoririle și obligațiile noastre devin tot mai importante. Lumina descoperă și combate erorile care erau ascunse în întuneric, iar când lumina vine, viața și caracterul oamenilor trebuie să se schimbe și să fie în armonie cu ea. Păcatele care, cândva, erau comise din neștiință, din cauza orbirii minții, nu mai pot fi îngăduite fără a atrage după ele vinovăția. Când le este dată o lumină mai mare, oamenii trebuie să se schimbe, să fie înălțați și înnobilați de ea, deoarece, dacă nu va fi așa, ei vor deveni mai perverși și mai încăpățânați decât înainte de a primi lumina. – Slujitorii Evangheliei, p. 161, 162
7. Citește Ioan 12:32. În ce mod descrie această declarație uluitoare autoritatea lui Isus Hristos?
După cum am văzut în studiile din acest trimestru, Evanghelia după Ioan ne atrage la Isus, dar numai dacă suntem dispuși să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să facem voia Lui. Pe parcursul acestei evanghelii, oamenii care Îl întâlnesc pe Isus fie acceptă lumina și progresează, fie resping lumina și ajung orbi. Nicodim, femeia de la fântână, funcționarul regal, omul de la scăldătoarea Betesda, cei cinci mii de oameni hrăniți cu pâini și pești, frații lui Isus, conducătorii religioși, orbul din naștere, Maria și Marta, Pilat – toți L-au întâlnit pe Isus și au făcut alegeri cu privire la adevărul și lumina aduse de El.
Teologia de jos începe cu argumente umane pentru a determina și cerceta existența și natura lui Dumnezeu. Perspectiva umană, imperfectă, decăzută, plină de prejudecăți, are întâietate față de cea divină, sfântă, desăvârșită, atotștiutoare. Teologia de jos îi va duce cu siguranță pe oameni în rătăcire, așa cum a făcut în trecut și cum va face în viitor (vezi Apocalipsa 14:1-12), când înțelepciunea umană, căutând să o înlocuiască pe cea divină, va încerca să impună lumii o închinare falsă.
8. Citește Ioan 15:1-11. Care este secretul creșterii și sănătății spirituale?
Secretul este să rămâi legat de Domnul Isus. El este Cuvântul lui Dumnezeu, Pâinea vieții, Lumina lumii, Ușa oilor, Păstorul cel bun, Învierea și Viața, Calea, Adevărul și Viața și adevărata Viță.
Membrii Dumnezeirii și Cuvântul Lor, Biblia, sunt precum magneții. Dacă nu ne opunem Lor, ne vor atrage la Ei. „Vocea lui Dumnezeu ne vorbește prin Cuvântul Său și vom auzi multe voci, dar Hristos a spus că trebuie să ne ferim de cei care spun: «Iată, Hristosul este aici sau acolo.» Cum vom ști atunci că nu au adevărul, dacă nu raportăm totul la Scripturi?” (Ellen G. White, The Advent Review and Sabbath Herald, 3 aprilie 1888). Și apoi trebuie să renunțăm la propriile noastre idei în favoarea celor prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu.
„Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele.” Putem concepe o relație mai strânsă cu Hristos decât aceasta? Fibrele mlădiței sunt aproape identice cu cele ale viței. Comunicarea vieții, a forței și a rodniciei de la butuc la mlădiță este neobstrucționată și constantă. Rădăcina își trimite seva prin mlădițe. Aceasta este relația adevăratului credincios cu Hristos. El rămâne în Hristos și își trage seva din El.
Această relație spirituală poate fi stabilită numai prin exercitarea credinței personale. Această credință trebuie să exprime din partea noastră alegerea supremă, încrederea perfectă, întreaga consacrare. Voința noastră trebuie să fie pe deplin supusă voinței divine; dacă sentimentele, dorințele, interesele și onoarea noastră vor fi una cu prosperitatea Împărăției lui Hristos și onoarea cauzei Sale, noi vom primi în mod constant har de la El, iar Hristos va primi recunoștința noastră. – My Life Today, p. 11
Mulţi consideră că trebuie să facă ei înșiși ceva în lucrarea de mântuire. Ei s-au încrezut în Hristos pentru iertarea păcatelor, dar acum caută ca prin propriile eforturi să trăiască o viaţă neprihănită. Orice efort de felul acesta va da greş. Domnul Hristos spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic.” Creşterea noastră în har, bucuria noastră, puterea de a fi folositori – toate acestea depind de unirea noastră cu Hristos. Prin comuniunea noastră cu Hristos, rămânând în El zi de zi şi ceas de ceas, numai aşa vom putea creşte în har. El este nu numai Autorul, ci şi Desăvârşitorul credinţei noastre. Hristos trebuie să fie întotdeauna Cel dintâi și Cel de pe urmă. El trebuie să fie cu noi nu numai la începutul şi sfârşitul căii noastre, ci la fiecare pas. David spunea: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin” (Psalmii 16:8).
Te întrebi: „Cum pot rămâne în Hristos?” În acelaşi fel cum L-ai primit la început. „După cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El.” „Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Coloseni 2:6; Evrei 10:38). Tu te-ai predat cu totul lui Dumnezeu ca să fii cu totul al Lui, să-I slujeşti şi să-L asculţi şi, în acest scop, L-ai primit pe Hristos ca Mântuitor al tău personal. Tu n-ai putea nici să faci ispăşire pentru păcatele tale şi nici să-ţi schimbi inima; dar, predându-te lui Dumnezeu, crezi că El, din dragoste pentru Domnul Hristos, a făcut toate acestea pentru tine. Prin credinţă, ai ajuns să fii al lui Hristos şi, prin credinţă, trebuie să creşti până la plinătatea staturii Lui, dând şi primind. Trebuie să dai totul: inima, voinţa, slujirea ta, să te dai pe tine însuţi în ascultare deplină de cerinţele Lui şi să primeşti totul: pe Domnul Hristos și plinătatea binecuvântărilor Sale, ca El să domnească în inima ta, să fie tăria ta, neprihănirea ta, ajutorul tău veşnic, ca să-ţi dea puterea să asculţi. – Calea către Hristos, p. 68, 69
Tăria fiecărui suflet este în Dumnezeu, nu în om. Liniștea și încrederea trebuie să fie tăria tuturor acelora care Îi predau lui Dumnezeu inima lor. Hristos nu are față de noi un interes obișnuit, ci unul mai puternic decât cel pe care îl are o mamă pentru copilul ei. Mântuitorul nostru ne-a răscumpărat prin suferință și prin durere, suportând insulte, reproșuri, abuzuri, batjocuri, respingere și moarte. El veghează asupra ta, copil al lui Dumnezeu care tremuri de teamă. El te va păstra în siguranță sub protecția Sa. … Slăbiciunea naturii noastre omenești nu ne va împiedica intrarea la Tatăl ceresc, pentru că Hristos a murit ca să mijlocească pentru noi. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 77 (11 martie).
Perspectiva lui Dumnezeu este în mare măsură diferită de cea a oamenilor. Dumnezeu ne împărtășește perspectiva Sa prin Cuvântul Său, Biblia, sub influența Duhului Sfânt. Depinde de noi dacă vrem să umblăm în întuneric sau să acceptăm lumina care vine de la Isus Hristos așa cum Se descoperă în Cuvântul Său.
Un element esențial al acestei alegeri este predarea noastră lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Răscumpărătorul omenirii. Prin puterea Duhului Sfânt, Dumnezeu Tatăl ne-a făcut cunoscută – prin viața, moartea și învierea lui Isus – profunzimea iubirii Sale. Și am aflat despre Isus pentru că viața, moartea și învierea Lui au fost consemnate în Cuvântul lui Dumnezeu.
„Îngerii lui Dumnezeu merg neîncetat de la pământ la cer şi de la cer la pământ. Minunile lui Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi au fost făcute de puterea lui Dumnezeu prin slujirea îngerilor. Şi prin Hristos, prin intermediul trimişilor Lui din cer, e adusă orice binecuvântare de la Dumnezeu la noi. Îmbrăcându-Se în corp omenesc, Mântuitorul nostru uneşte interesele Sale cu cele ale copiilor căzuţi ai lui Adam, în timp ce, prin dumnezeirea Lui, El Se prinde de tronul lui Dumnezeu. În felul acesta Hristos este mijlocul de comunicare al oamenilor cu Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu oamenii” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 143).
Zilnic:
1 Corinteni 5
1 Corinteni 6
1 Corinteni 7
1 Corinteni 8
1 Corinteni 9
1 Corinteni 10
1 Corinteni 11
Calea către Hristos, capitolul 13
1. Ce ar trebui să facă fratele care se duce la judecată cu un alt frate înaintea necredincioșilor?
2. Ce contează mai mult decât tăierea sau netăierea împrejur?
3. Din ce venituri trebuie să trăiască „cei ce slujesc altarului”?
4. Cum deveneau creștinii „adunați laolaltă” în Corint?
5. Ce se întâmplă când vorbim despre nedreptățile și dezamăgirile trecutului?
Privire generală
În Încheierea, sau Epilogul Evangheliei după Ioan, Domnul Hristos a căutat să întipărească în inima și în mintea urmașilor Săi învățăturile despre împărăția Sa spirituală, despre moartea Sa substitutivă și despre învierea Sa certă. Ucenicii Lui însă, nici măcar la final, nu au părut să își însușească adevărul din ceea ce spunea. Ori de câte ori a încercat să le explice acest adevăr și să îi facă să creadă, le-a fost foarte greu să Îl înțeleagă.
Ca să nu fim prea duri cu ucenicii, nu este aceasta problema multor creștini din zilele noastre? Auzim cuvintele lui Hristos și le studiem, dar devin ele cu adevărat o parte fundamentală din existența noastră? Sau rămân în mintea noastră fără a ne atinge inima?
Este greu de crezut, dar adevărat că Petru și ceilalți ucenici credeau că, în timpul lucrării Sale pământești, Domnul Hristos avea să reinstaureze regatul propriu-zis al lui Israel, învingând puterea romană. După înviere, speranța a doi ucenici a fost zdrobită în timp ce călătoreau spre Emaus. Când li s-a alăturat, Domnul Isus (pe care nu L-au recunoscut ca Mântuitorul) le-a explicat profețiile cu privire la Sine. Mai mult, realitatea învierii și, la scurtă vreme după, revărsarea Duhului Sfânt au contribuit la actualizarea a ceea ce El îi învățase pe cei 12 în tot acest timp. În final, totul a devenit atât de real pentru ucenici încât au fost dispuși să își riște viața pentru cauza Evangheliei.
Se pare că în acele ultime săptămâni cu Domnul lor înviat, ucenicii au învățat și au crezut în sfârșit mai multe despre ceea ce încerca El să le spună. Isus a fost îndelung răbdător cu ei până la sfârșit și este dispus să fie răbdător și cu noi astăzi. Ce am face fără răbdarea Lui? Fie ca acest gând să ne inspire să fim mai credincioși în mintea, inima și trăirea noastră!
Comentariu
Întâlnirea din Galileea (Ioan 21:1-19)
Chiar și după ce Domnul înviat li S-a arătat de trei ori, la sugestia lui Petru ucenicii s-au întors la pescuit. Au lucrat toată noaptea, dar eforturile lor au fost zadarnice. În mod normal ar fi prins ceva, oricât de mică ar fi fost captura. Dar Domnul voia ca acest eșec să îi facă să se concentreze mai mult pe rolul lor de pescari de oameni. Atunci când eșuăm într-un lucru pe care îl facem de obicei bine, suntem adeseori determinați să căutăm ajutor divin.
Dis-de-dimineață, Isus S-a arătat pe țărm, a săvârșit minunea unei mari capturi de pește și apoi a pregătit micul-dejun pentru urmașii Săi. Acest fragment de istorie ne spune că Hristos cel înviat a fost o persoană reală, la fel cum era înainte de a muri. Mai mult, pregătind mâncare, Isus a arătat că Îi păsa de nevoile ucenicilor Săi obosiți și flămânzi. Făcând lucrul acesta, Isus le-a arătat că avea să fie pentru totdeauna Prietenul lor, împlinindu-le nevoile în timp ce ei depuneau eforturi în vederea înaintării misiunii Sale.
Este grăitor faptul că în această ultimă întâlnire Mântuitorul Și-a concentrat atenția asupra lui Petru. Imediat după înviere, Isus l-a menționat pe Petru pe nume, iar acum l-a ales din nou și i-a pus trei întrebări pertinente cu privire la un important subiect – acela al iubirii față de El. Anterior, când Isus le spusese ucenicilor despre răstignirea Lui iminentă, Petru insistase că el avea să moară pentru Isus (Ioan 13:37). Dar, în ciuda acelei promisiuni, Petru și ceilalți ucenici au fugit să își scape viața, gândindu-se că luptau pentru o cauză pierdută. Ulterior, Petru Îl renegase pe
Isus de trei ori, așa cum prezisese Isus.
În cultura Orientului Mijlociu este o rușine să-ți renegi prietenii, iar Petru a simțit din plin această rușine. Conștient de jena resimțită, Isus i-a adresat trei întrebări cu scopul de a-l ajuta să se vindece, să-și revină. De trei ori l-a întrebat Isus pe nume: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21:16). Isus a folosit verbul grecesc agapaō, care face referire la iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, iar Petru i-a răspuns cu verbul phileō, care exprimă iubirea unui prieten.
Petru pare să fi considerat că iubirea lui pentru Domnul nu era la fel de înaltă ca iubirea Domnului său față de el. În răspunsul lui de aici, Petru manifestă umilință și supunere, trăsături care îl făceau capabil să pască „oițele” Domnului (Ioan 21:16). Acest gest din partea Domnului Isus dovedea că Petru era acum reabilitat și i se încredințase sarcina de a avea grijă de turma credincioșilor lui Hristos. Ce schimbare! Petru cel impulsiv și înfumurat învățase în sfârșit să fie umil, fără a se mai încrede în sine, ci încrezându-se în Isus.
Privirea ațintită asupra Domnului Isus (Ioan 21:18-25)
Este justificat să spunem că părea să existe un fel de competiție între doi dintre ucenicii proeminenți ai Domnului Hristos: Petru și Ioan. Amândoi se luptau pentru atenția Lui. Isus tocmai îl reabilitase pe Petru în fața celorlalți ucenici și îi încredințase îngrijirea pastorală a oilor Sale. În cadrul acestui demers, Isus inclusese prezicerea că Petru își va da viața pentru Evanghelie. (Vezi Ioan 21:18,19.) Apoi Isus l-a chemat pe Petru să Îl urmeze, aceasta fiind singura cale de a rămâne suficient de credincios și de puternic prin suișurile și coborâșurile lucrării și chiar prin martiriu.
În timp ce Petru Îl însoțea pe Domnul, Ioan se afla prin apropiere, lucru care pare să-i fi stârnit lui Petru curiozitatea. Dacă el, Petru, avea să sufere, nu avea să sufere și Ioan? La urma urmei, chemarea de a-L urma îi fusese adresată expres lui. De aceea Petru a întrebat: „Doamne, dar cu acesta [Ioan] ce va fi?” (Ioan 21:21). Știind ce era în inima lui Petru, Isus a răspuns repede: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!” (Ioan 21:22).
Pe scurt, Isus încerca să îi transmită lui Petru că, atunci când Îi slujim lui Isus, nu trebuie să fie o prioritate pentru noi cine altcineva Îl mai urmează sau care sunt împrejurările care pot apărea. Presiunea socială ne poate face să o luăm într-o direcție sau alta, dar noi trebuie să ne dedicăm pe deplin Domnului Isus, indiferent de oameni sau de circumstanțe. Această gândire este extrem de necesară astăzi, când oamenii tind să se lase duși de capricii sau de opinia publică. Dar noi, în calitate de urmași credincioși ai Domnului Isus, nu putem face lucrul acesta. Trebuie să Îl urmăm datorită încrederii noastre personale că El este Mântuitorul, deoarece mântuirea noastră este o chestiune care ne privește pe noi și pe Dumnezeu. Când Isus va reveni, nu va conta ce cred alții despre noi; va conta numai ce crede Dumnezeu despre noi.
Nu ar trebui să încheiem această secțiune fără a discuta o posibilă confuzie care ar putea apărea în mintea multora cu privire la cuvintele Domnului Isus despre Ioan. Isus punea accentul pe nevoia lui Petru de a-L urma pe El indiferent de situație, nu pe ceea ce avea să i se întâmple lui Ioan. De remarcat formularea condițională: „Dacă vreau ca el să rămână…” (Ioan 21:22). Ca și lui Petru, ne este și nouă ușor să interpretăm greșit cuvintele clare ale lui Isus și să pierdem din vedere ideea principală de a rămâne credincioși.
Uneori, până și cei mai buni prieteni ai noștri pot interpreta greșit ceea ce spunem. Cu toate acestea, cel mai bun Prieten al nostru, Isus, înțelege pe deplin ceea ce spunem și ceea ce vrem să spunem. Gândește-te la următoarea declarație inspirată despre încrederea noastră deplină în Isus cel neschimbător: „În îndurarea și credincioșia Sa, Dumnezeu permite adesea ca aceia în care ne punem încrederea să ne înșele așteptările, ca să putem înțelege nebunia de a ne încrede și a ne baza pe omul muritor. Să ne încredem în Dumnezeu pe deplin, cu umilință, fără egoism!” (Ellen G. White, Divina vindecare, p. 486).
Lumină și întuneric (Ioan 8:40-46)
Există unii oameni care sunt hotărâți să se agațe de opiniile lor greșite, indiferent câte dovezi împotriva acestora ar primi. De asemenea, tind să adune în jurul lor numai oameni care sunt de acord cu ei și care contribuie astfel la consolidarea acestor rătăciri.
Acesta era și cazul conducătorilor religioși. Erau atât de orbiți de egocentrismul și de prejudecățile lor încât Îl urau pe Isus cu patimă. Este atât de ciudat că pretindeau că Îl iubesc pe Tatăl, dar Îl urau pe Fiul Său. Isus le-a demascat ipocrizia prin următoarele cuvinte: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis” (Ioan 8:42).
Isus îl vindecă pe fiul nobilului evreu (Ioan 4:46-54)
În studiul nostru de săptămâna aceasta avem în vedere și istoria unui nobil evreu eminent, care este un important angajat în slujba regelui Irod. Fiul nobilului zăcea chinuit pe patul de moarte. Niciun doctor nu îi mai dădea vreo șansă. În disperare, tatăl L-a căutat pe Marele Medic, chiar dacă nu credea cu adevărat că El era Mesia cel promis. Domnul Isus știa că, până nu îl vindeca pe fiul nobilului, acesta nu avea să creadă că El era Hristosul.
Deși cunoștea motivele respectivului bărbat, Isus nu voia numai să îi vindece fiul, ci și să trezească o credință sinceră în tată și să aducă salvarea întregii familii. Isus i-a spus nobilului: „Dacă nu vedeți semne și minuni, cu niciun chip nu credeți” (Ioan 4:48). Aceste cuvinte au răscolit conștiința tatălui și l-au determinat să își pună sub semnul întrebării propriile motive, îndreptându-l astfel pe calea credinței în Isus doar în virtutea persoanei Domnului Isus.
Rămânerea în Isus (Ioan 12:32; Ioan 15:1-11)
Când a fost „înălțat de pe pământ” (Ioan 12:32), Isus i-a atras pe mulți la Sine și încă îi mai atrage pe mulți din zilele noastre. Dar atracția exercitată de Domnul Hristos este doar primul pas în relația noastră mântuitoare cu El, căci trebuie să continuăm să umblăm cu El și să rămânem în El, ceea ce necesită determinare și persistență în parcursul nostru spiritual.
Pentru a scoate în evidență importanța rămânerii în El, Isus menționează lucrul acesta de șapte ori în doar patru versete: Ioan 15:4-7. Dacă nu rămânem în Hristos, nu putem „face nimic” (Ioan 15:5). Sensul acestui verset devine destul de clar prin comparația cu altoirea butașilor de viță-de-vie. Dacă nu se lipește de planta-mamă, lăstarul se va usca. Prin urmare, fără planta-mamă, lăstarul nu poate rodi nimic.
Ideea de rămânere include ideea de apropiere și de permanență. Mlădița roditoare are o legătură vie cu vița-de-vie. „Fibră cu fibră și nervură cu nervură, [mlădița se va] împleti cu vița-de-vie și va primi de la ea viața. [...] Așa cum mlădița primește viață atunci când este unită cu vița, la fel și păcătosul devine părtaș la natura divină atunci când este legat de Hristos. Omul mărginit este unit cu Dumnezeul nemărginit. Când suntem astfel uniți, cuvintele lui Hristos rămân în noi și noi suntem animați nu de un sentiment fluctuant, ci de un principiu viu și statornic” (Ellen G. White, Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 291).
Aplicație
1. Gândește-te la ce se întâmplă atunci când ne încredem prea mult în oameni, chiar și în prietenii noștri cei mai buni, și nu în Domnul Isus! În astfel de situații, Dumnezeu, în marea Lui iubire și milă față de noi, permite ca acești prieteni să ne dezamăgească ca să învățăm în sfârșit să ne punem încrederea supremă în Dumnezeu.
2. Știind că într-o zi s-ar putea să trecem singuri prin „vremea de strâmtorare”, cât de dependenți ar trebui să fim de alți creștini din jurul nostru? Mai avem nevoie de alții care să ne susțină? Sau am învățat să ne luăm puterea din părtășia noastră cu Isus? Explică.