Ceasul de slavă: crucea și învierea

Răstignirea și învierea lui Isus sunt punctul culminant al Evangheliei după Ioan. Primele 10 capitole acoperă în mare 3 ani și jumătate; capitolele 11 la 20, în schimb, acoperă aproximativ 1-2 săptămâni.
Cele patru evanghelii prezintă moartea lui Isus în moduri diferite. Deși relatările sunt compatibile, fiecare autor accentuează acele elemente-cheie care rezonează în mod special cu temele evangheliei sale. Matei accentuează împlinirea Scripturii; Marcu pune accentul pe paralela dintre botezul lui Isus și cruce, iar Luca se concentrează pe cruce ca vindecare și salvare (episodul tâlharului de pe cruce).
Însă Ioan prezintă crucea ca pe întronarea lui Isus, legată în mod special de ideea sosirii ceasului, la care se face referire de mai multe ori pe parcursul cărții (Ioan 7:30; 8:20; 12:27). Ideea întronării este o imagine paradoxală, de vreme ce răstignirea era cea mai degradantă și rușinoasă formă de moarte folosită de romani. Acest contrast scoate în evidență descrierea profund paradoxală făcută de Ioan: Isus moare în rușine, dar aceasta reprezintă în același timp încoronarea Lui glorioasă ca Mântuitor.
 

Comentariu EGW

El [Satana] a fost de faţă când Hristos a venit la Ioan pentru a fi botezat. El a auzit … înfricoşătoarele cuvinte ale lui Iehova: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” A văzut strălucirea slavei Tatălui umbrindu-L pe Hristos şi arătând în felul acesta mulţimii prezente, fără nicio îndoială, cine este Acela pe care Îl recunoaşte ca Fiul Său. Toate împrejurările legate de această scenă a botezului au stârnit cea mai aprigă ură în pieptul lui Satana, care a înţeles atunci în mod lămurit că, dacă nu reuşea să-L biruiască pe Hristos, din acel moment puterea lui avea să fie limitată. …

… El s-a temut că, de atunci înainte, Dumnezeu avea să-l lege şi mai mult pe om de Sine şi să-i dea putere să biruiască vicleniile lui. În acest scop venise Hristos din curţile regale cereşti pe pământ. Satana cunoştea bine poziţia de onoare pe care o avusese Hristos în ceruri, ca Fiu al lui Dumnezeu, preaiubitul Tatălui. Şi faptul că Isus lăsase cerul şi venise în lumea aceasta ca om îl umplea de teamă pentru siguranţa lui. … Şi, pentru că prin răzvrătire el pierduse toate bogăţiile şi slava curată a cerului, era hotărât să se răzbune făcând în aşa fel încât oamenii, cât mai mulţi oameni, să subestimeze cerul şi să iubească din toată inima comorile pământeşti. – Confruntarea cu ispita, p. 29

Singurul Fiu al lui Dumnezeu a luat asupra Sa natura omului și Și-a așezat crucea între pământ și cer. Prin cruce, omul a fost atras de Dumnezeu, iar Dumnezeu de om. Dreptatea a coborât din poziţia ei înaltă şi înfricoșătoare, iar oştile cereşti, oştile sfinţeniei, s-au apropiat de cruce, înclinându-se cu respect pentru că, la cruce, dreptatea era satisfăcută. Prin cruce, păcătosul a fost atras din fortăreața păcatului, din confederația răului și, la fiecare apropiere de cruce, inima lui se îndepărtează de păcat și, în pocăință, strigă: „Păcatele mele L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu!” La cruce, el își lasă păcatele și, prin harul lui Hristos, caracterul Lui este transformat. Răscumpărătorul îl ridică pe păcătos din ţărână şi îl pune sub îndrumarea Duhului Sfânt. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 470

Isus a așezat crucea în linie cu lumina care vine din cer, pentru că acolo va atrage privirea omului. Crucea este în linie dreaptă cu strălucirea fețelor divine, pentru ca, privind crucea, oamenii să poată vedea și cunoaște pe Dumnezeu și pe Isus Hristos, pe care L-a trimis El. Privindu-L pe Dumnezeu, Îl vedem pe Acela care S-a smerit pe Sine până la moarte. Privind crucea, tabloul este lărgit și Îl vedem pe Dumnezeu și vedem ura Lui față de păcat. Dar, în cruce, pe lângă ura lui Dumnezeu față de păcat, vedem și dragostea Lui pentru păcătoși, care este mai puternică decât moartea. Pentru lume, crucea este argumentul incontestabil că Dumnezeu este adevăr, lumină și iubire. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1133
 

În Ioan 18:28-32, procesul lui Isus nu este descris în detaliu. Accentul cade pe aducerea lui Isus înaintea lui Pilat din Pont.

1. Citește Ioan 18:33-38. Despre ce au vorbit Pilat și Isus?

Guvernatorul Îl întreabă pe Isus dacă este Împăratul iudeilor (Ioan 18:33). Este prima menționare a acestui titlu, dar nu va fi ultima. Isus îl întreabă pe Pilat dacă Îl întreabă lucrul acesta din proprie inițiativă sau pentru că alții au spus că era. Întrebarea Lui le inversează rolurile și exprimă dilema dacă Pilat chiar știa cu cine vorbea. Cititorul știe deja că Isus este Împăratul. Știe și guvernatorul?

Pilat răspunde cu o altă întrebare: „Eu sunt iudeu? Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea. Ce ai făcut?” (Ioan 18:35). Era o tentativă de ocolire a răspunsului provenită din iritarea provocată de întrebarea lui Isus. Era primul pas al guvernatorului de îndepărtare de adevăr, lăsând prejudecățile să îi blocheze percepția.
Isus răspunde că împărăția Lui nu este din lumea aceasta (Ioan 18:36). Pilat deduce atunci perspicace că Isus pretinde într-adevăr că este Împărat (Ioan 18:37), ceea ce duce la explicația importantă dată de Isus că S-a născut să dea mărturie despre adevăr și că fiecare persoană care este „din adevăr” ascultă glasul Lui (Ioan 18:37).

Pilat întreabă apoi: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38). Dar nu așteaptă răspunsul, ci iese, în încercarea de a-L salva pe Isus de mulțime. Adevărul este o temă a Evangheliei după Ioan. În calitate de Cuvânt veșnic (logos, Ioan 1:1-5), Isus este Lumina și Adevărul. Toate acestea sunt în contrast cu întunericul și minciuna. Isus este și plin de har și de adevăr (Ioan 1:14). Harul și adevărul au venit prin El (Ioan 1:17). Ioan Botezătorul a dat mărturie în favoarea adevărului (Ioan 5:33). Isus a afirmat că Tatăl Său este „adevărat” (Ioan 7:28). Isus Însuși a auzit adevărul de la Tatăl Său (Ioan 8:40). Isus este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6). Cuvântul lui Dumnezeu este „adevărul” (Ioan 17:17). În ciuda întrebării sale, Pilat a ratat oportunitatea de a cunoaște adevărul, din cauza prejudecăților sale, a deciziilor sale anterioare și a presiunii exercitate asupra lui.

Cum înțelegi ideea că Isus este Adevărul?

Comentariu EGW

Când Mântuitorul a fost adus în sala de judecată, Pilat nu L-a privit cu ochi prietenoși. Guvernatorul roman fusese chemat în grabă și sculat din pat; era hotărât să-și facă lucrarea cât mai repede cu putință. Era pregătit să se poarte cu Cel arestat cu o severitate de magistrat. Luându-și aerul cel mai grav, el s-a întors să vadă ce fel de om trebuia să cerceteze, pentru cine fusese sculat la o oră atât de matinală. El știa că trebuia să fie cineva pe care autoritățile iudaice erau nerăbdătoare să-L judece și să-L pedepsească în mare grabă.

Pilat privi la oamenii care-L aveau în pază pe Isus și apoi privirea lui se opri cercetătoare asupra Domnului Hristos. El avusese de-a face cu tot felul de criminali, dar niciodată nu mai fusese adus înaintea sa un om care să aibă trăsături pline de atâta bunătate și noblețe. Pe fața Sa, el n-a văzut niciun semn de vinovăție, nicio expresie de teamă, nicio încumetare sau dispreț. El a văzut un Om plin de calm și cu o comportare demnă, a cărui înfățișare nu purta semnele unui criminal, ci semnătura Cerului. – Hristos, Lumina lumii, p. 723, 724
Pentru Pilat trecuse ocazia de aur, însă Domnul Isus nu l-a lăsat fără lumină. Deși n-a răspuns în mod direct la întrebarea lui Pilat, El a vorbit în mod clar despre misiunea Sa. L-a lăsat pe Pilat să înțeleagă faptul că El nu căuta un tron pământesc. … „Atunci un Împărat tot ești!” i-a zis Pilat. „Da”, a răspuns Isus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”

Domnul Hristos a declarat că, în sine, Cuvântul Său era o cheie care avea să deschidă tainele pentru aceia care erau pregătiți să-l primească. El avea o putere care se recomanda singură, și acesta era secretul întinderii cu repeziciune a Împărăției adevărului Său. El dorea ca Pilat să înțeleagă faptul că natura sa ruinată putea să fie refăcută numai prin primirea și tezaurizarea acestui adevăr.

Pilat avea dorința să cunoască adevărul. Mintea sa era însă confuză. El a înțeles imediat cuvintele Mântuitorului și inima sa a fost mișcată de o mare dorință de a cunoaște ce anume era de fapt adevărul și cum îl putea obține. „Ce este adevărul?” a întrebat el. Dar n-a așteptat să primească un răspuns. Tumultul gloatei de afară l-a readus la interesele acelui moment, căci preoții strigau cerând să fie luată imediat o hotărâre. – Hristos, Lumina lumii, p. 727

Vrăjmașii Domnului Hristos ceruseră o minune ca dovadă a divinității Sale. Ei aveau dovezi cu mult mai mari decât cele pe care le căutau. După cum cruzimea i-a degradat pe chinuitorii Săi, făcându-i neoameni, asemenea lui Satana, tot astfel umilința și răbdarea arătate de El L-au înălțat pe Domnul Hristos mai presus de oameni, dovedind originea Sa dumnezeiască. Umilința Sa era garanția înălțării Sale. Picăturile de sânge ale agoniei Sale, ce se scurgeau pe fața și pe barba Sa din rănile făcute în tâmplele Sale, erau garanția ungerii Sale cu „un untdelemn de bucurie” (Evrei 1:9), ca marele nostru Mare-Preot. – Hristos, Lumina lumii, p. 734
 

2. Citește Ioan 18:38 – 19:5. Cum a încercat Pilat să îi convingă pe oameni să ceară eliberarea lui Isus?

Pilat nu a așteptat un răspuns din partea lui Isus cu privire la adevăr, ci a ieșit pentru a încerca să convingă poporul. Stând la discuții, în loc să Îl elibereze pur și simplu pe Isus, Pilat s-a pus în dezavantaj. Conducătorii religioși și-au dat seama că îl puteau manipula pe guvernator prin intermediul mulțimii. Pilat face referire la obiceiul de eliberare a unui deținut cu ocazia Paștelui și întreabă dacă poporul vrea să fie eliberat „Împăratul iudeilor”. Surprinzător și paradoxal, poporul cere eliberarea unui tâlhar pe nume Baraba în locul nevinovatului Isus.
Acum începe batjocorirea și umilirea lui Isus. Soldații romani împletesc o coroană de spini, Îl îmbracă cu o haină purpurie și vin continuu în fața Lui pentru a-L ovaționa ca împărat al iudeilor. Era un salut similar celui cu care îl întâmpinau soldații pe cezar, doar că acum era făcut în batjocură.

Făcând apel la mila poporului, Pilat pare să caute o modalitate de a-L elibera pe Isus. Îl aduce afară în timp ce poartă coroana de spini și roba purpurie. Scena, necomentată de Ioan, Îl înfățișează pe Isus îmbrăcat în imitații ale hainelor imperiale, în timp ce guvernatorul le spune oamenilor: „Iată Omul!” (Ioan 19:5). Lucrul acesta îi amintește cititorului de cuvintele lui Ioan Botezătorul din Ioan 1:29 – „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Este paradoxal că guvernatorul păgân Îl prezintă pe Mesia în aceste veșminte împărătești înaintea poporului Israel.
Cu toate acestea, după cum arată Ioan 19:6-16, gloata cere răstignirea lui Isus, pe baza pretenției Sale că este Fiul lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl sperie pe Pilat, care caută cu atât mai mult să aranjeze eliberarea lui Isus. Dar conducătorii pecetluiesc soarta Domnului Isus afirmând că eliberarea Lui ar însemna opoziție față de cezar. Ei știu că loialitatea lui Pilat față de cezar însemna să nu elibereze pe cineva care pretindea același rol cu cezarul. Conducătorii spun că ei nu au niciun alt împărat în afară de cezar. Așadar, ura lor profundă față de Hristos era mai mare decât aspirațiile lor naționale. Pentru a scăpa de Isus, erau dispuși să-și sacrifice pretențiile la autonomie națională.
 

Cât de înfricoșător – un conducător păgân vrea să Îl elibereze pe Isus, în timp ce conducătorii spirituali ai națiunii care ar fi trebuit să Îl recunoască Îl voiau răstignit!

Comentariu EGW

Aici Pilat și-a dat pe față slăbiciunea. El declarase că Domnul Hristos era nevinovat și, cu toate acestea, era dispus să pună să-L biciuiască, numai pentru a-i liniști pe acuzatorii Lui. El avea să sacrifice dreptatea și principialitatea numai pentru a fi pe placul mulțimii. Acest lucru l-a pus într-o situație critică. Mulțimea, dându-și seama de nehotărârea lui, a cerut mai insistent viața celui arestat. Dacă Pilat ar fi rămas de la început hotărât, refuzând să condamne un Om pe care L-a găsit nevinovat, el ar fi rupt atunci lanțul fatal care avea să-l lege în remușcare și vinovăție cât timp avea să mai trăiască. Dacă ar fi adus la îndeplinire convingerile lui despre dreptate, atunci iudeii n-ar fi îndrăznit să-i dicteze. Domnul Hristos ar fi fost dat morții, dar vina nu avea să cadă asupra lui Pilat. Pas cu pas, Pilat a pășit pe drumul violării conștiinței sale. El s-a sustras judecății după dreptate și adevăr și acum s-a trezit aproape fără putere în mâinile preoților și conducătorilor. Șovăiala și nehotărârea s-au dovedit a fi ruina lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 731

Satana și îngerii lui îl ispiteau pe Pilat și încercau să-l conducă spre propria nimicire. Ei i-au sugerat gândul că, dacă el nu va lua parte la condamnarea lui Isus, vor fi alții care vor face lucrul acesta. Mulțimea era însetată de sânge, iar dacă nu Îl va trimite să fie răstignit, își va pierde puterea și cinstea lumească și va fi acuzat că este unul dintre aceia care cred într-un impostor. Pentru că s-a temut să nu-și piardă puterea și autoritatea, Pilat a fost de acord cu moartea lui Isus. Fără să realizeze gravitatea faptului că Pilat a pus sângele lui Isus asupra acuzatorilor Săi, mulțimea a fost de acord strigând: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei 27:25). Cu toate acestea, Pilat nu a fost fără vină, ci s-a făcut vinovat de sângele lui Hristos. Pentru interesul egoist și pentru plăcerea de a fi onorat de mai-marii pământului, el a trimis la moarte un Om nevinovat. – Istoria mântuirii, p. 218
Deosebirea dintre caracterul Domnului Hristos și caracterul celorlalți oameni din zilele Lui era evidentă în toate privințele și, din cauza acestei deosebiri, lumea L-a urât. Lumea L-a urât pentru bunătatea Lui și pentru integritatea Lui fermă. Iar Domnul Hristos a declarat că cei care manifestă aceleași atribute vor fi urâți în același fel. Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul timpului, această ură față de urmașii lui Hristos va fi din ce în ce mai accentuată și mai evidentă. …

Satana a contrazis toate afirmațiile făcute de Fiul lui Dumnezeu și a folosit oameni ca agenți ai săi pentru a umple viața Mântuitorului cu necazuri și suferințe. Înșelăciunile și falsurile prin care Satana căuta să împiedice lucrarea Domnului Isus, ura manifestată prin fiii neascultării, acuzațiile lui nemiloase împotriva Aceluia a cărui viață era reprezentarea unei bunătăți incomparabile, toate izvorau dintr-o adâncă dorință de răzbunare. Focul invidiei și al răutății, al urii și al răzbunării a izbucnit împotriva Fiului lui Dumnezeu pe Calvar, în timp ce tot cerul privea scena cu o oroare tăcută. – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, p. 527, 528
 

După cum arată Ioan 19:17-22, Pilat a poruncit facerea unei inscripții în latină, greacă și ebraică care spunea: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor” (Ioan 19:19). Conducătorii religioși au vrut ca aceasta să fie schimbată. Pilat nici n-a vrut să audă, iar inscripția a rămas, un martor mut al adevărului despre Isus și unul dintre semnele că Isus este încoronat pe cruce Împărat. Iată-L pe Isus, cu adevărat Împăratul lor, atârnând pe cruce ca un criminal de rând!
„O putere mai mare decât Pilat sau decât iudeii coordonase aşezarea acelei inscripţii deasupra capului Domnului Hristos. Era în planul lui Dumnezeu ca ea să trezească gândurile și cercetarea Scripturii” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 745).

3. Citește Ioan 19:25-27. Ce scenă emoționantă legată de mama lui Isus s-a petrecut la cruce?

Printre cei care au stat la piciorul crucii în ziua aceea se afla Ioan, ucenicul iubit, împreună cu Maria, mama lui Isus, și cu alții. Cu mulți ani înainte, când Iosif și Maria Îl duseseră pe Isus la templu pentru a-L consacra, Simeon prezisese întocmai această experiență (compară cu Luca 2:34,35). Acum, în ultimele Sale clipe, Isus îi spune mamei Lui: „Femeie, iată fiul tău!”, iar lui Ioan îi zice: „Iată mama ta!” (Ioan 19:26,27).

4. Citește Ioan 19:28-30. Ce înseamnă ultimele cuvinte „S-a isprăvit”?

Verbul grecesc teleō (a încheia, a termina, a îndeplini) din Ioan 19:28 („acum totul s-a sfârșit”) este același verb folosit în Ioan 19:30 („S-a isprăvit!”). Mai mult, un cuvânt înrudit, teleioō (a definitiva, a desăvârși) apare și în versetul 28 cu referire la împlinirea Scripturii („ca să împlinească Scriptura”). Oricât de înfiorătoare era scena, totul se împlinea, se finaliza, se săvârșea.
Când spune: „S-a isprăvit!” Isus încheie, îndeplinește misiunea pe care Tatăl I-a dat-o să o facă.

Ce înseamnă pentru tine cuvintele „S-a isprăvit!”?

Comentariu EGW

Mama lui Isus era şi ea acolo. Inima ei era străpunsă de o durere pe care nu o poate simţi decât o mamă duioasă. Totuşi, asemenea ucenicilor, încă spera că Hristos va face vreo minune şi va scăpa de ucigaşi. Nu putea suporta gândul că Se va lăsa răstignit. Dar pregătirile erau gata şi Isus a fost aşezat pe cruce. Au fost aduse cuiele şi ciocanul. Inimile ucenicilor s-au strâns în pieptul lor. Mama lui Isus se afla sub apăsarea unei agonii aproape imposibil de îndurat. Înainte ca Mântuitorul să fie străpuns de cuie pe cruce, ucenicii au dus-o pe mama Lui din locul în care se desfăşura această scenă, ca să nu audă pârâitul piroanelor ce străpungeau oasele şi muşchii scumpelor Sale mâini şi picioare. Isus nu a murmurat, ci a gemut în agonie. Faţa Îi era palidă, iar pe sprâncenele Lui atârnau picături mari de sudoare. Satana a tresăltat văzând suferinţa prin care trecea Fiul lui Dumnezeu, deşi se temea că eforturile lui de a zădărnici planul de mântuire fuseseră inutile, că împărăţia lui era pierdută şi, la sfârşit, el avea să fie nimicit. – Scrieri timpurii, p. 176

În timp ce privirile Sale rătăceau peste mulțimea care se adunase pentru a fi martoră la moartea Sa, Domnul Isus l-a văzut la piciorul crucii pe Ioan susținând-o pe Maria, mama Sa. Ea se întorsese în locul acela îngrozitor pentru că nu fusese în stare să stea mult timp departe de Fiul ei. Ultima lecție a Domnului Isus urma să fie una de dragoste filială. El S-a uitat la chipul lovit de întristare al mamei Sale, apoi la Ioan și a spus, adresându-Se mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi, i S-a adresat ucenicului spunând: „Iată mama ta!” (Ioan 19:27). Ioan a înțeles bine cuvintele lui Isus și sarcina sfântă care îi era încredințată. El a luat-o imediat pe mama lui Hristos departe de scena îngrozitoare a Golgotei. Din momentul acela a avut grijă de ea ca un fiu respectuos, luând-o la el acasă. Exemplul desăvârșit de dragoste filială dat de Hristos strălucește ca o lumină puternică de-a lungul veacurilor. În timp ce suporta tortura cea mai chinuitoare, El nu a uitat de mama Sa, ci a luat toate măsurile necesare pentru viitorul ei. – Istoria mântuirii, p. 224

Oamenii au privit în tăcere sfârșitul acestei scene îngrozitoare. … Deodată, întunericul s-a risipit din jurul crucii și, în tonuri clare, ca de trâmbiță, care păreau să răsune în întreaga creație, Isus a strigat: „S-a isprăvit! Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Luca 23:46). O lumină a înconjurat crucea, iar fața Mântuitorului a strălucit de o slavă asemenea strălucirii soarelui. Apoi Și-a aplecat capul pe piept și a murit. …
Domnul Isus nu Și-a dat viața până când nu Și-a dus până la capăt lucrarea pe care venise să o îndeplinească. … În cer a fost bucurie, pentru că de acum, printr-o viață de ascultare, fiii lui Adam puteau să fie înălțați, în cele din urmă, în prezența lui Dumnezeu. Satana era înfrânt și știa că își pierduse împărăția. – Istoria mântuirii, p. 226
 

5. Citește Ioan 20:1-7. Ce importanță are pentru noi ce se descrie în aceste versete?

Isus a murit vineri după-amiază târziu și a înviat duminică devreme. Pentru că atunci când a fost îngropat era aproape Sabat (Ioan 19:42), procesul de înmormântare a fost făcut pe grabă și a rămas neterminat. Oricât de mult L-au iubit pe Isus, urmașii Săi au păzit Sabatul și nu s-au dus la mormânt (compară cu Marcu 16:1; Luca 23:56). După Sabat, mai multe femei au cumpărat miresme pe care să le ducă la mormânt duminică dimineața. Spre stupoarea lor, piatra era dată la o parte, iar mormântul era gol.
Maria Magdalena era una dintre femeile care au venit devreme la mormânt. A fugit să le spună lui Petru și lui Ioan ce a văzut. Cei doi bărbați au fugit la mormânt. Ioan a alergat mai repede decât Petru. A ajuns primul. Aplecându-se, s-a uitat înăuntru și a văzut fâșiile de pânză de in cu care fusese înfășurat Isus. Dar nu a intrat. Petru însă a intrat și a văzut fâșiile de pânză de in pe jos. A văzut și ștergarul care fusese pe capul lui Isus, dar acesta nu era lângă restul fâșiilor de pânză. Era făcut sul și pus deoparte.

6. Citește Ioan 20:8-10. Care era semnificația ștergarului făcut sul?

După ce Petru a intrat în mormânt, a intrat și Ioan. Ioan 20:8 spune că a intrat, a văzut și a crezut. De ce vederea pânzelor din mormânt pe jos și a ștergarului pentru cap făcut sul separat l-ar fi făcut pe Ioan să creadă că Isus a înviat?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne gândim în primul rând de ce ar fi mormântul gol. Răspunsul cel mai normal ar fi: jefuitorii de morminte. Dar această explicație pică din trei motive. În primul rând, Matei ne spune că mormântul era păzit (Matei 27:62-66), făcând ca jefuirea lui să fie puțin probabilă. În al doilea rând, jefuitorii de morminte fură de obicei lucruri de valoare, nu trupuri aflate în putrefacție. În al treilea rând, jefuitorii de morminte sunt pe grabă și nu fac sul pânzele de înmormântare. Prin urmare, nu este de mirare că, atunci când a văzut ștergarul făcut sul, Ioan a crezut că Isus a înviat.
 

Comentariu EGW

În sfârșit, Isus Se odihnea. Ziua cea lungă de ocară și tortură se terminase. Pe când ultimele raze ale soarelui în apus anunțau ivirea Sabatului, Fiul lui Dumnezeu Se afla liniștit în mormântul lui Iosif. Lucrarea Sa fiind terminată, cu mâinile încrucișate în pace, El S-a odihnit în cursul orelor sacre ale zilei de Sabat.

La început, Tatăl și Fiul Se odihniseră în Sabat după lucrarea Lor de creațiune. Când „au fost sfârșite cerurile și pământul, și toată oștirea lor” (Geneza 2:1), Creatorul și toate ființele cerești s-au bucurat în contemplarea scenei pline de măreție, „când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie” (Iov 33:7). Isus Se odihnea acum de lucrarea mântuirii și, deși printre aceia de pe pământ care-L iubeau era întristare, în ceruri era totuși bucurie. – Hristos, Lumina lumii, p. 769

Un tinerel îmbrăcat în veșminte strălucitoare stătea lângă mormânt. Era îngerul care îndepărtase piatra. … Femeile s-au înspăimântat. S-au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au oprit pașii. „Nu vă temeţi”, le-a zis el, „căci știu că voi căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici, a înviat după cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde a fost pus Domnul și duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre morţi.” …
A înviat! A înviat! Femeile rosteau mereu aceste cuvinte. Acum nu mai era nevoie de miruri de uns. Mântuitorul este viu, nu este mort! Ele își amintesc acum de cuvintele Lui când, vorbind despre moartea Sa, zicea că va învia. Ce zi extraordinară pentru omenire! Repede, femeile au plecat de la mormânt „cu frică și cu mare bucurie, și au alergat să dea de veste ucenicilor Lui”. – Lift Him Up, p. 99

Ucenicii s-au dus repede la mormânt și au descoperit că lucrurile erau așa cum le spusese Maria. Au văzut pânza și ștergarul, dar pe Domnul nu L-au găsit. Dar tocmai acestea dovedeau că El înviase. Hainele de înmormântare nu erau aruncate cu nepăsare, ci erau împăturite cu grijă, fiecare separat. Ioan „a văzut și a crezut”. El încă nu înțelesese cuvântul Scripturii care zicea că Hristos trebuia să învie dintre cei morți, dar acum și-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului care prevestise învierea Sa.
Însuși Hristos așezase veșmintele de îngropăciune cu atâta grijă la locul lor. Când îngerul cel puternic a coborât la mormânt, el s-a unit cu altul care împreună cu tovarășii lui păziseră trupul Domnului. Când îngerul din cer rostogolise piatra, celălalt intrase și desfăcuse legăturile de pe trupul lui Isus. Dar însăși mâna lui Isus fusese aceea care le-a împăturit, pe fiecare în parte, și le-a pus la locul lor. Înaintea Aceluia care călăuzește atât steaua, cât și atomul, nimic nu este fără însemnătate. Ordinea și desăvârșirea se văd în toate lucrările Lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 789
 

7. Citește Ioan 20:11-13. Ce anume arată că Maria Magdalena tot nu înțelegea semnificația mormântului gol?

Anterior acestei scene, Maria apare atunci când le spune lui Petru și lui Ioan despre mormântul gol (Ioan 20:2). Ei au alergat la mormânt și ea s-a întors acolo puțin mai târziu. După ce au analizat mormântul, Petru și Ioan au plecat. Dar Maria s-a întors și, plângând, a zăbovit acolo. Fără îndoială, plânsese mult în ultimele zile. Acum avea de înfruntat și această realitate. Aplecându-se, s-a uitat înăuntru.
Spre surpriza ei, doi îngeri în alb se aflau în mormânt, stând acolo unde fusese așezat trupul Domnului Isus. Au întrebat-o: „Femeie, [...] pentru ce plângi?” (Ioan 20:13). Răspunsul ei îndurerat a fost că Îl luaseră pe Domnul ei și nu știa unde Îl puseseră.

8. Citește Ioan 20:14-18. Ce a schimbat complet situația pentru Maria?

Cu ochii înlăcrimați, Maria s-a întors și a văzut pe cineva stând în spatele ei. În cuvinte asemănătoare cu ale îngerilor, Străinul întreabă: „Femeie, [...] de ce plângi? Pe cine cauți?” (Ioan 20:15). Maria crede că vorbește cu grădinarul și îi cere să o ajute să găsească trupul lui Isus.
Străinul rostește un singur cuvânt: „Marie!” Această revelație într-un singur cuvânt a schimbat lumea. Brusc, Maria, surprinsă, își dă seama că Isus înviat este Cel care vorbește cu ea și Îl recunoaște. Isus insistă ca ea să nu Îl țină, pentru că trebuie să Se înalțe la Tatăl Lui. Sarcina ei este însă să meargă și să le spună ucenicilor că El Se înalță „la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. Maria și-a îndeplinit misiunea. Le-a spus ucenicilor că Îl văzuse pe Domnul și le-a mai spus și restul detaliilor pe care Acesta i le împărtășise (Ioan 20:18).

Citește 1 Corinteni 15:12-20. Potrivit lui Pavel, la ce ne-ar folosi credința creștină dacă Hristos nu ar fi înviat?

Comentariu EGW

În grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiți de lacrimi, încât nu era în stare să-L recunoască. Iar inima ucenicilor era atât de plină de durere, încât nu credeau ce le vestea îngerul și nici cuvintele rostite chiar de Hristos.
Câți oameni nu fac și astăzi ce au făcut acești ucenici! Câți nu fac să răsune din nou cuvintele de disperare ale Mariei: „Au luat pe Domnul ... și nu știu unde L-au pus!” Cât de mulți sunt aceia cărora li s-ar putea spune cuvintele Mântuitorului: „Pentru ce plângi? Pe cine cauți?” El este chiar lângă ei, dar ochii lor orbiți de lacrimi nu-L recunosc. El le vorbește, dar ei nu pricep. – Hristos, Lumina lumii, p. 794

Maria fusese privită ca o mare păcătoasă, dar Isus cunoștea împrejurările care îi influențaseră viața. Ar fi putut stinge orice scânteie de nădejde din sufletul ei, dar n-a făcut așa. El a fost Acela care a ridicat-o din ruină și disperare. De șapte ori L-a auzit ea cum a certat demonii care îi stăpâniseră inima și mintea. Ea auzise strigătele Sale puternice către Tatăl pentru binele ei. Știa cât de dezgustător este păcatul pentru curăția Lui nepătată și, în puterea Lui, biruise. …

Prin harul Său, ea a devenit părtașă la natura divină. Aceea care fusese decăzută și a cărei minte fusese o locuință a demonilor ajunsese foarte aproape de Mântuitorul prin comuniune și slujire. Maria stătea la picioarele lui Isus și învăța de la El. Maria fusese aceea care turnase pe capul Lui mirul de mare preț și Îi spălase picioarele cu lacrimile ei. Maria a stat alături de cruce și L-a urmat la mormânt. Maria a fost prima la mormânt, după înviere. Maria a fost prima care a adus vestea despre Mântuitorul înviat. – Hristos, Lumina lumii, p. 568
În scăderea generală a nivelului moral, printre credincioșii corinteni existau unii care respinseseră unele dintre temeiurile fundamentale ale credinței lor. Unii merseseră atât de departe încât tăgăduiseră doctrina învierii. ...

Cu putere convingătoare, apostolul a prezentat marele adevăr cu privire la înviere. „Dacă nu este o înviere a morților”, argumenta el, „nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră. Ba încă, noi suntem descoperiți și ca martori mincinoși ai lui Dumnezeu, fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morții nu înviază. Căci, dacă nu înviază morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți. Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți.” – Faptele apostolilor, p. 319, 320