Întâietatea lui Hristos

În studiul din această săptămână reluăm discuția despre Epistolacătre coloseni (vezi Studiile 1 și 2). În Studiul 2, secțiunea de joi, am văzut că în Coloseni 1:9-12 Pavel se roagă pentru credincioșii din Colose, cerând ca aceștia să trăiască într-un mod plăcut lui Dumnezeu. În Coloseni 1:12,13 el pune în balanță două sfere: cea a luminii și cea a întunericului – „moștenirea sfinților în lumină” (Coloseni 1:12) și „puterea întunericului” (Coloseni 1:13). Dumnezeu Tatăl ne-a făcut în stare să avem parte de moștenirea veșnică din împărăția luminii, ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și „ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Coloseni 1:13,14). Cu alte cuvinte, prin Domnul Isus, persoana Isus Hristos, care este și Dumnezeul nostru Creator, avem răscumpărarea. El ne-a răscumpărat și, prin credința în El, am fost strămutați din sfera întunericului în împărăția Fiului Său iubit.
Săptămâna aceasta vom analiza una dintre cele mai cuprinzătoare și sublime afirmații despre Domnul Isus din Noul Testament. Ce înseamnă că El este „chipul Dumnezeului celui nevăzut”, dar și „Cel Întâi Născut din toată zidirea” (Coloseni 1:15)?

21 februarie: Ziua Radio Mondial Adventist (colectă)

Comentariu EGW

Când era în cer, înainte de a se răzvrăti, Lucifer a fost un înger onorat și înălțat, al doilea ca poziție de cinste după Fiul cel iubit al lui Dumnezeu. Înfățișarea lui, asemenea înfățișării celorlalți îngeri, era prietenoasă și exprima fericire. Fruntea lui era înaltă și lată, indicând existența unui intelect puternic. Trupul lui era desăvârșit, iar purtarea lui era nobilă și maiestuoasă. Chipul lui radia de o lumină deosebită și strălucea mai puternic și mai frumos decât al celorlalți îngeri, totuși Hristos, Fiul cel iubit al lui Dumnezeu, era mai presus de toată oștirea îngerească. El a fost una cu Tatăl încă dinainte de a fi fost creați îngerii. Lucifer era invidios pe Hristos și, treptat, și-a atribuit o poziție de conducere care I se cuvenea numai lui Hristos. 

Marele Creator a convocat oștirea îngerească, pentru ca, în prezența tuturor îngerilor, să-I poată conferi Fiului Său o cinste deosebită. Fiul ședea pe scaunul de domnie, alături de Tatăl, iar mulțimea cerească a îngerilor sfinți era adunată în jurul Lor. Atunci, Tatăl le-a făcut cunoscut faptul că El Însuși a rânduit ca Hristos, Fiul Său, să fie egal cu Sine, așa încât oriunde era prezent Fiul Său, era prezent El Însuși. Cuvântul Fiului trebuia să fie la fel de respectat ca și cuvântul Tatălui. El Îl învestise pe Fiul Său cu autoritatea de a conduce oștirea cerească. Îndeosebi Fiul Său avea să conlucreze cu El la crearea pământului și a tuturor făpturilor vii care aveau să existe pe pământ, lucrare ce urma să aibă loc în curând. Fiul Său avea să aducă la îndeplinire voința și scopurile Sale, dar nu avea să facă nimic de la Sine Însuși. Voia Tatălui avea să se împlinească prin El.
Lucifer a fost invidios și gelos pe Isus Hristos. Totuși, când îngerii s-au aplecat înaintea lui Isus pentru a-I recunoaște supremația, înalta autoritate și domnia Sa de drept, el s-a aplecat împreună cu ei, însă inima lui era plină de invidie și de ură. …

Îngerii credincioși și loiali au căutat să-l readucă pe îngerul acesta îngâmfat și răzvrătit în armonie cu voia Creatorului său. Ei au îndreptățit faptul că Dumnezeu I-a conferit cinste lui Hristos și, prin argumente puternice, au căutat să-l convingă pe Lucifer că el nu beneficia de o cinste mai mică acum decât a beneficiat înainte ca Tatăl să fi proclamat cinstea pe care I-o conferise Fiului Său. Ei au arătat cu claritate că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care existase alături de El înainte ca îngerii să fi fost creați, că El stătuse dintotdeauna la dreapta lui Dumnezeu, că, până atunci, autoritatea Sa blândă și iubitoare nu mai fusese pusă sub semnul întrebării și că El nu dăduse niciodată o poruncă pe care oștirea îngerească să nu se bucure să o împlinească. Ei au susținut că, prin faptul că Hristos primise o cinste deosebită din partea Tatălui în prezența îngerilor, cinstea pe care Lucifer o primise până atunci nu fusese micșorată. Îngerii au plâns. Ei au căutat cu îngrijorare să-l determine să renunțe la planul lui nelegiuit și să se supună Creatorului lor, pentru că totul fusese până atunci plin de pace și armonie. … Lucifer a refuzat să asculte. – Lift Him Up, p. 18

Când privim în oglindă sau la o fotografie, vedem o imagine a noastră, dar este o reprezentare plată, bidimensională. În anumite privințe, o sculptură oferă o idee mai clară, dar este totuși departe de realitatea vie, plină de viață, animată. Conceptul biblic de „chip”/„imagine”, deși se referă uneori la aceste reprezentări inferioare, sugerează ceva și mai amplu.

1. Rezumă diferitele sensuri ale cuvântului „chip” din: Geneza 1:26,27; Geneza 5:3; 1 Corinteni 15:49; 2 Corinteni 3:18 și Evrei 10:1! În ce fel diferă de sensul în care Domnul Isus este chipul lui Dumnezeu?

Ființele umane au fost create pentru a se asemăna cât mai mult cu Dumnezeu – din punct de vedere fizic, spiritual, relațional și funcțional. Dar ele reflectă imaginea lui Dumnezeu doar în anumite aspecte, iar păcatul a afectat chiar și acea reflexie. Însă Isus ne face capabili să Îl „vedem” pe Dumnezeul invizibil. „Cine M-a văzut pe Mine”, a spus Domnul Isus, „a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). El este „întipărirea” naturii lui Dumnezeu (Evrei 1:3). El este gândul lui Dumnezeu făcut auzit și caracterul lui Dumnezeu manifestat vizibil.

2. De ce numai Domnul Isus este în stare să-L facă cunoscut pe Tatăl, conform Matei 11:27 și Ioan 1:1,2,14,18?

Să observăm și alte moduri în care Isus Hristos a descris relația Sa cu Dumnezeu Tatăl.
•    „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17).
•    „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30).
•    „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
De asemenea, Domnul S-a descris în mod repetat în sens absolut prin trimiterea la numele lui Dumnezeu „Eu Sunt” (vezi Exodul 3:14); „Eu sunt Pâinea vieții” (Ioan 6:35); „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12); „Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10:11,14); „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11:25); „Eu sunt în Tatăl, și Tatăl este în Mine” (Ioan 14:11); „Mai înainte să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:58).

Ce ar însemna ca Hristos să nu fi fost Dumnezeu Însuși, iar Tatăl să fi trimis o ființă creată să moară pentru noi? De ce este acest lucru radical diferit de ideea că Dumnezeu Însuși, în persoana lui Hristos, a murit pentru noi?

Comentariu EGW

Dumnezeu S-a descoperit în Fiul Său ca Ființă personală. Isus, strălucirea slavei Tatălui „și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:3), a venit în lume ca persoană, în calitatea Sa de Mântuitor. Tot ca Mântuitor personal S-a urcat la cer. Ca Mântuitor, ca persoană, mijlocește în curțile cerești. Înaintea tronului lui Dumnezeu slujește în favoarea noastră „Cineva care semăna cu Fiul omului” (Apocalipsa 1:13), [așa cum a văzut Ioan]. 
Hristos, Lumina lumii, Și-a acoperit splendoarea orbitoare a divinității și a venit să locuiască în chip de om printre oameni, ca ei să-L poată cunoaște pe Creatorul lor fără să fie nimiciți. De când păcatul a creat o ruptură între om și Creatorul lui, nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, cu excepția momentului în care El S-a descoperit prin Hristos. 

„Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30), a declarat Hristos. „Nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27).
Hristos a venit să-i învețe pe oameni ceea ce dorește Tatăl ca ei să știe. În cerurile înalte, pe pământ și în apele vaste ale oceanului vedem lucrările lui Dumnezeu. Toate cele create mărturisesc despre puterea Sa, despre înțelepciunea și iubirea Sa. Și totuși nu de la stele, de la ocean sau de la cascade putem învăța despre Persoana lui Dumnezeu, așa cum ne-a fost descoperită în Hristos. 
Dumnezeu a văzut că era nevoie de o descoperire mai clară decât cea dată prin natură pentru a zugrăvi atât individualitatea, cât și caracterul Său. El L-a trimis pe pământ pe Fiul Său pentru a descoperi, atât cât putea suporta privirea umană, natura și atributele Dumnezeului nevăzut. … 

Luând natura umană asupra Sa, Hristos a venit să fie una cu omenirea și, în același timp, să-L descopere pe Tatăl ceresc ființelor omenești păcătoase. Cel care a fost în prezența Tatălui de la început și care era întipărirea Ființei Celui nevăzut era singurul capabil să-i descopere omenirii caracterul Dumnezeirii. El S-a asemănat fraților Săi în toate lucrurile. El S-a făcut trup, asemenea nouă. I-a fost foame și sete și a fost obosit. El Se întărea prin hrană și Se refăcea prin somn. A împărtășit aceeași soartă cu oamenii, cu toate acestea, El era Fiul fără vină al lui Dumnezeu. … Blând, milos, înțelegător, mereu atent față de ceilalți, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu și a fost neîncetat angajat în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. 
Răscumpărarea va fi subiectul care va ocupa mintea și vorbirea celor mântuiți de-a lungul veacurilor veșniciei. Reflectarea slavei lui Dumnezeu va străluci veșnic de la fața Mântuitorului. – Asemenea lui Hristos, 25 ianuarie, p. 39

În Noul Testament, expresia „Cel Întâi Născut” se referă mai ales la Domnul Isus (vezi Luca 2:7; Romani 8:29; Evrei 1:6; Apocalipsa 1:5), inclusiv în Coloseni. Dar și când se referă la alții, nu înseamnă neapărat primul copil. Conceptul biblic de „întâiul născut” subliniază relația specială tată-fiu, indiferent de ordinea nașterii. Există situații în care fiii mai mici au o importanță mai mare, cum ar fi Isaac, Iacov și Iosif. David, deși cel mai mic dintre frați, este uns rege (1 Samuel 16:10-13), iar prin psalmist Dumnezeu spune: „Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împărații pământului” (Psalmii 89:27), iar lui Moise: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut” (Exodul 4:22). Deci această expresie denotă întâietate ca supremație sau importanță.

3. Ce motive invocă Pavel, în Coloseni 1:15-17, când îl numește pe Domnul Isus „Cel Întâi Născut din toată zidirea”?

Este clar că Pavel nu vrea să sugereze că Domnul Isus a fost prima ființă creată. De fapt, el exclude categoric această posibilitate. De două ori, în două moduri diferite, el spune că Isus a creat toate lucrurile. Ele au fost create prin El și pentru El (Coloseni 1:16). În ambele cazuri, Isus Hristos este indicat ca agentul personal prin care Dumnezeu a realizat procesul de creație (vezi și Efeseni 3:9; Ioan 1:1-3; Apocalipsa 4:11). Afirmația lui Pavel este cât se poate de cuprinzătoare. „Toate lucrurile” înseamnă absolut orice – spațial (cerul și pământul), ontologic (cele vă­zute și cele nevăzute) și funcțional (dregătorii, domnii, stăpâniri). Ultimii termeni se referă în mod normal la ființe angelice (vezi Efeseni 3:10; Efeseni 6:12). Ca și cum ar vrea să se asigure că nu poate fi înțeles greșit, Pavel indică și faptul că Domnul Isus a existat „mai înainte de toate lucrurile” (Coloseni 1:17). Expresia greacă poate însemna întâietate atât în rang, cât și în timp, dar în toate celelalte cazuri din scrierile lui Pavel, ea se referă la timp (vezi 1 Corinteni 2:7; Galateni 1:17; Efeseni 1:4). Un alt motiv exprimat de Pavel pentru întâietatea Domnului Isus este că „toate se țin prin El” (Coloseni 1:17). Cuvântul grecesc (synistēmi) înseamnăliteral „a aduce împreună” sau „a uni”. Isus Hristos este factorul unificator al universului, nu numai datorită rolului Său de Creator, ci și pentru că El este Răscumpărătorul.

Domnul Isus a murit pentru noi. Ce ar putea adăuga faptele noastre la aceasta? Cum devine blasfemie ideea că faptele noastre ar putea adăuga ceva la ceea ce Hristos a făcut deja pentru noi?

Comentariu EGW

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să refacă omenirea. El era Calea, Adevărul și Viața. Fiecare cuvânt pe care l-a rostit era duh și viață. El a vorbit cu autoritate, conștient de puterea Sa de a binecuvânta omenirea și de a-i elibera pe captivii pe care Satana îi ținea legați; de asemenea, El știa că, prin prezența Sa, putea aduce lumii plinătatea bucuriei. El tânjea să-l ajute pe fiecare membru asuprit și suferind al familiei umane și să arate că venise să aducă binecuvântare, nu să condamne.

Nu era ceva nedrept ca Hristos să facă lucrările lui Dumnezeu, căci El venise din cer în acest scop și comorile veșniciei erau la îndemâna Lui pentru a face acest lucru. El putea oferi darurile Sale așa cum dorea, fără limite. El a trecut pe lângă cei care se înălțau pe ei înșiși, pe lângă cei onorați și cei bogați și S-a amestecat cu cei săraci și asupriți, aducând în viața lor o strălucire, o speranță și năzuințe pe care nu le cunoscuseră niciodată mai înainte. El a rostit o binecuvântare pentru toți cei care aveau să sufere pentru El, declarând: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră.” ... 

Hristos Și-a asumat în mod distinct dreptul la autoritate și supunere. „Voi Mă numiți Învățătorul și Domnul”, a spus El, „și bine ziceți, căci sunt.” „Unul singur este Învățătorul vostru, Hristos.” Astfel, El Și-a susținut demnitatea care aparținea Numelui Său și autoritatea și puterea pe care le avea în cer.
Au fost ocazii când El a vorbit cu demnitatea adevăratei Sale măreții. „Cine are urechi de auzit”, a spus El, „să audă.” În aceste cuvinte, El nu făcea decât să repete porunca lui Dumnezeu, când, din slava Sa extraordinară, Cel Infinit declarase: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea; de El să ascultați.” Stând în mijlocul fariseilor încruntați, care căutau să-și facă simțită importanța, Hristos nu a ezitat să Se compare cu cei mai distinși oameni reprezentativi care umblaseră pe pământ și să-Și revendice întâietatea asupra lor.

Iona a fost unul dintre acești oameni foarte apreciați de națiunea iudaică. ... Atunci când le-a reamintit ascultătorilor Săi mesajul lui Iona și faptul că el fusese mijlocul de salvare pentru acel popor,Hristos a spus: „Bărbații din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecăţii şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.” 
Hristos știa că israeliții îl considerau pe Solomon cel mai mare împărat care a ținut vreodată sceptrul în mână, stăpânind peste o împărăție pământească. … Și totuși, Hristos declară: „… Și iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.” – Lift Him Up, p. 37 

4. Ce înseamnă „cap/căpetenie” în Efeseni 1:22 și Coloseni 2:10? Ce vrea să spună Pavel când Îl numește pe Isus „capul Bisericii” (Efeseni 5:23)?

Este firesc să vorbim despre cap în sens metaforic cu referire la un post de conducere, așa cum e cazul în nenumărate limbi de pe glob. Găsim o utilizare similară în Vechiul și Noul Testament. Observă cum este folosit termenul „cap/căpetenie” în următoarele versete!
(1)    Exodul 18:25 – „Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul și i-a pus căpetenii ale poporului: căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste zece.”
(2)    Numeri 31:26 – „căpeteniile caselor adunării”.
(3)    Deuteronomul 28:13 – Dumnezeu va face din poporul Israel „cap, nu coadă”, dacă acesta va asculta de El.
(4)    Isaia 7:8 – „Deoarece capul Siriei este Damascul și capul Damascului este Rezin” (BTF).
(5)    Osea 1:11 – „Atunci, copiii lui Iuda și copiii lui Israel [...] își vor pune o singură căpetenie.”
(6)    Mica 3:9 – „căpetenii ale casei lui Iacov și mai-mari ai casei lui Israel”.
(7)    1 Corinteni 11:3 – „Hristos este Capul oricărui bărbat”.
Astfel, Hristos, în calitate de cap al bisericii, asigură conducerea, îndrumarea și dezvoltarea în vederea unității și creșterii (vezi Coloseni 2:19).

5. În 1 Corinteni 12:12-27, Pavel descrie biserica drept „trup”. Ce alte aspecte ale bisericii transmite această metaforă?

La fel cum corpul nu poate trăi fără cap, atunci când o parte a corpului este pierdută sau rănită viața poate deveni mai grea. Adesea nu ne dăm seama cât de important este ceva până când nu pierdem acel lucru.

Dacă ar trebui să renunți la o mână, la un picior sau la un ochi, ce ai alege? Ce îți spune acest lucru despre cât de importantă este fiecare persoană ca membră a bisericii?

Comentariu EGW

De la înălțare, Hristos Și-a continuat lucrarea Sa pe pământ prin soli aleși, prin care El le vorbește fiilor oamenilor și slujește nevoilor lor. Marele Conducător al bisericii îngrijește de lucrarea Sa prin uneltele omenești alese de Dumnezeu ca reprezentanți ai Săi. 
Poziția acelora care au fost chemați de Dumnezeu să lucreze prin cuvânt și învățătură pentru zidirea bisericii Sale este o poziție de o covârșitoare răspundere. În locul lui Hristos, ei trebuie să stăruie pe lângă bărbați și femei să se împace cu Dumnezeu și își pot aduce la îndeplinire misiunea numai dacă primesc înțelepciune și putere de sus. 

Slujitorii lui Hristos sunt păzitorii spirituali ai poporului încredințat grijii lor. Lucrarea lor a fost asemănată cu aceea a străjerilor. În vremurile din vechime, deseori erau așezate santinele pe zidurile cetăților, de unde, din anumite puncte mai înalte, ei puteau să supravegheze locurile importante care trebuiau păzite și să dea de veste despre apropierea vrăjmașului. De credincioșia lor depindea siguranța celor dinăuntru. La intervale hotărâte, li se cerea să se cheme unul pe altul pentru a se convinge că toți erau treji și că nu i se întâmplase nimic rău vreunuia. Strigătul de îmbărbătare și avertizare era purtat de la unul la altul, fiecare repetând chemarea, până ce ecoul ei dădea ocol cetății. … 

Este privilegiul străjerilor de pe zidurile Sionului să trăiască atât de aproape de Dumnezeu și să fie atât de sensibili la intervenția Duhului Sfânt, încât El să poată lucra prin ei pentru a le spune oamenilor despre primejdia în care se află și să le arate locul unde pot fi în siguranță. Ei sunt credincioși ca să-i avertizeze despre urmarea sigură a nelegiuirii și sunt la fel de credincioși pentru a apăra interesele bisericii. Vigilența lor nu trebuie să scadă nicio clipă. … Glasurile lor trebuie să se ridice ca un sunet de trâmbiță și niciodată ei nu trebuie să scoată o notă șovăielnică, nesigură. … 

Cel care slujește sub steagul însângerat al lui Emanuel va avea de îndeplinit lucruri care cer eforturi eroice și răbdare stăruitoare. Însă ostașul crucii stă neclintit în prima linie a luptei. Când vrăjmașul se aruncă asupra lui să-l atace, el se îndreaptă spre cetățuie după ajutor și, prezentându-I Domnului făgăduințele Cuvântului, el este întărit pentru datoriile acelui ceas. El își dă seama de nevoia pe care o are de a primi putere de sus. Biruințele pe care le dobândește nu-l fac să se îngâmfe, ci îl îndeamnă să se sprijine cu și mai multă greutate pe Cel tare. Sprijinindu-se pe această Putere, el este făcut destoinic să prezinte solia mântuirii cu atâta putere, încât aceasta face să vibreze și alte minți. …
Văzându-L pe Cel care este nevăzut se dobândesc putere și vigoare pentru suflet, iar puterea păcatului asupra minții și a caracterului este zdrobită. – Lift Him Up, p. 288

6. Care este legătura din Coloseni 1:18 între ideea că Hristos este „Capul”, dar și „Începutul”?

În ebraică, cuvintele pentru „cap” (roʾš) și „început” (rēʾšît) sunt înrudite. Prima ocurență în Scriptură a celui de-al doilea cuvânt este în Geneza 1:1 – „La început [rēʾšît], Dumnezeu…” Domnul Isus este Capul omenirii și al bisericii, nu numai datorită întrupării, ci și pentru că El este Creatorul.
În greacă, cuvântul pentru „început” (archē) are un sens larg. Aici „început” se referă la Domnul Isus ca izvorul sau întemeietorul bisericii (Coloseni 1:18) și, prin urmare, Capul ei, așa cum El este „Începutul” sau inițiatorul creației.

Domnul Isus nu este doar inițiatorul creației și al bisericii, ci – prin învierea Sa (Romani 6:3,4) – este și inițiatorul noii creații. Deoarece plata păcatului este moartea, biruința Sa asupra morții arată și biruința Sa asupra păcatului și puterea de a ne crea din nou după chipul Său. Toate acestea demonstrează de ce El este „Cel Întâi Născut dintre cei morți” (pentru sensul expresiei „Cel Întâi Născut”, vezi studiul de luni). Învierea Sa este învierea cea mai importantă, chiar dacă nu a fost prima (Moise a fost primul înviat, motiv pentru care a avut loc disputa cu diavolul cu privire la trupul lui [Iuda 9]). Fără învierea lui Hristos, nimeni altcineva nu ar fi putut fi înviat.

În acest punct este util să enumerăm motivele invocate de Pavel pentru întâietatea Domnului Isus: (1) Este manifestarea desăvârșită a Dumnezeului invizibil. (2) Este agentul prin care toate lucrurile au fost create. (3) A existat înainte de toate lucrurile și toate lucrurile se reunesc în El. (4) Este Capul bisericii, care este trupul Lui. (5) Este inițiatorul procesului de creare și re-creare. (6) A învins păcatul și moartea și prin urmare a câștigat dreptul de a-i învia pe toți cei care își pun încrederea în El ca Mântuitor. (7) Domnul Isus a existat dintotdeauna, iar acum,în virtutea tuturor acestor lucruri, are întâietate, fiind Capul omenirii și al bisericii.

Ce trebuie să schimbi pentru a putea experimenta mai bine întâietatea lui Hristos în propria viață?

Comentariu EGW

Creșterea noastră în har, bucuria noastră, utilitatea noastră – toate depind de unirea noastră cu Hristos. Prin comuniunea cu El zilnic, în fiecare ceas, rămânând în El, trebuie să creștem în har. El nu este doar Autorul, ci și Desăvârșitorul credinței noastre. Hristos este primul și ultimul și [Același] întotdeauna. El trebuie să fie cu noi nu numai la începutul și la sfârșitul drumului nostru, ci la fiecare pas. – The Faith I Live By, p. 125

Legea și Evanghelia merg mână în mână. Una o completează pe cealaltă. Fără credința în Evanghelia lui Hristos, legea nu îl poate mântui pe cel care o calcă. Evanghelia fără lege este ineficientă și neputincioasă. Legea și Evanghelia sunt un întreg perfect. Domnul Isus a pus temelia clădirii și El a pus piatra din capul unghiului, „în mijlocul strigătelor de: «Îndurare, îndurare cu ea!»” (Zaharia 4:7). El este Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Cele două îmbinate – Evanghelia lui Hristos și Legea lui Dumnezeu – produc dragostea și credința neprefăcute. – Our High Calling, p. 141

Pentru El, prezentul și viitorul, ceea ce este aproape și ceea ce este îndepărtat, erau același lucru. Avea în vedere nevoile întregii omeniri. Înaintea minţii Sale se desfășurau toate eforturile și realizările omenești, toate ispitele și conflictele, toate încurcăturile și primejdiile. Orice inimă, orice familie, orice plăcere, bucurie și aspiraţie Îi erau cunoscute. …
… „Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”.
Educaţia adevărată își găsește centrul în Învăţătorul trimis de Dumnezeu. Fără îndoială, la fel ca despre educaţia pe care a întemeiat-o acum două mii de ani, Mântuitorul spune și despre cea din zilele noastre următoarele:
 „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu” (Apocalipsa 1:17,18). 
„Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 21:6).

În prezenţa unui astfel de Învăţător, care ne oferă oportunitatea unei educaţii divine, ar fi o nebunie să căutăm o educaţie departe de El, să căutăm să fim înţelepţi departe de Înţelepciune, să vrem să spunem adevărul în timp ce respingem Adevărul, să căutăm iluminarea fugind de Lumină și viaţa în afara Vieţii, să ne îndepărtăm de Izvorul de apă vie și ne să săpăm puţuri crăpate, care nu ţin apa.
El încă ne invită: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:37,38). „Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâșni în viaţa veșnică” (Ioan 4:14). – Educație, p. 82, 83

7. Care este împăcarea despre care se vorbește în Coloseni 1:19,20 și care vine prin cruce? Cât de cuprinzătoare este ea?

Pavel folosește o expresie foarte interesantă în limba greacă pentru a încheia descrierea Domnului Isus, făcând aluzie la Tatăl, menționat în Coloseni 1:12. Plinătatea Lui a binevoit Tatăl să o facă să locuiască în Isus (compară cu Coloseni 2:9). Ce este această „plinătate”? Ioan se referă la ea ca la slava Tatălui, „plin[ă] de har și de adevăr” (Ioan 1:14). Așadar, pe baza acestui pasaj, acea „plinătate” cuprinde multe. Cuprinde eternitatea lui Dumnezeu și existența Sa prin Sine Însuși, precum și puterea Sa de a crea și re-crea. Cel mai important, evidențiază înțelepciunea Sa de a învinge păcatul și moartea prin cele mai inimaginabile mijloace – crucea. Și astfel El a transformat acel obiect lipsit de glorie într-o mărturie a iubirii Sale eterne pentru fiecare ființă creată. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). 
Singurul mod în care păcatul putea fi categoric biruit pentru totdeauna și prin care toate lucrurile de împăcat puteau fi împăcate este rezumat în acel adevăr unic și glorios: Dumnezeu a iubit – a iubit universul și ne-a iubit pe noi atât de mult, încât a riscat totul ca să ne salveze prin moartea lui Hristos pe cruce. Cuvântul grecesc pentru „lume” este kosmos, care poate cuprinde întregul univers. Pavel face referire la această demonstrație universală în contextul ideii de a-L urma pe Hristos: „am ajuns o priveliște pentru lume [kosmos], îngeri și oameni”(1 Corinteni 4:9).

„Cerul Îl privea cu durere şi uimire pe Hristos atârnând pe cruce [...]. Printr-o viaţă de revoltă, Satana şi toţi cei care se unesc cu el ajung să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu în aşa măsură încât chiar prezenţa Lui ajunge pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va distruge. [...] Planul de mântuire fiind încheiat, caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor fiinţelor create. [...] De aceea, pe bună dreptate, îngerii puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului [...]. Hristos Însuşi înţelegea pe deplin rezultatele jertfei Sale aduse pe Golgota. El privea în viitor la toate acestea când, pe cruce fiind, a strigat cu glas tare: «S-a isprăvit!»” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 760, 764).

Comentariu EGW

Deși un văl acoperă viitorul, voi cunoașteți îndurarea Domnului din trecut. Nu permiteți greutăților să vă descurajeze. Ați trecut prin încercări și veți fi chemați să treceți din nou prin încercări. A trebuit să treceți prin experiențe nu întru totul plăcute, iar aceste experiențe se pot repeta. Ispitele au venit la voi și vor veni din nou la voi ispite.

Noi nu știm ce este înaintea noastră, dar știm că avem privilegiul de a ne încredința sufletele lui Dumnezeu, ca unui Creator credincios. Să-I mulțumim lui Dumnezeu că avem un refugiu în încercare. Să ne amintim că Hristos este un ajutor prezent în orice nevoie. Promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu sunt bogate, desăvârșite și oferite fără plată. Dumnezeu este cu noi; El are grijă de noi.
Dumnezeu ni Se descoperă în Hristos. Mântuitorul nostru estechipul Dumnezeului nevăzut. O, cât de aproape de cer putem fi!„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, a declarat Hristos.

Să nu permitem niciunei preocupări lumești să ne absoarbă energiile. Să nu permitem ca vreun lucru să ia locul pe care trebuie să-l aibă Dumnezeu. Trebuie să avem perioade de odihnă, timp rezervat pentru meditație și rugăciune și pentru înviorare spirituală. Hristos a umblat făcând bine, vindecând orice fel de boală și iertând păcatele, mângâindu-i pe cei îndurerați și alungând tristețea prin prezența Sa. Să-L privim – El era întruchiparea milei și a bunătății iubitoare a lui Dumnezeu Însuși. 

Să-L căutăm pe Domnul. ... Nu uitați niciodată că sunteți copilașii lui Dumnezeu. Nu vă îngăduiți să vă îngrijorați pentru ceea ce nu puteți face. Dacă faceți greșeli, mergeți la Mântuitorul cel plin de milă și cereți-I iertare. Spuneți-I că vreți să urmați voia Lui. Fiți plini de respect înaintea lui Dumnezeu. Amintiți-vă că El are grijă de voi și că vă va fi un ajutor nelipsit în orice nevoie. „Îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui.” 
Este privilegiul nostru să ne deschidem inimile și să-L lăsăm pe Mântuitorul să intre. Să-L lăudăm pentru strălucirea prezenței Sale. Să purtăm strălucirea iubirii Sale pe chipurile noastre și să o aducem în cuvintele noastre. Atunci bucuria Lui va fi în noi, iar bucuria noastră va fi deplină. ... 
În lucrarea noastră trebuie insuflat suflul unei vieți superioare. Aceasta ne va lega unii de alții și de Dumnezeu. În experiența noastră trebuie să existe dragostea lui Hristos. Atunci ne vom iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit Hristos. – The Upward Look, p. 142. 

„Dacă un simplu om ar spune lucrurile pe care le-a spus Isus, nu ar fi un mare profesor de morală. Ar fi ori un dezaxat – la același nivel cu omul care spune despre el că este un ou fiert –, ori diavolul din Iad. Trebuie să alegeți. Fie acest om a fost, și este, Fiul lui Dumnezeu, fie un nebun sau ceva și mai rău. Îl puteți închide ca pe un nebun, Îl puteți scuipa și-L puteți ucide ca pe un demon sau puteți cădea la picioarele Lui și-L puteți numi Domn și Dumnezeu. Dar să nu venim cu vreo absurditate condescendentă cum că ar fi un mare învățător uman! El nu ne-a lăsat această posibilitate. N-a avut această intenție” (C.S. Lewis,Mere Christianity, 1952, p. 41; vezi în limba română Creștinism, pur și simplu, Humanitas, 2023).

„Tatăl este plinătatea întruchipată a Dumnezeirii şi este invizibilochilor muritori. Fiul este plinătatea manifestată a Dumnezeirii. Cu­vân­tul lui Dumnezeu declară că El este «întipărirea Fiinţei Lui». […] Domnul Hristos este Fiul preexistent al lui Dumnezeu şi există de Sine stătător. […] Când a vorbit despre preexistenţa Sa, Hristos a vrut să ne îndrepte gândurile spre veacurile nesfârşite din trecut. El ne asigură că nu a existat niciodată un timp când să nu fi fost într-o părtăşie strânsă cu Dumnezeul cel veşnic. […] El a fost egal cu Dumnezeu, infinit şi atotputernic. […] El este Fiul veşnic care există prin Sine Însuşi”(Ellen G. White, Evanghelizare, p. 615).

Zilnic: 
1 Împărați 7
1 Împărați 8
1 Împărați 9
1 Împărați 10
1 Împărați 11
1 Împărați 12
1 Împărați 13
Ellen G. White, Dietă și hrană, cap. 4, „Pregătiți pentru oaspetele neașteptat” – „Asigurarea călăuzirii divine”

1. Unde a pus Solomon ce închinase tatăl său, David?

2. Ce se întâmpla, „dacă vă veți abate de la Mine voi și fiii voștri”?

3. De ce a fost ales Ieroboam să coordoneze oamenii de corvoadă din casa lui Iosif? 

4. Ce a vrut Ieroboam să îi dea omului lui Dumnezeu?

5. De ce nu sunt toate alimentele, deși hrănitoare în sine, potrivite pentru toate împrejurările?