1 Și DOMNUL i-a vorbit lui Moise, spunând:
2 Dacă un suflet păcătuiește și face o fărădelege împotriva DOMNULUI și minte pe aproapele său în ceea ce i-a fost încredințat să păstreze, sau în părtășie, sau într-un lucru luat prin violență, sau și-a înșelat aproapele;

Săvârşi o nelegiuire. De la ma’al, a preceda o perfidie, a fi infidel.

Tăgăduind aproapelui. O minciună este considerată ca fiind, în primul rând, o nelegiuire faţă de Dumnezeu, apoi un păcat împotriva aproapelui. Este de neconceput ca un om să tăgăduiască aproapelui său un lucru încredinţat lui şi s-o facă fără să-şi dea seama. S-ar părea, desigur, că el ştia că nu spune adevărul, când afirma că nu primise niciodată ceva ce îi fusese încredinţat. A minţi şi a păstra ceva ce îi aparţinea aproapelui avea să fie o dublă nelegiuire, şi minciună, şi furt. Bărbatul avea să fie vinovat de un păcat premeditat.

S-au dat în păstrare. Adică, în părtăşie sau în contract. În părtăşie, creştinul trebuie să vegheze mereu ca fiecare partener să-şi primească partea sa, iar în contract trebuie să fie o credincioasă aducere la îndeplinire a acordului din partea ambelor părţi. Nu trebuie să fie nici o supra-îmbogăţire, şi nici să se profite de lacune, ci o grijă atentă pentru interesul celuilalt partener. Cel care contravine este vinovat.

Luat cu sila. Ar fi să se deformeze adevărul, susţinând că greşeala s-a făcut fără să-şi dea seama. Unii au căutat să se justifice, susţinând că omul credea că lucrul luat era al lui şi că avea dreptul să-l redobândească prin violenţă. El era totuşi vinovat şi trebuia să aducă jertfa pentru vină.

Va înşela pe aproapele lui. A înşela înseamnă plănuire deliberată. Cel care înşela era vinovat.


3 Sau a găsit ceea ce era pierdut și minte referitor la aceasta și jură în mod fals, în oricare din toate acestea, pe care omul le face, păcătuind în acestea,

Lucru pierdut. Această situaţie este chiar mai serioasă decât cazurile precedente, prin faptul că omul nu numai că minţea, dar întărea minciuna prin jurământ. Acesta putea fi un jurământ legal. În orice caz, omul era vinovat, minţind sub jurământ.


4 Atunci astfel să fie, deoarece a păcătuit și este vinovat, să restaureze ceea ce a luat în mod violent, sau lucrul pe care l-a dobândit în mod înșelător, sau ceea ce i-a fost predat să păstreze, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit,

Să dea înapoi. Deoarece în toate cazurile acestea se cere restituirea, Dumnezeu prescrie pentru fiecare o pedeapsă echitabilă. Mai întâi vine mărturisirea, apoi restituirea. Aceasta trebuia să fie făcută în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină (v.5); cu alte cuvinte, restituirea trebuie să însoţească mărturisirea. Ea nu putea fi amânată.

Restituirea este o parte vitală a programului pe care Dumnezeu îl pune în faţa omului care doreşte să fie liber de vina păcatului său. Convingerea de păcat nu este de ajuns, regretarea păcatului nu este suficientă, mărturisirea nu este îndestulătoare. Ele trebuie să fie însoţite de o pocăinţă atât de adâncă şi totală, încât sufletul să nu afle odihnă, până nu va fi făcut orice efort spre a repara greşelile care au putut fi făcute. În multe cazuri, acest fapt poate include şi restituirea, plata cu dobândă a lucrului furat şi depunerea oricărui efort spre a îndrepta greşelile.

Roadele adevăratei pocăinţe la care i-a îndemnat Ioan Botezătorul pe ascultătorii săi cuprindeau şi restituirea (Matei 3,8).

Nelegiuirile cuprind tranzacţii de afaceri îndoielnice, reprezentarea frauduloasă a valori, efectele rele fără falsificare reală, deformare intenţionată şi orice profit asupra celui sărac sau nenorocit. Nelegiuirile cuprind poveri exorbitante de orice fel, dobândă excesivă asupra împrumuturilor, lucru necinstit pentru leafa primită. Procedeul multor oameni de a se lăuda cu perspicacitatea lor în afaceri, primind aprobarea şi lauda altora pentru priceperea lor în negocieri, nu este aprobat în cer (Habacuc 2,6).

Din cauza aceasta şi a multor altor lucruri, restituirea trebuie să fie făcută oriunde este posibil. Acolo unde nu se poate face, este bine a se urma instrucţiunea din vechime şi lucrul acela să se întoarcă la Domnul, la preot (Numeri 5,8). Aplicarea de astăzi a acestei instrucţiuni ar cere ca banii în discuţie să fie daţi şi folosiţi în lucrarea Domnului.

Sunt vremuri când procedeul de a da faliment este recomandabil. În felul acesta, debitorul este eliberat legal de obligaţiile sale. Dar creştinul este obligat faţă de cer să dea o atenţie deosebită răspunderii sale faţă de oricine poate fi privat de ce i se datorează. El trebuie să aibă o conştiinţă sensibilă şi să acţioneze în mod cinstit atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. În unele cazuri, omeni din lume au făcut restituiri şi au fost onoraţi. Oriunde este posibil, creştinii trebuie să facă acelaşi lucru.

Minciuna este astăzi unul dintre păcatele cele mai răspândite şi, în mod treptat, ajunge să fie considerată respectabilă. În formele ei diferite, întinzându-se de la minciuna îndrăzneaţă, făţişă, până la măgulitoarea minciună diplomatică sau socială, minciuna sfruntată se practică din obicei şi în mod universal. În formele ei mai dulci, ea este considerată ca un mijloc necesar de îndulcire a unei situaţii neplăcute şi este trecută cu vederea ca o formă de vorbire acceptată. A minţi graţios şi convingător este un talent social şi politic deosebit şi este considerat o lucrare necesară pentru păstrarea unor anumite poziţii.

O minciună este o falsitate rostită sau făcută cu intenţia de a înşela. Este negarea adevărului. Tatăl minciunilor este creatorul ei, reputaţiile distruse şi caracterele ruinate sunt copiii ei. Ea face ca albul să arate ca negrul, şi negrul ca albul (Isaia 5,20), ea desparte soţi şi soţii, iubiţi şi prieteni, ea dă naştere la război şi omoară milioane, ea împietreşte conştiinţa, nimiceşte încrederea şi credinţa, este tovarăşa hoţilor, a jucătorilor de noroc, a prostituatelor şi a beţivilor. Ea mânjeşte tot ce atinge şi este vrăjmaşa a tot ce este nobil, adevărat şi curat. Acela care iubeşte şi trăieşte în minciună se va afla până la urmă afară din cetate, împreună cu câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii şi închinătorii a idoli (Apocalipsa 22,15).

Biblia este clară cu privire la subiectul adevărului. Ea nu îngăduie nimic altceva. Dumnezeu este Dumnezeul adevărului (Isaia 65,16; Psalmi 31,5; Deutronom 32,4). Fiul este adevărul (Ioan 14,6). Duhul este adevărul (1 Ioan 5,6). Cuvântul este adevărul (Ioan 17,17). Legea este adevărul (Psalmi 119,142). Toate lucrările lui Dumnezeu sunt adevăr (Daniel 4,37). Sfaturile Lui sunt adevăr (Isaia 25,1). Judecata este adevăr (Romani 2,2). Ierusalimul este cetatea adevărului (Zaharia 8,3). Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3,15). Creştinii trebuie să ajungă la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4). Cei care nu cred adevărul vor fi condamnaţi (2 Tesaloniceni 2,12). Dumnezeu nu doreşte numai o conformare exterioară faţă de adevăr, El doreşte adevărul înăuntru, în inimă (Psalmi 51,6; 15,2).

Pe creştin trebuie să-l motiveze o pasiune pentru adevăr. El este un reprezentant al Dumnezeului adevărului şi nu trebuie să aducă o mărturie mincinoasă în nici o privinţă. Înainte de toate, el trebuie să iubească adevărul, pentru că acesta este care îl face liber (Ioan 8,32). Ajungând la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4), prin ascultare de adevăr (1 Petru 1,22), el urmează să fie sfinţit prin adevăr (Ioan 5,12). Duhul îl va călăuzi în tot adevărul (Ioan 18,37). Mărturia lui despre adevăr va fi în dragoste (Efeseni 4,15) şi iubirea lui va fi iubirea adevărului (2 Tesaloniceni 2,10).

O persoană care este plină de iubirea adevărului va fi credincioasă în toate relaţiile vieţii. Ea va urî şi se va feri de orice prefăcătorie şi ipocrizie, motivele lui nu vor fi niciodată îndoielnice. Da al lui va fi da, şi nu al lui va fi nu (Iacov 5,12). El nu se va mândri cu sinceritatea lui, nici nu va răni fără a fi necesar simţămintele altcuiva, ci va îndrepta cu blândeţe pe potrivnici (2 Timotei 2,25). El va avea reputaţia de a fi un om în al cărui cuvânt te poţi încrede.


5 Sau tot despre ceea ce a jurat în mod fals, să restaureze întru totul și să adauge a cincea parte în plus la acesta, și să îl dea celui ce îi aparține în ziua ofrandei sale pentru fărădelege.
6 Și să aducă DOMNULUI ofranda sa pentru fărădelege, un berbec fără cusur din turmă, cu prețuirea ta, ca ofrandă pentru fărădelege, adusă preotului;

Jertfă pentru vină. Acesta este al treilea pas. Vinovatul păcătuise împotriva semenului şi se cerea o restituire. Dar el păcătuise şi contra lui Dumnezeu şi acest fapt cerea o jertfă.

După preţuirea ta. Există lucruri a căror valoare poate să fie o chestiune de părere şi de aceea o pricină de dispută. În astfel de cazuri, preotul trebuia să facă evaluarea. În Exod 22,1-9 sunt enumerate o serie de greşeli în care restituirea era dublă şi, în unele cazuri, chiar împătrită sau încincită. Diferenţa de pedepse pare că se datorează faptului că într-o situaţie cel greşit era obligat de judecători să restituie, în timp ce aici recunoaşterea pare să fie voluntară.


7 Și preotul să facă ispășire pentru el înaintea DOMNULUI și să fie iertat pentru orice lucru, tot ceea ce el a făcut în fărădelege.

Şi i se va ierta. Iertarea este pasul al patrulea, şi este dependentă de cei precedenţi. Unele dintre păcatele menţionate în versetele 2 şi 3 sunt fapte serioase, dar oricum ar putea fi ele, acela care mărturiseşte şi restituie va fi iertat.


8 Și DOMNUL i-a vorbit lui Moise, spunând:
9 Poruncește lui Aaron și fiilor săi, zicând: Aceasta este legea ofrandei arse: Este ofranda arsă, din cauza arderii ei pe altar toată noaptea, până dimineața, și focul altarului să ardă continuu pe el.

Arderea de tot. Arderea de tot individuală a fost discutată în cap. 1 şi arderea de tot continuă pentru naţiune în Exod 29,38-42. Aici mai sunt date informaţii suplimentare pentru Aaron şi fiii săi. Instrucţiunea se aplică în primul rând la jertfele naţionale de dimineaţă şi de seară.


10 Și preotul să se îmbrace cu hainele sale de in și izmenele sale de in să le pună peste carnea sa, și să ridice cenușa pe care focul a mistuit-o cu ofranda arsă pe altar, și să o pună lângă altar.

o verse lângă altar.

Tunica de in. Preoţilor li se cerea să poarte tunica de in, chiar şi atunci când îndepărtau cenuşa. Aceasta era aceeaşi tunică pe care o purtau când aduceau jertfe. Orice lucrare din incinta sanctuarului era sfinţită şi cerea sfinţenia vieţii. Aceasta era simbolizată prin curăţia îmbrăcămintei (Zaharia 3,4-7). Când părăseau sanctuarul pentru a aduce cenuşa într-un loc curat, ei se dezbrăcau de veşmintele de in.


11 Și să își scoată hainele și să se îmbrace cu alte haine, și să care cenușa în afara taberei la un loc curat.
12 Și focul de pe altar să ardă pe el; să nu se stingă; și preotul să ardă lemne pe el în fiecare dimineață și să pună în ordine, peste acestea, ofranda arsă; și să ardă pe el grăsimea ofrandelor de pace.
13 Focul să ardă continuu pe altar; să nu se stingă niciodată.

Să ardă necurmat. Însuşi Dumnezeu a aprins acest foc (cap. 9,24). Iudeii afirmă că a ars continuu până la robia babiloniană. Unii chiar pretind că nu s-a stins niciodată până la distrugerea finală a Templului în anul 70 d.Hr. Pentru a ţine focul aprins se cerea o mare provizie de lemne. Acestea erau adunate de preoţii care, o dată pe an, invitau poporul să-i ajute.


14 Și aceasta este legea darului de mâncare: fiii lui Aaron să îl aducă înaintea DOMNULUI, înaintea altarului.

Jertfă de mâncare. Instrucţiunea aceasta a fost dată fiilor lui Aaron. Ori de câte ori cineva aducea o jertfă de mâncare (cereale) (vezi comentariul pentru cap. 2,1), partea lui Dumnezeu trebuia să fie arsă pe altar, iar restul aparţinea preoţilor. Ea trebuia să fie nedospită, şi orice era mâncat cu ea, trebuia să fie tot nedospit. Ea trebuia să fie mâncată într-un loc sfânt, care aici este arătat a fi curtea Cortului Întâlnirii. Pâinea era prea sfântă, aşa cum erau jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină. Ea era atât de sfântă, încât oricine se atingea de ea trebuia să fie sfinţit.


15 Și să își ia din el o mână plină de făină, din darul de mâncare și din untdelemnul ei, și toată tămâia care este deasupra darului de mâncare și să ardă pe altar, ca aromă dulce, amintirea lui, adusă DOMNULUI.
16 Și rămășița lui, Aaron și fiii săi să o mănânce, cu azime să fie aceasta mâncată în locul sfânt; în curtea tabernacolului întâlnirii să o mănânce.
17 Să nu fie copt cu dospeală. Eu l-am dat lor ca parte a lor din ofrandele mele făcute prin foc; este preasfânt, precum este ofranda pentru păcat și ofranda pentru fărădelege.
18 Toți cei de parte bărbătească, dintre copiii lui Aaron, să mănânce din acesta. Este un statut pentru totdeauna în generațiile voastre, referitor la ofrandele DOMNULUI făcute prin foc; fiecare bărbat ce le atinge să fie sfânt.
19 Și DOMNUL i-a vorbit lui Moise, spunând:
20 Acesta este darul lui Aaron și al fiilor săi, pe care să îl aducă DOMNULUI în ziua în care este uns; a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii ca un continuu dar de mâncare, jumătate din ea dimineața și jumătate din ea, noaptea.

Jertfa lui Aaron. Aaron trebuia să aducă o jertfă de mâncare aproximativ egală cu 2,2 litri de făină, zilnic, jumătate dimineaţa şi jumătate seara. Ea trebuia să fie făcută din floarea făinii, frământată cu untdelemn şi coaptă în bucăţi. Tămâia nu este amintită. Ea trebuia să fie arsă pe altar, şi nu trebuia să fie mâncată nici o parte din ea.


21 Într-o tavă să fie făcut cu untdelemn, și când este copt să îl aduci înăuntru, și bucățile coapte din darul de mâncare să le oferi ca aromă dulce DOMNULUI.
22 Și preotul, dintre fiii lui, care este uns în locul lui, să îl aducă, acesta este un statut pentru totdeauna adus DOMNULUI, să fie ars în întregime.
23 Pentru ca fiecare dar de mâncare, pentru preot, să fie ars în întregime, acesta să nu fie mâncat.
24 Și DOMNUL i-a vorbit lui Moise, zicând:
25 Vorbește lui Aaron și fiilor săi, spunând: Aceasta este legea ofrandei pentru păcat: În locul unde ofranda arsă este înjunghiată, să fie și ofranda pentru păcat înjunghiată, înaintea DOMNULUI, ea este preasfântă.

Jertfa de ispăşire. Jertfele de ispăşire atât pentru căpetenii, cât şi pentru oamenii din popor trebuiau să fie mâncate de preoţi într-un loc sfânt, adică în curte. Ele erau prea sfinte. Oricine le atingea trebuia să fie sfinţit. Chiar şi vasele care le conţineau erau sfinţite. În unele cazuri, numai preotul care a slujit la jertfire avea dreptul la partea preotului. Dar cu jertfele pentru păcat nu era aşa. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea (v.29).


26 Preotul, care o aduce pentru păcat să o mănânce, în locul sfânt să fie mâncată, în curtea tabernacolului întâlnirii.
27 Orice va atinge carnea acesteia să fie sfânt; și când este stropit din sângele ei peste orice haină, tu să speli ce a fost stropit în locul sfânt.
28 Dar vasul de lut în care aceasta este fiartă să fie spart; și dacă este fiartă într-o oală de aramă, aceasta să fie deopotrivă frecată și clătită în apă.
29 Toți cei de parte bărbătească dintre preoți să o mănânce, aceasta este preasfântă.
30 Și nicio ofrandă pentru păcat, din care este adus sânge în tabernacolul întâlnirii pentru a face împăcare cu el în locul sfânt, să nu fie mâncată, să fie arsă în foc.

Nici o jertfă de ispăşire. Versetul acesta se ocupă cu principiile care au guvernat dispoziţia ce priveşte trupurile jertfelor pentru păcat. Când sângele jertfei era dus înăuntrul sanctuarului – ca atunci când păcătuia preotul care are ungerea sau adunarea întreagă – trupul era dus afară din tabără şi ars. Când sângele nu era dus în sanctuar. ci pus pe coarnele altarului arderilor de tot – ca atunci când păcătuia o căpetenie cu cineva din poporul de rând – carnea trebuia să fie mâncată de preoţi. Motivul pentru care se făcea aşa este explicat în cap. 10,16-20.

Comentariile lui Ellen G. White 8-18 PP 352