Isaac îmbătrânise. Din considerentele următoare, Isaac trebuie să fi fost în vârstă de 137 de ani când au avut loc evenimentele descrise în acest capitol. Esau era deja căsătorit (v.46). Aceasta s-a întâmplat când Isaac avea 100 de ani (vezi cap. 26,34; 25,26). Dar, după cum se va vedea, evenimentele raportate aici trebuie să se fi întâmplat mult mai târziu după aceea. Iacov era de 130 de ani când a mers în Egipt (cap. 47,9), iar fiul său Iosif de 39. Aceasta reiese clar din faptul că cel din urmă era de 30 de ani când a intrat în slujbă la Faraon (cap. 41,46) şi că din acel timp trecuseră 7 ani de belşug şi 2 ani de lipsă (cap. 41,54; 45,6). Aceşti nouă ani trebuie să fie adăugaţi la cei 30, ceea ce face ca Iosif să fie în vârstă de 39 de ani. Prin urmare, Iacov a fost în vârstă de 91 de ani când s-a născut Iosif. Aceasta a avut loc la sfârşitul celor 14 ani de slujire a lui Iacov în casa lui Laban (cap. 29,18.27; 30,25); de aceea, Iacov era în vârstă de 77 de ani când a fugit în Haran. Deoarece fuga lui Iacov probabil că urmat curând după întâmplările din acest capitol şi tatăl său Isaac era în vârstă de 60 de ani când s-a născut Iacov (cap. 25,26), vârsta lui Isaac din cap. 27 trebuie să fi fost de vreo 137 de ani. Isaac a mai trăit timp de încă 43 de ani până la înaintata vârstă de 180 de ani (cap. 35,28).

Ca să te binecuvânteze sufletul meu. Deoarece Ismael, fratele său vitreg, mai mare cu 14 ani decât el (cap. 16,16; 21,5) murise la vârsta de 137 de ani (cap. 25,17), propriile slăbiciuni ale vârstei se poată că i-au sugerat gândul apropierii de moarte. Fără să ia în considerare instrucţiunile lui Dumnezeu cu referire la cei doi copii înainte de naşterea lor şi fără să ţină seama de faptul că Esau a vândut dreptul de întâi născut şi de căsătoriile lui canaanite, Isaac după câte se pare a persistat în preferinţa lui pentru Esau. Această preferinţă fiind întărită prin gustul lui pentru vânat (cap. 25,28), era firesc să ceară carne de vânat pentru a sărbători împrejurarea.

Rebeca a ascultat. Ce motive au împins-o să acţioneze în felul acesta? Ei i s-a părut că alegerea lui Dumnezeu pentru Iacov avea să fie zădărnicită. Intenţia lui Isaac era clară, şi aceasta era împotriva voinţei descoperite a lui Dumnezeu. După câte s-ar părea, ea a tras concluzia că nici raţiunea, nici discuţia nu aveau să schimbe hotărârea lui. Considerând că Dumnezeu are neapărată nevoie de ajutorul ei, Rebeca a luat lucrurile în propriile mâini. Ea a recurs la un rău în speranţa să îndrepte un altul. Ei i s-a părut o criză reală şi urgentă. Isaac, socotind că era pe patul lui de moarte, se hotărâse să-i transfere lui Esau dreptul de întâi născut. Prin trimiterea lui Esau la câmp după vânat, el începuse procesul de transfer, care, devenit complet, avea să fie irevocabil. Ce avea ea de făcut? Era în puterea ei să prevină ceva ce ei i se părea un rău irevocabil. Aceasta era ultima ei ocazie de a acţiona şi, dacă avea să o lase să scape, orice speranţă ar fi fost pierdută. Să se abţină de la acţiune, când era în puterea ei să remedieze situaţia, şi să se încreadă doar ca Dumnezeu să desăvârşească toate lucrurile la timpul şi după propria Lui găsire cu cale, i se părea cu neputinţă. Printr-un astfel de raţionament, ea a căutat să se convingă pe sine că, pentru a asigura sfârşitul care se dorea, orice mijloace erau justificate. Nu Îl ajuta ea pe Dumnezeu să împlinească propriul scop exprimat atât de clar? Dacă făcând aşa avea să comită păcat, nu va fi Dumnezeu obligat să o ierte? Când oamenii îşi pun toată inima într-o lucrare care nu este în acord cu cel mai strict nivel de dreptate, inimile lor nesăbuite se întunecă. Albul arată negru şi răul arată bun. Ori de câte ori ceea ce Dumnezeu a spus în mod clar că este rău pare a fi bun, puterea hipnotică a ispititorului este completă (Geneza 3,6; Romani 1,21.22; Isaia 5,20; Mica 3,2).

Peste mine blestemul. Rebeca a liniştit teama de blestem a lui Iacov, pe care tatăl său putea să-l pronunţe asupra lui, dacă înşelăciunea lui ar fi descoperită. Ea era tot atât de hotărâtă în calea ei, pe cât era Isaac într-a lui. Concentrată asupra asigurării a ceea ce ei i se părea de o valoare supremă, şi care era aproape să-i scape de sub control, ea avea să ia în considerare preţul mai târziu, dar nu acum. Pentru prezent avea importanţă doar un singur lucru. Ea era atât de sigură de succesul strategiei sale, fără să aibă nici o teamă de posibilitatea vreunui blestem.

Iacov s-a dus. Iacov s-a asociat la planul ei şi s-a dus să aducă iezii. Aceştia nu erau de soiul european obişnuit, a căror piele ar fi cu totul nepotrivită pentru o astfel de înşelăciune. Ei erau iezi de cămile din Orient, al căror păr negru ca mătasea era uneori folosit ca înlocuitor al părului omenesc.

Obiecţia lui Iacov arată că el nu a fost atât de mult îngrijorat de fapta rea, cât de riscul descoperirii. Natura omenească degenerată se îngrijorează mai puţin de păcat, decât de rezultatele acestuia. Numai Duhul lui Hristos poate împărtăşi omului o inimă care se căieşte şi se pocăieşte, pentru a face binele cu îndrăzneală şi pentru a se încrede cu bucurie în Dumnezeu în ce priveşte rezultatele unui astfel de comportament (vezi 2 Corinteni 7,10, Mica 6,8). Iacov a uneltit ani de zile să obţină binecuvântarea râvnită, iar acum, când era aproape să-i scape, a fost nevoie doar de o mică stăruinţă din partea Rebecii pentru a transforma ezitarea lui într-o cooperare activă. Propriile dorinţe nesfinţite l-au făcut o victimă uşoară pentru vicleniile ispititorului.

Eu sunt Esau. Sarcina de a-l convinge pe tatăl său nu era cu nici un chip uşoară, sau sigură de succes. Anunţându-şi sosirea, Iacov a fost confruntat cu mai multe întrebări stânjenitoare. Pentru împlinirea obiectivului său a fost nevoie de o înşelăciune după alta. El a declarat că este Esau şi carnea de iezi că este vânat, iar grabnica lui întoarcere i-a atribuit-o presupusei binecuvântări a lui Dumnezeu.

Tu eşti, deci, fiul meu Esau? Simţul pipăitului lui Isaac trebuie să fi fost afectat în mod serios, fie de slăbiciune, fie de vârstă. Pe de altă parte, simţul auzului era încă ascuţit şi l-a făcut să fie bănuitor din cauza glasului lui Iacov. Însă mirosul de câmp şi pădure al hainelor lui Esau (v.15) părea să confirme atingerea mâinilor păroase ale fiului său. În cele din urmă, aroma cu miros plăcut a mâncării gustoase (v.9) a incitat apetitul său, şi el a îndepărtat temerile sale. El nu putea să vadă, dar pipăitul, gustul şi mirosul dominau auzul. Greşeala originală care condusese la această înşelătorie era propria greşeală a lui Isaac. Ba mai mult, el continuase în mod deliberat cu planul său de a învesti pe Esau cu dreptul de întâi născut, împotriva poruncii divine contrare şi, din cauza aceasta, Dumnezeu a îngăduit ca el să fie înşelat (vezi 1 Samuel 28,6; 1 Regi 14,1-6; Fapte 5,1-11).

L-a binecuvântat. Binecuvântarea însăşi, ca şi toate declaraţiile de acest fel (vezi Geneza 49, Deuteronom 33), este în stilul poetic ebraic. Acesta constă în propoziţii paralele al căror stil şi gramatică sunt specifice poeziei. Mirosul de câmp şi pădure al hainelor pe care le purta Iacov au sugerat minţii patriarhului un tablou al viitorilor urmaşi ai fiului său. Lui Isaac i se părea că îl vede în posesia Ţării Făgăduinţei şi în deplina bucurie a binecuvântărilor ei însoţitoare. O menţiune specială este făcută despre roua din cer, pentru că în ţările răsăritene, unde ploaia este atât de puţină, roua este indispensabilă pentru creşterea roadelor pământului. Ea este adesea amintită ca un izvor de binecuvântare (Deuteronom 33,13.28; Osea 14,5; Zaharia 8,12).

Să-ţi fie supuse popoarele. Iacov trebuia să fie domn nu numai asupra fraţilor lui în sensul larg al tuturor rudelor lui, ci şi asupra popoarelor străine. Această binecuvântare vizează concepţia stăpânirii universale, care a fost într-adevăr planul original al lui Dumnezeu pentru Israel (vezi Deuteronom 4,6; 28,10; 2 Cronici 9,22, 23; Psalmi 126,3; Zaharia 2,11; 8,22.23; 14,16; COL 289, 290).

Cine eşti tu? Iacov a primit binecuvântarea şi a plecat îndată de la tatăl său, când a intrat Esau. Trebuie ca şocul să-l fi zguduit pe Isaac. După cum s-ar părea, el a văzut în incident intervenţia Providenţei şi a considerat că o încercare din partea lui de a continua să acţioneze împotriva voinţei lui Dumnezeu ar fi zadarnică. El ştia că nu poate face acest lucru, de aceea, nu avea nici să retragă binecuvântarea de la Iacov, nici să caute să-i aplice un blestem. Probabil că Isaac a înţeles propria răspundere pentru această situaţie rea şi nu l-a mai mustrat pe Iacov? După cum Esau lucrase independent de părinţii săi în alegerea unei soţii, tot aşa Isaac lucrase independent de Dumnezeu în încercarea de a-l alege pe moştenitorul său. Asemenea lui Balaam, Isaac s-a văzut neputincios să întoarcă binecuvântarea lui Dumnezeu de la cineva menit să o primească (vezi Numeri 22,35; 23,8.11.12).

Nu degeaba i-au pus numele Iacov. Cu privire la semnificaţia numelui lui Iacov, vezi comentariul pentru cap. 25,6. Esau a plâns amar pentru că Iacov îl înşelase acum, a doua oară. Este adevărat că Esau vânduse dreptul său de întâi născut lui Iacov, dar acum îşi recunoştea prea târziu nebunia. Iacov, profitând de el, a văzut acum că fapta lui a fost într-adevăr o hoţie.

Nu ai decât această singură binecuvântare, tată? La drept vorbind, Dumnezeu are binecuvântări fără margini pe care este gata să le acorde cu mână largă. Dacă Esau ar fi înţeles că defectuosul lui caracter l-a descalificat de a primi binecuvântarea şi că aceasta putea să fie a lui numai printr-o schimbare de atitudine, binecuvântările lui Dumnezeu pentru Avraam şi Isaac ar fi putut să fie şi ale lui (vezi Ieremia 18,7-12). Însă nu aceste gânduri stăpâneau mintea lui Esau când vorbea. El râvnea după binecuvântare fără nici o intenţie de a accepta obligaţiile care o însoţeau. Ca şi fiul cel mai mare din parabola fiului risipitor, el era gelos şi nu voia să-i fie acordată favoarea fratelui său mai tânăr (Luca 15,29).

Esau a ridicat glasul şi a plâns. Ca răspuns la continua rugăminte a lui Esau n-ai păstrat nici

o binecuvântare pentru mine?, Isaac a repetat în esenţă binecuvântarea prezentată asupra lui Iacov şi i-a spus lui Esau că pentru el nu mai putea face nimic. Când chiar şi tatăl său, prietenul lui cel mai bun, părea să se întoarcă împotriva lui, Esau s-a trezit în cele din urmă la teribila înţelegere a totalei lui lepădări de Dumnezeu. Lacrimile lui au exprimat durere pentru pierderea suferită, dar nu pentru purtarea care a făcut inevitabilă această pierdere. Lacrimile lui au fost fără efect, pentru că el nu mai era capabil de o pocăinţă adevărată (vezi Evrei 12,17). Ca o prăpastie de netrecut, caracterul lui nedesăvârşit stătea între el şi înţelegerea a ceea ce acum i se părea a fi de o valoare de neasemuit (vezi Ieremia 8,20; Luca 16,26; COL 271).

Tatăl său a răspuns. Mişcat de plânsul patetic al iubitului său fiu Esau, Isaac s-a supus faţă de pasionatul lui apel. Isaac a vorbit încă o dată, poate prin inspiraţie de data aceasta, despre soarta viitoare a lui Esau. Totuşi, această declaraţie nu este numită o binecuvântare. În realitate, acesta era un blestem atenuat.

Locuinţa ta. Literal, locuinţa ta va fi (de la, min) grăsimea pământului şi (de la) roua cerului. După KJV, binecuvântarea lui Esau apare să fie în mod substanţial o repetare a binecuvântării vremelnice dată lui Iacov. Există, la drept vorbind, unele deosebiri importante, ca omisiunea lui grâu şi vin din belşug şi a numelui lui Dumnezeu.

Traducerea KJV este gramatical posibilă. Totuşi, prepoziţia de la, min, înseamnă şi departe de. Atunci ceea ce a înţeles Isaac a fi locuinţa ta va fi departe de grăsimea pământului şi departe de roua cerului, semnificaţie care, în contrast cu ţara Canaanului, căminul edomiţilor ar fi o regiune nefertilă. O astfel de traducere nu numai că este în acord cu construcţia ebraică, ci este în mod hotărât mult mai potrivită cu contextul şi cu faptele istorice: (1) Aceasta este o potrivită descriere a caracterului de tristeţe şi de asemănare de deşert a Idumeii, căminul urmaşilor lui Esau.

(2) Aceasta corespunde şi cu afirmaţia lui Isaac că orice binecuvântare fusese deja acordată lui Iacov şi evită să o mai întoarcă de la el (v.33, 37). (3) Aceasta explică jocul de cuvinte grăsime şi rouă care descriu aici o stare de lucruri hotărât opusă aceleia declarată a fi partea sorţii lui Iacov (v.28). Această interpretare tratează prepoziţia min din v.39 în mod deosebit de acea din v.28. Totuşi, frazeologia diferită a celor două versete sugerează că în v.39 Isaac face un joc de cuvinte mai înţelept. Faptul că Isaac nu aminteşte aici numele lui Dumnezeu arată că această pronunţare a fost făcută din autoritatea proprie şi nu prin inspiraţie – cum a fost acea adresată lui Iacov.

Din sabia ta. Modul de viaţă şi ocupaţie al edomiţilor a fost bine adaptat ţării lor. Această prezicere şi-a găsit împlinirea în dispoziţia feroce şi iubitoare de război a edomiţilor, care îşi câştigau existenţa prin vânat şi prin controlul prin forţă al căilor comerciale.

Vei sluji fratelui tău. Făgăduinţa pentru Esau viza o luptă de eliberare de Iacov, neîncetată, dar nu întru totul fără succes. Aceasta a fost o repetare a unei preziceri divine făcută înainte de naşterea lor (cap. 25,23). Istoria Edomului este în mare măsură o repetare a sclaviei faţă de Israel, apoi revoltă din cauza lui Israel, şi apoi recucerirea de către Israel. După o lungă perioadă de independenţă, edomiţii au fost învinşi de Saul (1050-1011 î.Hr.) (1 Samuel 14,47), mai târziu au fost subjugaţi de David (1011-971) (2 Samuel 8,14). În ciuda unei încercări de revoltă sub Solomon (971-931) (1 Regi 11,14-22), ei au rămas supuşi regatului lui Iuda până pe timpul lui Ioram (854841), când s-au răzvrătit (2 Regi 8,20-22). Ei au fost din nou subjugaţi de Amaţia (796-767) (2 Regi 14,7-10; 2 Cronici 25,11-14) şi au rămas în subjugare sub Ozia (790-739) şi Iotam (750-731) (2 Regi 14,22; 2 Cronici 26,2). (Controlul Elat-ului la partea de sus a Golfului Aquaba era egal cu controlul întregului Edom). De abia pe timpul domniei lui Ahaz (735-715), edomiţii au scuturat jugul regilor lui Iuda (2 Regi 16,6; 2 Cronici 28,16-17). Totuşi, în cele din urmă, ei au fost complet cuceriţi de Ioan Hyrcanus pe la anul 126 î.Hr., obligaţi să accepte circumciziunea şi încorporaţi în statul iudaic (Iosif, Antichităţi, XIII, 9.1; XV, 7.9). Într-o perioadă mai târzie, prin Antipater şi Irod, o dinastie idumeană a stăpânit Iudeea cu binecuvântarea Romei.

Prezicerile lui Isaac cu privire la cei doi fii ai săi au fost, astfel, împlinite în mod exact (Evrei 11,20). Binecuvântarea asupra fiecărui fiu a constituit o profeţie. Deşi Isaac a fost înşelat când a vorbit cu privire la Iacov, ceea ce a spus a fost totuşi inspirat, iar Iacov a rămas binecuvântat (Geneza 22,27-33). Faptul că aceasta a fost aşa nu înseamnă aprobarea divină asupra actului de înşelăciune, pentru că Dumnezeu nu este dependent de artificii pentru a împlini voinţa Sa.

Dumnezeu nu a ordonat actul de înşelăciune, El l-a respins. Binecuvântarea a venit asupra lui Iacov, nu din cauza înşelăciunii, ci în ciuda ei.

Părinţii şi copiii au greşit cu toţii, iar ca rezultat fiecare a suferit în felul lui. Înfăptuitorii înşelăciunii au fost despărţiţi de îndată şi pentru totdeauna. Rebeca a fost nevoită să-şi trimită pe iubitul ei fiu departe de casa tatălui său într-o ţară străină, ca să nu-l mai vadă niciodată. Iacov a suferit pentru păcatul împotriva fratelui său prin 20 de ani de exil, timp în care el a fost înşelat şi dezamăgit în repetate rânduri. Ba mai mult, el a plecat de acasă complet sărac. Isaac, prin succesul strategiei lui Iacov, a fost pedepsit pentru persistenţa în preferinţa lui pentru Esau în ciuda descoperirii voinţei lui Iehova. El avea să fie despărţit de fiul pe care-l trecuse cu vederea şi să aibă în faţa lui exemplul necredincios al fiului pe care el l-a îndrăgit aşa de orbeşte. Pentru dispreţul lui faţă de Dumnezeu şi lucrurile religioase, Esau a pierdut pentru totdeauna privilegiile conducerii familiei cuvenite întâiului născut. În ciuda jocului planurilor şi pasiunilor omeneşti, scopul lui Dumnezeu a fost îndeplinit.

Zilele de bocet. Disperarea lui Esau s-a schimbat curând într-o ură de moarte faţă de fratele său, dar din respect pentru tatăl său, a hotărât să-l cruţe de durerea şi ruşinea intenţionatei fapte de fratricid. Crezând că boala tatălui său avea să sfârşească prin moarte timpurie, a amânat plănuita faptă de ucidere. Desigur că nu putea şti că tatăl său se va însănătoşi şi va mai trăi încă 43 de ani.

Fugi la Laban. Poate că Esau era popular printre servitorii lui Isaac. Erau şi alţii care cunoşteau complotul lui. Când Rebeca a fost înştiinţată de unul dintre aceştia despre intenţia lui Esau, ea l-a sfătuit pe Iacov să meargă de bunăvoie în exil pentru câtăva vreme, socotind că firea şovăitoare a lui Esau va aduce o schimbare a inimii. Mai mult, prin fugă, Iacov ar admite tacit greşeala sa şi l-ar lăsa pe Esau aparent în posesia averii tatălui său la presupusa moarte iminentă a lui Isaac.

Pentru ce să fiu lipsită de voi? Dacă Esau l-ar ucide pe Iacov, atunci cea mai apropiată rudă a celui din urmă era obligat, prin obicei, să-l omoare pe Esau. Poate că Esau se gândea că popularitatea lui în tabără l-ar ocroti de o astfel de eventualitate, mai ales după moartea tatălui său.

M-am scârbit. Ca să obţină consimţământul lui Isaac faţă de planul ei, fără să rănească inima lui, spunându-i despre intenţiile criminale ale lui Esau, ea şi-a întemeiat propunerea pe un motiv legitim cu totul diferit. Isaac a fost gata să consimtă, pentru că el, ca şi Rebeca, era mâhnit din cauza nevestelor lui Esau (cap. 26,35).

Comentariile lui Ellen G. White

1-46 PP 179-183; SR 88-89

1-4 PP 179

6 SR 88

6-8,30 PP 180

31-34 PP 181

34 SC 26

34-41CH 110

36 Ed 147; PP 181

41-43 Ed 147; PP 183, 237; SR 89